Prosecutor's challenge to demotion for refusing files and missing prosecution deadlines rejected; disciplinary sanction upheld.

I. Circumstanţele cauzei

1. Acţiunea disciplinară

Prin acţiunea disciplinară înregistrată la data de 10 aprilie 2020 pe rolul Secţiei pentru procurori în materie disciplinară, Inspecţia Judiciară a solicitat secţiei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtei A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., cercetată sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) şi t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Încheierea pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024, Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru procurori în materie disciplinară, a respins excepţia prescripţiei răspunderii disciplinare invocată de pârâta procuror A. constatând că în cauză nu poate fi aplicat termenul de prescripţie al răspunderii disciplinare prevăzut de legea nouă, întreaga procedură disciplinară şi exercitarea acţiunii disciplinare faţă de pârâta procuror A. fiind guvernată de dispoziţiile Legii nr. 317/2004.

Prin aceeaşi încheiere s-a încuviinţat pentru pârâta procuror A. proba cu înscrisuri astfel cum a fost solicitată şi proba constând în audierea a 3 martori.

Totodată, s-a respins cererea formulată de pârâta procuror A. privind avizarea ordinului de deplasare nr. 1 din 8.01.2024 emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria X.

3. Hotărârea pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii

Prin hotărârea nr. 4P din 9 aprilie 2024 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2020 s-a admis acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., cercetată sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) şi t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În baza art. 100 alin. (1) lit. d ind. 1) raportat la art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a aplicat doamnei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., sancţiunea disciplinară constând în „retrogradare din grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în grad profesional de parchet de pe lângă Curtea de Apel” pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) şi t) teza I din acelaşi act normativ.

În motivare, secţia disciplinară a reţinut că acţiunile pârâtei A. de a refuza explicit soluţionarea unor dosare şi a unor lucrări repartizate de conducerea parchetului, refuz materializat în cuprinsul referatelor pe care le-a întocmit având ca obiect rerepartizarea/redistribuirea acestora, motivat de faptul că i-au fost repartizate în perioada în care se afla în concediul de odihnă şi în concediul medical, reprezintă acte de nerespectare în mod nejustificat a dispoziţiilor de repartizare a cauzelor şi a altor categorii de lucrări, date de procurorii cu funcţie de conducere în temeiul legii şi a normelor regulamentare.

Instanţa disciplinară a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru reţinerea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte cea de-a doua abatere, s-a reţinut conduita pârâtei A., concretizată prin încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept procesual, generând încălcarea dreptului părţilor de a beneficia de un proces echitabil, care să fie soluţionat într-un termen rezonabil, consecinţă urmărită de către pârâtă, fiind realizat elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Recursul exercitat de pârâta A. împotriva hotărârii instanței disciplinare

Împotriva încheierii şi a hotărârii menţionate anterior a formulat recurs A., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, sub nr. x/1/2024.

Prin memoriul de recurs, recurenta invocă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, prin memoriul de recurs, se invocă faptul că hotărârea atacată nu este legală şi temeinică, deoarece nu s-a pronunţat cu privire la excepţia prescripţiei răspunderii disciplinare, instanţa disciplinară rezumându-se la a prezenta aplicarea în timp a legilor de procedură.

În opinia autoarei recursului, termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare s-a împlinit în cauză, iar legea aplicabilă este Legea nr. 305/2022.

Învederează că Legea nr. 317/2004 nu prevede niciun termen în care să se poată aplica sancţiunea disciplinară faţă de magistraţi, așadar, în opinia sa, aplicarea sancţiunii poate interveni oricând, ceea ce echivalează cu o imprescriptibilitate a răspunderii disciplinare a magistraţilor, pretinsa abatere disciplinară putând fi aşadar sancţionată indiferent de durata de timp care a trecut de la săvârşirea abaterii.

Consideră că dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care prevăd că acţiunea disciplinară poate fi exercitată doar în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei, nu este de natură să acopere viciul de reglementare, având în vedere că în situaţia în care ar fi respectat acest termen de 2 ani, pentru exercitarea acţiunii disciplinare. Aplicarea sancţiunii ar putea fi amânată oricând, magistratul cercetat fiind împiedicat astfel să obţină clarificarea situaţiei sale, motiv pentru care această lacună legislativă a fost înlăturată prin dispoziţiile art. 53 alin. (7) din Legea nr. 305/2022.

