Civil liability for judicial control imposed during criminal trial ending in acquiture; compatibility of movement restriction with ECHR Protocol 4, Art. 2

Măsură preventivă restrictivă de drepturi dispusă în procesul penal finalizat cu soluţie de achitare. Acţiune în despăgubiri. Analiza compatibilităţii măsurii limitării dreptului la liberă circulaţie cu dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului din perspectiva jurisprudenţei instanţei europene. Ingerinţă justificată şi legitimă

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: hotărâre de achitare

control judiciar

dreptul la libera circulaţie

C.civ., art. 1349, art. 1357

C.E.D.O., art. 5

Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO, art. 2

Paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr.4 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că exercitarea dreptului la libera circulaţie nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

În cazul măsurii controlului judiciar, dispuse în cursul procesului penal, sunt îndeplinite condiţiile în care aplicarea de către autorităţile naţionale a unei astfel de măsuri ce constituie o limitare a libertăţii de circulaţie este compatibilă cu art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4, astfel cum au fost desprinse din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului.

Astfel, în privinţa criteriului ca ingerinţa în dreptul de a circula în mod liber să fie prevăzută de lege, măsura preventivă restrictivă de libertate este prevăzută de Codul de procedură penală, reglementarea acesteia prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce în condiţiile în care sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă şi este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură.

Din perspectiva criteriului ca măsura controlului judiciar să aibă un scop legitim este de menţionat că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că o soluţie de achitare nu privează în mod necesar măsurile preventive restrictive de libertate de orice fundament, întrucât probele concrete strânse în cadrul procesului, deși insuficiente pentru a obține o condamnare, pot totuși justifica temeri întemeiate cu privire la posibilitatea ca în viitor persoana în cauză să comită infracțiuni [Labita împotriva Italiei (MC), 2000, pct. 195].

De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene, restrângerile dreptului de a circula în mod liber pot fi justificate de necesitatea de a preveni săvârșirea de fapte penale, Curtea îngăduind restrângeri severe ale dreptului de a circula în mod liber în cazul persoanelor suspectate de a fi membre ale unui grup infracțional, chiar și în absența unei condamnări penale (Raimondo împotriva Italiei, 1994, pct. 39).

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 70 din 16 ianuarie 2025

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, la data de 28.05.2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: suma de 40.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant cu ocazia judecării cauzei penale înregistrate sub nr. x/1/2015 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (etapa fondului) şi a cauzei înregistrate sub nr. x/1/2017 (etapa apelului) pe rolul instanţei supreme, prin care s-a soluţionat apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 49/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în dosarul nr. x/I/2015; suma de 1.000.000 lei, reprezentând daune morale cauzate reclamantului prin declanşarea procesului penal, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea nelegală în judecată, în stare de control judiciar (cu obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu - Craiova), urmată de stingerea acţiunii penale prin achitare şi, implicit, pentru atingerea adusă dreptului la libertate şi siguranţă, la libertatea de circulaţie (mişcare) a reclamantului, la viaţa familială, imagine, onoare şi demnitate, reputaţie, inclusiv dreptului la viaţa privată.

Sentinţa Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă

Prin sentinţa nr. 974 din 14.06.2022, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, şi a respins, ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele penale nr. x/1/2015 şi nr. x/1/2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; a admis excepţia inadmisibilităţii cererii privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocată prin întâmpinare, în ceea ce priveşte celelalte petite ale acţiunii.

Decizia Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă

Prin decizia nr. 184 din 16.02.2024, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 974/2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor; a anulat sentinţa civilă apelată şi, în rejudecare, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca nefondată; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul că plătească reclamantului suma de 30.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/1/2015; a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 184/2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ.

Relativ la soluția vizând cheltuielile de transport efectuate cu ocazia derulării procesului penal, susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale privind probarea pretențiilor, fiind restrânse nejustificat normele de drept referitoare la mijloacele de probă într-un litigiu.

Invocă dispozițiile art. 1499 C.civ. și arată că dovada cheltuielilor de transport efectuate cu ocazia derulării procesului penal se poate face prin martori și prezumții, nu doar cu înscrisuri, cum a reținut instanța de apel.

Susține că este certă efectuarea acestor cheltuieli pentru deplasarea sa la sediul instanțelor de judecată din București, unde s-a desfășurat procesul penal, reclamantul având domiciliul în Craiova. Totodată, arată că, raportat la numărul termenelor de judecată, sumele solicitate pentru combustibil și hrană sunt rezonabile.

Cu privire la daunele morale solicitate, arată că instanța de apel a interpretat şi aplicat greșit normele legale interne şi europene care prevăd posibilitatea acordării daunelor morale pentru atingerea adusă dreptului la libertate şi siguranţă, dreptului la libertatea de circulaţie, la viaţă familială, la imagine, onoare, reputaţie şi demnitate.

Susţine că prin decizia recurată au fost interpretate greșit şi statuările Deciziei nr.136/2021 a Curții Constituționale și ale Deciziei nr. 1/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de apel reținând că în dreptul pozitiv nu există o prevedere specială care să reglementeze dreptul la despăgubiri persoanei cercetate penal, în caz de achitare, dacă anterior a fost luată împotriva sa măsura preventivă a controlului judiciar, având în vedere că dispozițiile art. 539 C.proc.pen. acoperă, în urma interpretării Curții Constituționale, doar situația reținerii și arestării nelegale sau nedrepte.

Învederează că instanța de apel a interpretat greșit şi dispozițiile art. 23 și ale art. 53 din Constituție, prin raportare la considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, potrivit cărora, în condițiile în care un proces penal s-a finalizat prin achitare, măsurile preventive dispuse în cursul acestuia devin nedrepte și, în consecință, se impune a fi reparate de stat, a cărui răspundere poate fi invocată în temeiul art. 1349 C.civ.

În sensul admisibilității unei astfel de cereri sunt și considerentele aceleiași decizii, potrivit cărora libertatea individuală apărată de Constituția României cuprinde și dreptul de a te mișca liber și de a avea conduita dorită, acesta putând fi limitat numai în condițiile art. 23 din Constituție, iar privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, aceste măsuri preventive fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate, de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu anumite persoane.

În raport cu aceste considerente susține că, în speță, restrângerea libertății de circulație nu a avut temei legal, conducând la încălcarea art. 2 alin.(3) și alin.(4) din Protocolul nr. 4 din CEDO.

Afirmă că prin decizia recurată au fost încălcate și dispozițiile art. 9 Cod procedură penală, care reiau prevederile convenționale anterior menționate și care vizează atât măsurile privative, cât și măsurile restrictive de libertate, în măsura în care se constată nelegalitatea acestora, în condițiile legii.

Susține că instanța de judecată nu a motivat de ce acest temei de drept, invocat prin cererea de chemare în judecată, nu este aplicabil în cauză, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ.

Arată că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată şi pe dispozițiile art. 252 și ale art. 253 C.civ. și, cu referire la prevederile art. 26 din Constituție și considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, potrivit cărora principiul reparării prejudiciului de către persoana culpabilă funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o dispoziție legală expresă, ci și dacă încalcă o reglementare constituțională sau vizează un drept sau libertate fundamentală, susține că instanța de apel, în mod greșit, a considerat că nu au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale reclamantului.

Apărările formulate

Intimatul nu a depus întâmpinare în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţiile reclamantului constând în daune materiale - cheltuielile judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal finalizat anterior sesizării instanţei civile prin pronunţarea unei soluţii de achitare şi daune morale pentru atingerea adusă dreptului său la libertate şi siguranţă, la libertatea de mişcare, la viaţă familială, la imagine, onoare, reputaţie şi demnitate, cauzate prin declanşarea procesului penal, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea nelegală în judecată în stare de control judiciar.

În justificarea acestor solicitări, reclamantul a indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 252-253 C.civ., art. 1, art. 20, art. 22 alin.(1), art. 23 din Constituţie, ale art. 5 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul adiţional nr.4 la Convenţie, art. 9 C.proc.pen., art. 453 C.proc.civ., raportat la art. 276 alin.(6) C.proc.pen.

Prin critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., recurentul susţine încălcarea de către instanța de apel a dispoziţiilor art. 23 şi art. 53 din Constituţie, prin raportare la considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale și ale Deciziei nr. 1/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest sens, arată că acţiunea este admisibilă, iar răspunderea pârâtului poate fi invocată în temeiul dispoziţiilor art. 1349 C.civ., fiind îndreptăţit la obţinerea daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii preventive a controlului judiciar dispuse în procesul penal soluţionat prin achitarea reclamantului întrucât privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, măsurile preventive fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate, de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu anumite persoane.

Critica formulată se impune a fi înlăturată pentru că nu se fundamentează pe dezlegările date de instanţa de apel prin considerentele hotărârii recurate, pe care recurentul le ignoră.

Înalta Curte notează că instanța de apel, analizând argumentaţia reclamantului, a reţinut corect că raţionamentul din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021 (publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021) nu poate fi aplicat prin analogie în situaţia măsurii controlului judiciar, având în vedere că dispoziţiile art. 539 Cod procedură penală acoperă, în interpretarea instanţei de contencios constituţional, doar măsura reţinerii sau arestării nedrepte sau nelegale.

Întrucât a constatat că în dreptul pozitiv nu există o prevedere specială care să reglementeze dreptul la despăgubiri persoanei cercetate penal împotriva căreia a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar, în caz de achitare, instanţa de prim control judiciar a statuat asupra admisibilităţii cererii privind acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a dispunerii unei asemenea măsuri din perspectiva normelor de drept interne care reglementează răspunderea civilă delictuală coroborate cu cele convenţionale, respectiv cele ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 2 din Protocolul adiţional nr.4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, cu respectarea dispoziţiilor Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi observând că în chestiunea dedusă judecăţii considerentele instanţei de contencios constituţional nu pot fundamenta, prin ele însele, angajarea unei răspunderi obiective a statului, instanţa de apel a analizat pretenţia reclamantului prin prisma normelor anterior menţionate, şi, raportat la probatoriul administrat, a apreciat că nu se poate reţine o încălcare a dreptului la liberă circulaţie susceptibilă a da naştere unui drept la despăgubiri.

Recurentul reproşează instanţei de apel în acest context încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin.3 și alin.4 din Protocolul nr.4 din CEDO, învederând că, în cauză, restrângerea libertății de circulație nu a avut temei legal.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la libera circulaţie, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr.4 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.

Paragraful 3 al dispoziţiei convenţionale prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Limitările dreptului la libera circulaţie pot interveni doar în cazurile prevăzute de art. 2 paragr.3 şi 4 din Protocolul nr.4 adiţional la Convenţie.

Analizând critica apelantului reclamant, instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite, în cauză, condiţiile în care aplicarea de către autorităţile naţionale a unei măsuri ce constituie o limitare a libertăţii de circulaţie este compatibilă cu art.2 paragraful 3 din Protocolul nr.4, astfel cum au fost desprinse din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului.

Statuarea instanţei de apel cu privire la justificarea ingerinţei în dreptul la liberă circulaţie este corectă, întrucât, în privinţa criteriului ca ingerinţa în dreptul de a circula în mod liber să fie prevăzută de lege, măsura preventivă restrictivă de libertate este prevăzută de Codul de procedură penală, reglementarea acesteia prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce în condiţiile în care sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă şi este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură, căi de atac care, de altfel, au fost exercitate de reclamant, fiind constatată legalitatea controlului judiciar dispus în procesul penal.

Totodată, din perspectiva criteriului ca măsura restrictivă de libertate să aibă un scop legitim, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, apreciind că măsura controlului judiciar a avut un scop legitim, chiar dacă procesul penal a fost finalizat prin achitarea reclamantului.

În acest sens, s-a avut în vedere că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că o soluţie de achitare nu privează în mod necesar măsurile preventive restrictive de libertate de orice fundament, întrucât probele concrete strânse în cadrul procesului, deși insuficiente pentru a obține o condamnare, pot totuși justifica temeri întemeiate cu privire la posibilitatea ca în viitor persoana în cauză să comită infracțiuni [a se vedea Hotărârea pronunţată în cauza Labita împotriva Italiei (MC), 2000, pct. 195].

Trebuie remarcat în acest context că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene, restrângerile dreptului de a circula în mod liber pot fi justificate de necesitatea de a preveni săvârșirea de fapte penale, Curtea îngăduind restrângeri severe ale dreptului de a circula în mod liber în cazul persoanelor suspectate de a fi membre ale unui grup infracțional, chiar și în absența unei condamnări penale (Raimondo împotriva Italiei, 1994, pct. 39).

Cum dispoziţiile convenţionale formează împreună cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului un bloc de convenţionalitate, ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale, statuările Curţii dobândesc valoare de principiu şi nu pot fi ignorate de autorităţile naţionale, fiind necesară aplicarea lor în cauzele cu care instanţele naţionale, primele chemate să aplice Convenţia şi protocoalele sale adiţionale, sunt învestite.

Cât priveşte critica recurentului privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 C.proc.pen., astfel cum s-a reţinut anterior, instanţa de apel a apreciat corect că procedura specială prevăzută de art. 539 alin.(1) C.proc.pen., care prevede dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de liberate, nu este aplicabilă în situaţia persoanei supuse controlului judiciar, care nu se poate identifica cu o persoană privată de libertate, în sensul articolului menţionat.

Ca urmare a publicării Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C.proc.pen. nu au devenit neconstituţionale în integralitatea lor, ci s-au aplicat în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de instanţa de contencios constituţional, în sensul că prin aceste prevederi legale se recunoaşte dreptul la repararea pagubei şi în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., sau achitare.

De altfel, prin Decizia nr. 1/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023), s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală, faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală.”

În raport cu toate aceste statuări nu se impunea deci analizarea cererii reclamantului şi, implicit, motivarea soluţiei şi din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C.proc.pen., care prevăd aceeaşi ipoteză normativă, respectiv dreptul la repararea pagubei suferite ca urmare a dispunerii unei măsuri privative de libertate, art. 539 C.proc.pen. având caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art.9 C.proc.pen.

Printr-o altă critică formulată, recurentul susține că instanța de apel a considerat greşit că nu au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale reclamantului.

Înalta Curte constată că, deşi recurentul invocă formal sub acest aspect dispoziţiile art. 252 și ale art. 253 C.civ., indicate ca temei juridic al pretenţiilor formulate, pentru a se prevala de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., nu este suficientă doar expunerea acestor dispoziţii legale, ci este necesar a se arăta în concret, prin raportare la argumentele reflectate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti contestate, de ce instanţa de apel a aplicat greşit sau a dat o interpretare eronată textelor legale apreciate incidente de recurent, situaţie care nu se regăseşte, însă, în cuprinsul cererii de recurs în analiză.

Recurentul afirmă şi faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale privind probarea pretențiilor, fiind restrânse nejustificat normele de drept referitoare la mijloacele de probă într-un litigiu.

În acest sens, învederează că dovada cheltuielilor de transport efectuate cu ocazia derulării procesului penal se poate face prin martori și prezumții, nu doar cu înscrisuri, cum ar fi reținut instanța de apel.

În aceste coordonate, Înalta Curte observă că, prin critica adusă hotărârii recurate, recurentul-reclamant reproşează instanţei de apel încălcarea unor reguli de procedură privind administrarea probelor, astfel încât analiza instanţei de recurs se va efectua din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ. („când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”), critica urmând a fi respinsă, ca nefondată, pentru argumentele ce succed.

Conform dispoziţiilor art. 478 alin.(2) C.proc.civ., „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.”

Potrivit art. 479 alin.(2) din acelaşi cod, „Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin.(2).”

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că în etapa procesuală a apelului, prin motivele de apel formulate, reclamantul nu a solicitat încuviinţarea de noi probe, context în care Înalta Curte apreciază că nu se poate imputa instanţei de apel o greşită aplicare a normelor de procedură anterior enunţate privitoare la administrarea probelor, acesta statuând, prin raportare la probatoriul administrat deja în cauză, că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de dovedire a pretenţiilor deduse judecăţii vizând cheltuielile de transport efectuate în cursul procesului penal, conform art. 249 C.proc.civ.

Această soluţie este în acord cu prevederile art. 10 alin. (1) şi cele ale art. 249 C.proc.civ. care, în esenţă, stabilesc că părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Totodată, având în vedere aceleaşi norme cuprinse în art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C.proc.civ., reiese că instanţa de apel va administra întregul probatoriu care este pertinent, concludent şi util cauzei, apreciere cu privire la care instanţa este suverană, iar neîncuviinţarea unor probe din oficiu nu poate constitui un motiv de nelegalitate, prin raportare la dispoziţiile art. 254 alin. (6) C.proc.civ., potrivit cărora „Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.”

Critica ce supune dezbaterii în recurs cuantumul rezonabil al sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin.(1) C.proc.civ.

Astfel, susţinerea recurentului privind verificarea în concret a cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma numărului de termene stabilite în procesul penal nu se poate transpune într-o critică de nelegalitate, cuantificarea daunelor decurgând, în speţă, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenţei şi a întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o astfel de apreciere reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Aserţiunea învederată nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează, în mod explicit, la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei care ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin.(1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr.184/2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Notă: Referitor la excluderea măsurilor restrictive de libertate de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul art. 539 C.proc.pen. a se vedea si deciziile nr. 908/2025, nr. 2039/2024, nr. 359/2024 şi nr. 1325/2023 pronunţate de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie