Acquitted man's widow and daughter denied compensation for lack of dependent status; appeal rejected.

Acțiune în repararea pagubei pentru privare nelegală de libertate. Decesul persoanei îndreptăţite. Înţelesul sintagmei „persoane aflate în întreținere”, din cuprinsul art. 541 alin. (1) din Codul de procedură penală

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: proces penal

hotărâre de achitare

despăgubiri morale

obligaţie de întreţinere

calitate procesuală activă

C.proc.pen., art. 541

C.civ., art. 516, art. 524

Potrivit prevederilor art. 541 alin. (1) C.proc.pen., dreptul la acţiunea în repararea pagubei în caz de eroare judiciară sau în cazul privării nelegale sau injuste de libertate, în ipoteza decesului persoanei îndreptățite, revine numai persoanelor care se aflau în întreținerea victimei, indiferent de poziția lor faţă de succesiune. Textul de lege nu condiţionează calitatea procesuală de vreun grad de rudenie sau afinitate, fiind necesar a se dovedi pentru justificarea acestei calităţi doar faptul că cel decedat asigura întreţinerea titularului acţiunii, dovadă care se poate face cu orice mijloc de probă.

Prin urmare, legitimarea procesuală activă derivă din simplul fapt al întreţinerii reclamantului (legale ori convenţionale, legea nefăcând nicio distincţie sub acest aspect) de către cel îndreptăţit, respectiv, victima erorii judiciare, la momentul decesului său.

Natura juridică legală a obligaţiei de întreţinere presupune existenţa unei reglementări a condiţiilor în care o persoană poate pretinde că este creditorul în cadrul unui asemenea raport juridic, iar art. 524 C.civ. reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană, dintre cele între care există obligaţia, pentru a avea calitatea de creditor al întreţinerii. Potrivit acestui text legal, „are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale”, starea de nevoie ori imposibilitatea de a se întreţine din munca sau din bunurile sale fiind, deci, necesar a fi întrunite şi în cazul în care se invocă obligaţia de întreţinere între soţi sau între rudele în linie dreaptă, în temeiul art. 516 C.civ.

Prin urmare, având în vedere că reclamantele, care au invocat existenţa unei obligaţii legale de întreţinere ca temei care ar justifica îndreptăţirea de a formula o acţiune conform art. 541 alin. (1) C.proc.pen., sunt soţia şi, respectiv, fiica persoanei îndreptăţite decedate, acestea aveau obligaţia de a dovedi că îndeplineau condiţia prevăzută de lege, respectiv de persoane aflate în întreținerea persoanei îndreptăţite la data decesului acestuia.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 71 din 16 ianuarie 2025

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 10.03.2021, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 euro - echivalentul în lei la data plăţii - reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului lor moral, suferit în timpul cercetărilor penale la care a fost supus numitul C., precum şi pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului defunctului C., ca urmare a afecţiunilor survenite pe parcursul soluţionării dosarului penal nr. x/P/2008 al DNA - ST Suceava şi nr. x/86/2014 al Tribunalului Suceava, finalizat prin decizia definitivă de achitare în data de 15.10.2018, cu depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei, consacrat prin art.6 din CEDO; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată de la data producerii vătămărilor şi până la plata efectivă a despăgubirilor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în raport de prevederile art.453 C.proc.civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr.1546 din data de 8.11.2022, pronunțată de Tribunalul Suceava, Secția I civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect pretenţii – acţiune în daune, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr.330 din 20.03.2024, Curtea de Apel Suceava, Secţia I civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor cu referire la capetele 2 și 3 din cererea precizată și modificată, invocată din oficiu; a admis apelul formulat de apelantele-reclamante B. şi A. împotriva sentinței civile nr.1546 din 8.11.2022, pronunţată de Tribunalul Suceava, Secţia I civilă; a schimbat, în parte, sentința civilă nr.1546 din 8.11.2022, pronunțată de Tribunalul Suceava, Secţia I civilă, în sensul că: a respins capetele 2 și 3 din cererea precizată și modificată, ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă şi a menținut soluția de respingere dată capătului inițial al cererii, astfel cum a fost precizat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva încheierii din 6.03.2024 şi a deciziei nr.330 din 20.03.2024, pronunţate de către Curtea de Apel Suceava, Secţia I civilă, au formulat recurs reclamantele B. şi A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.5, 6, 7 şi 8 C.proc.civ.

Au arătat astfel că instanţa de apel prezintă motive contradictorii în susţinerea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentelor reclamante, în raport cu capetele doi şi trei de cerere. În acest sens, învederează că, prin încheierea din 6.03.2024, instanţa de apel a respins, ca neutilă cauzei, proba cu martori, solicitată de apelante pentru a dovedi starea de nevoie în care se aflau şi, implicit, întreţinerea prestată de numitul C., însă în cuprinsul deciziei recurate se menţionează că nu a fost dovedită starea de nevoie a reclamantelor la data decesului autorului lor pentru a se putea conchide că se aflau în întreţinerea acestuia.

Subliniază că instanţa de apel a arătat că înscrisurile depuse de apelante pentru termenul din 6.03.2024 nu ar avea aptitudinea de a demonstra, per se, starea de nevoie, însă a respins, ca nefiind utilă, proba cu martori solicitată a fi administrată pentru a dovedi starea de nevoie a reclamantelor şi faptul că erau întreţinute de C.

Invocă insuficienta cercetare a cauzei, inclusiv sub aspectul stării de fapt necesare pentru a justifica ultima teză a art. 541 C.proc.pen., ceea ce obligă la suplimentarea probatoriului, împrejurare care impune soluţia de casare a deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.7 C.proc.civ., recurentele susţin încălcarea autorităţii de lucru judecat a încheierii din 25.01.2022, pronunţată de Tribunalul Suceava, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, soluţia nefiind criticată în apel de niciuna dintre părţi.

Învederează că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 430 şi ale art. 431 C.proc.civ. întrucât a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor cu motivarea că această excepţie a fost susţinută de pârâtă în raport cu cererea iniţială, nu şi cu privire la cererea completatoare. Apreciază că, în situaţia în care ar fi reală teza susţinută de instanţa de apel, instanţa de fond ar fi constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active ar fi rămas fără obiect ca urmare a modificării/completării cererii introductive sau ar fi constatat că pârâta nu mai insistă în excepţia invocată având în vedere modificarea/completarea acţiunii, ceea ce nu s-a întâmplat.

Prin critica încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ., recurentele susţin încălcarea dispoziţiilor art. 481 C.proc.civ., apreciind că invocarea, din oficiu, şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a condus la agravarea situaţiei reclamantelor în propria cale de atac, în condiţiile în care prima instanţă a reţinut calitatea procesuală activă a reclamantelor, însă a respins cererea pe fondul acesteia.

Susţin că principiul neagravării, în propria cale de atac, a situaţiei rezultate din hotărârea atacată reprezintă o componentă a dreptului la apărare şi se aplică şi atunci când se invocă o excepţia absolută pentru prima dată în calea de atac a apelului.

Totodată, apreciază că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 477, ale art. 479 şi ale art. 9 C.proc.civ.

Recurentele invocă şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 541 C.proc.pen., precum şi ale art. 499, art. 513, art. 514, art. 516, art. 524, art. 527 şi ale art. 528 C.civ.

Instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 541 C.proc.pen., a analizat sintagma „persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului” prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 499-528 C.civ., această motivare fiind lipsită de temei juridic.

Arată că dispoziţiile art. 499-528 C.civ. sunt străine de natura cauzei având în vedere că prevederile acestui act normativ reglementează drepturile şi îndatoririle părinteşti.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 516 C.civ., reţinând că reclamantele sunt soţia, respectiv fiica defunctului C. şi a nesocotit prevederile art. 528 C.civ., potrivit cărora starea de nevoie poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, de vreme ce a respins proba testimonială pentru a se face dovada stării de nevoie a reclamantelor.

Cu referire la înscrisurile din dosar, arată că defunctul C. a fost cel care a asigurat întreţinerea întregii familii, atât înainte de arestare, cât şi ulterior, până la data decesului.

Consideră că noţiunea de întreţinere nu poate fi confundată cu starea de nevoie pentru a verifica nevoia de întreţinere în raport cu eventuala capacitate de muncă.

Totodată, apreciază că textului de lege nu i se poate da o interpretare restrictivă, în sensul în care numai persoanele care se aflau în întreţinerea celui îndreptăţit ar putea continua acţiunea, împrejurare care este derogatorie de la regula de drept comun potrivit căreia, pe calea succesiunii, calitatea procesuală activă poate fi transmisă moştenitorilor.

Consideră că o asemenea interpretare ar fi greşită deoarece norma legală nu a restrâns sfera persoanelor care pot continua acţiunea în despăgubiri fiindcă altfel textul ar avea un caracter de excepţie şi ar trebui să prevadă, în mod limitativ, persoanele ce pot prelua calitatea de reclamant. Susţin că, dimpotrivă, legiuitorul a folosit sintagma de „persoane aflate în întreţinere” pentru a lărgi sfera persoanelor care pot continua sau lărgi acţiunea pentru repararea pagubei după moartea celui îndreptăţit, incluzând moştenitorii, dar şi pe cei care, la data promovării acţiunii, se aflau în întreţinerea titularului dreptului, urmând a se stabili dacă întreţinerea era una de drept sau de fapt cu caracter de continuitate.

Susţin că probatoriul administrat de instanţa de apel este incomplet, iar soluţia de respingere a obiecțiunilor la raportul de expertiză medico-legală este de natură să materializeze încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material.

Afirmă că, deşi au invocat dispoziţiile art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 1/2000, care conferă atribuţii de avizare a raportului de expertiză întocmit de S.J.M.L. Suceava de către Comisia de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul I.M.L. Iaşi, instanţa de apel a respins această cerere fără o motivare, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ.

Arată că, faţă de lipsa unui răspuns din partea S.J.M.L. Suceava cu privire la obiectivele nr.2, 3, 4, 5 şi 6 ale expertizei, precum şi în raport cu dispoziţiile art. 15 lit.b) din O.G. nr. 1/2000, se impunea efectuarea unei noi expertize de către I.M.L. Iaşi.

Recurentele apreciază că soluţia instanţei de apel de efectuare a unei noi expertize este formală şi lipsită de o motivare reală, iar respingerea cererii echivalează cu necercetarea cauzei, astfel încât se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.6 şi 8 C.proc.civ..

În ipoteza în care cauza nu va fi trimisă spre rejudecare instanţei de apel, solicită casarea deciziei recurate, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, admiterea apelului formulat împotriva sentinţei primei instanţe, cu consecinţa admiterii acţiunii.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamante în timpul cercetărilor penale la care a fost supus defunctul C., precum şi pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului aceluiaşi defunct, survenit din cauza afecţiunilor dobândite pe parcursul soluţionării procesului penal, cu depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei, consacrat prin art.6 din CEDO, învederează că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate şi a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material, soluţia fiind nelegală din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.6 şi 8 C.proc.civ..

Susţin că soluţia primei instanţe este netemeinică şi nelegală şi, contrar celor reţinute de tribunal, durata procesului penal nu este una justificată, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 din CEDO sub aspectul termenului rezonabil în care trebuie soluţionat procesul. Consideră că întârzierile nejustificate sunt imputabile exclusiv autorităţilor judiciare având în vedere complexitatea redusă a cauzei prin numărul redus de acuzaţii şi martori audiaţi, precum şi comportamentul cooperant al părţilor în proces. Apreciază că prima instanţă a reţinut greşit că cercetările penale au fost demarate în anul 2014, întrucât întocmirea rechizitoriului nu echivalează cu demararea cercetărilor penale, care s-a realizat în anul 2008, iar procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii.

Cu referire la înscrisurile din dosar, susţin că durata procedurilor penale la care a fost supus inculpatul C. a fost de 10 ani, timp în care acesta a fost retrogradat din funcţia deţinută, de şef sector Poliţia de Frontieră X, i-a fost retras avizul de poliţie judiciară deţinut la momentul arestării preventive şi a fost suspendat din funcţie, ca urmare a arestării preventive, începând cu data de 19 iulie 2014.

Învederează că raţionamentul primei instanţe, care analizează caracterul nelegal al privării de libertate exclusiv din perspectiva inexistenţei revocării de către instanţă a măsurilor privative de libertate, este de natură a încălca art. 539 C.proc.pen., declarat parţial neconstituţional prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale. În raport cu efectele deciziei Curţii Constituţionale anterior menţionate, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin achitare, soluţia este suficientă, prin ea însăşi, pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate. Arată că în acelaşi sens s-a pronunţat şi instanţa supremă prin Decizia nr. 11/2020 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 - Completul de recurs în interesul legii.

