Copyright royalty methodology claim admissible despite incomplete joint filing; users' appeals rejected, case remanded for retrial.

Cerere de stabilire a metodologiei finale în domeniul drepturilor de autor. Interpretarea noţiunii de „părţi” din cuprinsul dispoziţiilor art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996. Complinirea cadrului procesual

Cuprins pe materii: Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe

Index alfabetic: metodologie

organism de gestiune colectivă

dreptul de acces la o instanţă

Legea nr. 8/1996, art. 163, art. 164, art. 165

C.proc.civ., art. 5, art. 6, art. 59, art. 192

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 nu rezultă exigenţa ca toate persoanele, respectiv entităţile care alcătuiesc o „parte” a negocierii metodologiilor să sesizeze instanţa judecătorească printr-o unică cerere de chemare în judecată, formulând o pretenţie comună, respectiv formulând o propunere unică de metodologie.

În lipsa oricărei condiţionări exprese a legii şi ţinând cont de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, ca şi de cele ale art. 5 şi 6 C.proc.civ., dispoziţiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 trebuie interpretate în sensul că oricare dintre entităţile participante la negociere se subsumează noţiunii de „părţi” la care se referă legea şi poate sesiza instanţa cu cererea de stabilire a metodologiei, având îndreptăţirea de a acţiona, atât singure, cât şi împreună.

Chiar dacă s-ar porni de la premisa că în faţa instanţei sesizate potrivit art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, coparticiparea entităţilor la care se referă art. 163 alin. (3) din acelaşi act normativ este obligatorie sau necesară, cadrul procesual urmează a fi complinit, după caz, prin formularea unor cereri de intervenţie voluntară principală, prin chemarea în judecată a altei persoane care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul pe calea unei cereri separate (respectiv care poate cere, la rândul său, stabilirea metodologiei), respectiv prin introducerea forţată în proces, din oficiu, în coordonatele prevăzute de art. 78 alin. (2) C.proc.civ. Ca urmare, instanţa nu poate lipsi de eficienţă cererile de intervenţie menţionate, după cum nu poate omite aplicarea art. 78 C.proc.civ., ci trebuie să uzeze de toate mijloacele prevăzute de lege pentru complinirea cadrului procesual şi soluţionarea pe fond a cererii deduse judecăţii.

Pe de altă parte, procedura negocierii metodologiei reglementată de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe nu are natura unei proceduri administrativ-jurisdicţionale a cărei parcurgere ar fi obligatorie, altfel că, iniţiatorii procedurii de negociere trebuie să depună o listă cu toţi cei care ar urma să participe, însă nu există mecanisme de constrângere legală, prin care participarea efectivă la proceduri ar putea fi impusă.

Ca atare, susţinerea în aceste coordonate că, dacă unele entităţi nu vor/nu pot să participe la negociere, ele nu mai pot fi atrase în etapa judiciară în proces, prin căile procesuale prevăzute de lege, iar acţiunea formulată doar de o parte dintre entităţile interesate să obţină stabilirea unei noi metodologii ar fi şi ar rămâne în mod inexorabil inadmisibilă, ar echivala cu o suprimare în totalitate a accesului la instanţa judecătorească, o consecinţă vădit contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care nu poate fi, în niciun caz, acceptată.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 759 din 25 martie 2025

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la 10.07.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, sub nr. 23482/3/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Asociaţia C., Societatea D., Asociaţia E., Asociaţia F., G. S.R.L., H. S.A., A.G. I., S. RL., au solicitat instanţei, în vederea stabilirii formei finale a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, prin gestiune colectivă obligatorie, (denumita in continuare Metodologie) admiterea cererii și stabilirea formei finale a Metodologiei conform Proiectului de Metodologie, anexat cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996.

Prin cererea reconvențională depusă la 13.08.2018, pârâta-reclamantă Asociaţia F. a solicitat instanţei de judecată să stabilească forma Metodologiei privind remuneraţia datorata artiştilor interpreţi sau executanţi și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune prin gestiune colectiva obligatorie in varianta propusă de F.

Prin cererea reconvențională depusă la 14.08.2018, pârâta-reclamantă Asociaţia E., în contradictoriu cu reclamantele A., B., J., K., L., pentru a da eficienta dispoziţiilor legale încălcate prin proiectul de metodologie dedus judecăţii de către reclamante, a solicitat instanței de judecată următoarele: să respingă, ca nelegale şi abuzive, clauzele proiectului de metodologie dedus judecăţii de către A., B., K., L. și M., clauze prezentate în coloana din partea stânga a tabelului comparativ din cererea formulată și să stabilească forma finală a „Metodologiei privind remuneraţia unică echitabilă datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme prin gestiune colectivă obligatorie pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune”, conform proiectului de metodologie propus negocieri de către E. prin prezenta cerere reconvenţională, proiect prezentat în coloana din partea dreaptă a tabelului comparativ, cu cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea reconvențională formulată la 14.08.2018, pârâta I. S.A. a solicitat instanței să stabilească forma finală a metodologiei conform variantei propusă de această parte și anexată cererii formulate.

Prin cererea reconvențională formulată la 14.08.2018, pârâta Asociaţia C. a solicitat instanței de judecată să stabilească forma finală a metodologiei, conform variantei propusă de această parte și anexată cererii formulate.

La 14.08.2018, pârâta Asociaţia F. a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Oficiul Român pentru Drepturi de Autor (ORDA).

La 20.08.2018 Uniunea Naţională a Artiştilor din România (L. ) a formulat cerere de intervenție principală în cauză.

La 20.08.2018, reclamanţii A. şi B. au formulat cerere de intervenţie forţată a Asociaţiei M. şi Asociaţia K., precum și a L.

La 28.09.2018, Asociaţia M. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamanților A. și B.

La 05.09.2019, Asociaţia K. a formulat cerere de intervenție accesorie pentru reclamanții A. și B.

La 28.12.2020, N. S.A. a depus cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei O.

Tribunalul Bucureşti a calificat întâmpinarea depusă de D., ca fiind o cerere reconvenţională.

În ședința publică din 22.09.2020, Tribunalul Bucureşti a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de intervenție în interes propriu formulată de către L., conform art. 61 C.proc.civ. şi cererea de intervenție forțată formulate de către reclamante în privința M. si K., conform art. 68 C.proc.civ.; a admis cererea de introducere în cauză a ORDA în condițiile art. 78 C.proc.civ..

În ședința publică din 03.02.2021, Tribunalul Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei O., formulată de către intervenienta N. S.A.

I.2. Sentinţa pronuţată de Tribunalul București, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 243 din 17.02.2021, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calității procesuale pasive a ORDA, ca inadmisibilă; a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâta Asociația G.; a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Asociaţia C., Societatea D., Asociaţia E., Asociaţia F., G. S.R.L., I. S.A., A.G. J. S.R.L., și intervenientul Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, ca inadmisibilă; a admis cererea de sesizare a CCR asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996 şi art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 19A din 10.01.2024, Curtea de Apel București, Secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi B., A., L., în contradictoriu cu intimatele-pârâte A.G. I. SRL, Asociaţia C., Asociaţia E., I. SA, G. SRL, Societatea D., intimata-reclamantă Oficiul Român pentru Drepturi de Autor - ORDA, împotriva încheierii de şedinţă din 22.09.2020; a admis în principiu cererea de intervenţie principală în interes propriu formulată de intervenienta L.; a admis în principiu cererea reclamantelor B. şi A. de chemare în judecată a altor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi şi a dispus introducerea în cauză în calitate de reclamanţi a M. şi K.; a respins introducerea în cauză a ORDA, ca neîntemeiată; a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 243/2021; a anulat sentinţa apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare; a respins apelul incident formulat de Asociația F., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 19A/2024, pronunţate de Curtea de Apel București, Secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâtele Societatea D. şi I. S.A.

II.1. Recursul declarat de pârâta Societatea D.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare către aceeași instanță, cu menționarea ca obligatorii pentru instanța de apel, conform art. 501 alin. (1) C.proc.civ. a următoarelor: menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 243/2021, precum și a încheierii de ședință din 22.09.2020, pronunțate de Tribunalul București-Secția a III-a civilă, cu consecinta menţinerii soluţiilor de: respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată; respingerea ca neîntemeiată a cererii de admitere în principiu a intervenției forțate formulată de reclamante în privința M., L. și K.; respingere, ca inadmisibilă, în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de către L.; admitere a cererii de introducerere în cauză a Oficiului Român pentru Drepturi de Autor (ORDA).

După prezentarea succintă a situației de fapt, printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază deoarece motivarea hotărârii atacate se axează, în principal, asupra fondului cererii de apel, din problema admisibilității sau inadmisibilității acțiunii reclamantelor, eludând celelalte teze ale dispozitivului hotărârii pronunțate.

În această privinţă, a susţinut că instanța de apel a motivat în câteva fraze formale admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta L., admiterea cererii reclamantelor de introducere forțată în cauză a organismelor de gestiune colectivă M. și K., respingerea cererii de introducere în cauză a ORDA, precum și respingerea apelului incident formulat de F..

Din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, o altă critică vizează existenţa unei motivări contradictorii, în sensul că instanța de apel, după ce a admis ideea de litisconsorțiu procesual obligatoriu între entitățile ce compun „partea negociatoare” în procesul de negociere a Metodologiei, litisconsorțiu pe care îl consideră necesar și obligatoriu, adică exact argumentul juridic al primei instanțe în pronunțarea soluției, și-a întemeiat soluția pe ideea admisibilității acțiunii făcute doar de către o parte a entităților părți ale acestui litisconsorțiu, aspect contrar primei susțineri.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în contextul în care soluția primei instanțe de admitere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii reclamantelor a fost corectă și legală, motivat de faptul că aceasta nu a fost exercitată împreună cu toate celelalte organisme de gestiune din cadrul comisiei de negociere, între acestea existând un litisconsorțiu obligatoriu, o coparticipare procesuală activă obligatorie, acestea formând „partea negociatoare”.

În continuare, a enumerat mai multe elemente faptico-juridice ce ar atrage inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, elemente pe care, de altfel, prima instanță le-a valorificat, admițând excepția inadmisibilității, precum şi faptul că metodologiile nu sunt nominale, ci au un caracter colectiv şi se aplică tuturor utilizatorilor şi tuturor organismelor de gestiune colectivă, astfel încât neparticiparea unuia dintre organisme la derularea procedurii atrage invaliditatea acesteia și inadmisibilitatea acţiunii.

Conform dispozițiilor art. 163 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, „Comisia de negociere a metodologiilor este constituită din: a) câte un reprezentant al fiecărui organism de gestiune colectivă, care funcționează pentru câte un domeniu de creatie și pentru o categorie de drepturi”.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că este obligatorie depunerea unui protocol de împărțire a remunerațiilor între organisme/desemnarea unui colector unic pentru fiecare metodologie nouă negociată, invocând în acest sens dispozițiile art. 168 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar propunerea de metodologie din partea organismelor de gestiune colectivă trebuie să vină din partea tuturor organismelor existente în domeniul de creație în care se organizează potrivit dispozițiilor art. 163 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

A precizat că anterior modificării Legii nr. 8/1996, prin Legea nr. 74/2018, dispozițiile legale reglementau două părți participante la negocierea metodologiilor, pe de o parte reprezentanții OGC-urilor, iar pe de cealaltă parte reprezentanții utilizatorilor, părți compuse fiecare din mai multe enități pe care legea le privea ca făcând parte din câte un litisconsorţiu obligatoriu.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut faptul că prevederile art. 1312 alin. (2) al Legii nr. 8/1996, în forma anterioară Legii nr. 74/2018, la lit. a) și b), vorbesc, pe de o parte, de două părți aflate în negociere, respectiv de entitățile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere.

Or, prima instanța a apreciat în mod corect că această condiție de a se stabili o singură formă a metodologiei între organismele de gestiune colectivă înainte de a fi supusă negocierii cu reprezentanții utilizatorilor a rămas valabilă și după modificarea procedurii de negociere a metodologiilor și transpunerea procedurii anterioare de a arbitra în procedura în fața unei instanțe de judecată, iar formularea din art. 165 alin. (6) al Legii nr. 8/1996 potrivit căruia „părţile (…) pot să se adreseze instanței de judecată” ar trebui înțeleasă drept un litisconsorțiu obligatoriu între entitățile ce compun „partea negociatoare”, adică fie OGC-urile, fie utilizatorii, apreciind ca, inadmisibilă, cererea formulată doar de către unele dintre entitățile componenete.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel pentru faptul că aceasta din urmă a disociat intelectiv între ideea de litisconsorțiu procesual obligatoriu între entitățile ce compun „partea negociatoare”, pe care a acceptat-o ca necesitate și admisibilitatea acțiunii făcute doar de către o parte a entităților părți ale acestui litisconsorțiu, fapt ce reprezintă o extensie logică nepermisă care nu poate acoperi încălcarea normelor legale substanțiale citate prin memoriul de recurs.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a omis faptul că admisibilitatea unei cereri de chemare în judecată se apreciază la momentul formulării acesteia, nu prin raportare la proceduri efectuate ulterior. Or, introducerea forțată în cauză a organismelor de gestiune colectivă este inadmisibilă, întrucât încalcă prevederile legale referitoare la formularea cererii de chemare în judecată, iar admiterea cererii de intervenție principală formulată de o entitate care nu a fost participantă la procedura prealabilă de negociere a metodologiei și au parcurs în mod real această procedură este inadmisibilă.

Un alt motiv de recurs subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. a privit admiterea apelului formulat împotriva încheierii de ședință din 22 septembrie 2020 și a respingerii cererii de introducere în cauză a ORDA, ca neîntemeiată.

În baza dispozițiilor art. 151 alin. (19, art. 165 alin. (6), art. 180 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, recurenta-pârâtă a susținut că întreaga activitate a organismelor de gestiune colectivă, încă de la înființarea acestora, este subordonată controlului Oficiului Român pentru Drepturile de Autor care reprezintă, potrivit legii, unica autoritate de reglementare, evidență prin registre naționale, supraveghere, autorizare, arbitraj și constatare tehnico-știintifică în domeniul drepturilor de autor și al drepturilor conexe.

În mod particular, ORDA are un rol esențial, sine qua non, în declanșarea și derularea procedurilor de negociere a metodologiilor între organismele de gestiune colectivă și utilizatori sau structurile asociative ale utilizatorilor.

Chiar dacă prevederile art. 78 C.proc.civ. și art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 conturează cadrul procesual al cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze, acestea nu prevăd expresis verbis prezența ORDA în acest cadru procesual, recurenta-pârâtă a considerat că includerea acestea este considerată implicită în viziunea legii.

Sub acest aspect, a invocat prevederile art. 163-165 alin. 5 din Legea nr. 8/1996 ce stabilesc procedura de negociere a metodologiilor cu participarea expresă a ORDA, aceasta stabilind cadrul negocierilor, prin emiterea Deciziei nr. 49/2018 și asigurând acest cadru pe toată durata negocierilor. În acest sens, întreaga procedură prealabilă sesizării instanței de judecată a fost derulată la nivelul și cu participarea Oficiului Român pentru Drepturi de Autor, iar în acest context a centralizat și deține toate datele și documentele relevante privind negocierea.

În final, recurenta-pârâtă a susținut faptul că este necesară introducerea în cauză a ORDA și pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă, asigurându-se astfel celeritatea publicării metodologiei.

Un alt motiv de recurs, subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a privit admiterea apelului formulat împotriva încheierii de ședință din 22 septembrie 2020 și admiterea cererii reclamantelor de introducere forțată în cauză a organismelor de gestiune colectivă M. și K., recurenta-pârâtă arătând că, în cauză, nu au fost respectate dispozițiile art. 68 C.proc.civ. astfel că introducerea forțată în cauză a organismelor de gestiune colectivă L., M. și K. este inadmisibilă, întrucât acestea nu au participat pe deplin în procedura prealabilă de negociere a metodologiei și nu au parcurs în mod real și complet această procedură, context în care nu puteau formula, în mod legal, cererea de chemare în judecată similară cu cea a reclamantelor.

De vreme ce introducerea în cauză a unei terțe persoane presupune ca aceasta să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul, o asemenea posibilitatea nu ar exista deoarece L., M. și K. nu au participat la întocmirea și transmiterea inițială a propunerii de metodologie și nici la procedura finală de întocmire și transmitere către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a protocolului de împărțire a remunerațiilor între organisme, invocând incidența dispozițiilor art. 163 alin. (1) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv art. 168 alin. (29 din Legea nr. 8/1996.

În plus, introducerea în cauză a celor trei organisme de gestiune colectivă ar reprezenta o conferire ilicită a calității de reclamant a acestora, cu eludarea prevederilor legale care impun formularea cererii de chemare în judecată, făcând trimitere la prevederile art. 165 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind termenul de maxim 60 de zile pentru negocierea metodologiilor, la cele ale art. 165 alin. (5) din același act normativ ce reglementează termenul de 30 de zile de la finalizarea procedurii de mediere în care părțile au obligația notificării ORDA asupra rezultatului obținut, precum și la dispozițiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 ce prevăd un termen de 15 zile în care părţile se pot adresa instanţei de judecată în cazul în care acestea nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere.

Or, în cazul de față, termenul de depunere a cererii de chemare în judecată de 15 zile a expirat fără ca organismele de gestiune colectivă L., M. și K. să formuleze o astfel de cerere.

A punctat recurenta-pârâtă că, deşi, le-au fost comunicate cererea de chemare în judecată, intervenientele M. și K. au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantelor ceea ce conduce la concluzia că acestea nu au pretenții proprii similare cu cele ale reclamantelor. În ceea ce privește L., aceasta a formulat cerere de intervenție în interes propriu, dar cu un conținut diferit față de reclamantele A. și B., chiar cu motive contradictorii, aspecte din care rezultă faptul că nici această entitate nu se află pe aceeași poziție procesuală cu reclamantele.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de către L., recurenta-pârâtă a criticat soluția de admitere în principiu a acesteia din perspectiva neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 61 și urm. C.proc.civ., reiterând argumentul potrivit căruia nu a fost participantă la procedura prealabilă de negociere a metodologiei, precum şi incidența dispozițiilor art. 163 alin. (1) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv art. 168 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar cererea de chemare în judecată cu privire la stabilirea metodologiei putea fi formulată doar înăuntrul unui termen de decădere care, în speţă, a fost depășit, neputând să-şi valorifice pretențiile într-un cadru procesual generat de alți reclamanți şi nejustificând un interes licit, legitim, care să fie valorificat pe această cale chiar dacă i-ar profita o anumită formă a metodologiei.

II.2. Recursul declarat de pârâta I. S.A.

II.2.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare către aceeași instanță, în sensul respingerii apelurilor formulate de către A. și B. și cel formulat de L., cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 243/2021 și a încheierii din 22.09.2019, pronunțate de Tribunalul București, cu obligarea intimatelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

După prezentarea detaliată a situației de fapt, sub aspectul incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 162, art. 163, art. 165 și 168 din Legea nr. 8/1996, prin raportare la principiul disponibilității și al litisconsorțiului necesar.

Astfel, raportându-se la modul de formulare al cererii de chemare în judecată, calitatea de reclamante a revenit apelantelor A. și B., care au chemat în judecată utilizatorii și celelalte trei organisme de gestionare colectivă ce nu sunt semnatare ale cererii.

Cele 3 organisme de gestionare colectivă, nesemnare ale cererii de chemare în judecată (M., K. și L.), nu au avut niciodată calitatea de inițiatori ai procedurii de negociere anterior cererii de chemare în judecată, după cum nu au depus în termen o cerere de chemare în judecată în termenul prevăzut de art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată, făcând trimitere la dispozițiile art. 162 alin. (1) lit. c), art. 163, art. 164 alin. (1), art. 165, art. 168 alin. (1) - (3) din Legea nr. 8/1998, din analiza cărora rezultă, în interpretarea gramaticală [art. 165 alin. (2) care menționează în mod expres cele 2 părți], dar și teleologică (a scopului urmărit de legiuitor la edictarea textelor legate de modul de negociere al metodologiei privitoare la drepturile patrimoniale), că legea specială, Legea nr. 8/1996, conferă celor 2 părți ale raportului juridic al negocierii implicate (organismelor de gestionare colectivă, pe de o parte, utilizatorilor pe de altă parte) posibilitatea inițierii și participării la negociere și de stabilire în acest mod a metodologiei de aplicare a legii în materia drepturilor patrimoniale.

A mai arătat că Legea nr. 8/1996 stabilește celor 2 părți ale acestui raport juridic și drepturi procesuale (acela de a se adresa instanțelor judecătorești, în art. 165 alin. 6 din Lege), sensul noțiunii de părți din acest text fiind acela de 2 părți ale raportului juridic, respectiv organisme de gestionare colectivă membrii fiecăruia aflându-se într-un litisconsorțiu obligatoriu/necesar, impus de legea specială.

Această tratare unitară face ca Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecată, să nască o situație a unui litisconsorțiu procesual obligatoriu/necesar între acele entități-organisme de gestiune colectivă, legitimitate procesual activă având doar toate organismele de gestionare colectivă împreună.

În acest context, invocând principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a fost investită cu o cerere de chemare în judecată ce a fost formulată doar de 2 dintre cele 5 organisme de gestionare, iar una dintre cele care nu au formulat cererea de chemare în judecată a înțeles să formuleze o cerere de intervenție principală, în temeiul art. 61 C.proc.civ., dar cu depășirea termenului instituit de lege (15 zile) în art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996.

A mai susținut faptul că prima instanță a calificat natura cererii reclamantelor în raport cu celelalte 3 organisme de gestiune colectivă ca fiind de intervenție forțată în temeiul art. 68 C.proc.civ., calificare ce nu a fost contestată de părți, motiv pentru care acest aspect a intrat în putere de lucru judecat.

Totodată, recurenta-pârâtă a invocat puterea de lucru judecat și cu privire la stabilirea, de către instanța de fond, în ceea ce o privește pe L., că prioritară este, în raport de principiul disponibilității, cererea de intervenție principală întemeiată pe art. 61 C.proc.civ. în raport de cererea de intervenție forțată a reclamantelor.

În acest context, a susținut că ipoteza în care cu putere de lucru judecat 2 din organismele de gestionare colectivă sunt reclamante, 2 sunt interveniente forțate și una intervenientă principală, în condițiile în care, după cum s-a arătat în cele ce preced, legea specială consacră situația unui consorțiu obligatoriu/necesar pentru aceste organisme de gestionare colectivă, prin soluția dată de instanța de apel se ajunge la situația în care deși doar două organisme de gestionare colectivă din cele 5 au formulat cerere de chemare în judecată, soluția se va răsfrânge și asupra celorlalte 3, deși acestea nu și-au manifestat voința în formularea cererii.

De asemenea, recurenta a invocat dispozițiile art. 68 C.proc.civ., susținând că nici unul dintre organismele de gestionare colectivă chemate alături de reclamante nu ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul deoarece, pe deoparte, legea specială nu le conferă legitimitate procesuală individuală, iar pe de altă parte, nici nu se mai află în termenul de formulare a unei cereri, acest termen fiind de 15 zile de la încetarea negocierilor.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că deși nu a existat o manifestare de voință din partea acestor organisme în sensul de a negocia și a supune instanței o cerere precum cea din prezenta cauză, întrucât nu și-au însușit cererea în calitate de reclamante, aceste organisme devin reclamante la cererea altor persoane, aspect ce contravine principiului disponibilității, consacrat de art. 9 C.proc.civ..

Aşa cum a reținut și prima instanță, făcând trimitere la dispozițiile art. 165 (art. 131 din forma veche a Legii nr. 8/1996), legea specială instituie acest consorțiu procesual în virtutea căruia o cerere, care nu este însușită de toți cei care formau partea negocierii, să devină inadmisibilă raportat la legea specială.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată doar de 2 organisme de gestionare colectivă, iar prin cea de-a 3-a s-a solicitat intervenția cu depășirea termenului prevăzut de lege.

Referitor la cererea formulată de L., recurenta-pârâtă a susținut că în mod corect instanța de fond a respins-o, ca inadmisibilă, și în mod greșit instanța de apel a admis apelul acestei părți, întrucât, pe de o parte, acest organism de gestionare colectivă nu a inițiat niciodată negocierea metodologiei și nici nu și-a manifestat în termen util (15 zile) voința formulării cererii sale, aceasta fiind depusă abia în 20.09.2019 în ședință publică, la primul termen de judecată, fiind așadar, în raport de dispozițiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 tardiv formulată/inadmisibilă în raport de lipsa calității de parte care a demarat negocierea anterior procedurii în fața instanței.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 07.08.2024, intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată în etapele procesuale anterioare, susţinând că soluția instanței de apel referitoare la respingerea cererii privind introducerea sa în cauză este corectă motivat de faptul că entitățile care pot fi incluse în comisiei de negociere pentru metodologia ce face obiectul cererii de chemare în judecată sunt enumerate limitativ de art. 163 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, republicată.

A invocat faptul că este autoritate publică central şi nu are în temeiul legii atribuția de a-i reprezenta pe titularii de drepturi sau pe utilizatori și nici atribuția de a negocia remunerații în numele vreuneia dintre cele două categorii.

De asemenea, niciun text de lege nu reglementează atribuția acestuia de a face parte, respectiv de a se include în comisia de negociere constituită prin decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

La 14.08.2024, intimata-pârâtă A.G. I. S.R.L. a depus întâmpinări la recursurile formulate de recurentele I. S.A. și D., cu acelaşi conţinut, solicitând admiterea acestora motivat de faptul că procedură prealabilă sesizării instanței de judecată cu privire la stabilirea Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, prin gestiune colectivă obligatorie, nu s-a finalizat cu un rezultat pozitiv.

Având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată doar de către A. și B., a apreciat intimata că instanța de judecată trebuie să verifice dacă aceasta a fost formulată de către una sau de către cele două părți prevăzute de Legea nr. 8/1996 în forma în vigoare anterior modificării intervenite prin Legea nr. 74/2018, reprezentanții OGC-urilor sau reprezentanții utilizatorilor, ce făceau parte dintr-un litisconsorțiu obligatoriu. De asemenea instanța de judecată trebuia să se pronunțe asupra formei definitive a metodologiei, cereri de metodologii care trebuiau să facă parte din cererea de chemare în judecată, iar doar în situația în care niciuna din metodologiile propuse de cele două părți nu ar fi avut temeiuri de legalitate, instanța ar fi avut posibilitatea să stabilească forma finală a metodologiei.

Intimata-pârâtă a arătat faptul că niciuna dintre cele două cerințe ale legii nu erau îndeplinite la 03.05.2018 data constituirii Comisiei de negociere a metodologiei în cauză.

Prima condiție prevăzută de art. 165 alin. (6) din lege nu a fost îndeplinită, deoarece doar A. și B. au formulat acțiunea și nu partea în întregul său, respectiv împreună cu toate entitățile componente, iar încercările ulterioare de introducere în cauză a acestora din urmă au fost contrare legii.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, intimata a precizat faptul că alături de cererea de chemare in judecata nu a fost depusă și o cerere care să cuprindă conținutul metodologiei solicitate, cererea fiind, în opinia intimatei, lipsită de obiect.

Față de aceste considerente, intimata a solicitat admiterea recursurilor formulate în cauză.

La 19.08.2024, intimata-pârâtă Asociația C. a depus întâmpinări la recursurile formulate în cauză, cu conținut similar, prin care a solicitat admiterea acestora.

Intimata-pârâtă a formulat susțineri similare cu cele ale intimatei A.G. I. S.R.L., arătând, în esenţă, faptul că nu sunt îndeplinite cele două condiții pentru admiterea acțiunii, litisconsorțiul obligatoriu prevăzut de art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, respectiv lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că aceasta nu a fost însoțită de metodologia solicitată.

La 20.08.2024, intimatele-reclamante A. și B. au depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta D., prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Referitor la primul motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) C.proc.civ., au arătat că hotărârea instanței de apel este temeinic motivată și nu cuprinde motive contradictorii.

Astfel, instanța de apel nu s-a contrazis în ceea ce privește obligativitatea unui litisconsorțiu, deoarece aceasta a reținut faptul că, deşi acesta este unul obligatoriu, raționamentul instanței de fond este greșit, întrucât intimatele-apelante, deja, uzaseră de remediile prevăzute de legiuitor pentru crearea cadrului procesual necesar. Instanța de apel a enumerat, în penultima pagină a deciziei recurate la paragraful 8, cererile formulate în cauză și, care dacă ar fi fost admise, ar fi condus la stabilirea cadrului procesual legal și necesar. Soluția instanței de apel a avut ca temei remediul procesual pe care-l oferă Codul de procedură civilă pentru introducerea în cauză a altor persoane.

Cu privire la cel de-al II-lea motiv de recurs formulat în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., intimatele-reclamante au solicitat respingerea acestuia motivat de faptul că nu sunt indicate normele de drept material ce au fost încălcate de instanța de apel, fiind reluate, în mare parte, susținerile din fața instanței de apel.

În mod corect instanța de apel a stabilit că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 8/1996, în forma modificată de Legea nr. 74/2018, deoarece modificarea legii a fost anterioară inițierii negocierilor, și nu invers.

Faptul pretins că organismele de gestiune colectivă nu ar putea să se adreseze instanței decât printr-o cerere comună este de natură a restricționa în mod nepermis accesul la justiție și la un proces echitabil.

Practic, în situația refuzului (sau stării de pasivitate) a unuia dintre organismele de gestiune colectivă, de a semna cererea de chemare în judecată, intimatele-reclamante s-ar afla în imposibilitatea de a se adresa instanței de judecată în ciuda faptului că acestea au participat la negocieri, au calitate procesuală și justifică un interes legitim, personal și actual (legat de protecția drepturilor gestionate și remunerarea propriilor membri) pentru soluționarea în justiție a formei metodologiei care nu a fost agreată de părți în cadrul negocierilor.

În mod corect a reținut instanța de apel că, deşi, lisconsorțiul este unul obligatoriu, raționamentul instanței de fond este greșit, întrucât prin demersurile procesuale întreprinse de intimatele-reclamante, respectiv cele de introducere forțată a L., M. şi K. în temeiul art. 68 C.proc.civ., au avut în vedere crearea cadrului procesual necesar astfel că nu se impunea respingerea cererii în cauză.

Intimatele-reclamante au arătat că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că M. si K. au formulat cereri de intervenție accesorie, iar L. cerere de intervenție principală ce reprezintă o modalitate procesuală de asigurare a participării la judecată, precum şi faptul că din analiza cererilor formulate de către cele 3 organisme se poate deduce că organismele de gestiune colectivă au avut o poziție comună în ceea ce privește propunerea de metodologie supusă negocierii în cadrul comisiei de negociere.

Faptul că nu toate organismele de gestiune colectivă au avut calitatea de reclamante la momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor Codului de procedură civilă care oferă mijloace pentru crearea cadrului legal conform legii speciale, iar susținerile recurentelor nu înseamnă decât blocarea accesului la justiție și la un proces echitabil.

Prin întâmpinarea formulată, intimatele-reclamante au susținut și faptul că din perspectiva art. 162 (fostul art. 130) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe drepturile și obligațiile stabilite în sarcina organismelor de gestiune colectivă, printre care și dreptul/obligația de a elabora metodologii, sunt individuale, nicidecum comune, astfel nu se poate vorbi despre o indiviziune în ceea ce privește exercitarea acestui drept/îndeplinirea obligației în sensul pretins de recurentă, acela de a avea o cerere de chemare în judecată din partea tuturor organismelor de gestiune la momentul introducerii acestora.

De asemenea, intimatele-reclamante au mai invocat dispozițiile art. 78 alin. (1) și alin. (2) C.proc.civ. privind posibilitatea instanței de judecată de a dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, instanța de fond respingând demersurile intimatelor de introducere forțată în cauză a celor 3 organisme de gestiune colectivă.

Referitor la soluția instanței de apel de respingere a cererii de introducere în cauză a ORDA, intimatele-reclamante au arătat că aceasta este corectă, deoarece ORDA are un rol administrativ, neavând niciun rol în ceea ce privește stabilirea conținutului, obligațiilor, drepturilor, termenelor pe care metodologie le poate avea.

Prin întâmpinarea formulată împotriva recursului depus de I. SA, intimatele-reclamante au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (8) C.proc.civ.

În susținerea soluției de respingere a recursului, intimatele-reclamante au reluat apărările formulate prin întâmpinarea formulate la recursul declarat de pârâta D., apreciind că decizia recurată este legală și temeinică.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenta-pârâtă I. S.A a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

În ceea ce privește întâmpinarea depusă de ORDA, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta nu a formulat apărari în cauză, ci doar a reiterat excepția lipsei calității sale procesual pasive invocată în primă instanță și în apel, motiv pentru care a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, și menținerea în cauză a ORDA.

Referitor la întâmpinările formulate de intimatele AG J. S.R.L. și C., având în vedere că acestea solicită admiterea recursului, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea argumentele expuse care vin în completarea și susținerea cererii de recurs.

Prin intermediul răspunsului său, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatele-reclamante A. și B., ca neîntemeiate.

A reiterat susținerile privind puterea de lucru judecat în raport de partea din hotărârea de fond neapelată, respectiv cea referitoare la calificarea dată de instanța de fond asupra calității părților și a cererilor formulate de acestea și calificarea raportului juridic dintre reclamante drept un litisconsorțiu obligatoriu, aspect cu care și instanța de apel a fost de acord.

În acest context, a susținut că s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că 2 din organismele de gestionare colectivă sunt reclamante, 2 sunt interveniente forțate și una intervenientă principală, în condițiile în care, legea specială consacră situația unui consorțiu obligatoriu/necesar pentru aceste organisme de gestionare colectivă.

Consideră că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 68 C.proc.civ. motivat de faptul că niciunul din organismele de gestionare colectivă chemate ulterior nu ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, pe de o parte, pentru că legea specială nu le conferă legitimitate procesuală individuală, iar pe de altă parte, că nu se mai află în termenul de formulare a unei cereri, acest termen fiind de 15 zile de la încetarea negocierilor.

În ceea ce privește cererea L., calificată cu putere de lucru judecat ca o cerere de intervenție în interes propriu, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod corect instanța de fond a respins-o, ca inadmisibilă, și în mod greșit instanța de apel a admis apelul acestei părți, întrucât, pe de o parte, acest organism de gestionare colectivă nu a inițiat niciodată negocierea metodologiei și nici nu și-a manifestat în termen util (15 zile) voința formulării cererii sale, aceasta fiind depusă abia în 20.09.2019, în ședință publică, la primul termen de judecată, fiind aşadar, în raport de dispozițiile art. 165 alin. 6 din Legea nr. 8/1996, tardiv formulată și inadmisibilă în raport de lipsa calității de parte care a inițiat negocierea anterior procedurii în fața instanței.

De asemenea, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor legate de inexistența unui litisconsorțiu obligatoriu, ca inadmisibile, deoarece acestea au fost formulate direct prin întâmpinarea la recurs şi vizează hotărârea de fond, care nu a fost apelată pe acest aspect, dar și ale deciziei de apel, de asemenea nerecurate de intimate, acest aspect fiind tranșat deja cu putere de lucru judecat de ambele instanţe.

În final, recurenta-pârâtă a arătat că nu era necesar ca toate organismele să semneze cererea de chemare în judecată, după cum pretind intimatele, însă, în momentul în care această cerere le-a fost comunicată, fiind chemate în cauză trebuiau să își manifeste voința de a susține această cerere într-o formă sau alta, însă acest lucru nu s-a întâmplat în prezenta cauză, acest aspect fiind reținut corect de instanța fond și greșit de instanța de apel, motiv al recurării deciziei de apel.

Recurenta-pârâtă D. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatele-reclamante A. și B., prin care a reiterat, în esenţă, susținerile din cererea de recurs solicitând admiterea căii de atac și respingerea apărărilor formulate, ca neîntemeiate.

Astfel, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a arătat că este fondat, având în vedere faptul că a formulat critici de legalitate legate de caracterul insuficient al motivării hotărârii în discuție.

În ceea ce privește motivarea contradictorie, a reiterat susținerile din recurs conform cărora instanța de apel a reținut litisconsorțiu procesual obligatoriu, dar își întemeiază propria soluție pe ideea admisibilității acțiunii formulate doar de către o parte a entităților ce fac parte din acest litisconsortiu, adică exact contrariul primei susțineri.

Referitor la motivele de recurs ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a reluat atât dispozițiile legale pe care le consideră incidente în cauză și pe care instanța de apel le-a nesocotit la pronunțarea deciziei recurate, dar și motivele de recurs în baza cărora a solicitat admiterea căii sale de atac.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă categorie de critici, recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece motivarea hotărârii atacate se axează, în principal, asupra problemei admisibilității sau inadmisibilității acțiunii reclamantelor, eludând celelalte teze ale dispozitivului hotărârii pronunțate. S-a susţinut că instanța de apel a motivat în câteva fraze formale admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta L., admiterea cererii reclamantelor de introducere forțată în cauză a organismelor de gestiune colectivă M. și K., respingerea cererii de introducere în cauză a ORDA, precum și respingerea apelului incident formulat de F..

De asemenea, se invocă natura contradictorie a motivării din care rezultă că, deşi litisconsorţiul este obligatoriu, acţiunea în justiţie nu trebuie iniţiată de toate organismele de gestiune colectivă care alcătuiesc o parte a negocierii.

Aceste critici, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 6 C.proc.civ., sunt nefondate.

Cu privire la obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în prezent în cuprinsul art. 425 alin.1 lit.b) C.proc.civ., atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotă­râri judecătoreşti trebuie să fie clară şi completă. În acest sens, instanţa are obligaţia de a demonstra, în scris, de ce s‑a oprit la soluţia dată, de ce a admis susţinerile unei părţi şi le‑a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i‑a dat o anumită inter­­pretare, iar aceasta constituie o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiin­ţarea hotărârii.

În acelaşi timp, în concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, între garanţiile dreptului la un proces echitabil se înscrie şi obligaţia tribunalelor de a‑şi motiva deciziile lor. În jurisprudenţa dezvoltată în jurul prevederilor art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a formulat cerinţe privitoare la desfăşurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, inclusiv din perspectiva obligaţiei instanţelor de a‑şi motiva hotărâ­rile pronunţate. Astfel, s‑a apreciat că «textul implică obligaţia tribunalului de a pro­ceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanţi, al argu­­mentelor şi cererilor de probă ale părţilor, având a aprecia pertinenţa acestora pentru decizia pe care el o va adopta» (cauzele Kraska c. Suisse; Van de Hurk c. Olandei).

În cauza Albina c. României, Curtea reaminteşte că «dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004‑1, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59]».

În mod similar, în Hotărârea pronunţată în data de 15.02.2007 în cauza Boldea c. României, Curtea a statuat că absenţa sau insuficienta motivare a hotărârilor judecă­toreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi, prin urmare, la un proces echitabil şi violează art. 6 şi 10 din Convenţia Europeană a Drep­tu­rilor Omului, fiind o abatere sancţionată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Fără ca această interpretare să conducă la ideea că instanţa ar fi obligată să răspundă separat fiecărui argument invocat de parte, se reţine în jurisprudenţa Curţii că «dacă un justiţiabil invocă în scris un argument suficient de clar şi de precis, pe deasupra susţinut de probe şi de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific».

În acelaşi timp însă, în mai multe decizii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a‑şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică această obligație de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie determinată în funcție de circumstanțele cauzei. Chiar şi omisiunea de a răspunde unui argument nu ridică probleme pe tărâmul Convenţiei, cât timp respectivul argument nu era hotărâtor în soluţionarea cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei).

La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că motivarea unei hotă­râri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. În principiu, şi gruparea argumentelor este legalmente admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr‑un considerent comun.

Specificul prezentei cauze constă în respingerea de către prima instanţă a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, în considerarea lipsei coparticipării procesuale obligatorii sau necesare, precum şi în respingerea ca inadmisibile a cererilor prin care reclamantele originare au încercat complinirea cadrului procesual.

Având în vedere că, potrivit art. 466 C.proc.civ., obiectul apelului este reprezentat de hotărârea primei instanţe, respectiv de încheierile premergătoare cu caracter interlocutoriu care au fost apelate, instanţa de apel era în drept să-şi limiteze examinarea la legalitatea statuărilor criticate prin apelurile declarate şi care privesc, în esenţă, maniera în care prima instanţă de fond a conceput litisconsorţiul necesar în această materie litigioasă.

Or, de vreme ce instanţa de apel a examinat în substanţă această chestiune – de altfel, în mod legal, astfel cum se va arăta – nu sunt fondate nici criticile referitoare la o pretinsă nemotivare, nici cele care reproşează o motivare insuficientă, formală ori contradictorie.

Astfel, instanţa de apel a statuat în substanţă că litisconsorţiul procesual obligatoriu nu poate fi înţeles în sensul că ar fi necesară sesizarea instanţei printr-o cerere comună a tuturor organismelor de gestiune colectivă din domeniul de creație cu privire la care se dispută viitoarea metodologie.

În mod judicios, Curtea de Apel a reţinut că o asemenea soluţie restrictivă conduce la lipsirea de accesul la justiție al unor reclamanți aflați în litisconsorțiu necesar, atunci când una din părțile aflate în aceeași situație cu reclamanții în raportul juridic substanţial refuză să acționeze; cu atât mai mult situația poate deveni problematică în materia de față, unde ar exista teoretic riscul constituirii unor asociații – organisme de gestiune colectivă de natură a sabota interesele altor organisme de gestiune, cu care formal s-ar afla de aceeași parte a raportului juridic ce le aduce față în față cu utilizatorii, lucrând, însă, în interesul acestora din urmă.

În orice caz, tocmai pentru astfel de situații de litisconsorțiu necesar, când una din părțile aflate pe aceeași latură a raportului juridic cu reclamanții nu poate fi găsită sau refuză să acționeze împreună cu aceștia, Codul de procedură prevede remediul chemării în judecată a altei persoane care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul, procedură instituită de art. 68 și următorele C.proc.civ., persoana chemată în judecată dobândind la rândul său poziția procesuală de reclamant, hotărârea urmând să își producă efectele și în privința sa.

A refuza reclamanților aflați într-o atare situație posibilitatea atragerii în proces a persoanei în lipsa căreia nu poate fi judecat procesul, dar pe care aceştia fie nu o găsesc pentru a se alătura acţiunii, fie refuză să acționeze printr-o cerere comună cu aceștia, înseamnă a le refuza accesul la instanță, ceea ce nu se poate permite.

Prin urmare, Curtea a constatat că în mod greșit tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea reclamantelor de a atrage forțat în proces, în calitate de reclamante, a celorlalte organisme de gestiune colectivă interesate – L., K., M. – și în mod greșit a respins cererea de intervenție formulată în nume propriu de intervenienta L., aceste cereri fiind tocmai mijloacele procesuale permise de lege prin care se asigură participarea în proces a tuturor părților a căror coparticipare era obligatorie.

Departe de a constitui o motivare formală, insuficientă ori contradictorie, Curtea de Apel a răspuns în substanţă motivelor de apel şi apărărilor formulate, arătând atât cum trebuie interpretată noţiunea de coparticipare procesuală obligatorie ori necesară, cât şi care sunt remediile procesuale prin care cadrul procesual, iniţial incomplet, poate fi complinit.

Procedând în acest fel, instanţa de apel nu s-a contrazis, ci dimpotrivă, a expus un raţionament judiciar coerent şi aflat în concordanţă cu exigenţele rezultate din art. 425 alin.1 lit.b) C.proc.civ., respectiv din art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, hotărârea este legală şi din perspectiva criticilor de nelegalitate substanţială subsumate dispoziţiilor art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ. şi care vor fi examinate împreună, fiind, în ansamblul lor, în mod vădit lipsite de temei.

Potrivit art. 192 alin.1 C.proc.civ., pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată. În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței poate fi făcută și de alte persoane sau organe.

În condiţiile art. 59 C.proc.civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Din acest text de lege rezultă că regula este reprezentată de coparticiparea procesuală facultativă, coparticiparea procesuală obligatorie având caracter excepţional, doar în acele situaţii în care natura raportului juridic ori o dispoziţie specială a legii o impune (art. 78 alin.2 C.proc.civ.).

Potrivit art. 163 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, în forma republicată în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 74/2018, „În vederea inițierii procedurilor de negociere a metodologiilor, organismele de gestiune colectivă, utilizatorii sau structurile asociative ale utilizatorilor prevăzuți la alin. (3) lit. b) și c) trebuie să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere, însoțită de lista părților propuse pentru negociere și elementele de identificare ale acestora, metodologiile propuse a fi negociate, precum și dovada notificării acestora în vederea negocierii. Nedepunerea listei sau depunerea unei liste incomplete, precum și lipsa dovezii notificării atrag respingerea cererii de inițiere a procedurilor de negociere.

(2) Metodologiile se negociază în cadrul unei comisii constituite prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de 15 zile de la primirea cererii de inițiere a procedurilor de negociere. Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala entității solicitante.

(3) Comisia de negociere a metodologiilor este constituită din:

a) câte un reprezentant al fiecărui organism de gestiune colectivă, care funcționează pentru câte un domeniu de creație și pentru o categorie de drepturi;

b) câte un reprezentant al structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor, la nivel național, și câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliți pe baza cifrei de afaceri, cu condiția ca acestea să fie declarate la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pe propria răspundere. Instituțiile publice, inclusiv societățile publice de radiodifuziune și de televiziune, care fac parte din comisia de negociere, sunt exceptate de la declararea cifrei de afaceri;

c) câte un reprezentant al structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor la nivel local sau, în lipsa acestora, a reprezentanților a 2 utilizatori locali notificați de organismele de gestiune colectivă și care depun la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor acordul de participare în respectiva comisie.

(4) În funcție de propunerea primită în vederea emiterii deciziei de constituire a comisiei de negociere, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate convoca și desemna în comisia de negociere orice entitate care are un interes legitim.

(5) Decizia de desemnare a comisiei de negociere se comunică părților prin scrisoare recomandată, împreună cu propunerea de metodologii depusă de entitatea solicitantă.”

Art. 164 din aceeaşi lege reglementează negocierea metodologiilor, iar potrivit dispoziţiilor relevante ale art. 165 din lege, „(1) În cazul în care părțile nu pot stabili metodologii prin negociere, acestea pot recurge la mediere.

(2) Negocierea metodologiilor se desfășoară conform programului stabilit între cele două părți, pe o durată de maximum 60 de zile de la data constituirii comisiei.

(3) Înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Protocolul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala entității care a inițiat procedura de negociere, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de 10 zile de la data depunerii. (....)

(5) În termen de 30 de zile de la finalizarea procedurii de mediere, părțile au obligația notificării Oficiului Român pentru Drepturile de Autor asupra rezultatului obținut, cu respectarea regulilor aplicabile notificării actelor juridice.

(6) În cazul în care părțile nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere, pot să se adreseze, în termen de 15 zile de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) sau (5), instanței judecătorești.2

Prima instanţă a interpretat acest din urmă text în sensul că ar reglementa obligativitatea formulării cererii de chemare în judecată de către toate persoanele care alcătuiesc o „parte” a negocierilor, respectiv, după caz, organisme de gestiune colectivă, structuri asociative ale utilizatorilor la nivel naţional, respectiv local.

În sens contrar, instanţa de apel a reţinut că este posibilă sesizarea instanţei judecătoreşti de către persoanele interesate, fără a se cere ab initio formularea cererii de către toate entităţile care ar putea urmări (teoretic) un interes comun, urmând a se recurge la cererile de intervenţie prevăzute de lege pentru a complini cadrul procesual. În mod particular, instanţa de apel a reţinut că este admisibilă formularea unei cereri de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, potrivit art. 68 şi urm. C.proc.civ., după cum este posibilă şi formularea unei cereri de intervenţie voluntară principală de către organismul de gestiune colectivă a cărui poziţie nu coincide ori nu coincide în totalitate cu cea a reclamanţilor originari, dar care urmăreşte de asemenea stabilirea pe cale judiciară a metodologiei aplicabile respectivului domeniu de creaţie.

Trebuie observat că stabilirea metodologiilor pentru domeniile de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor drepturilor de autor sau conexe, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plății acestor drepturi, în cazul în care modul de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autorii sau titularii de drepturi reprezintă o misiune fundamentală a organismelor de gestiune colectivă şi totodată un instrument juridic indispensabil pentru asigurarea unei protecţii efective a drepturilor reale, respectiv a drepturilor conexe, protecţie care reprezintă o finalitate imperativă a dreptului naţional, respectiv al Uniunii Europene aplicabil acestei materii.

Este real că Legea nr. 8/1996, în forma sa actuală, dă prioritate negocierii părţilor, însă reglementează, în consonanţă cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie, care reglementează liberul acces la instanţa judecătorească, care nu poate fi îngrădit, şi posibilitatea sesizării instanţei pentru a se stabili, prin hotărâre judecătorească obligatorie, metodologia aplicabilă respectivului domeniu de creaţie.

Aşadar, orice restrângere ori condiţionare a dreptului de acces la justiţie în acest domeniu trebuie ca, în consonanţă cu exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să rezulte dintr-o prevedere expresă a legii, să urmărească un scop legitim şi să aibă caracter proporţional, fără a aduce atingere dreptului în însăşi substanţa sa.

Din dispoziţiile art. 165 alin.6 din Legea nr. 8/1996 nu rezultă exigenţa ca toate persoanele, respectiv entităţile care alcătuiesc o „parte” a negocierii metodologiilor să sesizeze instanţa judecătorească printr-o unică cerere de chemare în judecată, formulând o pretenţie comună, respectiv formulând o propunere unică de metodologie.

Soluţia primei instanţe în sens contrar nu doar că adaugă în mod nepermis la lege, ci, astfel cum judicios a remarcat instanţa de apel, permite situații de lipsire a accesului la justiție al unor reclamanți aflați în litisconsorțiu necesar, atunci când una din părțile aflate în aceeași situație cu reclamanții în raportul juridic substanţial refuză să acționeze; cu atât mai mult situația poate deveni problematică în materia de față, unde ar exista teoretic riscul constituirii unor asociații-organisme de gestiune colectivă de natură a sabota interesele altor organisme de gestiune, cu care formal s-ar afla de aceeași parte a raportului juridic ce le aduce față în față cu utilizatorii, lucrând, însă, în interesul acestora din urmă.

Pe de altă parte, chiar în lipsa unor asemenea ipoteze conjuncturale, trebuie observat că instanţa nu are îndreptăţirea de a adăuga, pe cale de interpretare, îngrădiri ale dreptului la acţiune care, fără a facilita atingerea scopului prevăzut de legiuitor, sunt dimpotrivă de natură a-l zădărnici, prin îngreunarea excesivă a accesului la instanţă.

Or, potrivit art. 5 alin.1 şi 2 C.proc.civ., judecătorii sunt obligaţi să primească şi să judece cererile de competenţa lor, iar nu să găsească motive pentru a refuza judecata (astfel cum s-a întâmplat în speţă), şi aceasta chiar dacă legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

De asemenea, nu are nicio bază legală procedeul tribunalului care, pentru a adăuga normei în vigoare o cerinţă procedurală neprevăzută de aceasta, se raportează la o lege abrogată, respectiv la procedura arbitrajului reglementată anterior Legii nr. 74/2018. Chiar dacă un atare procedeu poate constitui un argument interpretativ acolo unde legea nouă conservă soluţii ori sintagme ale legii vechi, în speţă formularea legii noi este diferită, iar soluţiile anterioare nu pot ultraactiva.

Mai mult, trebuie observat că tribunalul a interpretat eronat şi legea veche, al cărui sens este contrar rezultatului reţinut (coparticiparea obligatorie la sesizarea arbitrilor, respectiv în prezent a instanţei). Astfel, fostul art. 1312 alin.3 din Legea nr. 8/1996 (anterior Legii nr. 74/2018) prevedea că (3) Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate fi solicitat, pentru inițierea procedurii de arbitraj efectuate de către arbitri, în următoarele situații:a) entitățile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere nu au putut conveni asupra punctului de vedere comun ce trebuie prezentat celeilalte părți (...).

Rezultă prin urmare că ipoteza în care „entitățile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere” nu se înţeleg asupra unui punct de vedere comun – şi, a fortiori, nu este posibilă negocierea unui acord acceptat de toată lumea – reprezintă o situaţie care îndreptăţea sesizarea instanţei arbitrale, tocmai pentru că, în lipsa negocierii amiabile, conflictul juridic trebuie rezolvat printr-o hotărâre cu putere obligatorie. Este prin urmare vădit eronat să se interpreteze că „entitățile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere” ar fi trebuit să sesizeze în comun instanţa arbitrală, deşi nu s-au înţeles cu ocazia negocierilor. Este limpede că o asemenea condiţionare nejustificată ar fi îngreunat în trecut accesul la arbitraj, iar în prezent condiţionează accesul la instanţă.

Or, singura diferenţă relevantă în legislaţia în vigoare o reprezintă abandonarea soluţiei arbitrajului obligatoriu, în caz de neînţelegere, părţile interesate fiind în drept să sesizeze (direct) instanţa judecătorească. Aşadar, finalitatea legii noi o reprezintă facilitarea accesului la instanţă, iar nu îngreunarea sa.

Chiar dacă legea nu se mai referă expres la ipoteza în care „entitățile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere” nu se înţeleg asupra unui punct de vedere comun în cadrul negocierilor, este limpede că, în substanţă, această ipoteză reprezintă una dintre situaţiile posibile în care negocierea eșuează, iar cei interesaţi pot sesiza instanţa.

Ca urmare, în lipsa oricărei condiţionări exprese a legii şi ţinând cont de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, ca şi ale art. 5 şi 6 C.proc.civ., dispoziţiile art. 165 alin.6 din Legea nr. 8/1996 trebuie interpretate în sensul că oricare dintre entităţile participante la negociere se subsumează noţiunii de „părţi” la care se referă legea şi poate sesiza instanţa cu cererea de stabilire a metodologiei. Astfel, reclamantele din cauza de faţă aveau îndreptăţirea de a acţiona, atât singure, cât şi împreună, iar cererea formulată nu este (în niciun fel) inadmisibilă.

O atare soluţie trebuie de altfel adoptată şi sub imperiul art. 163 alin.1 din L. nr. 8/1996, fiind posibil ca un singur organism de gestiune colectivă ori unele dintre acestea (ori, după caz, un utilizator major etc.) să depună cererea de negociere, iar celelalte părţi a căror participare la negociere este necesară urmând a fi indicate în cuprinsul listei ataşate cererii.

Este prin urmare lipsită de suport legal susţinerea recurentei Societatea D., potrivit căreia propunerea de metodologie trebuie să vină din partea tuturor organismelor existente în domeniul de creație în care se organizează, potrivit dispozițiilor art. 163 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în caz contrar s-ar ajunge în situaţia stabilirii mai multor metodologii. Dimpotrivă, nu există niciun impediment legal ca, după caz, un organism de gestiune colectivă ori un grup de organisme de gestiune colectivă să propună o metodologie, iar alte organisme o metodologie diferită – pentru raţiuni de simetrie, şi utilizatorii ori asociaţiile utilizatorilor pot proceda în acelaşi fel – iar în final instanţa este cea îndreptăţită şi obligată să formuleze o metodologie unică, prin raportare la proiectele propuse de părţi.

Pentru acest motiv, hotărârea recurată este, în statuările sale, pe deplin legală şi judicioasă, criticile formulate în sens contrar urmând a fi înlăturate.

Ambele instanţe de fond au reţinut incidenţa coparticipării procesuale obligatorii, chestiune care nu a fost contestată nici de recurente. Ca atare, acceptând în cauza de faţă această premisă, instituţia coparticipării procesuale necesare nu poate fi confundată cu o pretinsă coparticipare procesuală activă necesară sau obligatorie, care nu este prevăzută de niciun text de lege, cerinţa sesizării instanţei printr-o cerere comună de către părţi care nu se înţeleg fiind ilogică, contrară legii şi de natură a ştirbi dreptul de acces la instanţă în chiar substanţa sa.

Este prin urmare posibil ca, în cursul negocierilor, respectiv (a fortiori) în cursul etapei judiciare, organisme de gestiune colectivă, respectiv structuri diferite ale utilizatorilor să prezinte puncte de vedere diferite şi să propună forme diferite ale metodologiilor, urmând ca instanţa, pe baza susţinerilor părţilor, să cântărească în mod echitabil criteriile prevăzute de lege şi să hotărască, potrivit liberei sale convingeri şi aprecieri a probelor, respectiv a circumstanţelor cauzei (art. 22 alin.7, art. 264 C.proc.civ.).

Aşadar, în măsura în care se porneşte de la premisa – asupra căreia nu este necesar a se statua în prezenta cauză – că în faţa instanţei sesizate potrivit art. 165 alin.6 din lege, coparticiparea entităţilor la care se referă art. 163 alin.3 din lege este obligatorie sau necesară, cadrul procesual urmează a fi complinit, după caz, prin formularea unor cereri de intervenţie voluntară principală, prin chemarea în judecată a altei persoane care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul pe calea unei cereri separate (respectiv care poate cere, la rândul său, stabilirea metodologiei), respectiv prin introducerea forţată în proces, din oficiu, în coordonatele prevăzute de art. 78 alin.2 C.proc.civ. Ca urmare, instanţa nu poate lipsi de eficienţă cererile de intervenţie menţionate, după cum nu poate omite aplicarea art. 78 C.proc.civ., ci trebuie să uzeze de toate mijloacele prevăzute de lege pentru complinirea cadrului procesual şi judecarea pe fond a cererii deduse judecăţii, după cum, în situaţii precum cea de faţă, celelalte entităţi care au participat ori ar fi putut participa la negocierea metodologiei pot fi inclusiv împrocesuate de la bun început, în calitate de pârâte, calitate în care pot formula apărări, iar hotărârea va fi obligatorie în ce le priveşte, în sensul art. 435 alin.1 C.proc.civ. Este prin urmare de esenţa acestei cereri de intervenţie că determină extinderea cadrului procesual activ şi producerea efectelor hotărârii judecătoreşti asupra unor părţi care nu au urmărit ele însele sesizarea instanţei.

Nu poate fi primită critica potrivit căreia prin atragerea forţată în proces a unor organisme de gestiune care nu a formulat cererea ar fi încălcat principiul disponibilităţii; o atare critică vădeşte neînţelegerea instituţiei cererilor de intervenţie forţată, pe care Codul de procedură civilă le reglementează tocmai ca pe o limitare a principiului disponibilităţii, ceea ce este cu atât mai adevărat în privinţa cererii reglementate de art. 68 C.proc.civ., care are ca efect introducerea în proces a unui veritabil reclamant, faţă de care se vor produce chiar efectele hotărârii (în sensul restrâns reglementat de art. 435 alin.1 C.proc.civ.).

Este eronată şi susţinerea potrivit căreia cererea de intervenţie forţată formulată potrivit art. 68 şi urm. C.proc.civ. ar fi inadmisibilă, întrucât reclamantul atras în proces nu ar putea formula aceleaşi pretenţii precum reclamantele originare, acest motiv fiind de altfel şi contradictoriu cu aserţiunea potrivit căreia toate organismele de gestiune colectivă alcătuiesc o singură „parte”; în mod evident, condiţiile art. 68 C.proc.civ. sunt îndeplinite, în condiţiile în care cei atraşi în proces au la rândul lor calitatea de a cere stabilirea metodologiei, şi aceasta chiar dacă în concret solicitările lor cu privire la metodologie ar fi diferite de cele ale reclamantelor originare (de altfel, între reclamantul iniţial şi cel survenit în economia intervenţiei forţate în discuţie există, în anumite constelaţii factuale, un veritabil conflict de drepturi).

De asemenea, este nefondată critica potrivit căreia admiterea cererii de intervenție principală formulată de o entitate care nu a fost participantă la procedura prealabilă de negociere a metodologiei și nu au parcurs în mod real această procedură este inadmisibilă.

Procedura negocierii metodologiei nu are natura unei proceduri administrativ-jurisdicţionale a cărei parcurgere ar fi obligatorie; se observă de altfel că iniţiatorii procedurii de negociere trebuie să depună o listă cu toţi cei care ar urma să participe, însă nu există mecanisme de constrângere legală, prin care participarea efectivă la proceduri ar putea fi impusă.

A susţine în aceste coordonate că, dacă unele entităţi nu vor/nu pot să participe la negociere, ele nu mai pot fi atrase în etapa judiciară în proces, prin căile procesuale prevăzute de lege, iar acţiunea formulată doar de o parte dintre entităţile interesate să obţină stabilirea unei noi metodologii ar fi şi ar rămâne în mod inexorabil inadmisibilă ar echivala cu o suprimare în totalitate a accesului la instanţa judecătorească, o consecinţă vădit contrară art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care nu poate fi, în niciun caz, acceptată.

În raport de cele ce preced, termenul de 15 zile prevăzut de art. 165 alin.6 din L. nr. 8/1996 se aplică doar cererii introductive de instanţă, neputându-se interpreta că ar fi aplicabil şi cererilor prin care terţii sunt atraşi, respectiv intervin în proces, întrucât o atare interpretare ar însemna inaplicabilitatea modalităţilor de intervenţie în proces despre care Înalta Curte a reţinut prin prezenta decizie că sunt admisibile şi trebuie să constituie remedii efective, reale pentru complinirea cadrului procesual – cererea de intervenţie voluntară principală, cererea de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul şi introducerea forţată, din oficiu, a altor persoane. Prin urmare, nu poate fi primită critica recurentelor, potrivit cărora atragerea în proces a M., K. şi L. ar fi inadmisibilă în considerarea neparcurgerii procedurii negocierii şi/sau a nerespectării termenului de 15 zile menţionat anterior.

În ceea ce o priveşte pe intervenienta L., trebuie observat că ar fi excesiv de formalist să fie respinsă ca tardivă cererea sa de intervenţie voluntară principală, numai ca ulterior să fie atrasă în proces potrivit art. 68 sau 78 C.proc.civ., ca atare soluţia ultimei instanţe de fond este legală şi din această perspectivă.

Este nefondată şi critica privitoare la neintroducerea în cauză a Oficiului Român pentru Dreptul de Autor (ORDA), care nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii şi căreia, prin urmare, nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 78 C.proc.civ. Obligaţia acestei autorităţi publice de a publica metodologia stabilită rezultă ex lege şi nu este în niciun fel condiţionată de participarea la prezenta judecată. De altfel, în măsura în care instanţa simte nevoia unui punct de vedere de specialitate, îl poate solicita ORDA, ca oricărei autorităţi publice, în limitele competenţei acesteia.

Pentru motivele care preced, recursul a fost respins ca nefondat (art. 496 C.proc.civ.), cu aplicarea art. 453 C.proc.civ. în privinţa cheltuielilor de judecată.