Prescription extinction date for continuous unlawful acts and business loss in tort claims

Şedinţa publică din data de 7 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor S.N. AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA "TRAIAN VUIA" S.A. (AITTV), MINISTERUL TRANSPORTURILOR şi B.. la plata unor despăgubiri constând în echivalentul în RON al sumei de 91.566.774.00 Euro, rezervându-şi dreptul de a majora cuantumul pretenţiilor, în condiţiile art. 204 alin. (2) din C. proc. civ. obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor calculate de la data introducerii acţiunii până la data acoperirii integrale a prejudiciului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

La 19 februarie 2016, reclamanta şi-a precizat cererea cu privire la modul de calcul al prejudiciului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1357 alin. (1) şi (2), art. 1385 şi art. 1349 şi 1357 din C. civ., pe dispoziţiile art. 6 din Legea concurenţei nr. 21/1996, ale art. 8 din Regulamentul (CEE) nr. 95/93 al Consiliului din 18 ianuarie 1993 privind normele comune de alocare a sloturilor orare pe aeroporturile comunitare, pe art. 107 şi 108 din TFUE şi art. 2 lit. b) din Directiva 2006/11/CE.

Prin sentinţa civilă nr. 2226 din 12 iulie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia lipsei de interes, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect repararea prejudiciului produs prin adoptarea grilelor de tarife din 26 iunie 2014, 21 august 2014 şi 5 martie 2015 şi a respins cererea precizată, pentru lipsa interesului.

Totodată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B.., S.N. Aeroportul International Timişoara "Traian Vuia" S.A., Ministerul Transporturilor şi Statul Român prin Ministerul de Finanţe, ca neîntemeiate; a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului de Finanţe, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiate.

De asemenea, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea precizată având ca obiect repararea prejudiciului produs prin actele indicate în cerere (mai puţin grilele de tarife din datele de 26 iunie 2014, 21 august 2014 şi 5 martie 2015), ca prescrisă.

A admis în parte cererea pârâtei B.. privind acordarea cheltuielilor de judecată, fiind obligată reclamanta la plata către pârâta B.. a sumei de 300.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva sentinţei primei instanţe, au formulat apel principal reclamanta A. S.A. şi pârâtul STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor Publice.

Totodată, pârâta B.. a formulat apel incident împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.

2.1. Prin apelul formulat la 25 octombrie 2018, reclamanta A. S.A. a solicitat anularea în parte a hotărârii, respingerea excepţiei prescripţiei şi a excepţiei lipsei de interes, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de B.. în faţa primei instanţe, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi modificată, obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată precum şi respingerea cererilor de cheltuieli de judecată formulate de către intimaţi.

2.2. La data de 26.10.2018, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat apel, în ceea ce priveşte respingerea excepţiei procesuale pasive a acestui pârât şi a lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, solicitând admiterea apelului şi modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi a lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român.

2.3. La data de 19.12.2018, pârâta B.. a declarat apel incident împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 2226 din 12 iulie 2018, prin care a solicitat înlăturarea argumentelor din care s-ar putea înţelege că faptele deduse judecăţii ar reprezenta o faptă ilicită unică, având caracter continuu şi/sau că termenul de prescripţie aplicabil în prezenta cauză ar fi cel din materie civilă şi înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanţei de apel, în sensul că faptele deduse judecăţii sunt fapte distincte, ce trebuie analizate separat, iar nu ca o faptă ilicită cu caracter continuu, fiind aplicabil termenul de prescripţie din materie administrativă; totodată, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, sub numărul de dosar x/2018

Prin cererea din 5 iunie 2019, apelanta-reclamantă A. S.A. a solicitat să se ia act de achiesarea sa la sentinţa atacată, cu privire la excepţia lipsei de interes.

Ulterior, la data de 2 octombrie 2019, apelanta A. S.A. a depus cerere de revocare a achiesării.

Prin decizia civilă nr. 1 din 9 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de retractare a achiesării, ca nefondată şi a luat act de achiesarea apelantei A. S.A. la sentinţa atacată, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei de interes în legătură cu cererea având ca obiect repararea prejudiciului produs prin adoptarea grilelor de tarife din 26 iunie 2014, 21 august 2014 şi 5 martie 2015.

De asemenea, a respins apelul declarat de apelanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2226 din 12 iulie 2018, pronunţată în contradictoriu cu intimatele S.N Aeroportul International Timişoara "Traian Vuia" S.A., Statul Român prin Ministerul Transporturilor, ca nefondat; a admis apelul formulat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului, respingând cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român.

Totodată, a respins excepţia lipsei de interes în formularea apelului incident, ca nefondată şi a respins apelul incident formulat de apelanta B.., ca nefondat.

Prin aceeaşi decizie, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta A. S.A., ca nefondată şi a obligat apelanta A. S.A. la plata către intimata B.. a sumei de 200.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi la plata către intimata S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara "Traian Vuia" S.A. a sumei de 106.708,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3. Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., iar pârâta B.. a formulat recurs incident.

3.1. Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, iar în subsidiar, în ipoteza în care instanţa de recurs nu ar admite motivele de casare ce privesc problema achiesării, a solicitat casarea atât a deciziei instanţei de apel, cât şi a hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond, în condiţiile art. 497 şi art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, prin aceea că a apreciat asupra excepţiei prescripţiei din perspectiva cererii de reparare a unui prejudiciu diferit de cel reclamat de recurenta-reclamantă, critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A precizat că instanţele de fond nu s-au pronunţat cu privire la cererea efectiv formulată, ci s-au pronunţat cu privire la o cerere care nu a fost formulată de reclamantă, acţionând extra petita.

Recurenta-reclamantă a susţinut că a solicitat repararea unei pagube unice, constând în compromiterea afacerii sale, pagubă generată de o faptă ilicită continuă săvârşită de către intimaţi, distinctă de prejudiciul individual care a decurs din fiecare act material aflat în componenţa faptei ilicite continue de favorizare a pârâtei B.. şi, de asemenea, distinctă de suma prejudiciilor individuale decurgând din fiecare act material aflat în componenţa faptei ilicite menţionate.

Astfel, a considerat eronat raţionamentul instanţelor de fond şi de apel care a condus la admiterea excepţiei prescripţiei.

Sub un alt aspect, circumscris motivului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia instanţei de apel dată problemei achiesării încalcă prevederile art. 467 alin. (1), art. 463 şi art. 464 din C. proc. civ., în sensul că s-a aplicat regimul achiesării fără a fi în prezenţa unei achiesări eficace.

A menţionat că achiesarea a fost retractată înainte ca aceasta să devină irevocabilă şi că, în conformitate cu textul art. 464 alin. (2) din C. proc. civ., această achiesare nu a produs efecte, deoarece instanţa nu a luat act de manifestarea de voinţă.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă a considerat că, luând act de achiesare prin decizia recurată, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 467 alin. (1), art. 463 şi art. 464 din C. proc. civ., nefiind în prezenţa unei achiesări eficace.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea atacată încalcă dispoziţiile art. 10 C. civ. prin raportare la art. 12 C. proc. civ., în sensul că instanţa de prim control judiciar a aplicat regimul sancţionator al abuzului de drept în absenţa unui drept exercitat abuziv.

În opinia instanţei de apel, reclamanta a acţionat abuziv, deoarece achiesarea s-a făcut cu unicul scop de a se sustrage de la obligaţia de plată a taxei de timbru.

În realitate, recurenta-reclamantă a precizat că a achiesat la partea de hotărâre a cărei critică ar fi antrenat, în concepţia greşită a instanţei, necesitatea plăţii unei taxei de timbru într-un cuantum semnificativ.

Cu privire la soluţia instanţei de apel dată problemei cheltuielilor de judecată aferente fondului procesului, recurenta-reclamantă a considerat că decizia recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 452 din C. proc. civ., întrucât cheltuielile de judecată pretinse de B. nu au fost probate în totalitate.

A considerat că nu sunt dovedite cheltuielile de judecată depuse de către C.., deoarece prin aceeaşi plată au fost achitate mai multe facturi şi nu au fost depuse toate facturile vizate de pretinsa plată. Ca o consecinţă a acestor aspecte, nu se poate stabili faptul că factura cu privire la care se susţine că are legătură cu prezentul dosar a fost achitată în integralitate.

Totodată, a apreciat ca fiind nedovedite cheltuielile de judecată depuse de către casa de avocatură NNDKP, deoarece facturile depuse cuprind, cu o singură excepţie, doar numărul contractului, nu şi faptul că aceste cheltuieli au fost efectuate în legătură cu acest dosar.

A mai arătat recurenta-reclamantă că hotărârea recurată este dată şi cu încălcarea prevederilor art. 453 şi art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a obligat-o să suporte cheltuieli aferente unor părţi din proces în care a câştigat, neaflându-se în culpă (încălcarea art. 453 din C. proc. civ.) şi a considerat că art. 451 alin. (2) din acelaşi act normativ se aplică şi în cazul în care procesul este câştigat numai în parte, în condiţiile în care acest text îşi delimitează, expres, ipoteza de lucru: disproporţia dintre onorariu şi activitatea depusă de avocat sau valoarea şi complexitatea cauzei.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată este contradictorie/nemotivată, sub aspectul stabilirii datei de 10 ianuarie 2013 ca moment de început al cursului prescripţiei extinctive.

S-a referit recurenta-reclamantă la faptul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 2528 din C. civ., instanţa de apel a stabilit, în mod eronat, că data la care reclamanta putea şi trebuia să cunoască despre scăderea valorii afacerii sale nu este momentul intrării în insolvenţă, respectiv 23 ianuarie 2014, motivând că în perioada 2010-2012 au fost întreprinse o serie de măsuri contra unor acte componente ale faptei ilicite ce a generat prejudiciul pe care îl reclamă.

A mai arătat că raţionamentul primei instanţe de control judiciar este unul contradictoriu, concluzia silogismului instanţei fiind opusă premiselor acestuia, întrucât, deşi a observat că grila de tarife aferentă anului 2013 este similară grilelor de tarife din anii 2010, 2011 şi 2012, a reţinut că momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripţie este 10 ianuarie 2013, data publicării grilei aferente anului 2013.

A considerat recurenta-reclamantă că hotărârea atacată este nemotivată şi prin aceea că instanţa de apel nu a justificat constatarea sa, în sensul că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie este cel al publicării grilei de tarife pentru anul 2013, din moment ce a observat că această grilă nu se deosebeşte de cele din anii precedenţi.

Invocând tot motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că hotărârea atacată este contradictorie şi sub aspectul relevanţei, pentru prescripţie, atât a conduitei reclamantei anterioare datei de 10 ianuarie 2013, cât şi a pretinsei pasivităţi.

Detaliind, a arătat că în justificarea aplicării sancţiunii prescripţiei extinctive, instanţa de apel a invocat acţiunile şi demersurile acesteia din perioada 2010-2012, pentru ca ulterior să reproşeze acesteia exact inversul conduitei descrise mai sus, anume pasivitatea reclamantei.

În opinia recurentei, hotărârea de apel este contradictorie, întrucât, prescripţia, ca orice altă sancţiune, se aplică, în mod necesar, în prezenţa unei fapte reprobabile, însă instanţa a sancţionat pasivitatea reclamantei. Cu alte cuvinte, a arătat că instanţa a sancţionat atât faptul că s-a acţionat prea devreme, cât şi faptul că s-a acţionat prea târziu.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia instanţei de apel încalcă dispoziţiile de art. 2528 alin. (1), art. 1381 alin. (2), precum şi art. 10 raportat la art. 2500 şi următoarele din C. civ.

A menţionat recurenta-pârâtă că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 2528 alin. (1) din C. civ., întrucât cunoaşterea formulei în baza căreia se calculează prejudiciul nu trebuie confundată cu cunoaşterea prejudiciului sau cu necesitatea cunoaşterii acestuia.

A făcut trimitere la raţionamentul instanţei de apel, în sensul că formula folosită pentru calculul prejudiciului putea fi utilizată şi la nivelul lunii ianuarie 2013 pentru a iniţia acţiunea, sens în care a considerat că acest raţionament încalcă dispoziţiile art. 2528 alin. (1) din C. civ.

În opinia sa, este absurd să se susţină că reclamanta cunoştea prejudiciul doar pentru că a cunoscut formula sa de calcul, acest raţionament conducând la concluzia greşită că prescripţiile acţiunilor în angajarea răspunderii curg, de fapt, de la momentul săvârşirii faptelor, ba chiar mai înainte de acest moment, deoarece, de la aceste date s-ar putea cunoaşte valoarea prejudiciului.

A mai considerat recurenta-reclamantă că au fost încălcate dispoziţiile art. 1381 alin. (2) din C. civ., întrucât instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că termenul de prescripţie nu poate începe să curgă înainte să se epuizeze fapta ilicită reclamată, iar fapta ilicită imputată în speţă este una continuă, unică, ce s-a manifestat în mai multe moduri, de-a lungul unei perioade lungi de timp (publicarea grilelor de tarife, aplicarea lor, încheierea Contractului de Marketing cu B. etc).

A precizat că, deşi instanţa a reţinut că fapta imputată are componente situate, în timp, în cursul anilor 2014 - 2015, cu toate acestea, a conchis, în mod eronat, că prescripţia a început să curgă în ianuarie 2013, neţinând cont de faptul că termenul de prescripţie nu poate curge înainte de a se fi produs şi ultimul dintre actele componente ale faptei ilicite imputate, care au condus la compromiterea afacerii recurentei-reclamante, întrucât, doar la epuizarea faptei ilicite imputate pârâţilor a fost definitivat procesul de cauzare a prejudiciului reclamat în acest litigiu (i.e. compromiterea afacerii).

Astfel, a considerat că, anterior epuizării faptei ilicite imputate intimaţilor-pârâţi, nu s-ar fi putut iniţia un litigiu care să conducă la repararea prejudiciului solicitat.

A mai invocat motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. pentru a susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 10 raportat la art. 2500 şi următoarele din C. civ.

Detaliind, a susţinut că instanţa de apel, reţinând că termenul de prescripţie a început să curgă înainte ca prejudiciul să fie cert, a aplicat această sancţiune în afara domeniului de aplicare al acesteia, adică în absenţa unei conduite reprobabile.

A considerat că, pentru formularea cu succes a unei acţiuni, recurenta-reclamanta trebuia să facă dovada existenţei unui prejudiciu care să fie susceptibil de reparare, dar şi a faptului că prejudiciul este unul cert, neputându-se solicita repararea unui prejudiciu eventual.

Potrivit recurentei-reclamante, până la momentul întrunirii cumulate a celor două condiţii mai sus menţionate, prescripţia nu începe să curgă. Or, în speţă, nu se poate argumenta că prejudiciul reprezentat de compromiterea afacerii a devenit cert anterior intrării în insolvenţă (23 ianuarie 2014), întrucât reclamanta nu a cunoscut şi nu ar fi trebuit să cunoască entităţile responsabile pentru producerea pagubei mai înainte de momentul la care a fost efectuat Raportul privind cauzele şi împrejurările care au condus la starea de insolvenţă a acesteia (5 mai 2014), iar acest raport a fost validat de instanţă doar ca urmare a deciziei civile nr. 309 din 11 aprilie 2016 a Curţii de Apel Timişoara.

Ţinând cont de împrejurarea că fapta ilicită reclamată s-a derulat pe parcursul a 8 ani, recurenta-reclamantă a considerat că instanţa a aplicat greşit sancţiunea prescripţiei (considerând că a început cursul acesteia în 2013), unei persoane care nu putea promova cu succes acţiunea (întrucât prejudiciul nu era cert în acel moment), şi căreia nu i se putea reproşa că avea toate informaţiile necesare pentru a acţiona, fiind, astfel, încălcate prevederile art. 10 şi art. 2500 şi următoarele din C. civ.

3.2. Prin recursul incident depus la data de 7 iulie 2020, odată cu întâmpinarea, intimata-pârâta B.. a solicitat casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului incident formulat şi obligarea A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Invocând motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că, în cazul de faţă, este aplicabil termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de Legea nr. 554/2004, întrucât actele juridice pe care se întemeiază pretenţiile A. sunt acte administrative, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004, fiind emise de autorităţi publice (Ministerul Transporturilor, Aeroportul Timişoara), în regim de putere publică.

Împrejurarea că grilele de tarife ale Aeroportului Timişoara sunt acte administrative a fost susţinută în mod repetat de către reclamantă şi a fost constatată de mai multe instanţe judecătoreşti.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a considerat că, în cauză, este incident termenul de prescripţie prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia acţiunea în despăgubiri pentru prejudicii cauzate prin acte administrative trebuia introdusă în termen de 1 an de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei pretins cauzată prin aceste fapte.

A apreciat eronată interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia, termenul de prescripţie prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi aplicabil doar în cazul în care reclamanta obţine, în prealabil, o hotărâre de anulare a actului administrativ, susţinând că acest text se aplică în toate situaţiile în care se solicită despăgubiri pentru prejudiciul pretins cauzat printr-un act administrativ.

În opinia sa, interpretarea instanţei de apel ar avea drept efect crearea unei situaţii discriminatorii pentru persoane aflate în situaţii comparabile, ce au fost vătămate în drepturile şi interesele lor printr-un act administrativ, neexistând nicio raţiune pentru care persoana care a depus diligenţele necesare anulării actului să fie sancţionată, prin aplicarea unui termen de prescripţie mai scurt decât cel aplicabil în cazul persoanei rămase în pasivitate.

La 14 iulie 2020, intimata-pârâtă S.N. Aeroportul International Timişoara "Traian Vuia" S.A. a formulat întâmpinare în ceea ce priveşte recursul declarat de A. S.A., prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări a recursului reclamantei, iar pe fond, a solicitat respingerea căii de atac, ca neîntemeiată; totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

La 17 iulie 2020, pârâta B.. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului principal, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca neîntemeiată.

La 11 august 2020, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia, ca neîntemeiat, menţinerea soluţiei pronunţate asupra apelului incident declarat de pârâta B.. şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La rândul său, recurenta-pârâtă B.., prin răspunsul la întâmpinarea recurentei-reclamante, a solicitat respingerea argumentelor formulate prin întâmpinare şi admiterea recursului incident.

Şi recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinările depuse la dosar de pârâtele B.. şi S.N. Aeroportul International Timişoara "Traian Vuia" S.A, solicitând respingerea excepţiei netimbrării invocate de cele două pârâte, ca neîntemeiată şi admiterea recursului propriu, reiterând argumentele invocate în susţinerea căii de atac cu privire la excepţia prescripţiei, soluţia dată de instanţa de apel cererii de achiesare şi restul criticilor invocate în recurs.

În temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor .

Prin încheierea de şedinţă din 31 martie 2022, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi.

Prin încheierea de şedinţă din 7 iunie 2022, Înalta Curte a respins excepţia insuficientei timbrări a recursului principal invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă S.N. Aeroportul International Timişoara "Traian Vuia" S.A. şi de recurenta-pârâtă B..; a admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1 din 9 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2022, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea art. 2528 din C. civ., în sensul stabilirii momentului de început al prescripţiei extinctive în situaţia prejudiciului constând în pierderea afacerii.

Prin încheierea de şedinţă din 22 noiembrie 2022, cererea recurentei-reclamante A. S.A. a fost respinsă, instanţa reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

4. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

4.1. Prin recursul principal, recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., dispoziţii legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ori atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut, în esenţă, într-o primă critică, faptul că instanţele de fond şi de apel au încălcat principiul disponibilităţii şi s-au pronunţat extra petita, întrucât au analizat excepţia prescripţiei din perspectiva unei cereri de reparare a unor prejudicii individuale rezultate din fapte distincte, deşi acţiunea viza, în mod clar, repararea unei pagube unice, constând în compromiterea afacerii, generată de o faptă ilicită continuă imputabilă pârâţilor. Potrivit recurentei, paguba unică este distinctă atât de prejudiciul individual care a decurs din fiecare act material aflat în componenţa faptei ilicite continue de favorizare a pârâtei B., cât şi de suma prejudiciilor individuale decurgând din fiecare act material săvârşit de către intimaţi.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte notează că nu poate fi reţinută vreo încălcare a principiului disponibilităţii sau o pronunţare extra petita, cererea reclamantei fiind evaluată de către instanţa devolutivă de control judiciar în limitele şi cadrul în care aceasta a fost formulată, fiind examinate multitudinea de acte materiale pretins ilicite. Instanţa de apel nu a depăşit limitele învestirii, cum greşit susţine recurenta, ci, în exercitarea rolului său activ, a evaluat situaţia de fapt prezentată pentru a determina momentul de început al cursului prescripţiei extinctive. Calificarea juridică dată faptelor nu a presupus modificarea obiectului cererii, ci o analiză necesară şi legală în aplicarea dispoziţiilor incidente. Astfel, examinarea în concret a fiecărui act material imputat pârâtelor nu a reprezentat o încălcare a principiului disponibilităţii, ci a fost impusă de necesitatea stabilirii momentului de la care putea fi exercitat dreptul la acţiune, în deplin acord cu normele de procedură şi fără ca instanţa să fi adăugat sau înlăturat capete de cerere.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă îşi fundamentează criticile pe premisa existenţei unui prejudiciu conceput ca un tot unitar, constând în pierderea afacerii din cauza unei fapte ilicite continue, prejudiciu distinct de prejudiciul constând în profitul nerealizat.

Sub acest aspect, trebuie subliniat că distincţia teoretică realizată de recurenta-reclamantă nu are temei în dispoziţiile legale naţionale în vigoare, întrucât art. 1385 C. civ. nu instituie o categorie specială de prejudicii constând în pierderea afacerii, aşa cum reglementează pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă. Dimpotrivă, în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. (3) C. civ., prejudiciul constă în pierderea efectiv suferită, inclusiv cheltuielile făcute pentru evitarea sau limitarea prejudiciului ("damnum emergens") şi în beneficiul nerealizat ("lucrum cessans"), categorii care asigură realizarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Aşadar, prejudiciul afirmat de reclamantă constând în pierderea afacerii nu reprezintă o categorie distinctă, care să susţină critica potrivit căreia instanţele devolutive au încălcat principiul disponibilităţii şi s-au pronunţat "extra petita".

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit regimul juridic al achiesării, încălcând dispoziţiile art. 463, art. 464 şi art. 467 alin. (1) C. proc. civ., şi că în mod eronat a reţinut incidenţa abuzului de drept, contrar dispoziţiilor art. 10 C. civ. coroborate cu art. 12 C. proc. civ., în condiţiile în care achiesarea parţială fusese, în opinia sa, retrasă înainte ca instanţa să ia act de ea, fiind astfel lipsită de efecte.

Această critică este însă nefondată.

Achiesarea reprezintă, potrivit art. 463-464 C. proc. civ., manifestarea de voinţă clară, voluntară şi neechivocă prin care o parte renunţă la dreptul de a exercita calea de atac împotriva întregii hotărâri sau a unor soluţii cuprinse în aceasta ori, dacă o cale de atac a fost deja formulată, dreptul de a o retrage.

În speţă, reclamanta a declarat în mod expres, prin concluzii scrise depuse la termenul de judecată din 05 iunie 2019, că achiesează parţial la hotărârea primei instanţe cu privire la soluţia vizând excepţia lipsei de interes, limitând obiectul apelului doar la excepţia prescripţiei. Deşi reclamanta a revenit asupra poziţiei sale procesuale, în mod legal instanţa de apel a constatat că această retragere nu poate fi primită ulterior comunicării actului unilateral de dispoziţie, de la acest moment achiesarea devenind irevocabilă.

În mod eronat susţine recurenta-reclamantă că achiesarea nu a produs efecte juridice, întrucât instanţa nu a luat act de manifestarea sa de voinţă. Regimul juridic al actelor unilaterale de voinţă este reglementat de C. civ., care consacră principiul forţei obligatorii şi, implicit, al irevocabilităţii acestora (art. 1270 coroborat cu art. 1325 C. civ.). Astfel, actul unilateral produce efecte similare cu cele ale unui act bilateral, întrucât generează consecinţe juridice şi creează situaţii care trebuie respectate, în considerarea protejării terţilor şi a stabilităţii circuitului civil.

Potrivit art. 1326 alin. (3) C. civ., actul unilateral devine obligatoriu şi irevocabil din momentul în care este comunicat destinatarului, fără a fi necesară vreo confirmare sau încuviinţare din partea acestuia. În speţă, manifestarea de voinţă a reclamantei privind achiesarea a fost comunicată pârâtelor în şedinţă publică la termenul din 05 iunie 2019, moment de la care, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că aceasta a devenit irevocabilă.

Textele de lege invocate de recurentă, respectiv prevederile art. 463, art. 464 şi art. 467 alin. (1) C. proc. civ. nu cuprind nicio derogare de la principiul irevocabilităţii actelor unilaterale de la momentul comunicării lor, astfel că distincţia între achiesările judiciare şi cele extrajudiciare, în ceea ce priveşte caracterul lor revocabil, este artificială şi neîntemeiat susţinută de reclamantă.

În mod corect, instanţa de apel a aplicat normele legale incidente şi a respins cererea de retractare a achiesării, reţinând caracterul irevocabil al manifestării de voinţă comunicate în cursul procesului. În aceste condiţii, susţinerile referitoare la un pretins abuz de drept sunt lipsite de interes, întrucât, odată comunicată, achiesarea a produs efecte juridice definitive, fiind irelevantă motivaţia ce a determinat exprimarea sau retractarea ulterioară a acesteia.

Un ultim aspect criticat de recurenta-reclamantă în cadrul primului motiv de casare a vizat soluţia privind cheltuielile de judecată acordate în fond, aceasta susţinând, în temeiul art. 452, art. 453 şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ., că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală prin admiterea unor cheltuieli nedovedite şi obligarea sa la plata unor sume pentru părţi din proces în care nu s-a aflat în culpă, fără a respecta condiţiile de aplicare a art. 451 alin. (2).

Înalta Curte observă că aceste critici nu vizează considerentele deciziei atacate, ci reiau susţineri formulate în apel, fără a le raporta la analiza efectuată de instanţa de control judiciar, care a reţinut, cu o motivare amplă şi detaliată, ca fiind dovedite atât plăţile efectuate către cabinetele de avocatură implicate (C. şi NNDKP), cât şi legătura acestor cheltuieli cu dosarul de faţă, prin coroborarea facturilor fiscale, extraselor de cont şi contractelor de asistenţă juridică, menţinându-se soluţia tribunalului de reducere la o treime a cheltuielilor solicitate, reducere apreciată ca rezonabilă şi proporţională, inclusiv în raport cu părţile din proces în care reclamanta nu s-a aflat în culpă procesuală.

Astfel, în lipsa unei critici punctuale referitoare la legalitatea acestei motivări, susţinerile din recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., şi nici nu respectă exigenţele de formulare prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.

Mai mult, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă tinde la reevaluarea probelor privind cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţei de fond, solicitând instanţei de recurs verificarea modului în care s-au interpretat aceste probe. Or, aprecierile de fapt ale instanţei de apel, în sensul că s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate de pârâta B., nu pot fi cenzurate în recurs, scopul căii extraordinare de atac, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind cel al restabilirii legalităţii hotărârii atacate, iar nu reaprecierea elementelor factuale şi a probatoriului.

În plus, prin Decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecinţă, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat şi va fi înlăturat ca atare.

De asemenea, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă invocă motivarea necorespunzătoare a hotărârii, sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată ca fiind nemotivată şi contradictorie sub aspectul stabilirii datei de 10 ianuarie 2013 ca moment de început al cursului prescripţiei extinctive, susţinând că, în aplicarea dispoziţiilor art. 2528 din C. civ., în mod eronat instanţa de apel a stabilit că data la care reclamanta putea şi trebuia să cunoască scăderea valorii afacerii sale nu este momentul intrării în insolvenţă, respectiv 23 ianuarie 2014, întrucât în perioada 2010-2012 au fost întreprinse o serie de măsuri împotriva unor acte componente ale faptei ilicite ce a generat prejudiciul reclamat.

Potrivit recurentei, contradictoriu este şi raţionamentul instanţei de apel prin care, deşi a observat că grila de tarife aferentă anului 2013 este similară celor din anii anteriori, a reţinut, fără a motiva, că momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripţie este 10 ianuarie 2013, data publicării grilei din 2013.

De asemenea, a arătat că instanţa a reţinut în mod contradictoriu conduita reclamantei: pe de o parte, a invocat acţiunile şi demersurile făcute între anii 2010–2012 pentru a justifica începutul curgerii prescripţiei, iar pe de altă parte, i-a imputat o pretinsă pasivitate pentru a susţine aplicarea prescripţiei, sancţionând astfel atât lipsa de acţiune, cât şi iniţierea de demersuri. În opinia recurentei, această inconsecvenţă logică a raţionamentului echivalează cu o motivare contradictorie, care afectează legalitatea hotărârii.

Înalta Curte menţionează că incongruenţa considerentelor presupune ca argumentele din cuprinsul unei hotărâri să se excludă reciproc, lipsind practic raţionamentul care fundamentează soluţia, în timp ce nelegalitatea hotărârii pentru nemotivare vizează situaţia particulară în care hotărârea nu conţine motivele care au sprijinit soluţia pronunţată, niciuna dintre aceste ipoteze de casare neregăsindu-se în cauză.

Dimpotrivă, decizia atacată este clar şi amplu motivată, corespunzător exigenţelor legale, instanţa de apel examinând în detaliu toate susţinerile relevante ale părţilor şi, valorificând probatoriul administrat, a fundamentat soluţia adoptată atât în fapt, cât şi în drept, cu trimiteri exprese la actele dosarului şi la normele legale aplicabile.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, motivarea instanţei de apel este coerentă şi completă, urmând un raţionament logic şi clar prin calificarea faptelor invocate, evaluarea efectelor acestora, analiza cunoaşterii prejudiciului, determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi, în final, aplicarea normelor legale la situaţia de fapt stabilită.

Prin urmare, decizia recurată nu este afectată de vreun viciu de motivare, ci reflectă o analiză temeinică a cauzei, realizată în limitele sesizării şi cu respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil. Cu alte cuvinte, exigenţa motivării impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a fost respectată, criticile recurentei vizând în realitate exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să îşi argumenteze soluţia adoptată.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., făcând referire la aplicarea greşită a normelor de drept material în stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive.

Înalta Curte constată, din analiza celor expuse în dezvoltarea criticilor subsumate ultimului motiv de nelegalitate invocat, că susţinerile recurentei A. se centrează pe ideea unei pagube unice, respectiv compromiterea/pierderea afacerii (prejudiciu unitar şi complex), rezultate, în viziunea sa, dintr-o faptă ilicită continuă, care nu putea fi fragmentată şi analizată izolat pentru fiecare act material. În opinia recurentei, numai în acest cadru conceptual putea fi înţeleasă pe deplin dimensiunea şi natura prejudiciului reclamat, dar şi momentul de la care acesta a devenit cert şi susceptibil de reparare.

Acest raţionament a fost însă corect înlăturat de instanţa de apel, care a reţinut în mod justificat că fiecare act material imputat pârâtelor a produs efecte proprii, distincte, cu potenţial prejudiciabil individual, iar reclamanta deţinea, încă de la momentul producerii fiecărui act, suficiente elemente pentru a percepe şi înţelege natura prejudiciului şi pentru a-şi valorifica dreptul la acţiune.

Contrar susţinerilor recurentei, nu era necesar ca paguba să se manifeste în întregime sau să se consolideze printr-un eveniment final, cum ar fi pierderea integrală a afacerii sale prin intrarea în insolvenţă a societăţii, pentru a justifica iniţierea acţiunii. Dimpotrivă, degradarea treptată a afacerii prin diminuarea profitului reprezentau manifestări clare şi progresive ale prejudiciului, perceptibile anterior acestui moment, iar instanţa de apel a analizat corect aceste aspecte în raport cu probatoriul administrat. Astfel, susţinerea potrivit căreia prejudiciul a devenit cert abia la compromiterea definitivă a afacerii este nefondată, reclamanta având posibilitatea reală de a acţiona din momentul în care a perceput efectele negative ale fiecărui act imputat prin demersurile pe care le-a efectuat. Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, începând cu luna ianuarie 2013, prejudiciul putea fi în mod rezonabil identificat, de la această dată începând să curgă termenul de prescripţie.

Totodată, titulara memoriului de recurs confundă nejustificat cunoaşterea formulei de calcul a prejudiciului cu existenţa certitudinii privind întinderea sa, deşi legea nu condiţionează începutul prescripţiei de stabilirea exactă a cuantumului pagubei, ci de existenţa elementelor minime care să permită iniţierea acţiunii. Mai mult, din perspectiva principiilor generale ale răspunderii civile delictuale, persoana vătămată are nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a evita şi limita întinderea prejudiciului suferit. Or, reclamanta putea introduce acţiunea imediat ce efectele prejudiciabile au devenit perceptibile, având posibilitatea legală, ulterior sesizării instanţei, de a-şi mări pretenţiile, în condiţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. coroborat cu art. 1386 alin. (4) C. civ., în funcţie de evoluţia daunelor, prin formularea unei cereri precizatoare vizând prejudiciile viitoare. De altfel, însăşi reclamanta a arătat prin acţiunea introductivă că îşi rezervă dreptul de a-şi majora obiectul cererii.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei referitoare la caracterul continuu al faptei ilicite, fundamentată pe norme şi raţionamente specifice dreptului penal, aceasta este nefondată, întrucât presupune o extrapolare nejustificată a unor concepte care nu sunt aplicabile în materia răspunderii civile delictuale. În dreptul penal, într-adevăr, prescripţia răspunderii penale pentru o infracţiune continuă începe să curgă de la ultimul act de executare, însă o astfel de abordare nu îşi găseşte aplicare în dreptul civil. Cum corect a reţinut şi instanţa de control judiciar devolutiv, în lipsa unei reglementări speciale privind repararea unei pagube provocate prin faptă ilicită, în cazul unei multitudini de acte materiale, în materie civilă instanţele sunt ţinute să aplice normele generale referitoare la prescripţia extinctivă. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) C. civ., termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa prejudiciului şi persoana răspunzătoare. În consecinţă, este nu doar posibilă, ci şi necesară, evaluarea distinctă a fiecărui act material şi a prejudiciului corespunzător, întrucât fiecare astfel de act poate genera un efect vătămător propriu. Teoria unei fapte ilicite unice şi continue, care ar împiedica exercitarea acţiunii înainte de ultimul act, contravine acestor norme legale şi ar conduce, nejustificat, la prelungirea nepermisă a termenului de prescripţie.

Prin urmare, construcţia ipotetică a recurentei-reclamante, fundamentată pe ideea unei răspunderi speciale din perspectiva unui prejudiciu unic şi indivizibil constând în compromiterea afacerii, este incompatibilă atât cu situaţia de fapt corect stabilită prin decizia atacată, cât şi cu cadrul normativ aplicabil. Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale privind prescripţia extinctivă, iar criticile recurentei nu evidenţiază vreo eroare de drept, ci exprimă o viziune proprie asupra cauzei, fără a demonstra incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul reclamantei A. S.A. va fi respins ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

4.2. Prin recursul incident declarat împotriva aceleiaşi decizii, recurenta-pârâtă B., invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit normele legale în materia prescripţiei extinctive, în speţă fiind incident termenul de prescripţie de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care pretenţiile formulate de A. se întemeiază pe acte administrative (grile tarifare, decizii ale autorităţilor publice), emise în regim de putere publică.

În legătură cu această critică, Înalta Curte constată că, prin hotărârea pronunţată în soluţionarea conflictului negativ de competenţă, s-a statuat în mod definitiv şi obligatoriu că litigiul este guvernat de normele dreptului comun, cererea de despăgubiri dedusă judecăţii neputând fi încadrată în competenţa specializată a instanţelor de contencios administrativ, astfel încât prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente.

Prin urmare, susţinerile recurentei-pârâte formulate pe calea recursului incident sunt nefondate şi se impune respingerea căii de atac, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

4.3. În considerarea prevederilor art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, astfel: către pârâta B.. suma de 15.000 RON, iar către pârâta S.N. AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA "TRAIAN VUIA" S.A. suma de 20.000 RON, reprezentând onorarii de avocat reduse.

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor. De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, partea nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care a dovedit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora (Cauza Păun vs. România, Cauza Atanasiu vs. România).

Făcând aplicarea dispoziţiilor anterior evocate, Înalta Curte apreciază că, raportat la complexitatea cauzei şi la activitatea desfăşurată de reprezentanţii convenţionali ai pârâtei B., sumele solicitate cu titlu de onorariu de avocat în cuantum de 58.568,19 RON pentru Societatea Civilă de Avocaţi D., precum şi suma de 41.534,71 RON pentru Cabinet de Avocat C., probate cu înscrisurile depuse la dosar, sunt nepotrivit de mari, astfel că, ţinând seama de criteriile anterior menţionate, apreciază ca rezonabilă suma de 15.000 RON, la plata căreia va fi obligată recurenta-reclamantă A. S.A. cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B..

Aplicând acelaşi raţionament, va fi redus şi onorariul de avocat solicitat de intimata-pârâtă S.N. AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA "TRAIAN VUIA" S.A. în cuantum de 87.196,93 RON, conform dovezilor aflate la filele x, la suma de 20.000 RON, considerată rezonabil a fi pusă în sarcina recurentei-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1A din 9 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 15.000 RON către recurenta-pârâtă B..

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20.000 RON către intimata-pârâtă S.N. AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA "TRAIAN VUIA" S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 martie 2023.