Învederează că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art.539 C.proc.pen. şi a făcut abstracţie de prevederile art. 5 din CEDO, ale art. 9 C.proc.pen., de Decizia Curţii Constituţionale nr.136/2021, precum şi de Decizia nr. 11/2020 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv de Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 - Completul de recurs în interesul legii, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Susţin că instanţa de contencios constituţional, contrar motivării primei instanţe, a extins modul în care funcţionează mecanismul prevăzut de legiuitor la art. 52 alin. (3) din Constituţie, reglementând răspunderea obiectivă a statului şi în situaţia unei privări de libertate nejustificate, nu doar nelegale, cum consacra anterior art. 539 C.proc.pen., şi nu doar în situaţia unei erori judiciare, cum stabileşte art. 538 C.proc.pen..

Arată că, în speţă, fapta ilicită a pârâtului constă în disfuncţionalitatea activităţii jurisdicţionale – privarea injustă şi nedreaptă de libertate, precum şi durata excesivă a procesului penal în care a fost implicat C., care l-a ţinut într-o stare de nesiguranţă cu privire la situaţia sa, ceea ce a condus la deteriorarea stării sale de sănătate şi la deces.

Apreciază că o durată de peste 10 ani a procedurii penale, la finalul căreia defunctul a fost achitat, nu poate fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru între exigenţele celerităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei. Susţin că, inclusiv din această perspectivă, sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea despăgubirilor cuvenite defunctului C. întrucât statul, în calitate de garant al sistemul judiciar, nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru adoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul să se desfăşoare în condiţii adecvate de natură a garanta respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia.

Recurentele susţin că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 58 şi art. 61 C.civ., ale art. 21 alin. (3), art. 22, art. 23 alin. (1), art. 34 din Constituţie, ale art. 10 din Legea nr. 304/2004, precum şi ale art. 6 paragraf 1 şi art. 13 din CEDO.

Învederează că, în cauză, este probată existenţa prejudiciului cauzat lui C., respectiv privarea nedreaptă de libertate, precum şi durata excesivă a cercetărilor penale care l-au privit pe acesta şi care i-au declanşat afecţiuni ce au condus la deteriorarea progresivă a stării sale de sănătate, conducând la deces. Astfel, prejudiciul este tradus prin nedreptatea suferită de defunct prin limitarea severă a libertăţii sale, prin încălcarea dreptului la imagine, la demnitate, la reputaţia profesională de care se bucura, precum şi prin prisma încălcării dreptului la viaţa de familie şi viaţă socială.

Recurentele afirmă că există legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită şi rezultatul produs întrucât, dacă cercetările penale nu ar fi durat o perioadă atât de îndelungată, afecţiunile defunctului nu ar fi debutat sau ar fi debutat mult mai târziu, cu un impact mult mai redus asupra sănătăţii acestuia.

Cu referire la probele administrate, afirmă că perioada în care a fost arestat i-a creat un stres major defunctului, iar condiţiile în care a fost deţinut au contribuit la agravarea stării sale de sănătate, suma solicitată, cu titlu de daune morale, fiind în măsură să ofere o justă şi necesară reparaţie socială a suferinţelor trăite de C.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 lei, reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantelor în timpul cercetărilor la care a fost supus numitul C., precum şi pentru repararea prejudiciului moral suferit în urma decesului acestuia, recurentele arată că motivarea instanţei de apel vizând neîncălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei, prin raportare la împrejurarea că activitatea de urmărire penală nu ar fi supusă unor termene limită, încalcă dispoziţiile art. 6 şi ale art. 8 din CEDO întrucât activitatea de urmărire penală este supusă limitelor temporale impuse de asigurarea garanţiei termenului rezonabil al procesului penal, care cuprinde atât etapa urmăririi penale, cât şi pe cea a judecăţii.

Afirmă că nu prezintă relevanţă în analiza dispoziţiilor art. 6 şi ale art. 8 din CEDO, sub aspectul duratei procesului penal, împrejurarea reţinută de instanţa de apel potrivit căreia s-a dispus disjungerea cauzei în vederea continuării urmăririi penale, de vreme ce s-a solicitat constatarea depăşirii termenului rezonabil în dosarul penal finalizat prin achitarea numitului C., nu şi cu privire la alte dosare.

Totodată, susţin că instanţa de apel nu indică temeiul juridic potrivit cu care activitatea de urmărire penală nu ar fi supusă unor termene limită, condiţii în care soluţia instanţei este lipsită de o veritabilă motivare, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ..

Recurentele reiau susţinerile anterioare vizând existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate şi apreciază că suferinţele cauzate de încarcerarea şi decesul lui C. le îndreptăţesc la acordarea sumei de 60.000 lei, cu titlu de daune morale.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susţine că instanţa de apel nu a invocat motive contradictorii şi a respins, în mod corect, proba cu martori, ca nefiind utilă soluţionării cauzei, prin raportare la teza probatorie indicată, cu referire la art. 541 C.proc.pen. Mai susţine că instanţa de apel a analizat, în mod corect, îndeplinirea condiţiei ca recurentele să fie persoane aflate în întreţinere, prin raportare la dispoziţiile art. 499, art. 513, art. 516, art. 524, art. 527 și ale art. 528 C.civ.

Referitor la motivul de recurs vizând modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor cu privire la capetele 2 şi 3 de cerere, apreciază că instanţa de apel a dat o dezlegare corectă acestei excepţii, nefiind încălcată autoritatea de lucru judecat.

Învederează că nu sunt întemeiate criticile aduse soluţiei de respingere a capătului de cerere privind obligaţia pârâtului la plata de daune pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantelor în timpul cercetărilor la care a fost supus numitul C., precum şi pentru repararea prejudiciului moral suferit în urma decesului acestuia, în cauză nefiind încălcat termenul rezonabil de soluţionare a cauzei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin recursul declarat în cauză s-au formulat critici de nelegalitate vizând, pe de o parte, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în faza apelului, cu consecința respingerii parțiale a pretențiilor deduse judecății, respectiv a capetelor din cererea precizată și modificată întemeiate de reclamante pe prevederile art. 539 și urm. C.proc.pen., iar pe de altă parte, menținerea de către instanța de apel a soluției tribunalului privitoare la capătul de cerere referitor la atragerea răspunderii statului român pentru durata nerezonabilă a procesului penal în care a fost implicat numitul C.

Privitor la primul aspect, recurentele reclamante susţin, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.7 C.proc.civ., încălcarea dispoziţiilor art. 430 şi ale art. 431 C.proc.civ. din perspectiva nerespectării autorităţii de lucru judecat a încheierii din 25.01.2022, pronunţată de Tribunalul Suceava, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, în condiţiile în care soluţia nu a fost criticată în apel de niciuna dintre părţi, apreciindu-se, totodată, că instanţa de apel, admiţând excepţia în discuţie, a încălcat şi dispoziţiile art. 477, ale art. 479 şi ale art.9 C.proc.civ.

Recurentele, prin criticile concrete astfel formulate, pun în discuţie încălcarea unor norme de procedură în materia efectului autorităţii de lucru judecat, precum şi a nerespectării principiului disponibilităţii procesuale în faza apelului, aspecte de nelegalitate care vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Aceste critici sunt nefondate, conform considerentelor expuse în continuare.

În ceea ce priveşte legitimarea procesuală a reclamantelor în cauză Înalta Curte reţine în prealabil că această condiţie pe care o persoană trebuie să o îndeplinească pentru promovarea în justiție a unei anumite acţiuni civile se verifică în funcţie de obiectul şi temeiul juridic al pretenției deduse în concret judecăţii.

Astfel, calitatea procesuală este definită în cuprinsul art. 36 teza întâi C.proc.civ., legiuitorul raportându-se la identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios.

Aşa fiind, deoarece acţiunea în justiţie are ca obiect protecţia dreptului subiectiv afirmat, calitatea procesuală activă cerută pentru exercitarea acesteia aparţine subiectului activ al dreptului subiectiv civil pretins sau afirmat, ceea ce înseamnă că lipsa identităţii dintre titularul acţiunii şi persoana care afirmă dreptul subiectiv determină respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că prin cererea introductivă dedusă judecăţii reclamantele au solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro – echivalentul în lei la data plății – cu titlu de daune morale, şi dobânzile legale aferente, invocând un prejudiciu propriu suferit de acestea pe durata cercetărilor penale care l-au vizat pe autorul C., precum și ca urmare a decesului acestuia survenit din cauza afecțiunilor intervenite pe parcursul soluționării dosarului penal nr. x/P/2008 al D.N.A.- S.T. Suceava, respectiv, a dosarului nr.x/86/2014 al Tribunalului Suceava, finalizat la data de 15.10.2018, printr-o decizie definitivă de achitare, fiind invocată depășirea termenului rezonabil de soluționare consacrat prin art. 6 din C.E.D.O.

Ulterior, pentru termenul de judecată din 15 iunie 2021, reclamantele au depus o cerere prin care și-au completat pretențiile inițiale, solicitând să se constate că numitul C. a fost privat nelegal de libertate în cursul procesului penal ce a format obiectul dosarelor penale sus-menţionate și că este îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit în timpul privării nelegale de libertate și în timpul cercetărilor penale la care a fost supus, finalizate printr-o decizie definitivă de achitare, cu depășirea termenului rezonabil de soluționare consacrat prin art. 6 din C.E.D.O., invocând sub acest aspect prevederile art. 539 și urm. C.proc.pen., iar, față de decesul autorului, reclamantele sunt îndreptățite la inițierea acțiunii pentru repararea prejudiciului cauzat acestuia, solicitând astfel să fie obligat pârâtul la plata către ele a sumei de 500000 euro – echivalentul în lei la data plății – cu titlu de daune morale cuvenite numitului C.

Temeiul de drept invocat expres în susţinerea acestor pretenţii l-au constituit prevederile art. 539 C.proc.pen., ale art. 58 și 61 C.civ., art. 21 alin. (3), art. 22 și art. 34 din Constituția României, art. 10 din Legea nr. 304/2004, art. 6 paragraful 1 și art. 13 din C.E.D.O.

Pentru termenul de judecată din 25.01.2022 reclamantele au arătat că înțeleg să micșoreze cuantumul obiectului ,,cererii principale” la suma de 60.000 lei.

Prin încheierea din 25.01.2022, pronunţată de Tribunalul Suceava, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale a reclamantelor, invocată de către pârât prin întâmpinarea formulată față de pretențiile deduse judecății prin cererea introductivă, reținându-se un interes al reclamantelor de a solicita despăgubiri întrucât au invocat un prejudiciu moral care li s-a produs în urma pierderii suferite – fiind evident în acest context raportarea instanței la prejudiciul moral personal afirmat prin cererea introductivă, corespunzător apărărilor susţinute de pârât prin întâmpinare, fără legătură cu cerințele impuse de prevederile art. 541 C.proc.pen, pentru promovarea unei acțiuni civile întemeiată pe această normă specială.

Prin raportare la această succesiune a actelor dosarului, respectiv a măsurilor dispuse de prima instanță față de susținerile și apărările părților vizând cadrul procesual obiectiv în limitele căruia judecătorul este ținut să se pronunțe conform art. 9 C.proc.civ., Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că statuarea tribunalului asupra excepției lipsei calității procesuale active în sensul respingerii acestei excepții nu constituia un impediment procedural pentru analiza prioritară a acestei chestiuni în faza apelului prin prisma pretențiilor deduse judecății si a temeiului juridic al acestora, astfel cum au fost modificate prin cererile adiționale ale reclamantelor.

S-a avut astfel în vedere că o atare excepție procesuală de fond are un caracter absolut, iar în lipsa unei dezlegări asupra acesteia prin raportare la noul cadru procesual, printr-o încheiere interlocutorie intrată în puterea lucrului judecat ca urmare a neatacării distincte de către părțile interesate, instanța de prim control judiciar are posibilitatea invocării sale, ca motiv de apel de ordine publică vizând nelegalitatea sentinței apelate sub acest aspect.

În acest sens, trebuie subliniat că art. 247 alin. (1) C.proc.civ. prevede că excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică este permisă expres instanței de apel prin dispoziţiile art. 479 alin. (1) teza finală C.proc.civ.

Faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată că nu pot fi validate nici alegaţiile recurentelor referitoare la încălcarea prevederilor art. 430 C.proc.civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat, respectiv a celor ale art. 431 din acelaşi act normativ, privind efectele lucrului judecat.

Este real că potrivit normelor de procedură evocate de recurente, o hotărâre judecătorească ce statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are de la pronunţare autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, iar acest efect al hotărârii se consolidează în urma neexercitării căilor de atac de reformare ori, după caz, a respingerii apelului şi recursului.

În cauza de faţă nu se poate reţine însă ignorarea în apel a acestui efect în privinţa încheierii din 25 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Suceava, încheiere prin care prima instanţă nu a statuat asupra legitimării procesuale a reclamantelor prin prisma pretenţiei acestora de a fi dezdăunate în calitate de moştenitoare legale ale victimei erorii judiciare din procesul penal, recurentele neputându-se deci prevala de autoritatea de lucru judecat a unei chestiuni deja dezlegate în interiorul aceluiași proces.

Totodată, se constată că schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală nu poate avea nici semnificația agravării situației reclamantelor în propria cale de atac, prohibită de dispozițiile art. 481 C.proc.civ., astfel cum greșit se afirmă prin prezentul recurs, susținându-se expres incidența sub acest aspect a aceluiaşi motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ.

Textul de lege invocat de recurente, conform căruia ,,apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată (…)”, consacră principiul non reformatio in pejus, care presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată.

Acest principiu al dreptului procesual a fost interpretat în mod constant în doctrina și jurisprudență ca fiind o garanție pentru dreptul la un proces echitabil, oferind părților o cale de atac eficientă din perspectiva protejării acestora de riscul de a fi dezavantajate pentru simplul fapt că își exercită dreptul de apel.

Examinând respectarea acestui principiu în cauza dedusă judecății, în limita criticii de recurs formulate, Înalta Curte constată că singura împrejurare relevantă este aceea că cererea dedusă judecății având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru luarea unei măsuri privative fără drept, conform art. 539 C.proc.pen., nu a fost soluționată într-o manieră favorabilă reclamanților de către prima instanță, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată sub acest aspect. Or, schimbarea hotărârii prin respingerea aceleiași acțiuni pentru neîndeplinirea uneia dintre condițiile de exercitare ale acesteia, respectiv, pentru lipsa legitimării procesuale active nu poate constitui o înrăutățire în propria cale de atac a situației reclamantelor, critica de nelegalitate adusă deciziei de apel neputând fi primită.

Prevalându-se de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ., recurentele au mai susţinut că instanţa de apel prezintă motive contradictorii în fundamentarea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, menţionându-se că nu a fost dovedită starea de nevoie a reclamantelor la data decesului autorului lor pentru a se putea conchide că se aflau în întreţinerea acestuia, înscrisurile depuse nefiind apte să probeze această împrejurare, cu toate că, prin încheierea din 6 martie 2024, instanţa a respins, ca neutilă cauzei, proba cu martori, solicitată de acestea pentru a dovedi tocmai starea de nevoie în care se aflau şi, implicit, întreţinerea prestată de C..

În opinia recurentelor, insuficienta cercetare a cauzei, inclusiv sub aspectul stării de fapt necesare pentru a justifica ultima teză a art. 541 C.proc.pen., obligă la suplimentarea probatoriului, impunând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte constată că, potrivit temeiului legal pe care au fost fondate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Privitor la criticile arătate, trebuie însă remarcat că incidenţa motivului de recurs invocat, bazat pe nemotivarea ori, după caz, pe motivarea necorespunzătoare a hotărârii recurate, se verifică în raport de argumentele arătate în cuprinsul hotărârii, nu în considerarea unor critici prin care se pretinde săvârşirea de greșeli de ordin procedural sau a unora privind situaţia de fapt a cauzei, ce ar fi rezultatul unei pretinse evaluări eronate şi contradictorii a probelor, știut fiind că judecătorii apelului au o putere suverană, necenzurabilă, de apreciere a faptelor și dovezilor cauzei ce le este dedusă judecății.

În speţă, deşi recurentele-reclamante au subliniat unele contradicții sesizate în cuprinsul hotărârilor atacate cu recurs, acestea au fost, conform propriilor afirmaţii, rezultatul aplicării ori interpretării unor norme de procedură contrar raţiunii pentru care au fost reglementate, în realitate, nefiind, aşadar, adus în discuţie un viciu al motivării deciziei, ci fiind invocată ipoteza motivării contradictorii ca rezultat al unei aplicări greşite a unor norme procesuale referitoare la încuviinţarea şi aprecierea probelor în faza apelului.

În aceste circumstanţe, reţinând că prin aceste critici dezvoltate de recurente sunt semnalate nereguli de ordin procedural, Înalta Curte la va examina din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ., a cărui incidență nu se verifică însă în cauză.

Din această perspectivă, se constată că prin încheierea din 6.03.2024 instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri şi a respins solicitarea apelantelor reclamante de încuviințare a administrării probei cu declarația unui martor, reţinând că aceasta din urmă nu este utilă soluţionării apelului, în raport cu teza probatorie indicată şi cu norma incidentă raportului juridic dedus judecăţii, respectiv art. 541 C.proc.pen.

Art. 478 alin. (2) C.proc.civ. stabileşte că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar, în speţă, instanţa de prim control judiciar a analizat solicitarea apelantelor formulată în baza acestui text legal, de completare a probatoriului administrat în faţa primei instanţe, conform art. 479 alin. (2) C.proc.civ., utilitatea şi relevanţa probelor propuse fiind examinată în contextul ansamblului actelor de la dosar, a tezei probatorii avansate şi ţinând cont, totodată, de obiectul probaţiunii impus de norma de drept material aplicabilă cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că cererea de suplimentare a probatoriului deja administrat cu declaraţia unui alt martor, formulată de reclamante în apel, a fost respinsă motivat de către instanţa de apel, iar în acest context trebuie reamintit că aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului. Tot astfel, împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurente pune în discuţie o eventuală greşită stabilire a situaţiei de fapt, critică ce nu ar putea fi, însă, analizată în recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate.

Invocând aparenta contradicţie între aprecierea ca nefiind utilă a probei testimoniale respinse şi statuarea din cuprinsul deciziei de apel vizând nedovedirea împrejurării că reclamantele se aflau în întreţinerea defunctului, recurentele susţin că prin respingerea probei propuse de acestea instanţa de apel a refuzat să cerceteze pe deplin cauza, punându-le în imposibilitate de a dovedi împrejurarea de fapt respectivă care era relevantă pentru stabilirea dreptului la despăgubiri conform prevederilor art. 541 C.proc.pen.

Această afirmaţie este nefondată, Înalta Curte reţinând că instanţa de apel a avut în vedere, prin prisma dispozițiilor Codului civil relevante în materia obligației de întreținere, că ceea ce trebuia dovedit în cauză era starea de nevoie a reclamantelor la data decesului numitului C., arătându-se ca atare că, chiar dacă reclamantele apelante nu ar fi obținut venituri din muncă sau din alte surse la acel moment, acestea erau ,,apte să realizeze venituri din muncă, nefiind dovedită o incapacitate în acest sens”.

Or, în raport de circumstanţele factuale care ar fi trebuit probate în cauză conform celor expuse de instanţa de apel, de teza probatorie afirmată de reclamante în susţinerea audierii martorului propus, precum şi de maniera concretă în care a fost cenzurat probatoriul administrat în fazele anterioare devolutive ale procesului, care nu relevă încălcarea de către instanţa de apel a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, nu se poate reţine nicio vătămare procesuală decurgând din refuzul administrării probei testimoniale respective, în sensul celor pretinse de recurente.

În referire la soluţia dată prin decizia atacată aceleiaşi excepţii procesuale de fond, recurentele au invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 541 C.proc.pen., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel, cu încălcarea acestor norme legale, a analizat sintagma „persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului” prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 499-528 C.civ., această motivare fiind însă lipsită de temei juridic, deoarece, în opinia recurentelor, dispoziţiile Codului civil anterior evocate sunt străine de natura cauzei, iar norma procesual penală aplicată pentru stabilirea legitimării procesuale active nu a restrâns sfera persoanelor care pot continua acţiunea în despăgubiri după moartea celui îndreptăţit, ci a lărgit-o, incluzând moştenitorii, dar şi pe cei care, la data promovării acţiunii, se aflau în întreţinerea titularului dreptului, urmând a se stabili doar dacă întreţinerea era una de drept sau de fapt cu caracter de continuitate.

Critica de nelegalitate formulată de recurente, examinată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., este nefondată.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a interpretat în mod corect prevederile art. 541 alin. (1) C.proc.pen., conform cărora, ,,Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 538 şi 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului”, reţinând că, după decesul persoanei îndreptățite, subiecții activi ai acestei acțiuni nu pot fi decât persoanele care se aflau în întreținerea acesteia.

Astfel, contrar alegaţiilor recurentelor, în materia în discuţie dreptul la acţiune revine numai persoanelor care se aflau în întreținerea victimei, indiferent de poziția lor faţă de succesiune.

Suplimentar, trebuie remarcat că textul art. 541 alin. (1) C.proc.pen. nu condiţionează calitatea procesuală de vreun grad de rudenie sau afinitate, fiind necesar a se dovedi pentru justificarea acestei calităţi doar faptul că cel decedat asigura întreţinerea titularului acţiunii, dovadă care se poate face cu orice mijloc de probă.

Prin urmare, o atare interpretare nu este una restrictivă, astfel cum se susţine prin memoriul de recurs, în condiţiile în care legitimarea procesuală activă derivă din simplul fapt al întreţinerii reclamantului (legale ori convenţionale, legea nefăcând nicio distincţie sub acest aspect) de către cel îndreptăţit, respectiv, victima erorii judiciare, la momentul decesului său.

De altfel, trebuie subliniat în acest context că norma legală astfel interpretată este identică cu cea a art. 506 alin. (1) din vechiul Cod de procedură penală (Codul de procedură penală de la 1968, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, publicată în M.Of nr. 468 din 1 iulie 2003).

Or, dispoziţiile art. 506 alin. (1) teza finală C.proc.pen. au făcut şi obiect al controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 696 din 28 iunie 2012 (publicată în M.Of. nr. 566 din 9 august 2012) a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată, constatând, privitor la acţiunea reglementată de Codul de procedură penală, că aceasta ,,are ca obiect repararea unui prejudiciu care nu are sorginte patrimonială, ci morală, iar în caz de deces al persoanei îndreptăţite, acţiunea poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa. Prin includerea acestor persoane în categoria titularilor acţiunii, legiuitorul a urmărit protejarea lor şi compensarea lipsei sprijinului financiar produs după moartea persoanei condamnate pe nedrept, cu sumele pe care aceasta le-ar fi putut obţine din partea statului pentru prejudiciul suferit. Dreptul celorlalţi moştenitori nu este afectat prin dispoziţiile art. 506 alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât nu se aduce atingere dreptului lor legal de a obţine patrimoniul defunctului în integralitatea lui sau o fracţiune a acestuia, aşa cum se găsea la data deschiderii succesiunii.”

Curtea Constituţională a constatat, totodată, că ,,raţiunea edictării acestor prevederi izvorăşte nu din dreptul la moştenire, ci din raţiuni obiective referitoare la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar această răspundere urmează a se realiza, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile legii”.

Aşadar, interpretarea dată de instanţa de apel textului legal incident în cauză este în concordanţă şi cu aceste statuări general obligatorii referitoare la particularităţile acestei acţiuni patrimoniale întemeiată pe răspunderea obiectivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în procesele penale, neputându-se reţine nici în această privinţă incidenţa motivului de casare invocat.

Nu poate fi validată nici critica vizând aplicarea greşită a normelor Codului civil referitoare la obligația de întreținere pentru stabilirea acesteia în cauza dedusă judecăţii.

Având în vedere că reclamantele au invocat existenţa unei obligaţii legale de întreţinere ca temei care ar justifica îndreptăţirea de a formula o acţiune conform art. 541 alin. (1) C.proc.pen., fiind soţia, respectiv fiica defunctului C., instanţa de apel trebuia să determine în ce măsură exista o îndatorire a defunctului de a le asigura acestora mijloacele necesare traiului.

Natura juridică legală a obligaţiei de întreţinere invocate presupune existenţa unei reglementări a condiţiilor în care o persoană poate pretinde că este creditorul în cadrul unui asemenea raport juridic, iar, în acest sens, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, întrucât în Codul de procedură penală nu există o definiție a sintagmei ,,persoane aflate în întreținere”, aceasta urmează a fi lămurită prin prisma dispozițiilor legii civile, respectiv a Codului civil, dând astfel eficienţă chiar prevederilor art. 2 alin. (2) ale acestui cod care consacră rolul acestuia de ,,drept comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”.

Aşadar, contrar celor afirmate de recurente, nu puteau fi ignorate în speţă nici dispoziţiile art. 513 teza a II-a C.civ., potrivit cărora obligaţia de întreţinere ,,se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege”, respectiv, nici cele ale art. 524 C.civ. care reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană, dintre cele între care există obligaţia, pentru a avea calitatea de creditor al întreţinerii.

Înalta Curte constată că, potrivit acestui ultim text legal, „Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale”, starea de nevoie ori imposibilitatea de a se întreţine din munca sau din bunurile sale fiind necesar a fi întrunite şi în cazul în care se invocă obligaţia de întreţinere între soţ şi soţie sau între rudele în linie dreaptă, ca în prezenta cauză, în temeiul art. 516 C.civ. – afirmaţia recurentelor privitoare la greşita aplicare a acestei norme, din această perspectivă, fiind deci vădit nefondată.

În ceea ce priveşte pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 528 C.civ., potrivit cărora ,,Starea de nevoie a persoanei îndreptăţite la întreţinere, precum şi mijloacele celui care datorează întreţinere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă”, se constată că recurentele nu invocă prin această critică un aspect al nelegalității deciziei, cenzurabil prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., ci susţin că, faţă de această normă legală, instanţa de apel nu putea respinge cererea de administrare a unei probe testimoniale pentru dovedirea stării de nevoie.

Remarcând că starea de nevoie este o chestiune de fapt, lăsată la suverana apreciere a instanţelor de fond, neputând face deci obiectul unui control de legalitate în recurs, iar încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanţei de recurs din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte, raportându-se la aceste limite ale controlului judiciar în recurs şi fără a reitera argumentele expuse cu prilejul analizei criticilor privitoare la respingerea probei testimoniale prin încheierea din 6 martie 2024, subliniază încă o dată faptul că pertinenţa probelor reprezintă o condiţie legală, prevăzută la art. 258 alin. (1) C.proc.civ., ce presupune ca instanţa de judecată să reţină spre examinare numai acele dovezi prezentate care au relevanţă în soluţionarea cauzei şi legătură cu obiectul probaţiunii, iar în speţă instanţa de apel s-a pronunţat asupra suplimentării probatoriului în funcţie de criteriile prevăzute de această normă de procedură.

De asemenea, pentru raţiuni similare, nu pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., invocate expres de recurente, nici susţinerile acestora privind faptul că probatoriul administrat de instanţa de apel este incomplet, iar soluţia de respingere a obiecțiunilor la raportul de expertiză medico-legală administrat în faţa acestei instanţe devolutive ar fi de natură să materializeze încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material.

Astfel, pe de o parte, Înalta Curte reţine că împrejurarea că instanţa de apel ar fi respins cererea de avizare a raportului de expertiză întocmit de S.J.M.L. Suceava de către Comisia de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul I.M.L. Iaşi, respectiv că ar fi respins cererea de completare a probatoriului cu o nouă expertiză de specialitate în acelaşi domeniu fără o „motivare reală” poate fi cenzurată în calea extraordinară a recursului, eventual, prin prisma incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ., ceea ce presupune în speţă identificarea uneia dintre vătămările prevăzute la art. 175 și 176 C.proc.civ. decurgând din condiţiile în care a fost încuviinţat/administrat probatoriul în faza apelului, conform criticilor deduse judecăţii sub acest aspect.

Pe de altă parte, urmare a analizei actelor dosarului se constată că alegațiile recurentelor nu corespund realităţii, prin încheierea din data 6 decembrie 2023 instanţa de apel respingând motivat cererile de încuviinţare a probelor mai sus menţionate, prin raportare la competenţa legală a comisiei de avizare a actelor medicale şi, respectiv, apreciindu-se că nu se impune efectuarea unei noi expertize medico-legale în lipsa unor motive concrete care să justifice o atare probă, în condiţiile administrării în apel a acestei expertize, în legătură cu care reclamantele au susţinut exclusiv că nu a răspuns corespunzător obiectivelor stabilite de instanţă.

Se cuvine a se preciza în acest context şi faptul că instanţele au posibilitatea respingerii unor probe atunci când administrarea lor devine inutilă, situaţia de fapt relevantă în cauză putând fi lămurită pe baza probelor deja încuviinţate în cauză. Cu atât mai mult o cenzurare a cererii de probe noi este posibilă în calea de atac a apelului, care, deşi devolutivă, porneşte de la premisa unei situaţii de fapt stabilite de prima instanţă şi a unor critici din partea apelantului, din perspectiva cărora este analizată şi utilitatea suplimentării probatoriului.

În ceea ce priveşte încălcarea de către curtea de apel, prin respingerea acestei probe cu o nouă expertiză, a dispoziţiilor art. 15 lit. b) din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, se constată că, potrivit normei invocate, Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, precum şi celelalte institute de medicină legală, în limitele competenţei lor teritoriale, au ca atribuţie principală efectuarea de „noi expertize medico-legale dispuse de organele de urmărire penală sau de instanţele judecătoreşti, precum şi în cazurile de deficienţe privind acordarea asistenței medicale ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice”. Aşadar, efectuarea unei noi expertize se realizează doar în măsura în care organul judiciar dispune o asemenea probă, dispoziţie care însă trebuie înţeleasă ca fiind subsumată respectării normelor de procedură incidente în materia încuviinţării şi administrării probelor în cadrul procesului, în speţă, a prevederilor art. 479 alin. (2) rap. la art. 255 şi 258 C.proc.civ..

Or, în condiţiile în care, faţă de cele anterior reţinute, nu se constată încălcarea de către instanţa de apel a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, critica vizând măsura de respingere, ca neutilă soluţionării apelului, a solicitării de încuviințare a administrării probelor sus-menționate nu poate fi valorificată prin intermediul motivului de casare examinat.

Recurentele au criticat şi statuările instanţei de apel asupra pretenţiilor ce au constituit obiectul cererii privitoare la daunele morale pentru suferinţa pe care acestea, în calitate de soţie, respectiv fiică, le-au resimţit pe timpul cercetărilor penale la care a fost supus numitul C., precum şi pentru prejudiciul moral suferit în urma decesului acestuia cauzat de afecţiunile survenite pe parcursul soluţionării dosarului penal nr.x/P/2008 a DNA şi al dosarului nr.x/86/2014 al Tribunalului Suceava, finalizat prin decizia de achitare din data de 15.10.2018, pretenţii fundamentate pe răspunderea statului pentru depăşirea termenului rezonabil al soluţionării dosarului penal, consacrat prin art. 6 CEDO.

Au mai susţinut recurentele că instanţa de apel nu ar fi analizat toate motivele de apel invocate şi că ar fi interpretat şi aplicat greşit normele de drept material incidente, soluţia fiind apreciată ca nelegală din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.6 şi 8 C.proc.civ.

Aceste critici sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Astfel, mai întâi, se impune constatarea că hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază, cu arătarea probatoriilor evaluate, motive în baza cărora instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe care, verificând termenul rezonabil de soluționare al cauzei penale ce l-a vizat pe numitul C., a reţinut că nu a fost încălcat.

Împrejurarea că reclamantele nu sunt de acord cu considerentele prin care instanţa de apel a statuat asupra circumstanţelor de fapt ale cauzei nu poate susţine, prin ea însăşi, critica privind lipsa de motivare, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., astfel cum eronat se pretinde prin recurs.

De altfel, Înalta Curte constată că în dezvoltarea criticii vizând lipsa considerentelor deciziei asupra tuturor motivelor de apel nu se indică care dintre aceste motive ar fi rămas fără răspuns din partea instanţei de prim control judiciar.

Se reţine însă că nu pot fundamenta o asemenea critică afirmaţiile referitoare la maniera în care tribunalul a analizat caracterul nelegal al privării de libertate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 539 C.proc.pen., a Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale ori a jurisprudenţei obligatorii a instanţei supreme în această materie, afirmaţii reiterate în prezenta cale de atac, în condiţiile în care cererile întemeiate pe disfuncţionalitatea activităţii jurisdicţionale constând în privarea injustă şi nedreaptă de libertate a defunctului C. nu au fost soluţionate pe fond, ci prin valorificarea în apel a unei excepţii procesuale cu caracter peremptoriu, a cărei admitere face inutilă orice analiză a susţinerilor şi apărărilor legate de fondul acestor pretenţii, aspecte care, pe cale de consecinţă, nu pot face obiectul controlului judiciar nici în recurs.

Asupra aplicabilității dispozițiilor art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., invocate privitor la soluționarea aceluiași capăt de cerere privind nerespectarea în cauza penală care a ocazionat formularea pretenţiilor deduse judecăţii a termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că criticile formulate în acest sens sunt susceptibile de încadrare în aceste dispoziții în măsura în care recurentele enunţă şi dezvoltă criteriile, respectiv standardele legale aplicabile în această materie şi argumentează în ce măsură instanţa de apel ar fi aplicat în mod eronat aceste criterii, rezultând ca atare o aplicare greşită a legii.

În speță, recurentele au arătat sub acest aspect că procesul penal, început în anul 2008, a avut o durată a procedurii de peste 10 ani, la finalul căreia defunctul a fost achitat, durată care, în opinia acestora, nu poate fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, nererespectând echilibrul dintre exigenţele celerităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei. Au susţinut că, inclusiv din această perspectivă, sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea despăgubirilor cuvenite defunctului C. întrucât statul, în calitate de garant al sistemul judiciar, nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru adoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul să se desfăşoare în condiţii adecvate de natură a garanta respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia. Astfel, au considerat că întârzierile nejustificate sunt imputabile exclusiv autorităţilor judiciare având în vedere complexitatea redusă a cauzei prin numărul redus de acuzaţii şi martori audiaţi, precum şi comportamentul cooperant al părţilor în proces.

Înalta Curte constată, referitor la aceste împrejurări, că instanța de apel a reținut că dosarul penal în care a fost cercetat numitul C. a fost înregistrat în anul 2008, sub nr.x/P/2008, iar urmărirea penală s-a încheiat în 2014, odată cu întocmirea rechizitoriului din 09.07.2014, fiind succedată de faza de judecată, când acesta a fost achitat, prin decizia nr.879/15.10.2018 a Curţii de Apel Suceava, astfel încât împotriva numitului C. cercetările penale au fost demarate în anul 2014, când, în dosarul nr.x/P/2008 al D.N.A., organele de cercetare penală au formulat şi propunerea de arestare preventivă, iar procedura judiciară declanșată s-a finalizat conform deciziei menționate.

Nu a fost primită, așadar, critica din apel vizând calcul duratei relevante a procesului din anul 2008, când a fost înregistrat dosarul penal, instanța de apel considerând, sub acest aspect, că simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficient pentru reţinerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil, această apreciere putându-se contura doar prin intermediul întârzierilor imputabile autorităţilor judiciare.

S-a avut, totodată, în vedere că din înscrisurile atașate la dosar, acte ale procesului penal, inclusiv din cuprinsul deciziei de achitare pronunțate de Curtea de Apel Suceava, a rezultat că durata relativ mare de timp în care s-a derulat procedura judiciară este justificată prin prisma complexității cauzei, configurată de numărul mare de persoane cercetate în faza de urmărire penală (fiind de notat că prin rechizitoriul din 09.07.2014 s-a dispus disjungerea cauzei în vederea continuării urmării penale faţă de un nr. de 6 inculpați (printre care și C.) și 22 de suspecți, de faptele încadrate ca infracțiuni pentru care s-a dispus trimiterea în judecată și perioada de timp în care au fost săvârșite (reținându-se prin actul de sesizare al instanței inclusiv infracțiuni comise în anul 2014), cât și a amplului probatoriu administrat în cauză.

De asemenea, s-a reținut că pentru o parte din faptele ce au făcut obiectul cercetărilor în dosarul nr. x/P/2008 s-a dispus disjungerea cauzei în vederea continuării urmăririi penale, numitul C. fiind trimis în judecată împreună cu alți 35 de inculpați într-un alt dosar, înregistrat pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/86/2014, aflat în curs de judecată la data la care s-a dispus achitarea acestuia în dosarul nr. x/86/2014, prin decizia nr. 879/15.10.2018 a Curţii de Apel Suceava.

În acest sens, nu s-au identificat întârzieri în soluționarea cauzei, imputabile autorităților judiciare, instanța de apel apreciind că nu se poate reține existența faptei ilicite conform pretențiilor reclamantelor, în plus, nefiind dovedită în speţă nicio legătură de cauzalitate între afecţiunile medicale ale numitului C. şi procedura judiciară derulată împotriva sa, după cum nu s-a dovedit nici că decesul a survenit din cauza afecţiunilor ivite ca urmare a cercetărilor care l-au vizat, concluzie consolidată de raportul de expertiză medico-legală întocmit în apel.

Conform celor reținute de instanța devolutivă de control judiciar, Înalta Curte constată că aceasta s-a raportat în mod pertinent în analiza întregului material probator administrat în cauză la criteriile de apreciere a caracterului rezonabil a duratei procedurii rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului – între altele, complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor şi al părţilor, complexitatea probatoriului, precum şi a altor împrejurări de natură procedurală specifice dosarului penal examinat.

Or, prin criticile concrete formulate de recurente acestea nu relevă aspecte de nelegalitate derivând din modul în care aceste criterii jurisprudențiale obligatorii au fost aplicate în cauză prin decizia recurată, reiterând, în esență, susținerile din apel și prezentând propria apreciere asupra circumstanțelor factuale examinate de instanța de apel, conform căreia durata procesului penal ar fi fost excesivă, fapt care l-ar fi ţinut într-o stare de nesiguranţă pe numitul C. cu privire la situaţia sa, ceea ce a condus inclusiv la deteriorarea stării sale de sănătate şi la deces.

Înalta Curte subliniază că reevaluarea situaţiei de fapt, respectiv reaprecierea probelor existente la dosar în vederea conturării unei alte situații de fapt decât cea reținută în fazele procesuale anterioare este apanajul exclusiv al instanţelor devolutive ale fondului şi excedează limitelor, exclusiv de legalitate, ale controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs, limite configurate astfel de prevederile art. 488 alin. (1) şi ale art. 483 alin. (3) C.proc.civ..

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C.proc.civ., a respins recursul formulat, ca nefondat.