Application of new compensation law in appeal; non-reformatio in peius inapplicable where both parties appeal interdependent claims

Decizie emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăților. Acţiune în anulare. Incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 188/2023, intrată în vigoare în cursul soluţionării cauzei în apel. Cale de atac exercitată de ambele părţi litigante. Efectul devolutiv al apelului. Inaplicabilitatea principiului non reformatio in peius

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: modificare legisaltivă

motiv de ordine publică

principiul non reformatio in peius

principiul disponibilităţii

principiul rolului activ al judecătorului

limitele efectului devolutiv al apelului

vătămare procesuală

Legea nr. 188/2023, art. 1, art. 7

C.proc.civ., art. 22, art. 477, art. 478, art. 479, art. 481, art. 488 alin. (1) pct. 6

Din ansamblul dispoziţiilor Legii nr. 188/2023 rezultă intenţia neîndoielnică a legiuitorului ca această lege să fie aplicabilă cererilor de acordare a compensaţiilor aflate în curs de soluţionare, atât în ceea ce priveşte măsurile procedurale şi organizatorice, cât şi în ceea ce priveşte modul de calcul al despăgubirilor cuvenite pentru imobilele care cad sub incidenţa Legii nr. 9/1998.

Aplicarea unei legi noi, chiar ulterioare hotărârii primei instanțe este în principiu posibilă în apel, având în vedere că apelul este devolutiv, fiind de natură a deschide accesul la o nouă instanță de fond, care judecă pricina sub toate aspectele care fac obiectul învestirii, de fapt ori de drept (art.476 alin.1 C.proc.civ.).

În privinţa principiului neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, acesta nu priveşte chestiunea aplicării legii, întrucât aplicarea legii nu este supusă principiului disponibilităţii, nici în primă instanţă şi nici în apel, ci regulilor enunţate de art. 22 C.proc.civ., potrivit cărora instanţa soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, instanţa fiind datoare să cunoască din oficiu şi să dea deplină eficienţă dreptului în vigoare în România, aplicabil cauzei, şi aceasta chiar dacă nu a fost invocat. De asemenea, principiul non reformatio in pejus nu are nicio incidenţă atunci când reclamantul şi pârâtul declară apel împotriva aceloraşi capete de cerere, respectiv împotriva unor capete de cerere aflate într-o relaţie de interdependenţă (art. 481 cu referire la art. 477 alin.1 C.proc.civ.).

Prin urmare, în condiţiile în care legea nouă produce efecte favorabile apelantului reclamant, întrucât determină îndreptăţirea sa la plata unor despăgubiri într-un cuantum superior celui stabilit prin hotărârea primei instanţe, fără temei legal şi cu greşita interpretare şi aplicare a normelor referitoare la principiile disponibilităţii şi rolului activ, respectiv la întinderea devoluţiunii în apel, instanţa de apel a sancţionat partea pentru că nu a invocat ea însăşi aplicabilitatea legii noi, ca motiv de apel, şi îi refuză aplicarea in favorem a acestei legi, apreciind eronat că invocarea legii noi în cuprinsul concluziilor orale în apel ar echivala cu o extindere a motivelor de apel.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 562 din 4 martie 2025

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, la data de 23.03.2021, reclamanţii A., B., C. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând anularea parțială a deciziei de validare nr. 6216 din data de 10.02.2020 şi totală a deciziei de validare nr. 6217 din data de 10.02.2021 şi subsecvent a hotărârilor nr. 5050 din data de 30.10.2018 şi nr. 5051 din data de 30.10.2018, cu obligarea pârâtei la soluţionarea notificării nr. 1908 din data de 23.10.2006, prin recunoaşterea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite asupra tuturor bunurilor ce fac obiectul solicitării de plată a despăgubirilor şi care au fost preluate abuziv şi acordarea de măsuri compensatorii prin despăgubiri băneşti, în cuantumul ce va fi stabilit prin expertiză, conform Legii nr. 164/2014 şi Legii nr. 9/1998 şi anume: 2 ha în vatra satelor Velicova şi Cruşova, com. Spasova, jud. Caliacra; 351 ha şi 6.600 mp, teren arabil com. Spasova, jud. Caliacra; 352,8300 ha în com. Spasova, jud. Caliacra; 350 ha Teren arabil, grădini Iha, PI salcâm 16 ha, Păduri 27 ha, casă, curte, dependinţe 2 ha, sat Velicova şi Cruşova, com. Spasova, jud. Caliacra; 35 ha porumb şi 31.500 kg recoltă în sat Cruşova com. Spasova, jud. Caliacra.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 775 din data de 7.07.2023, Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C., A. şi D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, a dispus anularea în parte a deciziei nr. 6216/2020, emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie prin care să modifice hotărârea nr. 5050 din data de 30.10.2018, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, pentru bunurile abandonate de autoarea X., în sensul acordării de despăgubiri şi cu pentru imobilele casă şi grajd, aflate în satul Cruşova, comuna Spasova, judeţul Caliacra, precum şi în sensul majorării cuantumului despăgubirilor la suma totală de 1.124.531,64 lei, respingând, ca neîntemeiată, contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 6217 din data de 10.02.2021, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu privire la bunurile autorului Y.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 490A din data de 23.04.2024, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamanţii D., personal şi în calitate de succesoare a defunctului B., E. şi A., şi de pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 775/2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ca nefondate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 490A/2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii.

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea hotărârii recurate şi, rejudecandu-se cauza, să se dispună admiterea apelului pe care l-au declarat împotriva sentinţei tribunalului, cu consecinţa schimbării acesteia în parte, în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, urmând a se dispune:

- anularea parţială a deciziei de validare nr. 6216 din data de 10 februarie 2020 privind pe autoarea X. şi anularea în integralitate a deciziei de validare nr. 6217 din data de 10 februarie 2021 privind pe autorul Y.;

- obligarea pârâtei să acorde de măsuri compensatorii prin despăgubiri băneşti în cuantumul total stabilit prin răspunsul la obiecţiuni întocmit de către expert W. pentru termenul de judecată din 7.11.2022, în sumă de 8.474.990,60 lei echivalent a 1.715.689,33 euro pentru X. şi, respectiv 7.307.765,83 lei echivalent a 1.479.394,67 lei pentru Y., iar, în subsidiar, potrivit valorilor stabilite prin suplimentul de expertiză administrat în apel.

Prin primul motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ..

Astfel, au arătat că instanţa de apel, în analiza efectuată, a pornit de la premisa că apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, dispunând, chiar din oficiu, suplimentarea expertizei în acest sens, însă în mod contradictoriu şi cu încălcarea art. 6 şi a art. 481 C.proc.civ., a determinat în mod greşit că, pe de-o parte, se aplică art. 7 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 188/2023, iar, pe de altă parte, că, prin aplicarea Legii nr. 188/2023, s-ar acorda o sumă mai mare decât cea stabilită de prima instanţă, ceea ce ar contraveni principiului non reformatio in pejus, în apelul exercitat de către partea adversă, în lipsa unui atare motiv de apel din partea reclamanţilor.

Ca atare, au susţinut că art. 481 C.proc.civ. a fost încălcat întrucât principiul non reformatio in pejus se aplică numai în situaţia în care nu toate părţile fac apel, iar, din moment ce chiar partea adversă a cerut în principal, prin apel, aplicarea Legii nr. 188/2023, iar prin această aplicare se conduce şi la augmentarea pretenţiilor lor, nu înseamnă că i se crea părţii adverse, în propria cale de atac, o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Mai mult, au arătat că acest principiu nu se referă la aplicarea legii, ci la limitele privind reevaluarea unor constatări şi aprecieri făcute de instanţa de fond asupra materialului probator al cauzei, iar, în speţă, nu aveam nici măcar de-a face cu o modificare de obiect sau cauză.

Totodată, au afirmat că limitele devoluţiunii nu privesc întinderea şi aplicarea Legii nr. 188/2023, în maniera mai favorabilă, indiferent dacă, la un anumit moment procesual, au contestat aplicarea ei sau nu, de vreme ce, prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit în baza acestei legi, ar fi primit despăgubiri mai mari, fiind născută în acest fel o speranţă legitimă în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care nu trebuie să fie afectată de modificările legislative

Recurenţii-reclamanţi au considerat că aplicarea Legii nr. 188/2023 şi în favoarea lor (şi nu doar în contra lor), era un motiv de ordine publică şi au menţionat că Înalta Curte, într-o speţă similară, a subliniat că instanţa de apel, în vederea respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului părţilor la apărare, avea obligaţia să pună în dezbaterea părţilor motivul reţinut pentru adoptarea soluţiei, or, în speţă, instanţa nu şi-a exercitat rolul activ în sensul menţionat. (decizia nr. 1265 din data de 24 februarie 2012 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001).

De asemenea, au apreciat că, în aceste condiţii, instanţa de apel a aplicat greşit şi prevederile art. 477-478 C.proc.civ., privind limitele devoluţiunii apelului.

Au arătat că, aşa cum s-a consemnat în decizia recurată, la termenul din 23.04.2024, au solicitat oral, în subsidiar, ca, în situaţia în care instanţa va aprecia că este aplicabilă Legea nr. 188/2023, evaluarea să se facă potrivit suplimentului la raportul de expertiză.

Au subliniat că nu aveau cum să cunoască dimensiunea despăgubirilor până la întocmirea suplimentului la raportul de expertiză, moment după care, aveau dreptul să precizeze câtimea obiectului, conform art. 204 C.proc.civ., ceea ce am şi făcut.

Totodată, au menţionat că, prin notele de şedinţă, după termenul din 30.01.2024, au acceptat subsidiarul aplicării Legii nr. 188/2023, condiţionat, însă, tocmai de ipoteza în care despăgubirile să crească faţă de valoarea de la fond, pentru a nu fi încălcate normele şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, au precizat că au susţinut că, prin aplicarea Legii nr. 188/2023, intervenită după închiderea cercetării judecătoreşti la fond şi care introduce o semnificativă reducere a sumelor care pot fi acordate drept despăgubiri, ne vom afla exact în situaţia juridică a unei sarcini individuale excesive, cu încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Recurenţii-reclamanţi au considerat şi că formalismul excesiv în aplicarea normelor de procedură civilă, coroborat cu plasarea riscului unei modificări legislative numai în sarcina unei părţi, reprezintă o expresie a încălcării dreptului la un proces echitabil, astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Văleanu şi alţii împotriva României).

Au afirmat că, în componenta dreptului la un proces echitabil dar şi a dreptului de acces la un remediu efectiv, formalismul excesiv este sancţionabil şi el se referă la interpretarea strictă a normelor de procedură, care ar putea priva reclamanţii de dreptul de acces la instanţă; acest lucru poate include interpretarea strictă a termenelor a regulilor de procedură şi a probelor, aşa cum în speţa ce face obiectul prezentului recurs, s-a reţinut în mod formal şi excesiv, că în verificarea analizării motivelor de apel, nu intră şi aplicarea Legii nr. 188/2023 în sensul augmentării pretenţiilor.

Pentru motivele de mai sus, au considerat că instanţa de apel a încălcat şi art. 22 C.proc.civ., mai ales alin. (7) al acestuia, şi au menţionat că, în răspunsul la obiecţiuni, expertul judiciar W. a identificat şi a evaluat în mod corect toate construcţiile, însă instanţa le-a cenzurat cantitativ şi valoric în mod abuziv.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, posibilitatea instanţei de a aprecia asupra probelor, conform art. 264 C.proc.civ., nu se poate confunda, în respectarea dreptului la un proces echitabil, cu cenzurarea opiniei de specialitate a expertului, cu substituirea instanţei în specializarea acestuia şi cu absolutizarea unui rol supraactiv.

Recurenţii-reclamanţi au afirmat că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare a fost cenzurat de către instanţă, cu încălcarea art. 269 alin. (l) C.proc.civ., autenticitatea înscrisului referindu-se la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura lor şi data înscrisului.

Totodată, au arătat că putere doveditoare a contractului este dată de art. 270 alin. (l) din acelaşi cod, prevederi legale care, de asemenea, au fost încălcate.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au adus deciziei atacate mai multe critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ..

Astfel, au susţinut că una dintre cele mai flagrante încălcări ale normei substanţiale priveşte aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Au subliniat că, în raport cu aceste dispoziţii legale, abandonarea/reluarea terenurilor de la autorul Y. este dovedită suficient cu următoarele acte: copia-extras din „Tabloul de proprietari rurali care beneficiază de art. 5 din Tratat şi pentru care au fost înaintate tablouri la delegaţia bulgară din localitate”, din care reiese că Y. ar fi deţinut 352,8300 ha în comuna Spasova, judeţul Caliacra; copia din „Tabloul de locuitori români ce se evacuează, proprietari ai recoltelor existente şi neridicate, inclusiv cele muncite în dijmă cu locuitori care rămân pe loc, jud. Caliacra” pentru recolta de porumb neridicată de pe 35 de ha, aparţinând autorului lor.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că „aceste înscrisuri (Tablou de proprietari... Tablou de locuitori...), privite singular, nu au aptitudinea de a fi încadrate în noţiunea de acte care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, în accepţiunea art. 4 din Legea nr. 164/2014, într-o altă exprimare, aceste înscrisuri sunt insuficiente şi nu sunt de natură a respecta exigenţele impuse de art. 4 din Legea nr. 164/2014, astfel că susţinerile apelanţilor-reclamanţi nu pot fi reţinute.”

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că, în speţă este vorba despre două înscrisuri distincte emise de autorităţile din epocă şi certificate de Arhivele Naţionale, care privesc o situaţie de fapt şi juridică complementară şi indisolubil legată, în sensul că unul se referă la teren şi celălalt la recolta de pe acest teren, astfel că apare ca o fractură de logică analizarea acestor acte „privite singular" şi nu coroborat aşa cum s-ar impune.

În al doilea rând, au arătat că, dacă autorităţile din epocă au apreciat că autorul lor se încadrează în prevederile art. 5 din Tratat este logic să presupunem că au făcut-o analizând înscrisurile avute la dispoziţie, astfel încât este nejustificată poziţia instanţei de apel de a infirma această concluzie în absenţa oricărei alte dovezi contrare.

Au mai arătat că instanţa de apel le-a imputat şi că nu ar fi făcut dovada unui fapt negativ, al neînstrăinării şi, de asemenea, interpretând greşit articolul mai sus indicat, a reţinut că aceste înscrisuri nu ar fi suficiente pentru a face dovada calităţii de persoană îndreptăţită să beneficieze de despăgubiri, deşi legea nu limitează în vreun fel maniera în care să fie această dovadă.

Cu referire la necesitatea pentru Y. de a se depune procese-verbale şi decizii emise de Comisia Mixtă Româno-Bulgară prin care să se recunoască dreptul de a beneficia de dispoziţiile art. V din Tratat cu privire la bunurile abandonate, au învederat că art. 4 din Legea nr. 9/1998 face vorbire doar despre acte doveditoare, fără să impună condiţii cantitative suplimentare.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au făcut trimitere şi la art. 6 din Norma metodologică, menţionând că prin acesta se precizează că prin înscris de înţelege orice dovadă eliberată de instituţii în legătură cu fostele proprietăţi – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, deşi instanţa de apel s-a raportat la împrejurarea că pentru autoarea X. au depus mai multe înscrisuri (acte translative de proprietate, declaraţie fiscală, Decizia Comisiei Mixte Româno-Bulgare), concluzia este una eronată cel puţin din două perspective.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, dacă pentru un autor au fost în măsură să depună mult mai multe înscrisuri decât minimul necesar şi suficient prevăzut de art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu există nicio prevedere legală care să le impună să depună acelaşi număr de înscrisuri şi pentru celălalt autor, iar, pe de altă parte, situaţia celor doi autori este profund diferită – în vreme ce X. era o persoană particulară, Y. era o persoană publică, ceea ce s-ar numi astăzi o persoană expusă politic.

În aceste circumstanţe, au considerat că a imputa urmaşilor că nu au păstrat actele translative de proprietate şi înregistrările fiscale privind bunurile din Cadrilater apare drept o măsură excesivă, cu atât mai mult cu cât obiectivul regimului comunist era abolirea proprietăţii.

Au arătat că dovada preluării abuzive a imobilelor autorului lor, împreună cu tot inventarul acestora inclusiv actele deţinute, este reprezentată de faptul că acesta nu figurează în anexa la Decretul nr. 92/1950, iar, pe de altă parte, soţia sa, X., figurează la poziţia 1954 alături de alţi doi membri ai familiei şi nu individual; nici în perioada Regimului Antonescu, faţă de luările de poziţie publice împotriva acestuia nu ne putem aştepta la un tratament echitabil, şi ca dovadă nu s-a găsit şi o decizie a Comisiei Mixte în ceea ce-l priveşte pe autorul Y.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că, potrivit art. 255 alin (2) C.proc.civ., toate aceste aspecte privind persoana, circumstanţele personale şi conflictul cu regimurile autoritare din România ale autorului lor sunt de notorietate publică, aşa cum o pot demonstra capitolele privind perioada interbelică şi postbelică al oricărui manual de istorie a României.

Au menţionat că declaraţia autentică nr. 1343 din data de 10.06.2024 a domnului V., care a cunoscut personal familia X. şi Y., în a căror casă a copilărit, lămureşte faptul că pentru cele de 352,83 ha părăsite în Cadrilater autorul lor nu a primit nicio despăgubire.

Totodată, au susţinut şi că, deşi cei doi soţi se aflau sub regimul separaţiei de patrimonii, se poate aplica prin analogie, tratamentul juridic necontestat faţă de soţia sa, nefiind logic şi nici probabil ca numai unul dintre cei doi să fi fost în situaţia deposedării de bunuri, aplicând-se, în acest context art. 327 C.proc.civ.

Au arătat că, în speţă, prezumţia care se conturează absolut, prin existenţa extrasului din Tabloul de proprietari rurali ...1940, a Comisiunii Mixtă pentru Aplicarea Tratatului cu Bulgaria, delegaţia română, este că Y. a deţinut în com. Spasova, jud. Caliacra: 352,8300 ha.

Recurenţii-reclamanţi, au afirmat că autorul lor a fost beneficiar al art. 5 din Tratat, având posibilitatea de a înstrăina în termen de 18 luni bunurile pe care le deţinea în proprietate, iar această posibilitate a fost notoriu anihilată de autorităţile epocii, iar, în contextul în care la dosar nu există dovezi privind înstrăinarea, operează prezumţia de deposedare abuzivă.

Au menţionat că aspectele anterior susţinute sunt confirmate şi de cele reţinute în jurisprudenţa în materie (la care face trimitere în cuprinsul cererii de recurs).

Cu referire la averea de pe urma defunctei X. şi la decizia de invalidare nr. 6216 din data de 10.02.2021, recurenţii-reclamanţi au pretins că, reţinând că Legea nr. 164/2014 operează o serie de limitări ale despăgubirilor, curtea de apel, la fel ca prima instanţă, a confundat limita de reconstituire (în natură, prin punere în posesie) cu limita de despăgubire în echivalent – în ceea ce priveşte despăgubirea prin echivalent, nu se aplică o limită de 50 ha, ci aceasta se acordă numai în limita întinderii reale a dreptului de proprietate, aşa cum rezultă din acte şi expertiză.

Recurenţii-reclamanţi au afirmat că, din interpretarea literală a termenului de reconstituire, rezultă că acesta se referă la acţiunea de a restabili un fapt aşa cum a fost, în speţă fiind vorba despre un teren în natură, împrejurare care rezultă şi din analiza logico-juridică a normelor incidente, din Raportul Avocatului Poporului, anul 2012.

De altfel, au apreciat că este firesc şi logic ca legiuitorul să fi gândit limitarea punerilor în posesie, numai aşa justificând-se o proporţională limitare faţă de un interes public superior, nefiind firească o limitare a despăgubirilor băneşti unde trebuie să domine principiul reparaţiei integrale.

Au mai arătat şi că, şi dacă prin absurd ar accepta limitarea la despăgubiri doar pentru o suprafaţă de 50 ha, în mod incorect instanţa de apel a evaluat-o integral ca fiind teren arabil extravilan, în condiţiile în care au făcut dovada că autoarea lor deţinea 2 ha teren intravilan împrejmuit cu piatră, aferent construcţiei, iar expertul a evaluat separat 1.000 mp cu titlul aferent locuinţei şi diferenţa de 1,9 ha cu titlul de teren arabil aferent locuinţei.

Recurenţii-reclamanţi au apreciat şi că nu este aplicabilă în cauză Legea nr. 188/2023, menţionând că aceasta a intrat în vigoare la 30.06.2023, după închiderea dezbaterilor şi rămânerea instanţei de fond în pronunţare la data de 6.03.2023, astfel că nu este aplicabilă raportului juridic litigios direct în apel, conform art. 478 C.proc.civ.

Au subliniat că Legea nr. 188/2023 nu se aplică raporturilor juridice născute anterior, ci numai pentru viitor, raporturilor juridice (litigiile) născute după intrarea sa în vigoare, conform principiului tempus regit actum, consacrat în art. 15 din Constituţia României.

Totodată, au învederat că art. 6 C.civ. obligă la aplicarea efectivă a legii începând cu data intrării ei în vigoare, chiar dacă aceasta prevede efecte viitoare pentru situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare, numai în condiţiile în care aceasta este voinţa legiuitorului, or, în speţă, legiuitorul nu a specificat în mod expres faptul că Legea nr. 188/2023 produce efecte faţă de situaţiile juridice născute anterior.

În plus, au menţionat şi că Legea nr. 188/2023 nu se încadrează în niciuna dintre excepţiile de la principiul neretroactivităţii legii, evidenţiate în doctrină: legile retroactive prin voinţa legiuitorului, legile interpretative, legile care micşorează sau suprimă penalităţile, legile de drept public, precum şi, în general, legile de ordine publică.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, chiar şi în raport cu noţiunea fada pendentia (situaţiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării legii noi în vigoare), Legea nr. 188/2023 nu este aplicabilă prezentei speţe.

Recurenţii-reclamanţi au arăta că, referitor la conflictul aparent al legilor în timp, prin decizia nr. 18/1999, Curtea Constituţională a reţinut că „pentru a exista retroactivitate ar fi trebuit ca între cele două prevederi – art. 28 alineatul ultim din Legea nr. 18/1991 şi, respectiv, art. III alin. (1) lit. h) din Legea nr. 169/1997 – să fie o deosebire, iar noua reglementare să se aplice situaţiilor juridice anterioare intrării sale în vigoare. În cazul de faţă însă sancţiunea este aceeaşi, astfel încât continuitatea exclude, prin ipoteză, retroactivitatea” – în acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 58/2002 şi nr. 2/2003.

Au apreciat că, potrivit acestei dezlegări, cu alte cuvinte o lege nu este retroactivă dacă are continuitate (adică dacă nu schimbă nimic), iar per a contrario, când noua reglementare modifică un cuantum/mod de calcul/valoare din vechea legislaţie, avem de-a face cu o schimbare, deci cu o retroactivitate prohibită.

De asemenea, au susţinut că, dacă instanţa de apel a considerat Legea nr.188/2023 aplicabilă, avea obligaţia să o aplice în ansamblul său, adică nu doar să reducă la 50 ha suprafaţa pentru care se acordă despăgubiri, ci să aplice şi valorile despăgubirilor mai favorabile din acest act normativ.

Au mai afirmat recurenţii-reclamanţi că pădurea şi plantaţia de salcâmi sunt excluse nelegal de către instanţa de apel, atât ca suprafaţă, cât şi ca natură, de la aplicarea legislaţiei privind măsurile reparatorii şi sunt înglobate fără justificare în limita celor 50 ha acordate în echivalent.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa a susţinut contradictoriu, pe de-o parte, faptul că pădurea şi salcâmii sunt încadrabili în cei 50 ha şi, pe de altă parte, că nu prevede legea valorificarea acestora în materia despăgubirilor.

Făcând trimitere la prevederile art. 1 C.civ., recurenţii-reclamanţi au pretins, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că bunurile din tabelul de la Anexa 1 a Legii nr. 164/2014, au o enumerare exemplificativă, iar nu limitativă şi se referă clar la categoria „Teren forestier”, pe care chiar legiuitorul, în ipoteza reconstituirii în natură a suprafeţei, o tratează diferit, ca pe o categorie distinctă de limita celor 50 ha teren: suprafaţa totală de teren forestier reconstituită nu poate depăşi limita de 10 ha de proprietar deposedat.

Au subliniat că pădurea şi salcâmii sunt categorii distincte de terenurile de 353 ha şi de 6.600 mp şi se impuneau a nu fi plafonate la cele 50 ha, atât prin prisma legislaţiei dreptului subiectiv, cât şi din raţiunile Codului de procedură civilă care nu permit cenzurarea opiniei de specialitate a expertului dar nici refuzul instanţei de a aplica analogia şi dreptul la un proces echitabil.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi au susţinut că în mod nelegal şi contradictoriu a fost respins motivul 1.3 de apel.

Astfel, au arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că tribunalul a greşit atunci când a evaluat întreaga suprafaţa de 50 ha ca teren agricol, în mod contradictoriu nu a corectat această eroare, invocând principiul non reformatio in pejus, dar care nu are nicio legătură cu această situaţie dacă se aplica evaluarea făcută de expert la fond.

5. Apărările formulate în cauză

5.1. Întâmpinarea

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte critica prin care recurenţii-reclamanţi au pretins că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 477-478 C.proc.civ., a susţinut că efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

A precizat că, faţă de motivele de apel pe care le-a formulat, instanţa de apel a constatat că, în speţă, dată fiind situaţia juridică în curs de constituire, norma de drept substanţial referitoare la modalitatea de evaluare a bunurilor, prevăzută în textul normativ modificat, se aplică situaţiei juridice aflate în curs de desfăşurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi.

A arătat că, din acest motiv, instanţa de apel a respins criticile sale referitoare la faptul că tribunalul nu a avut în vedere la pronunţarea soluţiei obiecţiunile formulate la raportul de expertiză judiciară, în contextul în care evaluarea se efectuează în speţă conform art. 7 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 188/2023.

Totodată, a subliniat că prima instanţă a stabilit drept cuantum total al despăgubirilor suma de 1.124.531,64 lei, o sumă inferioară celei determinate în apel prin aplicarea Legii nr. 188/2023, sens în care nu se poate acorda părţilor adverse, în apelul pe care l-a exercitat, o sumă mai mare decât cea stabilită prin sentinţa apelată, întrucât i s-ar înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, ceea ce art. 481 C.proc.civ. interzice.

Intimata-pârâtă a menţionat şi că, în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, curtea de apel a constatat că aceştia nu au invocat în cererea de apel aplicabilitatea Legii nr. 188/2023, motiv pentru care, în conformitate cu principul disponibilităţii, a apreciat că nu sunt îndreptăţiţi să solicite stabilirea despăgubirilor în conformitate cu acest act normativ.

A mai susţinut că părţile adverse, la fel ca în apel, au pretins că în mod eronat s-a apreciat că nu a fost suficient dovedită abandonarea terenurilor de către autorul Y.

Sub acest aspect, a învederat că legile speciale incidente în cauză (Legea nr. 9/1998 şi Legea nr. 164/2014) nu au o sferă de aplicare distinctă, proprie, ci au fost adoptate pentru rezolvarea situaţiilor create prin aplicarea Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, făcând trimitere în mod expres la acest tratat, deci la persoanele cărora li s-a aplicat tratatul, potrivit prevederilor acestuia.

A subliniat că, prin esenţa sa, tratatul a implicat colaborarea dintre autorităţile celor două state, tocmai în acest sens fiind creată comisia mixtă, fiind în competenţa acesteia stabilirea persoanelor cărora li se cuvin despăgubiri în temeiul tratatului, diferenţiat după cum au fost incidente dispoziţiile privind bunurile sau cele privind schimbul de populaţie, astfel că nu se pot aplica dispoziţiile Legii nr. 9/1998 şi ale Legii nr. 164/2014 în lipsa raportării la tratat şi la actele emise în temeiul acestuia.

În opinia intimatei-pârâte, calitatea de beneficiar al legii speciale se raportează la documentele întocmite şi verificate de Comisia mixtă româno-bulgară pentru aplicarea tratatului, respectiv certificat doveditor că a fost recunoscut ca beneficiar al dispoziţiunilor art. 5 din Tratatul de la Craiova, iar evidenţele din anul 1940 (de care se prevalează recurenţii-reclamanţi) nu pot fi relevante pentru dovedirea uneia sau alteia dintre modalităţile în care s-au produs efectele tratatului cu privire la bunurile imobile ale defunctului Y., întrucât termenul de 18 luni, prevăzut în tratat, în care bunurile rurale situate în judeţul Caliacra puteau fi lichidate liber şi nesilit de către proprietarii lor a expirat la 12 martie 1942.

Intimata-pârâtă a susţinut că, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, deoarece autorul Y. s-a aflat sub incidenţa prevederilor art. V din Tratatul de la Craiova, dovada bunurilor abandonate de către acesta se poate face doar cu decizia emisă de Comisia Mixtă Româno-Bulgară.

Aşadar, a apreciat că, şi dacă s-ar reţine că s-a făcut dovada proprietăţii bunurilor deţinute de autor prin documentele intitulate „Tabloul de proprietari rurali care beneficiază de art. 5 din Tratat şi pentru care au fost înaintate tablouri de delegaţia bulgară" şi „Tabloului de locuitori români ce se evacuează, proprietari ai recoltelor existente şi neridicate”, această împrejurare este lipsită de efecte juridice din moment ce nu s-a făcut dovada că fostul proprietar se încadrează în art. V din Tratat.

Ca atare, a apreciat că în cauză recurenţii-reclamanţi nu au dovedit întrunirea cerinţelor legale, respectiv existenţa actelor din care să rezulte calitatea de persoane îndreptăţite la aplicarea dispoziţiilor art. V din Tratat de pe urma autorului Y., acte întocmite de autorităţile competente (comisia mixtă româno-bulgară), şi, în consecinţă, nu se încadrează în categoria de persoane îndreptăţite la despăgubiri pentru prejudiciile suferite în urma aplicării tratatului, conform dispoziţiilor din Legea nr. 9/1998 şi din Legea nr. 164/2014.

Totodată, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, intimata-pârâtă a considerat că instanţa de apel a constatat în mod corect că, în ceea ce priveşte terenul agricol, despăgubirile trebuie acordate în limita a 50 ha.

Astfel, a afirmat că nici Legea nr. 9/1998 şi nici, ulterior, Legea nr. 164/2014 nu prevăd limita de 50 ha doar pentru suprafaţa reconstituită în natură, în condiţiile în care prin art. 2 din Legea nr. 164/2014 se prevede expres că „singura măsură compensatorie de care pot beneficia persoanele prevăzute la art. 1 este acordarea de despăgubiri băneşti.

În plus, a arătat că, în ceea ce priveşte cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, prin Legea nr. 188/2023 legiuitorul a menţinut aceeaşi limitare legală a despăgubirilor la 50 ha de teren.

A mai precizat şi că, în ceea ce priveşte limitarea suprafeţelor de teren pentru care se poate reconstitui dreptul de proprietate, prin acordarea de despăgubiri sau compensaţii, au fost formulate numeroase excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţându-se în mod constant asupra faptului că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale sau acte normative între ele.

Astfel, a arătat că prin decizia nr. 1222/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 4 noiembrie 2009 Curtea Constituţională a reţinut, de principiu că „limitarea suprafeţei restituite pe fiecare titular deposedat, la 50 ha pentru terenurile agricole şi 10 ha pentru terenurile forestiere (...), se referă la o soluţie legislativă care corespunde unei opțiuni politice ce ţine de competenta legiuitorului, nefiind o problemă de contencios constituţional, deoarece „este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege, iar sub aspectele practice ce le-ar presupune o apreciere asupra oportunităţii vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunţa, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel „legislator pozitiv”.”

Prin urmare, a susţinut că, prin noua reglementare (Legea nr. 188/2023), deşi au fost abrogate prevederile art. 5-7 din Legea nr. 164/2014, se continuă linia firească trasată de legile reparatorii de restituire prin care nu se permite depăşirea cotei de 50 ha/proprietar deposedat, iar o viziune contrară ar duce la lipsirea de eficienţă a normei privind limita de 50 ha – condiţie de ordine publică în domeniul restituirilor.

De asemenea, intimata-pârâtă a susţinut că, aşa cum în mod corect au constatat atât tribunalul, cât şi instanţa de apel, Legea nr. 9/1998 şi normele metodologice pentru aplicarea a acesteia (H.G. nr. 753/1998) nu prevăd posibilitatea de a se acorda despăgubiri pentru pădure sau plantaţii de salcâmi.

5.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de către partea adversă, reluând, în esenţă, susţinerile formulate prin cererea de recurs.

Astfel, contrar apărărilor intimatei-pârâte, au susţinut că este întemeiat motivul de recurs subsumat ipotezelor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C.proc.civ. şi a arătat că partea adversă a formulat apărări contradictorii, considerând că, în ceea ce îi priveşte, operează limitele devoluţiunii apelului, cu referire la aplicarea Legii nr. 188/2023, însă susţine totodată că acest act normativ se aplică situaţiei juridice aflate în curs de desfăşurare, în temeiul principiului aplicării imediate a legii civile noi.

Cu alte cuvinte, a afirmat că intimata-pârâtă se află în aceeaşi eroare ca instanţa de apel, considerând că Legea nr. 188/2023 este de imediată aplicare numai în favoarea sa, respectiv că nu se aplică prevederile acesteia care operează în favoarea lor.

În opinia recurenţilor-reclamanţi sunt fondate şi motivele de recurs subsumate ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Au subliniat că, în speţă nu este vorba despre orice cetăţean român, ci despre Y., iar, conform art. 255 alin (2) C.proc.civ., toate aspectele enumerate în recurs, privind persoana, circumstanţele personale şi conflictul cu regimurile autoritare din România ale autorului lor sunt de notorietate publică.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că nu am dovedit doar că au avut acele imobile dar ci mai ales aplicabilitatea tratatului, prin acte specifice procedurii acestuia, conform art. 4 din Legea nr. 164/2014: copia – extras din „Tabloul de proprietari rurali care beneficiază de art. 5 din Tratat şi pentru care au fost înaintate tablouri la delegaţia bulgară din localitate”, din care reiese că Y. ar fi deţinut 352,8300 ha în comuna Spasova, judeţul Caliacra; copia din „Tabloul de locuitori români ce se evacuează, proprietari ai recoltelor existente şi neridicate, inclusiv cele muncite în dijmă cu locuitori care rămân pe loc, jud. Caliacra” pentru recolta de porumb neridicată de pe 35 de ha, aparţinând autorului lor.

Au susţinut că, în lege sau în normele metodologice pentru aplicarea acesteia, nu există absolut nicio referire la actele care au fost sau care ar fi trebuit întocmite de Comisia Mixtă sau de caracterul absolut sau relativ al acestor documente în economia dovedirii substanţiale a dreptului de proprietate pentru obţinerea compensaţiilor.

În ceea ce priveşte apărările intimatei-pârâte privind presupusa limită de 50 ha la care se plafonează despăgubirile prin echivalent, au considerat că atât Legea nr. 164/2014, cât şi Legea nr. 188/2023 limitează la 50 ha numai despăgubirea în natură nu şi cea prin echivalent, dat fiind interpretarea literală a sintagmei: suprafaţa totală de teren reconstituită, dar şi interpretarea teleologică, faţă de împrejurarea că menţiunea limitei de 50 ha, este într-o anexă la lege, plasată echivoc.

Totodată, au arătat că decizia Curţii Constituţionale nr. 1222/2009 invocată de către partea adversă, priveşte raporturi juridice străine prezentei cauze, în schimb, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. XXI/2007, a asigurat o reală compensare, în acest sens, în argumentarea deciziei sale în interesul legii, instanţa statuând că: principiul reparării integrale a prejudiciului, în spiritul căruia au fost elaborate normele prin care sunt reglementate compensaţiile cuvenite persoanelor care au avut pierderi patrimoniale în urma aplicării prevederilor Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940, impune ca, în momentul validării compensaţiilor, sumele stabilite să corespundă valorii reale a bunurilor ce fac obiectul acestora.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au reluat susţinerea formulată prin cererea de recurs, potrivit căreia, chiar dacă ar accepta limitarea la despăgubiri doar pentru o suprafaţă de 50 ha, în mod incorect instanţa de apel a evaluat integral ca fiind vorba despre teren arabil extravilan, în condiţiile în care a făcut dovada că autoarea lor deţinea 2 ha teren intravilan împrejmuit cu piatră aferent construcţiei, iar expertul a evaluat separat 1.000 mp cu titlul de aferent locuinţei şi diferenţa de 1,9 ha cu titlul de teren arabil aferent locuinţei.

Contrar apărărilor intimatei-pârâte, recurenţii-reclamanţi au pretins că pădurea şi plantaţia de salcâmi sunt excluse nelegal de către instanţa de apel, atât ca suprafaţă cât şi ca natură, de la aplicarea legislaţiei privind măsurile reparatorii, şi sunt înglobate fără justificare în limita celor 50 ha acordate în echivalent.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă categorie de critici, recurenţii-reclamanţi critică greşita aplicare a dispoziţiilor art. 481 C.proc.civ., precum şi a normelor referitoare la întinderea devoluţiunii în apel (art. 477 – 478 C.proc.civ.).

După cum se va arăta, aceste critici sunt fondate.

În prealabil, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor formulate în condiţiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., potrivit cărora Legea nr. 188/2023 ar fi inaplicabile cauzei, întrucât această lege a intrat în vigoare după închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de fond.

Legea nr. 188/2023 privind stabilirea unor măsuri în vederea finalizării procedurilor administrative de soluționare a cererilor aflate pe rolul comisiilor județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 și a Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 și pentru modificarea Legii nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 (....), precum și al Legii nr. 290/2003 (...), și pentru modificarea unor acte normative a fost publicată în M.Of. nr. 599 din 30 iunie 2023 şi a intrat în vigoare în condiţiile prevăzute de art. 78 din Constituţie, respectiv în termen de 3 zile de la data publicării sale.

Din ansamblul dispoziţiilor acestei legi rezultă intenţia neîndoielnică a legiuitorului ca această lege să fie aplicabilă cererilor de acordare a compensaţiilor aflate în curs de soluţionare, atât în ceea ce priveşte măsurile procedurale şi organizatorice (art. 1 şi urm. din lege), cât şi în ceea ce priveşte modul de calcul al despăgubirilor cuvenite pentru imobilele, respectiv recoltele neculese care intră sub incidenţa Legii nr. 9/1998 (art. 7 alin.3 - 5 din Legea nr. 188/2023).

Aplicarea unei legi noi, chiar ulterioare hotărârii primei instanțe este în principiu posibilă în apel, având în vedere că apelul este devolutiv, fiind de natură a deschide accesul la o nouă instanță de fond, care judecă pricina sub toate aspectele care fac obiectul învestirii, de fapt ori de drept (art. 476 alin.1 C.proc.civ.).

Într‑o manieră limitată, este permisă evoluția materiei litigioase în fața instanței de apel, prin explicitarea pretențiilor și apărărilor formulate la prima instanță, formu­larea de motive, mijloace de apărare și probe noi, neadministrate în fața primei instanțe, pretinderea dobânzilor, ratelor și veniturilor ajunse la scadență după pronunțarea hotă­rârii de primă instanță (art. 478 alin. 2, 4 și 5 C.proc.civ.). Or, din punct de vedere funcțional, aplicarea unei legi noi în apel constituie un motiv de ordine publică, respectiv o posibilă apărare nouă a părților interesate.

În cauză, modificarea legii referitoare la o situaţie juridică în curs de constituire, precum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă că sunt cele la care au dat naştere cererile de restituire în natură ori prin echivalent formulate potrivit legilor speciale de reparaţie, intră sub incidenţa art. 6 alin.1 şi 6 C.civ., nefiind vorba despre o aplicare retroactivă a legii noi.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat însă că intervenirea unei legi noi, de natură a afecta substanța raportului juridic dintre stat și un particular, în avantajul primului și în detrimentul celui din urmă, poate constitui, după împrejurări, o încălcare a exigențelor dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

Spre deosebire de astfel de cauze (e.g., Rafineriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea CEDO din 9.12.1994), în prezenta cauză Statul Român nu a adoptat o lege nouă cu intenția de a influența soarta punctuală a prezentei cauze și nici nu a modificat o situație legală preexistentă în detrimentul unor reclamanți aflați într-o situație similară cu cea a reclamantului. Astfel cum se va arăta în cele ce urmează, legea nouă produce efecte favorabile recurenţilor-reclamanţi, în circumstanţele concrete ale cauzei, întrucât determină îndreptăţirea la plata unor despăgubiri în cuantum superior. Or, exigenţele art. 6 CEDO reclamau doar ca echilibrul de drept material dintre părţile litigante să nu fie modificat substanţial în detrimentul particularului şi în favoarea statului. Se constată prin urmare că aplicarea legii noi în apel nu ridică probleme din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a art. 21 din Constituţie.

Fiind prin urmare stabilit că Legea nr. 188/2023 se aplică raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii, se constată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 481 C.proc.civ., ceea ce determină casarea hotărârii, în condiţiile art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ.

Potrivit art. 481 C.proc.civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Trebuie reţinut că principiul neagravării situaţiei părţilor în propria cale de atac nu are nicio incidenţă atunci când reclamantul şi pârâtul declară apel împotriva aceloraşi capete de cerere, respectiv împotriva unor capete de cerere aflate într-o relaţie de interdependenţă (art. 481 cu referire la art. 477 alin.1 C.proc.civ.).

De vreme ce ambele părţi au atacat soluţia dată capătului de cerere referitor la despăgubirile acordate pentru bunurile X., reclamanţii în scopul augmentării, iar pârâta în scopul diminuării acestora, iar reclamanţii au atacat şi respingerea despăgubirilor cuvenite pentru bunurile lui Y. (în privinţa cărora în rest se aplicau aceleaşi critici ca şi cele formulate cu privire la primul capăt de cerere), prevederile art. 481 C.proc.civ. nu au nicio incidenţă în cauză.

De asemenea, în mod just învederează reclamanţii că principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac nu priveşte chestiunea aplicării legii, întrucât aplicarea legii nu este supusă principiului disponibilităţii, nici în primă instanţă şi nici în apel, ci regulilor enunţate de art. 22 C.proc.civ.

Potrivit art. 22 alin.1 C.proc.civ., instanţa soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, instanţa fiind datoare să cunoască din oficiu şi să dea deplină eficienţă dreptului în vigoare în România, aplicabil cauzei, şi aceasta chiar dacă nu a fost invocat (art. 252 alin.1 C.proc.civ.). Mai mult, conform celor deja expuse, instanţa ar fi trebuit chiar din oficiu să ia în considerare legea nouă intervenită după închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, valorificând acest aspect ca motiv de ordine publică, scop în care acesta urma să fie pus în discuţie din oficiu (art. 14 alin.4-6, art. 479 alin.1 C.proc.civ.). Așadar, aplicarea legii noi nu depindea în niciun fel de invocarea ei de către părți, prin motivele de apel ori ulterior.

De altfel, în speţă, pârâta a şi invocat aplicarea legii noi, aceasta fiind prin urmare obiect al judecăţii în apel, astfel cum rezultă din prevederile art. 478 alin.2 şi art. 479 alin.1 C.proc.civ. Ca urmare, nu importă că reclamanţii nu au invocat la rândul lor aplicarea legii noi în cuprinsul motivelor proprii de apel, instanţa de apel fiind deja învestită cu această chestiune, care, conform celor deja arătate, trebuia oricum invocată şi avută în vedere chiar şi din oficiu.

Este fără relevanţă că, după ce instanţa de apel a supus (în mod corect) dezbaterii părţilor incidenţa Legii nr. 188/2023, reclamanţii au susţinut contrariul, întrucât, în măsura în care legea nouă este aplicabilă cererilor deduse judecăţii şi cu privire la care ambele părţi au formulat apel, legea nouă trebuia aplicată în toate privinţele, atât celor favorabile, cât şi celor nefavorabile apelanţilor-reclamanţi. Altfel spus, părerea apelanţilor-reclamanţi cu privire la incidenţa legii noi nu lega instanţa de apel şi nici nu putea fi transformată, contrar legii şi principiilor de drept, într-un argument pentru respingerea apelului acestora, deşi temeinicia (parţială a) acestui apel rezulta tocmai din incidenţa legii noi.

Fără temei legal şi cu greşita interpretare şi aplicare a normelor referitoare la principiile disponibilităţii şi rolului activ, respectiv la întinderea devoluţiunii în apel, instanţa de apel îi sancţionează, practic, pe recurenţii-reclamanţi pentru că nu au invocat ei înşişi aplicabilitatea legii noi, ca motiv de apel, şi le refuză aplicarea in favorem a acestei legi, apreciind eronat că invocarea legii noi în cuprinsul concluziilor orale în apel ar echivala cu o extindere a motivelor de apel.

Instanţa de apel este ţinută doar de limitele apelului în ceea ce priveşte capetele de cerere apelate, dar în măsura în care, fiind învestită şi cu apelul reclamanţilor, care tindeau neîndoielnic la acordarea unor despăgubiri în cuantum superior, identifică motive de pur drept apte a susţine admiterea acestui apel, respectiv, în cauză, incidenţa unei legi noi a cărei aplicabilitate a stabilit-o, de altfel, în cuprinsul deciziei recurate, refuzul aplicării depline a legii, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele favorabile apelanţilor-reclamanţi, constituie o încălcare şi aplicare greşită a normelor prevăzute de art. 22 alin.1, art. 477, art. 478 alin.2 şi art. 479 alin.1 C.proc.civ., fiind încălcate norme de procedură esenţiale, ceea ce atrage o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii (art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ.). În plus, această manieră de a proceda este şi contradictorie, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 6 C.proc.civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va acorda eficienţă deplină legii noi, a cărei incidenţă a fost stabilită definitiv prin prezenta decizie, soluţionând în consecinţă ambele apeluri, şi aceasta indiferent de susţinerile părţilor formulate în etapa scrisă a apelului.

Din considerațiile care preced, referitoare la aplicarea legii noi în toate aspectele sale, decurge și caracterul nefondat al criticilor recurenților-reclamanți referitoare la limita de 50 ha teren agricol extravilan, având în vedere dispozițiile art. 7 alin.3 din Legea nr. 188/2023, coroborate cu Anexa nr. 1 la lege, care se referă la teren agricol, fără ca suprafața totală de teren reconstituită să poată depăși limita de 50 ha teren de proprietar deposedat.

Judicios a constatat instanța de apel că această limită rezultă și din legislația anterioară, aplicabilă la data introducerii acțiunii, respectiv din dispozițiile art. 2 lit.a) din Legea nr. 9/1998, potrivit cărora totalul suprafeţei de teren pentru care se acordă compensaţii nu poate depăși suprafaţa prevăzută de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Fără temei susțin recurenții că această limită s-ar aplica doar restituirii în natură, întrucât, referindu-se la acordarea de compensații, legea nu face nicio distincție în această privință.

În schimb, în ceea ce priveşte suprafaţa de 1.000 m² teren intravilan, a cărei existență a fost recunoscută de instanța de apel, rezultă din cele ce preced că în mod nelegal a refuzat această instanță să aplice dispozițiile Legii nr. 188/2023, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin.1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., motiv pentru care, cu ocazia rejudecării, se va avea în vedere că anexa nr. 1 la această lege reglementează în mod distinct suprafețele de teren din intravilan, care nu pot fi incluse în limita de 50 ha de teren extravilan.

Fondate sunt şi criticile referitoare la greşita aplicare a normelor legale referitoare la standardul probatoriu ce trebuie îndeplinit pentru stabilirea îndreptăţirii la măsuri reparatorii pentru bunurile care au aparţinut lui Y., fiind incidente deopotrivă cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin.1 pct. 5 și 8 C.proc.civ.

Analiza istorico-teleologică a dispozițiilor legale incidente în această materie relevă o preocupare a legiuitorului pentru a facilita probațiunea referitoare la bunurile pierdute, abandonate ori confiscate în teritoriile pierdute de România în anul 1940, având în vedere evidenta dificultate de a administra probe directe, complete și concludente cu privire la aceste situații istorice care au generat o deposedare și parțial o migrație colectivă.

În forma inițială a Legii nr. 9/1998, s-a prevăzut că persoanele îndreptățite vor anexa la cerere o declaraţie autentificată, pe propria răspundere, din care să rezulte suprafeţele de teren, construcţiile şi recoltele pentru care se consideră îndreptăţite să primească compensaţii în condiţiile prezentei legi (art. 4 alin.3), iar Arhivele Naţionale, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, precum şi alte instituţii publice care deţin acte referitoare la situaţia persoanelor evacuate din judeţele Durostor şi Caliacra, ca urmare a aplicării tratatului, erau obligate sa elibereze celor interesaţi copii de pe actele solicitate (art. 5 alin.2).

În practica administrativă și judiciară au fost admise, sub imperiul acestei legi, declarații ale martorilor, autentificate la notariat, având în vedere dificultatea notorie de a procura probe directe (e.g., prin consultarea evidențelor statului bulgar ori prin expertize locale, care nu ar fi fost posibile în alt stat).

În același sens, prin art. 4 din Legea nr. 164/2014 s-a prevăzut că cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Așadar, simpla declarație pe proprie răspundere a persoanei îndreptățite nu a mai fost socotită suficientă, dar s-a admis expres admisibilitatea și pertinența unor declarații de martor autentificate.

Or, cu toate că situația istorică a teritoriilor pierdute ca și reglementările din această materie relevă necesitatea unui probatoriu extins, evaluat într-o manieră concordantă cu finalitatea reparatorie a legii, instanța de apel a interpretat și aplicat normele legale într-o manieră atât de restrictivă, încât dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 au fost încălcate în substanța lor.

Chiar dacă stabilirea situației de fapt și interpretarea probatoriului este, în regulă generală, rezervată instanțelor devolutive, în măsura în care interpretarea probatoriului relevă încălcarea unei reguli legale, de exemplu prin aplicarea unui standard probatoriu neprevăzut de lege, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ.

Trebuie reliefat că, potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor de fond și susținerilor necontestate ale părților, X. (pentru care s-au acordat despăgubiri) și Y. erau soți, aceștia fiind menționați deopotrivă ca proprietari de bunuri imobile în evidențele aflate la dosarul cauzei.

Este de asemenea un fapt notoriu din punct de vedere istoric că Y. s-a aflat în timpul celui de-al doilea război mondial în România, la București, activând prin memorii comunicate conducerii statului, ca și în cadrul evenimentelor de la 23 august 1944, fiind ulterior o victimă a represiunilor regimului de ocupație sovietic și al dictaturii comuniste. Fiind vorba despre o personalitate marcantă din punct de vedere istoric, este așadar exclus să fi rămas în Cadrilater și totodată extrem de improbabil să mai fi putut valorifica în vreun fel proprietățile abandonate în teritoriul cedat.

Chiar dacă instanța de apel se referă în mod abundent la art. V din Tratatul de la Craiova, nu există niciun fel de date oficiale ori de ordin istoric care să ateste că cetățenii români au mai putut valorifica efectiv proprietățile din teritoriile cedate, prin vânzare ori alt fel de transfer voluntar, după cum nu se vede cum ar mai fi funcționat comisia mixtă româno-bulgară la care se referă instanța de apel după ocuparea celor două țări de Armata Roșie, în august-septembrie 1944.

Or, deși instanța de apel recunoaște că simpla existență a art. V din Tratat, fără a fi dovedită înstrăinarea în cele 18 luni la care se referă textul, lipsește de fundament premisa că Y. nu ar fi fost prejudiciat prin aplicarea tratatului – așadar, mai simplu spus, deși Y. a fost prejudiciat – se reține apoi în mod contradictoriu cu recurenții aveau sarcina probei că bunurile au fost abandonate ori preluate de statul bulgar.

Trebuie dimpotrivă reținut că nu recurenții-reclamanți aveau sarcina de a proba ceea ce nu li se poate impune să probeze, respectiv că statul bulgar ar fi expropriat bunurile respective ori că nu au fost în măsură să le înstrăineze, ci autoritatea intimată-pârâtă avea sarcina de a proba faptul pozitiv contrar celui negativ și nedeterminat, respectiv faptul că autorul recurenților ar fi înstrăinat benevol, respectiv că ar fi primit despăgubiri, prezumția simplă urmând așadar a opera în sens contrar celui reținut de instanța de apel, întrucât numai în acest mod sunt respectate dispozițiile art. 329 C.proc.civ., coroborate cu circumstanțele istorice bine stabilite.

După cum rezultă din situația de fapt reținută prin decizia recurată, la dosar se află o copie – extras din „Tabloul de proprietari rurali care beneficiază de art. 5 din Tratat şi pentru care au fost înaintate tablouri la delegația bulgară din localitate”, din care reiese că Y. a deţinut 352,8300 ha în comuna Spasova, judeţul Caliacra. În acelaşi timp, pentru recolta de porumb neridicată de pe 35 de ha, aparținând Y., s-a emis „Tabloul de locuitori români ce se evacuează, proprietari ai recoltelor existente şi neridicate, inclusiv cele muncite în dijmă cu locuitori care rămân pe loc, jud. Caliacra”.

Fără temei mai apreciază instanța de apel că aceste înscrisuri nu ar fi apte să facă dovada dreptului de proprietate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât ele ,,privite singular, nu au aptitudinea de a fi încadrate în noțiunea de „acte care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente”, în accepțiunea art. 4 din Legea nr. 164/2014. Într-o altă exprimare, aceste înscrisuri sunt insuficiente şi nu sunt de natură a respecta exigențele impuse de art. 4 din Legea nr. 164/2014, astfel că susţinerile apelanților-reclamanţi nu pot fi reţinute. "

Pe de-o parte, probele se interpretează fiecare în parte și în ansamblul lor, astfel cum dispune art. 264 C.proc.civ., iar nu izolat, iar pe de altă parte, fără temei legal se apreciază că aceste înscrisuri nu ar fi acte care atestă dreptul la despăgubiri, astfel cum dispune art. 4 din Legea nr. 164/2014.

De altfel, în mod deliberat legiuitorul folosește o sintagmă cu o acoperire largă și nu pretinde proba prin acte de proprietate, având în vedere dificultățile notorii de a proba în mod direct dreptul de proprietate pierdut cu ocazia cedării teritoriilor, inclusiv a Cadrilaterului. Ca urmare, pretenția de a se face dovada printr-un act direct doveditor al proprietății ori prin acte emise de comisiunea mixtă româno-bulgară nu are temei legal. Chiar dacă aceste acte au existat în ceea ce o privește pe X., nu înseamnă că, a contrario, prevederile legale trebuie aplicate restrictiv și nu ar fi incidente în cazul în care proprietatea este atestată de înscrisuri precum cele referitoare la Y.

Prin urmare recursul a fost admis, potrivit art. 488 alin.1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., art. 497 C.proc.civ., cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelurilor curții de apel, instanță care va avea în vedere dispozițiile art. 501 alin.1 C.proc.civ., în lumina cărora vor fi reexaminate și celelalte motive formulate în apel.