Prosecutor’s liability for non-anonymized media disclosure of personal data in criminal proceedings

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Comunicarea în mass-media de către procuror, din oficiu, a rechizitoriului fără anonimizarea datelor cu caracter personal. Încălcarea obligaţiilor profesionale. Nerespectarea obligaţiei de protejare a datelor cu caracter personal. Faptă ilicită. Despăgubiri morale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acţiune în răspundere civilă delictuală

date cu caracter personal

procuror

dreptul la demnitate, reputaţie, onoare

dreptul la imagine

despăgubiri morale

C.civ., art. 77, art. 1349, art. 1357

Legea nr. 190/2018, art. 7

Legea nr. 363/2018, art. 26

Regulamentul UE 2016/679, art. 82

H.C.S.M. nr. 197/2019, art. 28 alin. 1

Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, art. 12

Cazurile şi condiţiile de prelucrare a datelor cu caracter personal sunt consacrate, atât la nivel european, prin Regulamentul (UE) 2016/679, cât şi la nivel naţional prin adoptarea Legii nr. 190/2018 şi a Legii nr. 363/2018, în temeiul legislaţiei europene în materia prelucrării datelor cu caracter personal.

În continuarea reglementării primare a fost adoptată o legislaţie secundară, care instituie drepturi şi obligaţii în sarcina destinatarilor, iar încălcarea acestora sau exercitarea abuzivă a drepturilor subiective civile conturează elementele existenţei unei fapte ilicite, în accepţiunea dispoziţiilor art. 1357 C.civ.

De asemenea, potrivit Ghidului de bune practici privind relația sistemului judiciar cu mass-media aprobat prin Hotărârea nr. 197/17.09.2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, instanțele și parchetele, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă și promptă a publicului cu privire la activitatea desfășurată, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 544/2001, ale Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și ale Legii nr. 190/2018.

Astfel, fapta procurorului de caz de a comunica rechizitoriul întocmit către mass-media, din proprie iniţiativă, fără a exista vreo solicitare din partea vreunui jurnalist, în absenţa anonimizării datelor personale ale părţii reclamante şi care a creat premisele pentru publicarea ulterioară a articolelor de presă, cu consecinţa afectării dreptului său la demnitate, onoare şi reputaţie, a fost comisă cu încălcarea dispozițiilor art. 77 C.civ., care stipulează că orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile și condițiile prevăzute de legea specială şi atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condiţiile art. 1357 C.civ.

Împrejurarea că reclamantul avea calitatea de persoană publică nu poate determina exonerarea angajării răspunderii civile delictuale a părţii pârâte, întrucât, pe de o parte, divulgarea datelor personale intră sub incidenţa Legii nr. 190/2018, iar, pe de altă parte, în calitatea sa de magistrat procuror, conducător al unei unități de parchet, pârâtul avea obligația de a respecta Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019 prin care s-a adoptat Ghidul de bune practici privind relația dintre sistemul judiciar și mass media.

În consecinţă, faptei culpabile a pârâtului îi sunt aplicabile dispoziţiile din materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, incidente urmare a lezării dreptului reclamantului la imagine, onoare şi reputaţie prin încălcarea obligaţiei profesionale conţinute în Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 681 din 19 martie 2025

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba-Secţia I civilă la 03.11.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, la cursul euro afişat de către Banca Naţională a României la data plăţii, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin fapta de a comunica în mass-media rechizitoriul nr. x/P/2016, fără a anonimiza datele personale ale reclamantului.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii şi cerere de chemare în garanţie a numiţilor C. şi D., arătând că aceştia sunt autorii şi semnatarii articolului ,,A. cu dosar la P.I.C.C.J.”, publicat în (...) la 04.08.2022.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Alba

Prin sentinţa nr. 1573 din 25.05.2023, Tribunalul Alba-Secţia I civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a echivalentului în lei la data plății a sumei de 8000 euro cu titlu de despăgubiri. A obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia

Prin decizia nr. 1374 din 11.04.2024, Curtea de Apel Alba Iulia-Secţia I civilă a admis apelul pârâtului B. împotriva sentinţei civile nr. 1573/2023, pronunţate de Tribunalul Alba. A schimbat în parte sentinţa apelată, doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtului, pe care le-a diminuat de la 8000 de euro, la 4000 de euro. A menţinut, în rest, soluţia instanţei de fond.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1374/2024 a Curţii de Apel Alba Iulia-Secţia I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., pârâtul B., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât răspunderea pentru prelucrarea datelor cu caracter personal revine, potrivit Legii nr. 190/2018, exclusiv autorităţii publice ce are calitatea de operator de date cu caracter personal, iar nu angajaţilor persoane fizice, care lucrează la acest operator. În cauză, calitatea de operator de date cu caracter personal o are Parchetul de pe lângă Tribunalul X, conform art. 82 alin. (1) din Regulamentul UE 2016/679. Recurentul a indicat practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie şi a concluzionat că cel care a cauzat eventualul prejudiciu este ziaristul care a publicat datele cu caracter personal neanonimizate precum şi cei care le-au reluat ulterior.

Recurentul mai arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 1349-1357, art. 77 C.civ., art. 7 din Legea nr. 190/2018 şi că fapta de a comunica un extras din rechizitoriu s-a făcut cu respectarea art. 28 alin. (1) şi (4) din Hotărârea CSM nr. 197/2009. Comunicarea datelor personale ale reclamantului a vizat dispunerea unei măsuri în cursul urmăririi penale.

Disjungerea şi declinarea cauzei sunt specifice procesului penal şi nu sunt măsuri administrative, aşa cum în mod eronat a concluzionat instanţa de apel. Invocă în acest sens dispoziţiile art.46, art. 58 alin.(2), art. 63 C.proc.pen.

În mod eronat, instanţa de apel a concluzionat că datele personale ale intimatului reclamant puteau să devină publice numai dacă acesta avea calitatea de suspect sau inculpat în cauză şi dacă era afectată capacitatea de exercitare a funcţiei publice. Recurentul a avut în vedere faptul disjungerii şi cel al declinării într-o cauză în care urmărirea penală urma să fie finalizată prin emiterea rechizitoriului, act procedural în cadrul căruia s-au dispus, concomitent, şi alte măsuri. O atare faptă nu este de natură să atragă răspunderea juridică, întrucât nu încalcă niciun drept subiectiv. Încălcarea dreptului subiectiv a avut loc de către ziariştii, care au publicat şi reluat datele personale ale intimatului reclamant fără să le anonimizeze, deoarece potrivit art.20 din Legea nr. 544/2021, aceştia nu erau obligaţi să publice datele comunicate de recurent.

Intimatul reclamant nu a suferit niciun prejudiciu material sau moral. Până la 03.11.2022 când s-a finalizat procesul electoral la care participase, intimatul reclamant nu a formulat acţiune civilă, stând în pasivitate şi neluând niciun fel de măsuri, în conformitate cu art.253, art. 255 C.civ., pentru a se respecta de către cele două publicaţii dreptul la imagine şi de a-şi repara onoarea şi demnitatea afectate de publicarea datelor cu caracter personal.

Deci, în tot acest interval de timp, datele cu caracter personal au fost în spaţiul public, iar intimatul reclamant nu a luat nicio măsură din cele arătate pentru a-i fi apărată onoarea şi demnitatea. Abia după ce a pierdut alegerile pentru funcţia de membru în CSM, intimatul-reclamant s-a considerat prejudiciat, ca urmare a publicării datelor cu caracter personal. Este evident că o asemenea susţinere nu a fost probată de intimatul reclamant, deşi sarcina probei revenea acestuia.

Chiar şi în condiţiile reţinute de instanţele anterioare sub aspect material, fapta nu are caracter ilicit potrivit art.7 din Legea nr. 190/2018. Potrivit textului enunţat, prelucrarea datelor personale în scopuri jurnalistice poate fi făcută prin derogare de la capitolele II, III, IV, V, VI, VII, IX din Regulamentul general privind protecţia datelor, dacă aceasta priveşte date cu caracter personal ce sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate.