Întrucât faptelor reţinute în cauză le este aplicabilă Legea nr. 317/2004, iar termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare de 4 ani prevăzut de art. 53 alin. (2) din noua lege s-a împlinit sub imperiul acestei legi, rezultă că prevederile incidente cauzei sunt cele ale Legii nr. 305/2022.

Face referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care relevă faptul că instanţele au statuat asupra prescripţiei răspunderii disciplinare, respectiv a importanţei existenţei termenelor de prescripţie. De asemenea, învederează că în cazul procedurilor disciplinare ce vizează funcţionarii publici sau alte categorii de salariaţi, sunt reglementate termene maxime înăuntrul cărora pot fi aplicate sancţiuni disciplinare.

În al doilea rând, se susţine că hotărârea nr. 7P pronunţată la data de 9 aprilie 2024 este nelegală şi netemeinică, deoarece au fost interpretate greşit dispoziţiile legale incidente în speţă, dar şi pentru că s-a făcut o analiză deficitară a materialului probator pe care se fundamentează această soluţie, cu încălcarea dreptului la apărare al recurentei.

Învederează că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin faptul că i-a fost respinsă proba testimonială, respectiv audierea procurorilor care au asigurat conducerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Y. în perioada săvârşirii faptelor reţinute în dosarul disciplinar (anul 2019).

Referitor la prima abatere disciplinară, recurenta apreciază că aceasta a fost în mod greşit reţinută, deoarece în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 64 alin. (4) lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care a absentat mai mult de 45 de zile din activitate iar cauzele au fost lăsate mai mult de 30 de zile în nelucrare.

Arată că la momentul revenirii din concediul medical, conducerea parchetului i-a făcut sesizare la Inspecţia Judiciară cu privire la dosarele primite şi nelucrate în perioada concediului medical. Având în vedere această împrejurare, recurenta a întocmit referate prin care a solicitat conducerii să respecte legea şi să aibă în vedere faptul că multe dintre dosarele repartizate nu aveau legătură cu sectorul de activitate pe care îl avea spre supraveghere.

Susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea incidenţei în speţă a abaterii disciplinare prevăzute la art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, deoarece nu există o dispoziţie sau o decizie emisă de conducătorul parchetului în conformitate cu legea pe care să fi încălcat-o. Mai mult, apreciază că nu a fost arătată şi nici probată existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi urmarea produsă.

Un element pe care recurenta îl apreciază ca fiind important este acela că aproape toţi procurorii cărora le-au fost distribuite dosarele recurente au dispus ordonanţe de restituire către aceasta astfel că dosarele au fost soluţionate tot de recurenta procuror.

În ceea ce priveşte cea de a doua abatere disciplinară, arată recurenta că situaţia reţinută privind omisiunea neconfirmării urmăririi penale în dosarele nr. x/P/2015 şi nr. x/P/2019 nu se circumscrie abaterii disciplinare de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, deoarece aceste cauze care nu erau soluţionate în mod definitiv. Totodată, reţinerea acestei abateri constituie şi o imixtiune a inspectorului judiciar în activitatea procurorului cu consecinţa încălcării principiului independenţei acestuia. De asemenea, în opinia recurentei nu orice încălcare a normelor de drept material sau procesual constituie abatere disciplinară, ci doar atunci când prin încălcarea acestor norme se urmăreşte deformarea în mod grav a realităţii faptelor.

Face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie prin care s-a statuat că nu se poate declanşa o acţiune disciplinară împotriva unui judecător sau procuror pentru încălcarea normelor de drept material ori procesual, atâta timp cât cauza se află în curs de soluţionare sau hotărârea pronunţată nu este definitivă.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi pe cale de consecinţă, pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice.

4. Întâmpinarea formulată de Inspecţia Judiciară

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinare, se solicită respingerea excepției prescripției răspunderii disciplinare invocate de recurentă. Arată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 317/2004 care la art. 46 alin. (7) reglementează termenul de prescripţie a dreptului de exercitare a acţiunii disciplinare, astfel că nu se poate susţine că răspunderea disciplinară a magistratului este imprescriptibilă. Mai arată că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii având în vedere raportul juridic de numire în funcţie a magistraţilor şi legile speciale aplicabile acestora. În acest context, arată că modalitatea în care este prevăzută prescripţia răspunderii disciplinare a magistraţilor nu este discriminatorie faţă de alte categorii socioprofesionale ţinând cont de natura atipică a raportului de muncă al judecătorului.

Cu privire la motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la apărare al recurentei întrucât i-a fost respinsă proba testimonială solicitată, solicită respingerea acestuia ca nefondat, deoarece consideră că au fost respectate standardele unui proces echitabil. În plus, inspectorul judiciar are posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părţi.

În continuare, prin întâmpinare, intimata arată faptele săvârşite de recurenta procuror şi reţinute ca fiind abateri disciplinare prin hotărârea şi apreciază că acestea au fost în mod corect încadrate de instanţa disciplinară.

Prin urmare, intimata arată că motivele invocate de recurentă sunt nefondate şi că hotărârea atacată este legală întrucât cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material şi procesual.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători

Cu titlu preliminar, faţă de faptul că autoarea recursului şi-a subsumat criticile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurentă şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, aşa cum a decis Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20 iulie 2018.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate prin memoriul de recurs, cu apărările intimatei, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Sub aspectul aplicării în timp a legii, se reţine că, în prezent, procedura disciplinară este reglementată expres prin Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar anterior intrării în vigoare a acestui act normativ procedura disciplinară era reglementată de dispoziţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1105 din 16 noiembrie 2022, nu conţine norme tranzitorii cu caracter general care să reglementeze conflictul de legi rezultat din intrarea în vigoare a acestui act normativ.

În lipsa unor norme tranzitorii, pentru a stabili legea aplicabilă acţiunilor disciplinare intrării în vigoare a legii noi, devin aplicabile normele generale care reglementează aplicarea legii de procedură civilă în timp, respectiv dispoziţiile art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.”

Scopul acestei norme este acela de a stabili legea aplicabilă întregii proceduri, în funcţie de data începerii procesului. În acest fel, normele de procedură sunt pe deplin previzibile pentru toţi participanţii la proces, care pot estima coordonatele esenţiale înăuntrul cărora se va desfăşura procesul.

Totodată, textul consacră în această materie principiul general de rang constituţional al neretroactivităţii legii, aplicarea în timp a legii de procedură civilă urmând a fi supusă regulii instituite prin acest articol. Aşadar, legea de procedură va produce efecte numai pentru viitor, în considerarea principiului general al aplicării normelor juridice în timp, conform căruia legea se aplică pe durata cuprinsă între data intrării în vigoare şi data abrogării ei.

Pe de altă parte, potrivit art. 25 C. proc. civ.: „procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.” Această normă stabileşte, cu valoare de principiu, că legea de procedură ultra activează, procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămânând supuse acelei legi.

Din perspectiva normelor de drept material, cu valoare de normă tranzitorie, art. 284 alin. (2) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor stabileşte în mod expres că: „prevederile prezentei legi nu se aplică procedurilor de evaluare ori de ocupare a posturilor, altele decât cele prevăzute la alin. (1), şi nici altor proceduri în curs de desfăşurare la data intrării sale vigoare.”

Din perspectiva normei generale, art. 6 alin. (2) C. civ., prevede că „actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”.

Faţă de argumentele de drept expuse anterior, se constată că, în prezenta cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în baza cărora au fost încadrate şi sancţionate faptele imputate recurentei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora s-a desfăşurat procedura disciplinară.

Contrar susţinerilor din recurs, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi aplicat termenul de prescripţie al răspunderii disciplinare prevăzut de legea nouă, întreaga procedură disciplinară şi exercitarea acţiunii disciplinare faţă de recurenta procuror A. fiind guvernată de prevederile Legii nr. 317/2004, neexistând niciun temei legal pentru incidenţa, chiar şi parţială, a Legii nr. 305/2022.

Conform art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită.”

