Inadmissibility of declaratory copyright action absent third-party dispute under Civil Procedure Code and Copyright Law

Acţiune în constatarea dreptului de autor. Inadmisibilitate. Caracterul subsidiar al acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizare

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Acţiunea civilă

Index alfabetic: acţiune în constatare

drept de autor

acţiune în realizare

C.proc.civ., art. 35

Legea nr. 8/1996, art. 1, art. 188 alin. (1), art. 240 alin. (1)

În contextul în care nu se pune problema contestării de către o parte potrivnică a dreptului de autor pe care îl pretinde partea reclamantă, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C.proc.civ., prin care partea urmăreşte recunoaşterea dreptului său de autor în contradictoriu cu Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, apare ca inadmisibilă.

Aceasta, întrucât, pe de o parte, ipoteza la care se referă prevederile art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 este aceea în care titularul unui drept de autor se află în faţa contestării sau a încălcării de către un terţ a dreptului său, iar, pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi ale art. 240 alin. (1) din aceeaşi lege, opera de creaţie intelectuală este recunoscută, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată, Registrul Naţional de Opere fiind înfiinţat în vederea înregistrării, ca mijloc de probă, a operelor realizate în România, înregistrare care nu echivalează cu constituirea sau recunoaşterea dreptului de autor.

Ca atare, cum obiectul învestirii instanţei de judecată se situează în afara sferei de aplicare a prevederilor art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în mod legal instanţa de apel nu s-a raportat la acestea, ci a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 35 teza finală C.proc.civ., potrivit cărora cererea privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, reclamanta având această din urmă posibilitate în cadrul acţiunilor specifice apărării dreptului de autor, în contextul în care dreptul său ar fi încălcat sau contestat de un terţ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 97 din 21 ianuarie 2025

Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 10.08.2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că reclamanta este singura care deține drepturile de autor pentru baza de date mysql pentru dezvoltarea site-urilor auto.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti

Prin sentința civilă nr. 1122 din data de 25.11.2022, Judecătoria Sectorului 1 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1205 din data de 21.11.2023, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român Pentru Drepturi de Autor, ca inadmisibilă.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 682 din data de 12.06.2024, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1205/2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 682/2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A.

II.2. Motivele de recurs

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul constatării dreptului său de proprietate, aşa cum a fost înregistrat în registrul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ateste că a înregistrat o bază de date pentru piese auto în format mysql, că deţine dreptul de autor asupra acesteia, precum şi să se constate faptul că, potrivit art. 18 din H.G. nr. 1086/2008, în baza căruia a achitat expertiza, baza sa de date era autentică.

În subsidiar, a solicitat schimbarea parţială a hotărârii şi obligarea pârâtei să îi ofere o dovadă clară, prin care să se specifice că a fost înregistrată în registrul de protecţie a operelor creaţia „baza de date pentru piese auto în format mysql – denumită sub numele ID AUTO” şi care, în 2016, avea caracter original, conform expertizei pe care autorul a achitat-o.

A arătat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a respins apelul ca nefondat, având în vedere dispoziţiile art. 35 C.proc.civ., potrivit cărora cel îndreptăţit să ceară constatarea existenţei unui drept o poate face doar în limita prevăzută de lege.

Totodată, a susţinut că drepturile de autor sunt garantate de Legea nr. 8/1996, lege specială ce derogă de la legea generală şi are prioritate, sens în care este decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 33 din data de 9 iunie 2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din data de 23 februarie 2009.

A subliniat că apelul nu putea fi respins ca nefondat, în raport cu prevederile art. 35 C.proc.civ., în condiţiile în care art. 139 alin (2) din Legea nr. 8/1996 îi permite să ceară instanţei de judecată, după caz, recunoaşterea drepturilor sale şi/sau mai departe constatarea încălcării acestora.

Recurenta-reclamantă a menţionat că, în acord cu aceste dispoziţii legale, a dedus judecăţii o cerere de recunoaştere a drepturilor sale fără să ceară, mai departe, constatarea încălcării.

Ca atare, a afirmat că, prin respingerea, ca nefondat, a apelului în raport cu prevederile art. 35 C.proc.civ., instanţa de apel a nesocotit faptul că norma specială (cum este Legea nr. 8/1996) derogă de la norma generală (Codul de procedură civilă).

Astfel, a apreciat că este îndreptăţită să solicite recunoaşterea dreptului de proprietate intelectuală, întrucât Legea nr. 8/1996 nu specifică în temeiul cărui fapt poate formula această cerere, aşa cum o face pentru luarea măsurilor de îndată.

A precizat recurenta-reclamantă că a formulat cererea pendinte pentru următoarele motive: lipsa de implicare a intimatului-pârât; a înregistrat lucrarea sa la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în primul rând, pentru protecţie şi pentru o dovadă în faţa instanţelor de judecată, în cazul în care dreptul său de proprietate intelectuală ar fi vătămat, însă intimatul-pârât a primit înregistrarea detaliată, în care a declarat pe propria răspundere că îi aparţine, şi i-a conferit o „foaie” care nu atestă nimic, decât o denumire.

Recurenta-reclamantă a subliniat că pe înscrisul eliberat de intimatul-pârât nu apare menţionat „baza de date – în format mysql”, mențiune care i-ar fi utilă în cazul unui litigiu.

În plus, a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 18 din H.G. nr. 1086/2008, se poate realiza la cerere expertiza de unicitate, aceasta fiind posibilă şi contra cost.

Sub acest aspect, a învederat că a plătit preţul, dar expertul nu a detaliat, ci doar a aplicat parafa, iar în fața instanțelor se arată că nu se poate preciza că opera este unică.

Față de prevederile art. 35 C.proc.civ., a susținut că, pentru a obține o detaliere a ceea ce a înregistrat la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, nu există nicio acțiune în realizarea dreptului și nici vreo altă cale prin care să dovedească unicitatea creației.

Totodată, recurenta-reclamantă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 35 C.proc.civ. în raport cu art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi cu art. 21 alin. (2) din Constituţia României.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C.proc.civ.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, precum şi respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 35 C.proc.civ.

Pe fondul recursului, a arătat că, potrivit art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 – în realitate, art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 –, recunoaşterea drepturilor şi constatarea încălcării acestora trebuie puse în relaţie cu o acţiune a unui terţ prin care se contestă sau se încalcă dreptul de autor al recurentei-reclamante, însă, în speţă, nu s-a probat o asemenea stare de fapt, soluţia instanţelor de respingere a acţiunii recurentei-reclamante fiind una corectă.

De asemenea, a susţinut că, din situaţia de fapt prezentată, nu rezultă că figurează ca subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât recurenta-reclamantă nu a indicat în ce anume constă conduita ilicită şi care sunt dispoziţiile legale nerespectate ca urmare a înregistrării lucrărilor cu denumirea IDAUTO şi IDAUTO 2020 în Registrul Naţional de Opere (RNO) pe care îl administrează.

A menţionat că naşterea dreptului de autor nu este condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi sau de anumite proceduri, astfel cum este cazul în materia proprietăţii industriale, şi a subliniat că, spre deosebire de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, nu eliberează adeverinţe/certificate constitutive de drepturi de autor sau de drepturi conexe.

Enunţând prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, precum şi pe cele ale art. 204 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, a arătat că înregistrarea unei opere în Registrul Naţional de Opere nu are rolul de a certifica sau de a conferi drepturi de autor, ci rolul de a atesta o situaţie de fapt cu privire la existenţa şi conţinutul unei opere, iar, până la proba contrarie, se prezumă a fi autor persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţă publică, existenţa şi conţinutul unei opere putând fi dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv prin includerea acesteia în repertoriul unui organism de gestiune colectivă.

Intimatul-pârât a subliniat că, nici în situaţia în care înregistrarea în registrele naţionale administrate de Oficiu este obligatorie, aceasta nu este constitutivă de drepturi, împrejurare ce rezultă din prevederile art. 4 din O.G. nr. 25/2006.

A precizat că înregistrarea unei opere în Registrul Naţional de Opere produce consecinţele juridice pe care le recunoaşte chiar Legea nr. 8/1996, prin art. 204 alin. (1), respectiv preconstituirea unui mijloc de probă de care un autor poate uza în eventualitatea naşterii unui litigiu.

Ca atare, a susţinut că nu se poate pretinde că, ulterior înregistrării unei opere în Registrul Naţional de Opere, se nasc drepturi patrimoniale, altele decât cele recunoscute autorului înainte de data înregistrării, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

În opinia intimatului-pârât înregistrarea unei opere în Registrul Naţional de Opere atestă o situaţie de fapt cu privire la existenţa şi conţinutul unei opere, iar mijlocul de probă este chiar lucrarea/opera depusă de solicitant, căruia i se comunică prin adresă numărul sub care opera a fost înregistrată.

A subliniat că înregistrarea produce consecinţele juridice prevăzute de Legea nr. 8/1996, respectiv posibilitatea unui autor de a-şi preconstitui un mijloc de probă de care să poată uza în eventualitatea naşterii unui litigiu.

Totodată, a precizat că efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice sau a unei expertize prin care să se stabilească că nu mai există o lucrare identică, ca o condiţie pentru înregistrarea unei opere în Registrul Naţional de Opere, excedează cadrului legal şi este imposibilă prin raportare la toate operele, în speţă bazele de date existente.

În plus, a menţionat că înregistrarea operelor în Registrul Naţional de Opere este facultativă şi se face contra cost şi nu presupune efectuarea unei expertize.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C.proc.civ., prin rezoluţia din data de 4.11.2024, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 alin. (5) C.proc.civ., a fixat termen de judecată la data de 21.01.2025, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

Totodată, la acelaşi termen de judecată, Înalta Curte a dispus formarea unui dosar asociat în vederea soluţionării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 C.proc.civ., formulată de recurenta-reclamantă.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C.proc.civ., criticile formulate se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C.proc.civ., în contextul în care partea invocă nesocotirea de către instanţa de apel a principiului specialia generalibus derogant, prin aplicarea prevederilor art. 35 C.proc.civ. şi nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 8/1996.

Astfel, în esenţă, recurenta-reclamantă pretinde că instanţa de apel a respins în mod greşit calea de atac pe care a declarat-o, validând soluţia tribunalului de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată, prin aplicarea cu prioritate a unor dispoziţii generale – art. 35 C.proc.civ. –, deşi prevalau normele speciale ale Legii nr. 8/1996 [partea invocă prevederile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, însă, din referirile pe care aceasta la face la conţinutul acestui text legal, rezultă că, în realitate, are în vedere dispoziţiile art. 188 alin. (1) din acelaşi act normativ].

În speţă, prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă, reţinând că art. 35 C.proc.civ. nu permite formularea unor acţiuni prin care se solicită constatarea calităţii de autor în raport cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi, în plus, că recurenta-reclamantă nu are niciun interes în urmarea acestei proceduri, naşterea dreptului de autor nefiind condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi, în contextul în care înregistrarea în Registrul Naţional de Opere nu are rolul de a certifica sau de a conferi drepturi de autor.

Respingând apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că recurenta-reclamantă nu are deschisă calea unei acţiuni în constarea dreptului său de autor, ci doar pe cea a unei acţiuni în realizare specifice, în măsura în care o terţă persoană îi încalcă dreptul de autor invocat, având în vedere că înregistrarea în Registrul Naţional de Opere este facultativă şi determină efecte doar sub aspect probator, neavând semnificaţia dobândirii unui drept de autor, nici caracter constitutiv de drepturi şi nici nu este de natură să ateste calitatea de autor al unei opere.

Principul specialia generalibus derogant, pe care recurenta-reclamantă pretinde că instanţa de apel l-a încălcat prin aplicarea art. 35 C.proc.civ., se traduce prin aceea că norma specială, care derogă de la norma generală, prevalează asupra acesteia din urmă în sensul că se aplică cu prioritate în raport cu norma specială. O normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială. Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, ceea ce înseamnă că norma specială se aplică prioritar față de norma generală, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.

Având caracter derogatoriu de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, deci nu poate fi aplicată prin analogie, la situaţiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale în vigoare.

Potrivit dispoziţiilor art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în temeiul cărora recurenta-reclamantă susţine că acţiunea sa este admisibilă şi pe care le apreciază a fi aplicabile în speţă, cu prioritate faţă de cele ale art. 35 C.proc.civ., „Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat”.

Prin urmare, ipoteza la care se referă normele de drept material anterior enunţate este aceea în care titularul unui drept de autor se află în faţa contestării sau a încălcării de către un terţ a dreptului său, situaţie care nu este incidentă în speţă, în contextul în care nu se pune problema contestării de către o parte potrivnică a dreptului de autor pe care îl pretinde recurenta-reclamantă, scopul declarat al demersului judiciar al părții fiind doar recunoaşterea dreptului său de autor, pe calea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 35 C.proc.civ., iar nu și constatarea vreunei încălcări a acestuia.

În plus, în acord cu cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi ale art. 240 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, opera de creaţie intelectuală este recunoscută, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată, iar Registrul Naţional de Opere este înfiinţat în vederea înregistrării, ca mijloc de probă, a operelor realizate în România, astfel că această înregistrare nu echivalează cu constituirea sau recunoaşterea dreptului de autor.

În raport cu aceste aspecte, este evident că instanțele de fond nu s-au aflat în situaţia tranşării unui conflict între o lege specială și o lege generală, prin aplicarea principiul juridic specialia generalibus derogant, în contextul în care, aşa cum s-a arătat anterior, dispoziţiile legii speciale invocate de recurenta-reclamantă nu se referă la obiectul învestirii instanţei, ci reglementează altă situaţie juridică.

Ca atare, cum situaţia de fapt expusă de recurenta-reclamantă şi obiectul învestirii instanţei de judecată se situează în afara sferei de aplicare a prevederilor art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în mod legal curtea de apel nu s-a raportat la acestea, ci a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 35 teza finală C.proc.civ., potrivit cărora cererea privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, în speţă, recurenta-reclamantă având această din urmă posibilitate în cadrul acţiunilor specifice apărării dreptului de autor, în contextul în care dreptul său ar fi încălcat sau contestat de un terţ.

Faţă de toate cele anterior reţinute, Înalta Curte, constatând că nu se poate imputa instanţei de apel nesocotirea principiului specialia generalibus derogant sau a normelor speciale ale Legii nr. 8/1996, ca urmare a validării soluţiei tribunalului de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată, în raport cu prevederile art. 35 teza finală C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.