Rescission of successive-performance contracts: right to contractual damages for pre-termination non-performance

Acţiune în reziliere. Efecte. Dreptul creditorului obligaţiei neexecutate la daune interese. Distincţia dintre rezilierea şi rezoluţiunea contractului

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Executarea obligaţiilor

Index alfabetic: reziliere

daune-interese

prestaţii succesive

neexecutarea obligaţiei

C.civ. 1864, art. 1020, art. 1021

Desfiinţarea unui contract sinalagmatic pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de către una dintre părţi se poate realiza, fie prin intermediul rezoluţiunii (în cazul contractelor cu executare dintr-o dată), fie prin intermediul rezilierii (în cazul contractelor cu executare succesivă), diferenţa majoră între cele două instituţii juridice fiind în planul efectelor juridice pe care acestea le produc în raporturile dintre părţi, până în momentul desfiinţării acordului de voinţă al acestora, fie voluntar, fie pe cale judiciară.

Astfel, desfiinţarea contractului pe calea rezoluţiunii se va realiza, atât pentru viitor (ex nunc), cât şi pentru trecut (ex tunc), consecinţa fiind aceea a repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, cu restituirea prestaţiilor reciproce, în măsura în care aceasta este posibilă şi, eventual, acordarea de daune-interese. La rândul său, sancţiunea rezilierii, care se aplică în materia contractelor cu executare succesivă, produce efecte doar pentru viitor (ex nunc), nedeterminând o desfiinţare propriu-zisă a contractului, ci marchează încetarea prestaţiilor reciproce între părţi.

Principala particularitate a intervenirii rezilierii constă în faptul că, până la momentul încetării contractului, este posibil ca una dintre părţi să nu îşi fi executat total sau parţial prestaţiile succesive. În această ipoteză, dacă prestaţiile executate de către cealaltă parte sunt nerestituibile, făcând parte din categoria faptelor împlinite, partea în culpă va datora daune-interese.

Prin urmare, chiar dacă rezilierea produce efecte numai pentru viitor, încetarea contractului prin reziliere nu exclude dreptul creditorului obligaţiei neexecutate de a cere de la debitor daune-interese, constând în prejudiciul pe care l-a încercat din faptul neexecutării obligaţiilor asumate, în temeiul unui contract valabil şi care se află în fiinţă, până în momentul constatării definitive a rezilierii, pe cale judiciară.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 683 din 19 martie 2025

I.Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş-Secţia civilă la 20.01.2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, rezilierea convenţiei autentificate sub nr. 5868/05.09.2001, pentru neîndeplinirea, de către pârâtă, a obligaţiilor contractuale; obligarea pârâtei la plata, pe ultimii 3 ani, în sumă actualizată, a contravalorii materialului lemnos pe care s-a obligat să îl predea conform convenţiei de mai sus şi nu l-a livrat, evaluată la suma de 15.250 lei; acoperirea prejudiciului creat, ca urmare a imposibilităţii declarate a pârâtei de a livra anual materialul lemnos, pentru perioada 05.09.2019 - 5.09.2051 (32 de ani), evaluat la suma de 112.000 lei; obligarea pârâtei, în temeiul art. 1549 alin. (1) C.civ., la plata de daune-interese, evaluate la suma de 75.000 lei; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350, art. 1349, art. 643, art. 1549 C.civ.

Prin întâmpinare, pârâta SC C. SA a invocat excepţia inadmisibilităţii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr.286/2020, Tribunalul Argeş-Secţia civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş care, prin sentinţa nr. 891/2020 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş-Secţia civilă.

Prin sentinţa nr. 111/2021, Curtea de Apel Piteşti a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Argeş-Secţia civilă.

2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş

Prin sentinţa nr. 166 din 10.04.2023, Tribunalul Argeş-Secţia civilă a admis în parte acţiunea. A dispus rezilierea convenţiei autentificate sub nr. 5868 din 05.09.2021 de BNP X. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. A obligat pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 3568 lei, după reducerea onorariului de avocat la suma de 2000 lei.