Înalta Curte constată că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă indubitabil că de la data săvârşirii faptelor, respectiv de la 4.10.2019, 22.10.2019, 23.10.2019, 25.07.2019, 26.07.2019, 11.10.2019, 18.10.2019 şi 23.10.2019, exercitarea acţiunii disciplinare de către Inspecţia Judiciară, la 10.04.2020 (data înregistrării acţiunii disciplinare pe rolul Secţiei pentru procurori), s-a făcut cu respectarea termenului de doi ani de la săvârşirea abaterii, prevăzut de textul legal mai sus citat, precum şi în termenul de 30 de zile de la data finalizării cercetării disciplinare – 26.03.2020.

Instanţa de recurs va respinge ca nefondate criticile recurentei conform cărora faţă de alte categorii de angajaţi pentru care legea prevede termene clare de prescripţie a răspunderii disciplinare, pentru magistraţi legea veche nu prevede astfel de termene, ceea ce contravine jurisprudenţei instanţelor naţionale şi a celor europene.

Este adevărat că prin Decizia nr. 71 din 11 mai 1999, invocată de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, Curtea Constituţională a României a reţinut, în esenţă, că termenele de prescripţie a răspunderii disciplinare „constituie, pe de o parte, o măsură de protecţie a angajaţilor faţă de aplicarea arbitrară a unui regim sancţionator, iar pe de altă parte, ele asigură stabilitatea raporturilor juridice de muncă”.

În egală măsură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că termenele de prescripţie servesc mai multor scopuri importante, şi anume să asigure securitatea şi finalitatea juridică, să protejeze potenţialii pârâţi de plângerile tardive care pot fi dificil de contestat şi să prevină orice nedreptate care poate rezulta în cazul în care instanţele ar fi obligate să se pronunţe cu privire la evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat, pe baza unor probe care este posibil să fi devenit nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, pct. 51, Culegere 1996 IV). Termenele de prescripţie constituie o trăsătură comună a sistemelor juridice interne ale statelor contractante în ceea ce priveşte infracţiunile penale, disciplinare sau de altă natură (Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei, cererea nr. 21722-11, par. 137).

Or, în cazul judecătorilor şi procurorilor, prin Legea nr. 317/2004 şi prin normele secundare în materie, a fost instituită o procedură disciplinară ce asigură garanţii suplimentare ale respectării drepturilor magistratului vizat, prin reglementarea separată a unei proceduri prealabile de cercetare disciplinară, efectuate de Inspecţia Judiciară, care nu poate aplica ea însăşi o sancţiune, ci învesteşte în acest sens, printr-o acţiune disciplinară, secţia corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. După derularea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale caracterizate de contradictorialitate, secţia învestită pronunţă o hotărâre prin care, dacă este cazul, admite acţiunea şi aplică o sancţiune disciplinară. Sancţiunea disciplinară astfel aplicată nu are caracter definitiv, pentru că hotărârea este supusă căii de atac a recursului, ce are efect suspensiv de executare, conform art. 51 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Prin urmare, procedura disciplinară aplicabilă în cazul magistraţilor cuprinde mai multe etape cu garanţii specifice, raportul juridic în cadrul căruia se antrenează răspunderea disciplinară epuizându-se după soluţionarea recursului potrivit regulilor cuprinse în Codul de procedură civilă. De aceea, nu poate fi acceptată interpretarea propusă de recurentă, în sensul că termenul prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 ar viza prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare, iar nu a dreptului la acţiune disciplinară.

Având în vedere statutul special al judecătorilor şi procurorilor, reglementat în mod distinct, printr-o lege care conţine prevederi exprese în materie, nu se poate reţine aplicabilitatea, în completare sau prin analogie, a dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în Codul muncii sau în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, invocate, de asemenea, de recurentă [art. 77 alin. (5)].

Este lesne de observat că în ambele situaţii, spre deosebire de modul în care este antrenată răspunderea disciplinară a magistraţilor, sancţiunea disciplinară este aplicată printr-un act juridic unilateral al angajatorului însuşi sau al unui organism instituit la nivelul acestuia, care îşi produce efectele de la data comunicării către destinatar, legea neprevăzând un efect suspensiv de drept al contestaţiei adresate instanţei competente. Această diferenţă de regim juridic imprimă o incompatibilitate a reglementărilor care exclude posibilitatea aplicării lor în speţă.

Problema de drept a inaplicabilităţii prevederilor generale ale Codului Muncii în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor a fost dezlegată, în coordonate asemănătoare, şi în Decizia nr. 269 din 23 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, prin care a fost respins recursul împotriva Încheierii din 13 ianuarie 2016 şi Hotărârii nr. 20J din 31 octombrie 2016 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2015, precum şi în Decizia nr. 336 din 13 decembrie 2017 a aceleiaşi instanţe, prin care au fost admise recursurile declarate de către aceleaşi recurente din prezenta cauză împotriva Hotărârii nr. 1/J din 8 februarie 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2016.

Nici argumentul jurisprudenţial rezultat din Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei (cererea nr. 21722-11) nu are semnificaţia acordată de recurentă, atât reglementările naţionale, cât şi circumstanţele de fapt fiind diferite.

În hotărârea respectivă, instanţa de contencios european a constatat că dreptul intern ucrainean „nu prevede niciun termen de prescripţie în privinţa procedurilor pentru revocarea din funcţie a unui judecător pentru încălcarea jurământului” şi nu a apreciat că ar fi necesar să se indice care ar trebui să fie durata termenului de prescripţie, dar a considerat că o abordare atât de limitată a măsurilor disciplinare aplicabile judecătorilor pune în pericol grav securitatea raporturilor juridice (par. 139).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ajuns la această concluzie în contextul în care faptele examinate de Consiliul Superior al Magistraturii în anul 2010 datau din perioada 2003-2006, partea fiind pusă într-o poziţie dificilă, întrucât trebuia să îşi construiască apărarea cu privire la unele evenimente petrecute într-un trecut îndepărtat (par. 138). Situaţia nu este similară celei din prezentul litigiu, dat fiind faptul că acţiunea disciplinară a fost formulată în termenul de doi ani prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi întregul context al circumstanţelor cauzei nefiind de natură să limiteze posibilităţile de asigurare a unei apărări efective a recurentei.

În consecinţă, modalitatea de calcul a termenului de prescripţie, stabilită de către Secţia pentru procurori, ca instanţă disciplinară, prin raportare la dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi la momentul finalizării faptei, este legală, răspunderea disciplinară a procurorului A. pentru fapta ce constituie obiectul acţiunii disciplinare exercitate în cauză de către Inspecţia Judiciară nefiind prescrisă.

În plus, se observă elemente de inconsecvență în susținerea memoriului de recurs, în sensul că în ceea ce privește excepția prescripției răspunderii disciplinare autoarea recursului invocă incidența Legii nr. 303/2022, iar în privința criticilor referitoare la imparțialitatea inspectorului judiciar, se invocă aplicarea în mod greșit în cauză a dispozițiilor acestei legi.

Motivul de recurs privind încălcarea dreptului la apărare din perspectiva respingerii fără motivare a probei testimoniale solicitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondat.

Art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 prevede că aspectele semnalate potrivit alin. (1) sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecţiei Judiciare, în cadrul căreia se stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare.

De asemenea, conform art. 11 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie, în cadrul verificărilor prealabile, inspectorii pot consulta baze de date, informații și acte din evidențele Inspecției Judiciare ori alte altor autorități, pot solicita, în condiţiile legii, inclusiv conducătorilor instanţelor sau parchetelor, orice informaţii, date și documente și pot face orice verificări pe care le consideră necesare pentru soluționarea lucrării, cu respectarea principiului confidenţialităţii.

Din analiza coroborată a prevederilor anterior evocate rezultă că inspectorului judiciar căruia i s-a repartizat lucrarea disciplinară i se recunoaşte libertatea de apreciere în privinţa verificărilor prealabile ce se impun a fi efectuate.

Verificând respectarea acestor norme, Înalta Curte constată că inspectorul judiciar a efectuat verificările prealabile pe care le-a considerat necesare pentru a stabili dacă există indiciile săvârşirii abaterilor disciplinare imputate recurentei.

Totodată, Înalta Curte constată că rezoluţia Inspecţiei Judiciare cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de art. 27 alin. (3) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare în etapa administrativă a cercetării disciplinare care, de altfel, nu este publică şi nici contradictorie, conform art. 20 alin. (2) din aceleaşi norme.

De altfel, cererea de încuviinţare a probei testimoniale a fost reiterată de recurentă şi în faţa instanţei disciplinare care a respins proba ca nefiind utilă cauzei, în raport de teza probatorie invocată.

Prin urmare, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cererea de recurs nu sunt identificate critici referitoare la încălcarea de către instanţa disciplinară a unor reguli de procedură de natură a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii atacate.

Totodată, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile din cererea de recurs conform cărora hotărârea atacată nu a fost motivată, susţineri care pot fi încadrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menţionată, fiind contrazise de conţinutul hotărârii.

Astfel, examinând modul în care instanţa disciplinară a analizat acţiunea disciplinară din perspectiva excepţiilor formulate în apărare de recurenta procuror, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, astfel că nu se poate reţine o nemotivare a acesteia.

În continuare, Înalta Curte va analiza argumentele dezvoltate de recurentă în susţinerea ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea normei de drept substanţial, mai precis a textelor legale incriminatoare, ca şi a normelor procedurale pretins încălcate de intimata judecător, invocate în cuprinsul acțiunii disciplinare.

Relativ la existenţa faptelor reţinute în sarcina recurentei, se constată că instanţa disciplinară a făcut o apreciere corectă şi completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca şi a celui rezultat în faza cercetării prealabile.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de recurs reţine următoarele:

Potrivit art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004: „Constituie abateri disciplinare: m) nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente”.

În speţa de faţă, elementul material al acestei abateri disciplinare este reprezentat de prima ipoteză legală, respectiv nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei.

S-a imputat recurentei faptul că a refuzat explicit soluţionarea unor dosare şi a unor lucrări repartizate de conducerea parchetului, refuz materializat în cuprinsul referatelor pe care le-a întocmit având ca obiect rerepartizarea/redistribuirea acestora, motivat de faptul că i-au fost repartizate în perioada în care se afla în concediul de odihnă şi în concediul medical, acţiuni ce reprezintă acte de nerespectare în mod nejustificat a dispoziţiilor de repartizare a cauzelor şi a altor categorii de lucrări, date de procurorii cu funcţie de conducere, în temeiul legii şi a normelor regulamentare.

Se reţine că la data de 27 februarie 2019, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., după consultarea Colegiului de Conducere, a emis Ordinul nr. 10, prin care a dispus, între altele, ca începând cu data de 1 martie 2019, doamna procuror A. să efectueze activitatea de supraveghere a urmăririi penale desfăşurate de organele poliţiei judiciare din cadrul: Poliţiei Oraşului X., Secţiei Regionale Poliţie Transporturi X. precum şi PMX. - Secţia 4 Poliţie Rurală (inclusiv stocul dosarelor cu autori necunoscuţi, nesoluţionate şi nepreluate prin Ordinul nr. 16/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Z.). De asemenea, la pct. 2 s-a dispus ca „Având în vedere principiul continuităţii urmăririi penale, procurorii care funcţionează în prezent în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X. vor soluţiona dosarele cu AC repartizate până la data emiterii prezentului ordin (...)” cu excepţiile arătate în ordin, iar la pct. 7 din Ordinul nr. 10/2019, s-a prevăzut că „Procurorii vor soluţiona orice alte lucrări, respectiv vor efectua orice alte activităţi de supraveghere şi urmărire penală dispuse de prim-procurorul parchetului sau în cazul absenţei acestuia, de prim-procurorul adjunct ori înlocuitorul prim-procurorului, după caz.”

Totodată, astfel cum rezultă din actele dosarului, se reţine că activitatea de ridicare/preluare de către procurori a dosarelor penale repartizate de conducerea unităţii precum şi a altor categorii de lucrări, a fost organizată la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., prin Ordinul nr. 35, emis la data de 26 octombrie 2017, în art. 2 prevăzându-se că: „Lucrările şi dosarele repartizate se vor ridica zilnic de procurori de la grefierii desemnaţi, sens în care aceştia se vor prezenta la secretariatul unităţii, respectiv la biroul grefierului cu atribuţii în sectorul judiciar, unde li se vor preda, pe bază de semnătură, dosarele penale şi lucrările astfel rezoluţionate de conducerea parchetului.”

Conform situaţiei de fapt, la datele de 25 iulie 2019, 26 iulie 2019 (în două rânduri), 04 octombrie 2019 (în două rânduri), 11 octombrie 2019, 18 octombrie 2019 şi 23 octombrie 2019, recurenta A. a întocmit referate prin care a solicitat redistribuirea dosarelor şi lucrărilor repartizate de conducerea unităţii. În continuare, la datele de 23 octombrie 2019 şi 24 octombrie 2019, recurenta A. a refuzat re-primirea dosarelor indicate în referatele anterioare cu privire la care prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria X. a dispus o nouă repartizare şi a fixat termene de soluţionare.

Aşadar, la momentul primirii lucrărilor repartizate de către conducerea parchetului, recurenta a procedat la redistribuirea acestora ceea ce constituie refuzul explicit al recurentei de a soluţiona lucrările respective.

Instanţa de recurs constată, în acord cu instanţa disciplinară, că acţiunile recurentei A. de a refuza explicit soluţionarea unor dosare şi lucrări repartizate de conducerea parchetului, refuz materializat în cuprinsul referatelor pe care le-a întocmit având ca obiect rerepartizarea/redistribuirea acestora, motivat de faptul că i-au fost repartizate în perioada în care se afla în concediul de odihnă şi în concediul medical, reprezintă acte de nerespectare în mod nejustificat a dispoziţiilor de repartizare a cauzelor şi a altor categorii de lucrări, date de procurorii cu funcţie de conducere în temeiul legii şi a normelor regulamentare.

În acest context, recurenta nu poate invoca în apărare dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, care instituie posibilitatea, ca în situaţii excepţionale, anume prevăzute de lege, conducătorul unităţii de parchet, şi nu procurorul însuşi, să poată dispună repartizarea dosarelor către un alt procuror.

Pe de altă parte, nu are relevanţă pentru înlăturarea abaterii reţinute nici aspectul invocat de recurentă potrivit căruia ar fi soluţionat în final dosarele, după restituirea de către ceilalţi procurori, întrucât elementele abaterii erau deja întrunite anterior.

În aceste circumstanţe, legale şi infralegale, se reţine că acţiunile şi inacţiunile recurentei A., mai sus reliefate, conturează elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În consecinţă, Înalta Curte constată că apărările recurentei nu sunt de natură a demonstra neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de recurs reţine următoarele:

Se reţine că obiectul juridic al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), prima ipoteză, din Legea nr. 303/2004, anume „exercitarea funcţiei cu rea-credinţă”, îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.

S-a imputat recurentei că nu a dispus în termenul de 3 zile prevăzut de art. 305 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală cu privire la solicitarea confirmării continuării urmăririi penale în cauzele penale nr. x/P/2015 şi nr. x/P/2019 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria X., înaintate de organele de poliţie din cadrul Secţiei 4 Poliţie Rurală Y. la data de 17 iulie 2019.

Noţiunea de „rea-credinţă” este definită de art. 99 ind. 1 din Legea nr. 303/2004 şi, potrivit alin. (1) din acest articol, „există rea-credinţă atunci când judecătorul (...) încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”.

Exercitarea funcţiei de către magistrat presupune desfăşurarea tuturor activităţilor stabilite de lege în sarcina acestuia.

Pentru a constitui abatere disciplinară, sub aspectul elementului material al laturii obiective în această primă modalitate, este necesară îndeplinirea unei singure condiţii, respectiv încălcarea normelor de drept material ori procesual.

Se apreciază că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de procuror şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.

Potrivit art. 305 alin. (3) teza finală C. proc. pen.:

„3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi dosarul cauzei.”, iar potrivit, alin. (4): „Faţă de persoanele pentru care urmărirea penală este condiţionată de obţinerea unei autorizaţii prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiţii prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obţinerea autorizaţiei ori după îndeplinirea condiţiei.”

Termenul reglementat de art. 305 alin. (3) teză finală C. proc. pen. este un termen procedural peremptoriu care fixează durata în care procurorul, ulterior evaluării materialului probator, trebuie să confirme sau să infirme ordonanța prin care organul de cercetare penală a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect. În plus, actul prin care procurorul confirmă ordonanța în discuție constituie, de asemenea, o garanție procedurală menită să asigure exercitarea efectivă a drepturilor și obligațiilor prevăzute de art. 78 raportat la art. 83 C. proc. pen. de care suspectul beneficiază în cadrul fazei de urmărire penală.