Or, intimatul reclamant avea calitatea de judecător şi preşedinte al Curţii de Apel X, informaţie de interes public şi care se regăseşte pe site-ul CSM 1909, pe site-ul Curţii de Apel X şi Agenţiei Naţionale pentru Integritate, unde se află declaraţia de avere şi de interese ale acestuia.

Totodată, potrivit art.5 lit.c) din Legea nr. 544/2001, fiecare autoritate sau instituţie publică, deci şi Curtea de Apel X, are obligaţia să comunice din oficiu informaţii de interes public cu privire la numele şi prenumele persoanelor din conducerea lor. Cum intimatul reclamant îndeplinea funcţia de preşedinte al Curţii de Apel X, numele şi prenumele său era în spaţiul public constituind o informaţie de interes public potrivit textului enunţat.

Pentru aplicarea art. 8 din Convenţie trebuie să existe un atac asupra reputaţiei unei persoane, care să atingă un anumit nivel de gravitate. Totodată, trebuie să existe o suficientă legătură între reclamant şi pretinsa atingere adusă reputaţiei. Or, prin fapta reclamată nu se poate reţine vreun atac asupra reputaţiei intimatului reclamant, iar măsura dispusă prin rechizitoriu nu face judecăţi de valoare asupra probităţii morale sau profesionale ale acestuia.

Deşi recurentul a invocat în apel mai multe hotărâri ale Curţii Europene a Dreptului Omului, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra aplicabilităţii lor, încălcând astfel dreptul la apărare.

În mod eronat, instanţele anterioare au considerat că recurentul a încălcat Hotărârea CSM nr. 197/2019 ce aprobă ghidul de bune practici privind relaţia sistemului judiciar cu mass media. Potrivit art. 77 C.civ. „orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate se poate face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de legea specială.” Per a contrario, poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală numai atunci când sunt încălcate dispoziţiile legii speciale care reglementează cazurile şi condiţiile de prelucrare a datelor cu caracter personal, nu şi atunci când se încalcă, eventual, un ghid de bune practici, care nu constituie o lege specială.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia de netimbrare a recursului şi excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ., întrucât nu sunt deduse judecăţii aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că existenţa imputabilităţii operatorului de date cu caracter personal nu exclude şi nu reprezintă exonerarea de răspundere a persoanei, care este responsabilă de divulgarea datelor. Operatorul are obligaţia de a îşi instrui/informa angajaţii şi de a îi consilia însă, dacă aceştia aleg să nu respecte obligaţiile legale, o fac pe propria răspundere.

Comunicarea către mass-media a unui document oficial cu informaţii de interes public predominant, fără a se manifesta diligenţa implicită şi subsidiară de anonimizare a datelor personale ale intimatului, cu caracter confidenţial statuat de lege a creat posibilitatea dispersării în spaţiul public a numelui acestuia.

Încălcarea obligaţiei de protejare a datelor cu caracter personal a fost reţinută şi de Inspecţia Judiciară, Direcţia de inspecţie pentru procurori prin Rezoluţia nr. 3187/2021.

Mai mult, nu Parchetul de pe lângă Tribunalul X a comunicat rechizitoriul, ci recurentul, în calitate de procuror de caz, neutilizându-se mijloacele de comunicare oficiale prin Biroul de presă al Unităţii, comunicarea nefiind înregistrată în Registrul de corespondenţă.

De altfel, atragerea răspunderii recurentului este pentru încălcarea normelor prevăzute de Codul civil, nefiindu-i reţinută răspunderea în temeiul art. 82 din Regulamentul UE nr. 2016/679.

În ceea ce priveşte derogările permise de art. 7 din Legea nr. 363/2018, invocate drept cauze exoneratoare de răspundere, procurorul nu face nici activitate jurnalistică, literară sau academică ca să poată fi reţinută incidenţa textului de lege invocat.

De altfel, eronat se raportează recurentul şi la măsura disjungerii, aceasta nefiind luată faţă de intimat. Măsura disjungerii este o măsură procesuală faţă de judecată sau faţă de cercetarea penală, iar nu faţă de persoană, dispoziţiile art. 63 raportate la art. 46 C.proc.pen. fiind elocvente şi neechivoce în acest sens.

Nu se pot reţine nici dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 544/2001, recurentul nefăcând dovada că informaţiile comunicate sunt de interes public, susţinând de altfel că incidenţa dispoziţiilor precitate ar justifica încălcarea dispoziţiilor art. 24 din Hotărârea CSM nr. 197/2019.

Ceea ce a atras răspunderea recurentului nu este faptul că intimatul avea sau nu calitatea de conducător al unei instanţe, ci faptul că s-au comunicat date cu caracter personal ale unei persoane, care nu avea nici calitatea de suspect şi care nu avea nici diminuată capacitatea de exercitare a funcţiei publice.

De altfel, în total dezinteres faţă de normele legale, recurentul apreciază că nu ar avea răspundere pentru simplul fapt că ziariştii nu erau obligaţi să publice datele comunicate de intimat. Or, simpla comunicare către mass-media atrage antrenarea răspunderii, în condiţiile în care această comunicare nu îndeplineşte condiţiile legale.

Nici teza potrivit căreia anonimizarea datelor cu caracter personal ar fi în sarcina jurnaliştilor nu poate fi primită, în condiţiile în care dispoziţiile HCSM nr. 197/2019 se aplică magistraţilor, subiectul acestor norme fiind clar determinat.

II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtului este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., motiv de casare ce sancţionează cu nelegalitatea hotărârii pronunţate cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul-pârât învederează, în esenţă, următoarele aspecte de nelegalitate: recurentul-pârât nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât răspunderea pentru prelucrarea datelor cu caracter personal revine, potrivit Legii nr. 190/2018 privind măsurile de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor), exclusiv autorităţii publice ce are calitatea de operator de date cu caracter personal, în cauză Parchetul de pe lângă Tribunalul X, în conformitate cu dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Regulamentul UE 2016/679; întrucât nu a analizat hotărârile judecătoreşti indicate de către recurent cu titlu de practică judiciară în materie în cadrul motivelor de apel, instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al acestuia; în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în sensul că fapta ilicită nu există, iar prejudiciul moral nu a fost dovedit, hotărârea instanţei de apel fiind dată cu încălcarea greşită a dispoziţiilor art. 1349-1357 C.civ., art. 77 C.civ., art. 7 din Legea nr. 190/2018; în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că recurentul a încălcat Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/17.09.2019 pentru aprobarea Ghidului de bune practici privind relaţia sistemului judiciar cu mass-media.

Referitor la critica privind lipsa calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, Înalta Curte constată că, potrivit art. 82 din Regulamentul (UE) 2016/679 invocat de către recurentul-pârât în susţinerea acestui motiv de recurs, „(1) Orice persoană care a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a unei încălcări a prezentului regulament are dreptul să obţină despăgubiri de la operator sau de la persoana împuternicită de operator pentru prejudiciul suferit. (2) Orice operator implicat în operaţiunile de prelucrare este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de operaţiunile sale de prelucrare care încalcă prezentul regulament. Persoana împuternicită de operator este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de prelucrare, numai în cazul în care nu a respectat obligaţiile din prezentul regulament, care revin în mod specific persoanelor împuternicite de operator sau a acţionat în afara sau în contradicţie cu instrucţiunile legale ale operatorului.”

Prin raportare la normele juridice menţionate, Înalta Curte decelează că dispoziţiile legale menţionate instituie şi o răspundere a persoanelor împuternicite de operatorul de date personale pentru modalitatea de prelucrare a datelor personale, cu nerespectarea dispoziţiilor legale, iar nu doar o răspundere exclusivă a operatorului de date personale, contrar susţinerilor recurentului-pârât. În acest context, răspunderea operatorului de date cu caracter personal nu exclude şi nu exonerează de răspundere persoana care este responsabilă, în concret, de divulgarea datelor personale, atâta timp cât aceasta din urmă nu a respectat obligaţiile specifice.

Evocând situaţia de fapt stabilită de către instanţele devolutive şi necontestată de părţi, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât, în calitate de procuror de caz, a comunicat din oficiu, spre publicare, in extenso, rechizitoriul pe care l-a întocmit în dosarul nr. x/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul X, act care cuprindea și dispoziția de disjungere și declinare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția de investigare a infracțiunilor din justiție, față de reclamantul A., judecător și președinte al Curții de Apel X, precum și față de alți foști magistrați judecători, fără ca datele personale ale reclamantului intimat să fie anonimizate.

Aşa cum rezultă din probele administrate (adresa nr. 23/IP/2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul X, adresa nr. 37062/B.I.R.P./2021 a Tribunalului X), nu a existat un comunicat oficial din partea instituției reprezentate de către pârât cu referire la dosarul în cauză sau un răspuns oficial la o solicitare a reprezentanților mass-media de comunicare a rechizitoriului sau a unor informații din cuprinsul acestuia. Astfel, relevant pentru soluţionarea litigiului pendinte, din perspectiva aprecierii calităţii procesuale pasive a autorului faptei ilicite, a elementelor constitutive ale faptei ilicite şi a temeiului juridic invocat, prin demersul judiciar, este împrejurarea că fapta de a comunica rechizitoriul a fost realizată de către recurentul pârât din proprie iniţiativă, fără a exista vreo solicitare din partea vreunui jurnalist.

Înalta Curte notează că comunicarea rechizitoriului către presă nu a fost consecinţa exercitării libertăţii de exprimare a presei, sub aspectul dreptul de a primi şi a solicita informaţii de interes public, ci efectul manifestării de voinţă libere a recurentului-pârât, care, în calitate de procuror de caz, a comunicat actul de procedură.

Faţă de modalitatea de comunicare a rechizitoriului către mass-media, nu se poate considera că răspunderea pentru omisiunea anonimizării datelor personale ale intimatului-reclamant ar reveni instituției, respectiv Parchetului de pe lângă Tribunalul X, în calitate de operator de date cu caracter personal, întrucât nu Parchetul de pe lângă Tribunalul X a comunicat actul de procedură, ci recurentul-pârât, în calitate de procuror de caz, fără a utiliza mijloacele specifice de comunicare oficiale ale instituţiei.

Nu în ultimul rând, este de observat că, deşi în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul invocă dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (UE) 2016/679, prin demersul judiciar introductiv de instanţă, reclamantul a solicitat tragerea la răspundere civilă delictuală pentru săvârşirea faptei de a comunica un rechizitoriu, fără anonimizarea datelor personale, în temeiul dispoziţiilor art. 1357 C.civ., ca efect al încălcării de către recurentul-pârât a obligaţiilor prevăzute de art. 28 alin. (1) şi (4) din Hotărârea CSM nr. 197/2019 şi a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 363/2018 privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autorităţile competente în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale şi combaterii infracţiunilor sau al executării pedepselor, măsurilor educative şi de siguranţă, precum şi privind libera circulaţie a acestor date.

Prin urmare, analiza pretenţiilor deduse judecăţii şi, în mod corelativ, a apărărilor părţii adverse, se raportează la dispoziţiile legale invocate de către reclamant, acestea fiind cele care dau configuraţia juridică a cauzei pendinte.

Înalta Curte constată că recurentul invocă dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (UE) 2016/679, pentru justificarea lipsei calităţii procesuale pasive. Aşa cum s-a menţionat supra, dispoziţiile prevăzute în Regulament consacră atât răspunderea operatorului de date cu caracter personal, cât şi răspunderea persoanei responsabile, în concret, de divulgarea datelor personale, atâta timp cât aceasta din urmă nu a respectat obligaţiile specifice.