3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti

Prin decizia nr. 3518 din 27.06.2024, Curtea de Apel Piteşti-Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii B., A. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 166/2023 pronunţate de Tribunalul Argeș-Secţia civilă. A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu E., în calitate de succesor al defunctului F., decedat la data de 28.07.2019, în sprijinul apelanţilor reclamanţi.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 3518/2024 a Curţii de Apel Piteşti-Secţia I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., reclamantul D., solicitând casarea deciziei recurate, admiterea apelului, admiterea în parte a acţiunii, în sensul obligării pârâţilor la plata daunelor contractuale reprezentând contravaloarea materialului lemnos pe ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată (evaluat la 15.250 lei) precum şi în continuare, până la data rezilierii definitive a contractului, cu cheltuieli de judecată. În subsidiar, a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare pentru determinarea exactă a întinderii daunelor ce se cuvin recurentului în perioada 20.01.2017-20.01.2020 şi ulterior acestei din urmă date, până la rezilierea convenţiei.

În susţinerea recursului, a arătat că instanţele anterioare au confundat efectele rezilierii cu cele ale rezoluţiunii.

În acest sens, arată că la 05.09.2001, a intervenit o convenţie între părţile iniţiale din proces, în temeiul căreia pârâta se obliga că pe toată perioada prevăzută la art. 2, va asigura anual pentru fiecare proprietar de teren în primele patru luni, o cotă de 5 tone deşeuri fag, pe care B., G. şi F. o vor primi în schimbul respectării condiţiilor prev. la art. 2. La momentul încheierii convenţiei valoarea a 5 tone lemn este de 1.000.000 lei.

La 20.07.2023, a intervenit transmisiunea drepturilor litigioase, realizată de către beneficiarii din convenţie către recurent, potrivit contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1705/20.07.2023, la BIN X, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 38 şi 39 C.proc.civ.

În mod corect, au reţinut instanţele că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile Codului civil de la 1864 şi că, fiind vorba de un contract cu prestaţii succesive, ceea ce se discută este rezilierea acestuia. Contrar acestor statuări de principiu, instanţa de control judiciar a respins pretenţiile recurentului privind daunele încercate prin neexecutarea convenţiei până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi a rezilierii contractului, reţinând că nu este îndreptăţit la indemnizarea prejudiciului astfel încercat, întrucât contractul a ieşit din spaţiul juridic în mod retroactiv.

Aprecierea este greşită şi contrară normelor legale incidente (art. 1020-1021 C.civ.), doctrinei şi jurisprudenţei în care s-a reţinut în mod constant că rezilierea produce efecte numai pentru viitor aşa cum de altfel, în prezent, arată expres dispoziţiile art. 1554 C.civ.

În mod tradiţional s-a consacrat regula potrivit căreia dacă rezoluţiunea desfiinţează în mod retroactiv contractul, rezilierea desface contractul şi produce efecte numai pentru viitor, datorită faptului că prestaţiile executate în trecut sunt, prin natura lor, ireversibile.

De altfel, în raţionamentul instanţei intervine o fractură de logică câtă vreme reţine că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi, deci, se impune rezilierea contractului, recurentul fiind cel care a respectat sarcinile asumate, şi cu toate acestea este lipsit de contraprestaţia ce îi este datorată.

Mai învederează recurentul că la întâlnirea preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, de la Ploieşti, din 27-28 iunie 2019, s-a decis, în unanimitate, că sunt datorate penalităţile de întârziere prevăzute într-un contract de prestări servicii, penalităţi cerute după rezilierea contractului însă pentru perioada cât acesta era în vigoare.

Problema supusă discuţie în prezenta cale extraordinară de atac este, în esenţă, aceeaşi, respectiv daune-interese contractuale pentru perioada anterioară rezilierii contractului, pretenţii care au fost în mod nelegal respinse de către instanţe.

Pretenţiile solicitate au fost exprimate în mod neechivoc, respectiv plata contravalorii materialului lemnos pe ultimii 3 ani şi acordarea de daune pentru perioada următoare de derulare a contractului.

Apreciază că şi respingerea cererii de intervenţie accesorie este nelegală, prin prisma celor anterior menţionate.

5.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi A., B. şi intimatul intervenient accesoriu E. au solicitat admiterea recursului reclamantului D. potrivit argumentelor dezvoltate prin memoriul de recurs.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. SA a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, întrucât din întregul probatoriul administrat în cauză nu s-a dovedit neîndeplinirea vreunei obligaţii din partea societăţii.

Aşa cum chiar reclamanţii recunosc, aceştia s-au prezentat la fabrică şi au ridicat cantitatea de deşeuri, deci societatea nu avea obligaţia de a livra la domiciliu. De asemenea, reclamanţii au încălcat obligaţia de a respecta buna vecinătate pe o perioadă de 50 de ani şi de a nu exercita vreo acţiune în instanţă împotriva societăţii.

Or, prin acţiunea în revendicare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/216/2020, al Judecătoriei Curtea de Argeş, chiar dacă aceasta a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 358/2022, aceştia au fost cei care nu au respectat clauzele convenţiei. Prin această hotărâre, acţiunea în revendicare formulată de A. a fost respinsă, instanţa reţinând că reclamanta nu deţine vreun drept real, cu atât mai puţin un drept de proprietate asupra terenului revendicat.

Intimata-pârâtă a formulat şi răspuns la întâmpinarea intimaţilor-reclamanţi, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural.

II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., motiv de casare potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când a fost pronunţată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-reclamant învederează că instanţa de apel, respingând solicitarea de acordare a daunelor-interese formulată de acesta, a aplicat greşit dispoziţiile art. 1020-1021 C.civ. 1864.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1020 C.civ. 1864, „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său”, iar potrivit art. 1021 din acelaşi cod, „Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.”

Circumstanțele esențiale ale cauzei și situaţia de fapt, reţinută de instanţele de fond pe baza probelor administrate în proces, care nu mai poate fi reevaluată în prezenta cale de atac, în care se exercită exclusiv un control de legalitate al deciziei recurate, relevă faptul că prezentul demers judiciar vizează rezilierea convenţiei autentificate sub nr. 5868/05.09.2011, încheiată între reclamanţii F., B. şi A., pe de o parte, respectiv pârâta SC C. SA, pe de altă parte, pentru neîndeplinirea, de către pârâtă, a obligaţiei asumate prin această convenţie, de a asigura anual, pentru fiecare proprietar de teren, adică pentru fiecare reclamant, pe toată perioada prevăzută la art. 2 (50 de ani), în primele 4 luni, o cotă de 5 tone deşeuri fag pe care reclamanţii o vor primi în schimbul respectării condiţiilor prevăzute la art. 2 (netulburarea posesiei şi neexercitarea vreunei acţiuni în justiţie). La momentul încheierii convenţiei valoarea a 5 tone de lemn era de 1.000.000 lei.

Astfel, s-a susţinut de către reclamanţi că pârâta a îndeplinit obligaţiile contractuale doar pentru perioada 2001-2004, iar faptul că aceasta a virat în luna noiembrie 2019 în contul reclamantei A. suma de 500 lei reprezentând contravaloarea deşeurilor de fag pentru o perioadă de 5 ani, calculată în raport de notificarea primită în anul 2019, dovedeşte că pârâta nu poate asigura executarea în natură a convenţiei din culpa sa exclusivă.

În acest context, solicitarea reclamanţilor a fost de reziliere a convenţiei menţionate, cu obligarea pârâtei la plata contravalorii materialului lemnos pe ultimii 3 ani (15.250 lei), acoperirea prejudiciului produs reclamanţilor prin imposibilitatea de livrare a materialului lemnos pentru perioada în care convenţia ar fi fost valabilă (12.000 lei, pentru perioada 05.09.2019-05.09.2051), obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 75.000 lei.

Prin sentinţa civilă nr.166/2023, Tribunalul Argeş-Secţia civilă a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor vechiului C.civ., în raport cu data încheierii convenţiei a cărei desfiinţare se solicită (05.09.2001), respectiv art. 1020-1021 C.civ. 1864, a constatat că reclamanţii solicită rezilierea şi daune-interese şi a admis în parte acţiunea, în sensul că a dispus rezilierea convenţiei menţionate. Cu privire la capetele 2 şi 3 de cerere, prima instanţă a apreciat că acestea relevă intenţia reclamanţilor de a considera convenţia nedesfiinţată, iar cu privire la capătul 4 de cerere (daune- interese), a reţinut că din analiza clauzelor contractuale nu rezultă intenţia părţilor de a sancţiona neexecutarea obligaţiilor asumate, prin evaluarea anticipată a prejudiciului, iar în cauză prejudiciul, astfel cum este pretins de către reclamanţi este unul incert şi imposibil de reparat.

Apelul reclamanţilor B. şi A. împotriva acestei sentinţe a vizat, în esenţă, faptul că admiterea capătului de cerere privind rezilierea impunea, totodată, admiterea solicitării ca pârâta să fie obligată la plata, către reclamanţi, a contravalorii materialului lemnos pe ultimii 3 ani, în sumă actualizată, până la data pronunţării hotărârii, dar şi plata de daune-interese, dat fiind că nu au mandatat niciodată procuratorul (D.) şi nici apărătorul ales să solicite rezilierea, ci doar să recupereze drepturile pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii şi daune-interese, situaţie faţă de care instanţa era obligată, în virtutea rolului activ, să lămurească obiectul cererii de chemare în judecată şi scopul juridic urmărit de reclamanţi.

Cu prilejul judecării apelului, la 12.09.2023, E., în calitate de succesor al defunctului F., a formulat cerere de intervenţie accesorie, iar prin încheierea de şedinţă din 22.03.2024, a fost introdus în cauză, în calitate de reclamant, D., prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase privind dosarul nr. x/109/2020, autentificat sub nr. 1705/20.07.2023, încheiat între B., în calitate de vânzător şi D., în calitate de cumpărător.

Prin decizia civilă nr.3518/2024, Curtea de Apel Piteşti-Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii B., A. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 166/2023 pronunţate de Tribunalul Argeș-Secţia civilă, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu E. în sprijinul apelanţilor reclamanţi.

Înalta Curte constată că, deşi instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au solicitat rezilierea şi daune-interese, a apreciat că prin pretenţiile privind obligarea pârâtei la plata contravalorii materialului lemnos pe ultimii 3 ani (15.250 lei), acoperirea prejudiciului produs reclamanţilor prin imposibilitatea de livrare a materialului lemnos pentru perioada în care convenţia ar fi fost valabilă (12.000 lei, pentru perioada 05.09.2019-05.09.2051), obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 75.000 lei, aceştia au vizat transformarea în bani a obligaţiei imposibil de executat în natură şi obţinerea executării prin echivalent, ceea ce contravine manifestării dreptului de opţiune prin solicitarea de reziliere a convenţiei, astfel încât nu pot fi primite.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că „în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale de către debitor, creditorul are dreptul de a solicita fie obligarea debitorului la executarea obligaţiei asumate (în natură sau prin echivalent), fie rezoluţiunea (în cazul contractelor cu executare dintr-o dată, printr-o singură prestaţie) sau rezilierea contractului (în cazul contractelor cu executare succesivă) şi plata de daune-interese”.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că „rezoluţiunea/rezilierea contractului are ca efect desființarea contractului în întregul său, ea fiind deci totală, iar plata de daune-interese în caz de desfiinţare a contractului presupune dovada prejudiciului suferit de creditor, a legăturii de cauzalitate între neexecutarea obligaţiei de debitor şi paguba produsă creditorului.”

După ce a expus aceste considerente teoretice de ordin general cu privire la rezoluţiune şi reziliere, instanţa de apel a concluzionat că „Raportat la conţinutul contractului dintre părţi, a cărei neexecutare a fost invocată în litigiul de faţă, aşa cum a reţinut corect şi prima instanță, este vorba despre un contract cu prestaţie succesivă şi deci este incidentă instituția rezilierii, ale cărei condiţii au fost analizate prin sentinţa apelată, raportat la probele administrate şi susţinerile părţilor.”

În ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată şi scopul juridic urmărit, aspecte a căror clarificare a fost dedusă judecăţii de către reclamanţi prin motivele de apel, instanţa de apel a reţinut că „obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor”, iar „prima instanță a analizat cererea de chemare în judecată a reclamanților, cerere formulată prin avocat, reţinând că reclamanții au solicitat pretenţii care nu se pot cumula, dar nu ca rezultat al unei confuzii, ci urmare a voinței exprimate prin acţiune.”

Înalta Curte relevă că aceste aserţiuni ale instanţei devolutive sunt nelegale, neavând în vedere natura juridică a contractului intervenit între părţi şi efectele juridice ale reziliere între părţi, realizând o confuzie gravă cu privire la momentul obiectiv al desfiinţării unui act juridic, ca efect al rezilierii şi efectele juridice intervenite între părţi. Astfel, instanţa de apel realizează o confuzie gravă între cauza rezilierii şi momentul desfiinţării contractului, drept consecinţă a neexecutării obligaţiilor contractuale asumate de părţi.

Înalta Curte relevă că desfiinţarea unui contract sinalagmatic pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de către una dintre părţi se poate realiza fie prin intermediul rezoluţiunii (în cazul contractelor cu executare dintr-o dată), fie prin intermediul rezilierii (în cazul contractelor cu executare succesivă), diferenţa majoră între cele două instituţii juridice fiind în planul efectelor juridice pe care acestea le produc în raporturile dintre părţi, până în momentul desfiinţării acordului de voinţă al acestora, fie voluntar, fie pe cale judiciară.

Astfel, desfiinţarea contractului pe calea rezoluţiunii se va realiza atât pentru viitor (ex nunc), cât şi pentru trecut (ex tunc), consecinţa fiind aceea a repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, cu restituirea prestaţiilor reciproce, în măsura în care aceasta este posibilă şi, eventual, acordarea de daune-interese.

Sancţiunea rezilierii, care se aplică în materia contractelor cu executare succesivă, nu determină o desfiinţare propriu-zisă a contractului, ci marchează încetarea prestaţiilor reciproce între părţi. Acesta este înţelesul ideii, exprimate în doctrină, potrivit căreia efectele rezilierii, spre deosebire de reziliere, se produc numai pentru viitor - ex nunc.

În ce priveşte încetarea contractului pe calea rezilierii, aceasta produce efecte numai pentru viitor, situaţie în care prestaţiile executate se păstrează. Pronunțarea/dispunerea rezilierii conferă creditorului obligaţiei neexecutate dreptul la daune-interese, în limitele prejudiciului, care i-a fost cauzat prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilor.

Principala particularitate a intervenirii rezilierii, constă în faptul că, până la momentul aplicării sancţiunii rezilierii, deci până la momentul încetării contractului, este posibil ca una dintre părţi să nu îşi fi executat total sau parţial prestaţiile succesive. În această ipoteză, dacă prestaţiile executate de către cealaltă parte sunt nerestituibile, făcând parte din categoria faptelor împlinite, partea în culpă va datora daune-interese. Cuantumul acestor daune interese poate fi de aceeaşi valoare cu cea a prestaţiilor neexecutate sau diferit.

Posibilitatea părţii, care şi-a executat prestaţiile succesive, de a pretinde în cazul rezilierii, cu titlu de daune-interese acoperirea prejudiciului produs prin prestaţiile neexecutate, reprezintă o consecinţă a efectelor rezilierii, potrivit căreia, până la momentul în care se dispune de către instanţa de judecată rezilierea contractului, actul juridic intervenit între părţi se consideră în fiinţă.

Instanţa devolutivă realizează o confuzie între data producerii cauzelor rezilierii (neexecutarea prestaţiilor) şi data încetării contractului, prin dispunerea rezilierii de către instanţa de judecată. În intervalul de timp dintre momentul neexecutării prestaţiilor şi momentul încetării contractului, prin pronunţarea rezilierii, contractul se consideră în fiinţă, aceasta fiind distincţia dintre sancțiunea rezoluţiunii şi cea a rezilierii, sub aspectul producerii efectelor juridice pentru viitor - ex nunc.

În litigiul pendinte, subsidiar capătului principal de cerere privind desfiinţarea convenţiei autentificate sub nr. 5868/05.09.2011 prin reziliere, reclamanţii au solicitat acordarea daunelor-interese aferente unei perioade de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, deci începând cu 20.01.2017 şi până la data introducerii acţiunii-20.01.2020, constând în suma de 15.250 lei reprezentând contravaloarea materialului lemnos la care pârâta era obligată prin convenţia, a cărei desfiinţare s-a solicitat.

Prin urmare, această pretenţie viza o situaţie anterioară momentului de la care rezilierea constatată ca fiind incidentă de către instanţele anterioare îşi produce efectul specific, respectiv încetarea pentru viitor a contractului, astfel încât nu se poate susţine că o astfel de solicitare ar presupune o manifestare de voinţă incompatibilă cu intenţia de reziliere exprimată de către reclamanţi, astfel cum în mod greşit au reţinut instanţele devolutive.

Chiar instanţa de apel a reţinut că în cazul desfiinţării contractului (prin rezoluţiune sau prin reziliere) se impun a fi acordate daune-interese însă, cu toate acestea, a apreciat, în mod nejustificat, că o astfel de solicitare ar echivala cu o transformare în bani a obligaţiei pe care pârâta nu a executat-o şi, prin urmare, ar semnifica, din partea reclamanţilor, o dorinţă de a continua executarea contractului, a cărei desfiinţare au cerut-o prin acţiunea introductivă de instanţă.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut efectul pentru viitor al rezilierii, situaţie faţă de care înlăturarea acordării de daune-interese pentru perioada anterioară desfiinţării contractului, cu motivarea că, în acest mod, reclamanţii formulează capete de cerere contradictorii, este una care viciază legalitatea hotărârii astfel pronunţate şi care impune reluarea judecăţii din această perspectivă, întrucât nu rezultă ce dispoziţii legale fundamentează raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel.

Astfel, deşi instanţa de apel reţine incidenţa în cauză a instituţiei juridice a rezilierii, raportându-se la exprimarea conţinută în cererea de chemare în judecată şi la natura juridică a contractului, modalitatea în care apreciază asupra daunelor-interese solicitate de către reclamanţi pentru obligaţiile neexecutate de către pârâtă anterior cu 3 ani promovării acţiunii este una care pune la îndoială temeiul juridic în baza căruia a fost pronunţată hotărârea recurată, impunându-se ca în rejudecare să se clarifice acest aspect.

Este adevărat că obiectul şi limitele judecăţii - causa debendi - sunt stabilite de părţi în virtutea principiului disponibilităţii, însă rolul activ al judecătorului astfel cum este reglementat de art. 22 C.proc.civ. impune ca, indiferent de modalitatea în care este redactată cererea de chemare în judecată, acesta să soluţioneze procesul, conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, sens în care are dreptul de a califica juridic actele şi faptele deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, bineînțeles cu respectarea principiului contradictorialităţii. Procedând astfel, judecătorul nu modifică situaţia de fapt şi de drept pe care partea reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile, ci exercită o prerogativă ce i-a fost acordată, în mod expres, prin lege.

Este de observat că prin motivele de apel, reclamanţii au învederat că nu au dorit rezilierea convenţiei, ci au dorit să recupereze drepturile pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii şi daune-interese, iar prin motivele de recurs s-a invocat confuzia pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la cele două instituţii juridice (rezoluţiunea şi rezilierea), în sensul că deşi instanţa de apel reţine că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, reclamanţii fiind cei care şi-au respectat sarcinile asumate, cu toate acestea, sunt lipsiţi de contraprestaţia ce le era datorată. Se mai arată prin motivele de recurs că problema dedusă judecăţii în calea extraordinară de atac este aceea a daunelor-interese contractuale pentru perioada anterioară rezilierii contractului.

Chiar dacă rezilierea, astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel, produce efecte numai pentru viitor, încetarea contractului prin reziliere nu exclude dreptul creditorului obligaţiei neexecutate de a cere de la debitor daune-interese constând în prejudiciul pe care l-a încercat din faptul neexecutării obligaţiilor asumate, în temeiul unui contract valabil şi care se află în fiinţă, până în momentul constatării definitive a rezilierii, pe cale judiciară.

Reţinând o pretinsă contrarietate între solicitările reclamanţilor şi faptul că s-ar fi solicitat executarea în natură a obligaţiilor pârâtei, instanţa de apel nu a procedat la analiza existenţei prejudiciului produs reclamanţilor prin faptul neexecutării, de către pârâtă, a obligaţiilor ce-i reveneau potrivit contractului, care era valabil, drept consecință a efectelor juridice ale rezilierii, pentru perioada de referinţă indicată de către aceştia, respectiv aceea de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, instanţa de apel, deşi a constatat incidentă rezilierea, nu a examinat pretenţiile deduse judecăţii din perspectiva efectelor specifice ale acestei cauze de desfiinţare/încetare a contractului, singurele în măsură să justifice acordarea sau neacordarea daunelor-interese.

Astfel, întrucât din motivarea instanţei de apel nu rezultă dispoziţiile legale aplicabile în ce priveşte chestiunea daunelor-interese din perspectiva efectelor rezilierii pentru perioada indicată de către reclamanţi, şi anume cu trei ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată (20.01.2017-20.01.2020), iar, în ipoteza acordării acestora, o eventuală evaluare nu se poate realiza decât prin administrarea de probatorii specifice instanţei devolutive, urmează ca în rejudecare instanţa de apel să procedeze la clarificarea aspectelor învederate, inclusiv prin raportare la prezentele statuări ale instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, apreciind că sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul D. împotriva deciziei nr. 3518/2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti-Secţia civilă, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanţii B., D. şi A. pe capătul de cerere având ca obiect plata daunelor interese, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.