Obligativitatea emiterii de către procuror a ordonanței privind efectuarea în continuarea a urmăririi penale față de suspect a fost subliniată în jurisprudența instanței de control constituțional care a avut în vedere inclusiv argumente întemeiate pe rațiuni ce țineau de modalitatea redactării textului de lege. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 236 din data de 19 aprilie 2016, Curtea Constituțională a statuat faptul că procurorul are obligația să dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect în momentul în care există indicii rezonabile că o persoana a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, aspect care rezultă inclusiv din folosirea de către legiuitor a verbului la modul imperativ ,,dispune”, iar nu ,,poate dispune”.

De asemenea, în doctrina de specialitate s-a arătat faptul că ,,dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale față de suspect în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 77 C. proc. pen. și art. 305 alin. (3) C. proc. pen. constituie o obligație procedurală pozitivă a organului de cercetare penală/procurorului (....), iar nu o facultate a acestuia, fiind reglementată în scopul asigurării unei garanții efective a dreptului la apărare al persoanelor acuzate în cadrul procedurilor penale”.

Aşadar, fapta magistratului procuror de a nu dispune asupra măsurii organelor de cercetare penală, supuse unui termen de decădere de trei zile, constituie o încălcare a normelor de procedură reglementate de art. 305 alin. (3) teza finală C. proc. pen.

Înalta Curte, în acord cu instanţa disciplinară, constată că recurenta nu a respectat normele de drept procesual penal menţionate în raport cu circumstanţele cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost reliefată existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs, aşa încât răspunderea disciplinară a recurentei a fost corect atrasă.

Pentru toate aceste motive, se constată că instanţa disciplinară a reţinut în mod corect că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) şi t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, se constată că, la individualizarea sancţiunii aplicate procurorului cercetat, s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, precum şi principiul proporţionalităţii, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Instanţa disciplinară a avut în vedere, la aplicarea sancţiunii, alături de circumstanţele reale identificate prin cercetarea prealabilă şi circumstanţele personale ale recurentei, dar şi consecinţele negative ale abaterilor reţinute în sarcina sa.

După cum s-a arătat, situaţia de fapt reţinută de Secţia pentru procurori în materie disciplinară, a fost verificată de instanţa supremă în calea de atac a recursului, a rămas neschimbată şi a reliefat gravitatea respectivelor abateri.

În speţă, valoarea socială lezată o reprezintă relaţiile sociale referitoare la realizarea activităţii de justiţie, în sensul larg al acestei noţiuni, care presupun, pe lângă organizarea şi funcţionarea în limitele legii, a organelor judiciare şi înfăptuirea corectă a actului de justiţie, pe planul raportului juridic de muncă, aceste relaţii transpunându-se în obligaţii şi îndatoriri profesionale ale procurorilor, stabilite prin legi şi regulamente.

În procesul de apreciere a individualizării sancţiunii nu trebuie pierdute din vedere sau minimalizate consecinţele directe, imediate, ale faptelor magistratului, corect reliefate de Secţia pentru procurori. Înalta Curte apreciază că sancţiunea aplicată recurentei a fost în mod judicios stabilită, având în vedere gravitatea încălcărilor normelor de procedură, conduita culpabilă şi maniera proprie în care recurenta a înţeles să-şi îndeplinească atribuţiile profesionale, dublate de efectele prejudiciabile cauzate părţilor, de perturbarea activităţii instanţei, dar şi de o consecinţă negativă asupra imaginii şi prestigiului justiţiei.

Totodată, instanţa disciplinară a apreciat cu temei că este justificată aplicarea unei sancţiuni care să îi atragă atenţia magistratului asupra gravităţii faptei şi să îl determine ca, pe viitor, să evite un comportament similar. Astfel, aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, constând în „retrogradare din grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în grad profesional de parchet de pe lângă Curtea de Apel”, a fost considerată a avea potențialul adecvat de sancționare a deficiențelor reținute și de a o determina pe recurenta-pârâtă să conștientizeze conduita culpabilă și să adopte remediile necesare.

Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea Secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă, astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004, va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 17 ianuarie 2024 şi a hotărârii nr. 4P din 9 aprilie 2024 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2020.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ.