Double recovery barred: creditor cannot cumulate in-kind and monetized enforcement of same land title ruling; appeal allowed, case remanded.

Cumulul executării în natură cu executarea prin echivalent a aceleiaşi obligaţii. Dublă reparaţie. Îmbogăţire fără justă cauză. Îndeplinirea condiţiilor acţiunii în restituire

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Faptul juridic licit

Index alfabetic: îmbogăţire fără justă cauză

executare silită

executare în natură

executare prin echivalent

rea-credinţă

condiţiile materiale şi juridice ale acţiunii în restituire

C.civ., art. 1345, art. 1346, art. 1347, art. 1348

În condiţiile executării de două ori a aceleiaşi obligaţii, atât în natură cât şi prin echivalent, forme de executare, care se exclud reciproc, potrivit legii, nu se poate reţine că îmbogăţirea este justificată, în sensul dispoziţiilor art. 1.346 lit. a) din Codul civil, chiar dacă executarea în natură şi cea prin echivalent, privite separat, reprezintă demersuri valabile.

Dimpotrivă, îmbogăţirea este fără justă cauză, astfel cum se prevede la art. 1.345 din Codul civil, întrucât echivalează cu o dublă reparaţie a prejudiciului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în Titlul V al Cărţii a V-a din Codul civil rezultă că nu se poate obţine atât executarea în natură, cât şi executarea prin echivalent a aceleiaşi obligaţii, fiind îndeplinită condiţia relativă absenţei unei cauze legitime a măririi unui patrimoniu în detrimentul celuilalt.

Referitor la celelalte condiţii juridice, necesare pentru admiterea acţiunii în restituire, respectiv ca îmbogăţirea să nu fie imputabilă îmbogăţitului şi însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru obligarea îmbogăţitului la restituire, acestea sunt îndeplinite în condiţiile în care creditorul, deşi a pus în executare silită două titluri executorii valabile, a acţionat cu rea-credinţă, din moment ce a executat silit suma reprezentând contravaloarea actualizată a terenului, deşi obligaţia de emitere a titlului de proprietate fusese executată în natură de către debitor. În atare situaţie, neputându-se reţine existenţa unei fapte ilicite, partea reclamantă nu putea promova cu succes o acţiune pentru angajarea răspunderii civile delictuale, singura cale efectivă pentru obligarea părţii pârâte la restituire fiind acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

I.C.CJ., Secţia I civilă, decizia nr. 831 din 27 martie 2025

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a III-a civilă la 29.07.2021, reclamantele Comisia Locală de Fond Funciar Snagov şi U.A.T. Comuna Snagov au solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 332.860 lei, a dobânzii legale penalizatoare, calculate de la 17.12.2020 şi până la data plăţii, a tuturor cheltuielilor de executare, precum şi compensarea creanţelor reciproce, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 914 din 6.06.2022, Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe, la 10.07.2023, au declarat apel reclamantele.

Prin decizia civilă nr. 1165A din 9.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs reclamantele, solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurentele-reclamante au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., susţinând că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.345 şi art. 1.346 lit. a) C.civ., art. 1.530 şi art. 1.539 C.civ., art. 892 C.proc.civ., art. 1 şi art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013, sens în care au învederat următoarele:

Decizia civilă nr. 3310A/2020 a fost pronunţată pornind de la prezumţia că debitorul nu şi-a îndeplinit/nu va îndeplini obligaţiile impuse în sarcina sa prin decizia civilă nr. 409/2014. Or, emiterea titlului de proprietate relevă îndeplinirea integrală şi conformă a obligaţiei impuse prin decizia civilă nr. 409/2014 şi răstoarnă prezumţia de neexecutare a obligaţiei, astfel că raţiunea acordării echivalentului valoric al obligaţiei nu mai subzistă.

Contrar raţionamentului instanţei de apel, îmbogăţirea nu a intervenit la data deciziei civile nr. 3310A din 17.12.2020, ci la momentul răsturnării prezumţiei în baza căreia această decizie a fost pronunţată, respectiv la momentul intrării titlului de proprietate în circuitul juridic (data comunicării titlului de proprietate către intimat). Ca atare, instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 1.346 lit. a) şi art. 1.345 C.civ., în condiţiile în care îmbogăţirea nu izvorăşte dintr-un titlu executoriu care nu a fost desfiinţat şi nu rezultă din executarea unei obligaţii valabile, ci din răsturnarea prezumţiei în baza căreia decizia civilă nr. 3310A din 17.12.2020 a fost pronunţată.

Apărările expuse în prezenta cauză nu puteau fi invocate în etapa apelului în dosarul nr. x/94/2018, întrucât, la acel moment, titlul de proprietate nu intrase în circuitul juridic şi, prin urmare, prezumţia în baza căreia a fost pronunţată decizia civilă nr. 3310A din 17.12.2020 nu fusese răsturnată.

Atât titlul executoriu din care s-a născut obligaţia de executare în natură, cât şi titlul executoriu prin care s-a dispus executarea aceleiaşi obligaţii prin echivalent dau naştere unor obligaţii valabile. Cu toate acestea, îmbogăţirea nu izvorăşte din niciunul din aceste titluri executorii, ci intervine la momentul cumulului acestora, astfel că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.530 şi art. 1.539 C.civ., în condiţiile în care interdicţia cumulului executării în natură cu executarea prin echivalent conturează îmbogăţirea fără justă cauză.

A admite incidenţa îmbogăţirii fără justă cauză nu determină încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 409/08.07.2014 şi/sau a deciziei civile nr. 3310A din 17.12.2020, în condiţiile în care nu se solicită invalidarea lor.

Prin efectul art. 892 C.proc.civ., intimatul a obţinut contravaloarea terenului în suprafaţă de 1.950 mp, prezumându-se că aceasta nu va fi niciodată restituită în natură. Dacă nu i-ar fi comunicat intimatului titlul de proprietate, ulterior pronunţării deciziei civile nr. 3310A din 17.12.2020, debitorul nu ar fi putut fi ţinut să răspundă juridic în mod suplimentar faţă de intimat, dat fiind că decizia civilă nr. 3310A din 17.12.2020 reprezintă, prin ea însăşi, o formă alternativă de răspundere.

Prevederile art. 1345-1348 C.civ. instituie îndeplinirea a trei condiţii cumulative pentru admiterea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, care sunt îndeplinite în speţă, având în vedere că intimatul beneficiază atât de executarea în natură a obligaţiei, cât şi de echivalentul valoric al acesteia.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, invocând excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, în considerarea faptului că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se reţine o îmbogățire fără justă cauză.

Intimatul-pârât a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a recurentelor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Prealabil cercetării criticilor de recurs, se impune a fi analizată apărarea invocată de către intimatul-pârât prin notele scrise depuse la 27.03.2025, cu privire la lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a recurentelor-reclamante.

Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual. Potrivit art. 56 C.proc.civ.: „(1) Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile. (2) Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii. (3) Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului. Actele de procedură îndeplinite de către cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută.”

Intimatul-pârât a susţinut că recurentele nu au capacitate procesuală de folosinţă şi, în consecinţă, nu pot sta în judecată, argumentând că, astfel cum rezultă din adresa nr. 2787/10.02.2025, Comuna Snagov nu este constituită potrivit legii, întrucât Consiliul local nu a adoptat o hotărâre prin care să-i aprobe statutul, astfel cum impun art. 194 alin. (1) lit. a), art. 194 alin. (2) şi art. 195 C.civ., coroborate cu art. 104 alin. (1) C.adm.

Înalta Curte constată că această apărare nu este întemeiată.

Conform dreptului comun, reprezentat de art. 205 C.civ., „în cazul persoanelor juridice, capacitatea procesuală de folosinţă se dobândeşte la data înregistrării, iar, pentru persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării, la data actului de înfiinţare, la data autorizării constituirii lor ori la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege”.

Potrivit art. 188 C.civ., “sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile de la art. 187”.

Conform art. 191 C.civ.: “(1) Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege. (2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege”.

Potrivit art. 194 C.civ.: “(1) Persoana juridică se înfiinţează: a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică; b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii; c) în orice alt mod prevăzut de lege. (2) Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia”.

În urma coroborării acestor prevederi legale, se desprinde regula că persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege, iar, prin excepţie, însă numai în cazurile anume prevăzute de lege, acestea se pot înfiinţa şi prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale.

Într-adevăr, potrivit art. 95 alin. (2) C.adm., „comunele şi oraşele sunt unităţi administrativ-teritoriale de bază”, iar, conform art. 96 din acelaşi act normativ: “(1) Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. (2) Unităţile administrativ-teritoriale, precum şi subdiviziunile administrativ-teritoriale sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. (3) Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii.”

În acest context normativ, se reţine că unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, care se înfiinţează prin lege şi care au capacitate juridică deplină, astfel că nu poate fi primită susţinerea intimatului-pârât, potrivit căreia Comuna Snagov nu are capacitate procesuală de folosinţă, întrucât Consiliul local nu a adoptat o hotărâre prin care să-i aprobe statutul.

Este real că, potrivit art. 104 alin. (1) C.adm., “Consiliul local sau judeţean aprobă statutul unităţii administrativ-teritoriale prin hotărâre, care se poate modifica şi completa, în funcţie de modificările apărute la nivelul elementelor specifice ale acestora”, însă acest text legal nu poate fi interpretat în maniera învederată de intimatul-pârât, şi anume că unitatea administrativ-teritorială se înfiinţează în baza statutului aprobat prin hotărâre a consiliului local sau judeţean. Aceasta, întrucât, după cum s-a arătat deja, unităţile administrativ-teritoriale se înfiinţează prin lege (ex lege), iar art. 96 C.adm. le recunoaşte personalitatea juridică şi capacitatea juridică deplină. De altfel, la lit. d) a art. 104 alin. (1) C.adm. se prevede că statutul unităţii administrativ-teritoriale cuprinde “date privind înfiinţarea unităţii administrativ-teritoriale”, ceea ce confirmă interpretarea că o atare persoană juridică de drept public nu se înfiinţează prin statut, ci prin lege.

Referitor la Comisia Locală de Fond Funciar Snagov, aceasta este constituită şi funcţionează tot în baza legii, respectiv a art. 12 din Legea nr. 18/1991 şi a prevederilor H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

În considerarea celor expuse, se reţine că ambele recurente-reclamante au capacitate procesuală de folosinţă, astfel că, în baza prevederilor art. 56 alin. (1) C.proc.civ., pot sta în judecată, urmând a fi înlăturată apărarea invocată de intimatul-pârât prin notele depuse la 27.03.2025.

În continuare, având a dezlega criticile de recurs invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, întrucât instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt relevantă, instanţa de apel a reţinut că, prin decizia civilă nr. 409 din 8.07.2014, pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/94/2013, a fost admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 7699 din 19.12.2013 a Judecătoriei Buftea, fiind modificată această sentinţă, în sensul că a fost obligată Comisia Locală de Fond Funciar Snagov să înainteze documentaţia necesară către Comisia Judeţeană de Fond Funciar Ilfov, iar aceasta din urmă să elibereze reclamantului A. titlul de proprietate pentru suprafaţa de 1.950 mp, conform procesului-verbal de punere în posesie nr. 13397 din 04.11.2010 şi hotărârii nr. 548 din 31.07.2008.

În contextul neexecutării acestei obligaţii de a face, prin sentinţa civilă nr. 3671 din 11.06.2019, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/94/2018, Comisia Locală de Fond Funciar Snagov a fost obligată să plătească reclamantului A. despăgubiri în cuantum de 332.860 lei, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 1.950 mp. Apelul formulat de Comisia Locală de Fond Funciar Snagov împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 3310A din 17.1.2020 a Tribunalului Ilfov, reţinându-se că sunt aplicabile prevederile art. 892 C.proc.civ., întrucât debitorul a refuzat executarea obligaţiei.

Înainte de pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti definitive, comisiile de fond funciar şi-au îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina lor prin decizia civilă nr. 409 din 8.07.2014 a Tribunalului Ilfov. Astfel, la 8.07.2019, Comisia Locală de Fond Funciar Snagov a înaintat documentaţia necesară către Comisia Judeţeană Ilfov, care, la 23.11.2020, a emis titlul de proprietate nr. 78688, prin care a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.950 mp. Titlul de proprietate a fost comunicat beneficiarului A. la 25.01.2021.

Prin notificarea nr. 5706 din 30.03.2021, creditorul A. a solicitat Comisiei Locale de Fond Funciar Snagov să execute obligaţia de plată stabilită prin sentinţa civilă nr. 3671/2019, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/94/2018. În acest context, Comisia Locală de Fond Funciar Snagov a formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 3310A/2020, însă aceasta a fost respinsă, ca tardivă, prin decizia civilă nr. 2440 din 8 iulie 2021 a Tribunalului Ilfov.

La 29.04.2021, în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 3671 din 11.06.2019, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/94/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 3310A din 17.12.2020 a Tribunalului Ilfov, creditorul A. a formulat cerere de executare silită, pe rolul B.E.J. X. fiind format dosarul nr. x/2021.

Conform înscrisurilor administrate în recurs, urmărirea silită a privit suma totală de 470.416,24 lei (458.256 lei reprezentând debit principal actualizat şi 12.160,24 lei reprezentând cheltuieli de executare), care a fost executată integral, debitoarea solicitând încetarea executării silite.

Plecând de la aceste circumstanţe factuale, se reţine că îmbogăţirea fără justă cauză, consacrată de Codul civil ca un izvor autonom de obligaţii civile, reprezintă un fapt juridic licit, prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără să existe un temei juridic/justă cauză.

Conform art. 1.345 C.civ., „cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri”. La art. 1.346 C.civ. sunt reglementate cazurile în care îmbogăţirea este justificată, respectiv „atunci când rezultă: a) din executarea unei obligaţii valabile; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit; c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.” În continuare, art. 1.347 C.civ. stipulează condiţiile şi întinderea restituirii, iar art. 1.348 reglementează caracterul subsidiar, în sensul că „cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat”.

În urma coroborării acestor dispoziţii legale, se reţine că, pentru a putea fi admisă cererea de restituire, este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ, anumite condiții materiale/economice și juridice. Condițiile materiale sunt următoarele: mărirea unui patrimoniu (fie prin dobândirea unei valori, fie prin diminuarea unor datorii); micșorarea unui patrimoniu, ca o consecință a măririi patrimoniului altuia; existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și micșorarea celuilalt, în sensul că ambele trebuie să fie efectul aceleiași cauze. În ce priveşte condițiile juridice, acestea sunt următoarele: absența unei cauze legitime a măririi unui patrimoniu în detrimentul celuilalt; mărirea patrimoniului în detrimentul micșorării celuilalt să nu fie imputabilă celui îmbogățit; absența oricărei acțiuni în justiție pentru recuperarea pierderii.

Instanţa de apel, înlocuind considerentele sentinţei (prima instanţă reţinuse că nu există îmbogăţire fără justă cauză, întrucât obligaţiile stabilite prin cele două titluri executorii sunt distincte), a respins apelul, ca nefondat, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 1.346 lit. a) C.civ., în sensul că îmbogăţirea intimatului-pârât este justificată, întrucât rezultă din executarea unei obligaţii valabile. Instanţa de apel a reţinut că este vorba despre aceeaşi obligaţie, că aceasta a fost executată de două ori, dar că executarea ei prin echivalent, după ce a fost executată în natură, izvorăște dintr-un titlu executoriu valabil, care este distinct de titlul executoriu din care s-a născut obligaţia de executare în natură. A mai reţinut instanţa de apel că, prin sentinţa civilă nr. 3671 din 11.06.2019 a Judecătoriei Buftea, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că debitoarea Comisia Locală Snagov nu a executat în natură obligaţia stabilită prin decizia civilă nr. 409 din 8.07.2014 a Tribunalului Ilfov şi că acesta este motivul pentru care a fost obligată la plata sumei de 332.860 lei (reprezentând contravaloarea terenului), context în care a apreciat că nu se poate reţine dubla reparaţie a prejudiciului, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat atât a deciziei civile nr. 409 din 8.07.2014 a Tribunalului Ilfov, cât şi a sentinţei civile nr. 3671 din 11.06.2019 a Judecătoriei Buftea.

Sub un prim aspect, este indubitabil că atât decizia civilă nr. 409 din 8.07.2014, pronunţată de către Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/94/2013, cât şi sentinţa civilă nr. 3671 din 11.06.2019, pronunţată de către Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/94/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 3310A din 17.12.2020 a Tribunalului Ilfov, se bucură de autoritate de lucru judecat şi reprezintă titluri executorii valabile.

Însă, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, a proceda la analiza îndeplinirii în cauză a condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, astfel cum sunt prevăzute de art. 1.345-1.348 C.civ., nu poate conduce la încălcarea autorităţii de lucru judecat, întrucât recurentele-reclamante nu au solicitat, sub nicio formă, invalidarea celor două hotărâri judecătoreşti definitive.

Sub al doilea aspect, se constată, în acord cu susţinerile recurentelor-reclamante, că instanţa de apel nu a aplicat corect normele de drept material, prin raportare la circumstanţele specifice ale litigiului, conchizând, în mod nelegal, că nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, titlul executoriu ce cuprinde obligaţia de executare în natură (emiterea titlului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 1.950 mp) şi titlul executoriu prin care s-a dispus executarea aceleiaşi obligaţii prin echivalent (plata sumei de 332.860 lei, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 1.950 mp) au dat naştere unor obligaţii valabile, astfel că îmbogăţirea fără justă cauză nu izvorăşte din executarea niciunuia dintre aceste titluri, privite în mod individual, ci intervine la momentul cumulului executării în natură cu executarea prin echivalent a aceleiaşi obligaţii. Cu alte cuvinte, la momentul la care s-au cumulat cele două forme de executare, care se exclud reciproc, potrivit legii, îmbogăţirea a devenit fără justă cauză, chiar dacă executarea în natură şi cea prin echivalent, privite separat, reprezintă demersuri valabile.

În acest context, se reţine că, deşi intimatul-pârât este beneficiarul unui titlu executoriu valabil (sentinţa civilă nr. 3671 din 11.06.2019, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/94/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 3310A din 17.12.2020 a Tribunalului Ilfov), în baza căruia a executat silit suma de 458.256 lei, reprezentând debit principal actualizat, totuşi o atare împrejurare nu este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 1.346 lit. a) C.civ., astfel cum, în mod greşit, a apreciat instanţa de apel.

Aceasta, întrucât litigiul de faţă prezintă particularitatea că îmbogăţirea intimatului-pârât a intervenit la momentul executării de două ori a aceleiaşi obligaţii, în condiţiile în care, deşi obligaţia fusese executată în natură de către debitor la 23.11.2020, prin emiterea titlului de proprietate nr. 78688, totuşi, la 29.04.2021, intimatul-pârât a demarat executarea silită a sumei reprezentând contravaloarea terenului ce îi fusese deja reconstituit în natură, iar în prezent a recuperat integral suma respectivă. Dată fiind această circumstanţă specifică a litigiului, care nu a fost valorificată, din punct de vedere legal, de instanţa de apel, nu se poate reţine că îmbogăţirea este justificată, în sensul dispoziţiilor art. 1.346 lit. a) C.civ. Dimpotrivă, îmbogăţirea este fără justă cauză, astfel cum se prevede la art. 1.345 C.civ., întrucât echivalează cu o dublă reparaţie a prejudiciului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în Titlul V al Cărţii a V-a C.civ. rezultă că nu se poate obţine atât executarea în natură, cât şi executarea prin echivalent a aceleiaşi obligaţii.

Din această perspectivă, nu poate fi primită apărarea intimatului-pârât, potrivit căreia nu se poate vorbi despre o îmbogăţire nejustificată, în condiţiile în care Comisia Locală Snagov nu ar fi pus în executare sentinţa civilă nr. 1401 din 26.03.2007 (cu privire la un teren în suprafaţă de 1.600 mp) şi nici sentinţa civilă nr. 5923 din 13.12.2010 (cu privire la un teren în suprafaţă de 15.624 mp), întrucât este vorba despre alte titluri executorii, care nu au nicio legătură cu terenul în suprafaţă de 1.950 mp, pentru care s-a emis titlul de proprietate nr. 78688 din 31.11.2020 şi, totodată, s-a executat silit suma de 458.256 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a terenului.

În considerarea celor expuse, se reţine că, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 1.346 lit. a) C.civ., deşi, în cazul intimatului-pârât, este vorba despre o îmbogăţire fără justă cauză, în sensul prevederilor art. 1.345 C.civ., ce a intervenit prin cumularea executării în natură cu executarea prin echivalent a aceleiaşi obligaţii.

Referitor la celelalte două condiţii juridice, necesare pentru admiterea acţiunii în restituire, respectiv ca îmbogăţirea să nu fie imputabilă îmbogăţitului (art. 1.345 C.civ.), iar însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru obligarea îmbogăţitului la restituire (art. 1.348 C.civ., care consacră caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso), acestea trebuie analizate împreună, fiind instituite de către legiuitor într-o dependenţă logică.

Astfel, caracterul neimputabil al îmbogăţirii fără justă cauză echivalează cu buna-credinţă, rezultând că, atunci când se constată că îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, putându-i-se reţine o formă de vinovăţie, nu suntem în prezenţa faptului licit al îmbogăţirii fără justă cauză, ci a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, astfel că însărăcitul trebuie să solicite angajarea răspunderii civile delictuale a îmbogăţitului, în condiţiile art. 1.357-1.371 C.civ. Însă, dacă nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de lege pentru răspunderea civilă delictuală şi nici nu există altă acţiune în justiţie pentru obligarea îmbogăţitului la restituire, se impune a se recunoaşte însărăcitului dreptul de a recurge la acţiunea în restituire, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât doar astfel dispoziţiile art. 1.345-1.348 C.civ. sunt interpretate în sensul de a produce efectele juridice urmărite de legiuitor, în caz contrar însărăcitul neavând la dispoziţie niciun remediu judiciar eficient. Ca atare, cerinţa privind caracterul neimputabil al îmbogăţirii nu trebuie privită izolat, ci în strânsă legătură cu cea referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii.

În cauză, având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, se constată că intimatul-pârât a acţionat cu rea-credinţă, din moment ce a executat silit suma reprezentând contravaloarea actualizată a terenului de 1.950 mp, deşi obligaţia fusese executată în natură de către debitor la 23.11.2020, prin emiterea titlului de proprietate nr. 78688, care i-a fost comunicat.

Însă, întrucât intimatul-pârât a pus în executare silită un titlu executoriu valabil (sentinţa civilă nr. 3671 din 11.06.2019, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/94/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 3310A din 17.12.2020 a Tribunalului Ilfov), nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite (fundamentul răspunderii civile delictuale), astfel că recurentele-reclamante nu puteau promova cu succes o acţiune pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, singura cale efectivă pentru obligarea acestuia la restituire fiind acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată, în acord cu susţinerile recurentelor-reclamante, că soluţia instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind îndeplinite în cauză condiţiile materiale şi juridice, prevăzute de art. 1.345-1.348 C.civ., pentru admiterea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Faţă de aceste considerente, reţinând că este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.