Astfel, norma juridică de drept european reglementează posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale a persoanei responsabile, în concret de divulgarea datelor cu caracter personal, şi nu o exclude, aşa cum pretinde în mod greşit recurentul. În plus, o consacrare la nivel naţional a normelor Regulamentului Uniunii Europene s-a realizat prin adoptarea Legii nr. 363/2018, care stipulează în mod expres în cuprinsul dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) că se “interzice persoanei împuternicite de către operator să prelucreze datele cu caracter personal cu depăşirea instrucţiunilor primite de la operator”.

În apărare, recurentul invocă dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţia României. Potrivit normei juridice antereferite „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.

Înalta Curte relevă că este reglementată libertatea de exprimare şi limitele în care aceasta se desfăşoară în ce priveşte editorul, realizatorul, autorul, organizatorul de manifestări artistice şi proprietarul mijlocului de comunicare, de difuzare, a acestor manifestări. Aceste norme juridice nu sunt aplicabile cauzei pendinte, întrucât procurorul nu desfăşoară asemenea activităţi, fiind reprezentantul puterii publice. Norma constituţională invocată conturează titularii dreptului la libertatea de exprimare şi obligaţiile corelative ale acestora în exercitarea dreptului subiectiv şi nu este incidentă în cauză, întrucât recurentul-pârât are calitatea de procuror, nefăcând parte din categoria subiectelor active ale acestui drept.

Recurentul invocă şi dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, potrivit cărora „Mijloacele de informare în masă nu au obligaţia să publice informaţiile furnizate de autorităţile sau de instituţiile publice”, încercând să acrediteze ideea că acţiunea de publicare a datelor personale ale intimatului-reclamant este imputabilă exclusiv conduitei ziariştilor.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că fapta ilicită din prezenta cauză nu este reprezentată de acţiunea ziariştilor de publicare a datelor personale, ci de acţiunea recurentului-pârât de comunicare în mass-media a unor informaţii cu privire la intimatul-reclamant în absenţa anonimizării datelor personale ale acestuia.

Astfel, fapta recurentului-pârât este cea care a creat premisele pentru publicarea ulterioară a articolelor de presă, cu consecinţa afectării dreptului intimatului-reclamant la demnitate, onoare şi reputaţie, iar nu conduita ziariştilor, care au publicat ceea ce recurentul-pârât le-a oferit spre publicare cu încălcarea propriilor obligaţii profesionale.

Faţă de cele arătate, critica privind lipsa calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât va fi respinsă, ca nefondată.

În ce priveşte încălcarea dreptului la apărare al recurentului-pârât prin neanalizarea, de către instanţa de apel, a hotărârilor judecătoreşti la care acesta a făcut trimitere prin motivele de apel, Înalta Curte constată că o astfel de critică nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ., care reglementează două ipoteze distincte de nelegalitate ale hotărârii recurate şi anume, când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normele de drept material, sau când hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a acestora. Sunt vizate situaţiile în care instanţa evocă normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, dar le încalcă „în litera sau în spiritul lor”, ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Or, neluarea în considerare a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii similare nu este de natură să contureze vreo nelegalitate în sensul textului legal menţionat, deoarece nu se circumscrie situaţiei în care instanţa ar putea proceda la încălcarea, interpretarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept material.

Critica ar putea fi încadrată, în funcţie de modalitatea în care a fost exprimată, respectiv, neanalizarea, de către instanţa de apel, a hotărârilor judecătoreşti la care s-a făcut trimitere prin motivele de apel, în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. privind o eventuală omisiune a instanţei de apel de a cerceta toate aspectele cu care a fost învestită. Însă, chiar şi în această încadrare, ea nu poate fi primită, întrucât jurisprudenţa invocată de oricare dintre părţi în cadrul cercetării judecătoreşti este una pur exemplificativă, orientativă, nu constituie izvor de drept şi nu este aptă să fundamenteze raţionamentul logico-juridic al instanţei.

Prin urmare, nici o eventuală omisiune a instanţei de judecată, de a face referiri, în considerentele hotărârii pronunţate, la o astfel de jurisprudenţă, nu este sancţionabilă prin prisma aspectului de nelegalitate invocat de către recurent, acela al unei pretinse încălcări a dreptului la apărare, întrucât dreptul la apărare nu poate fi lezat de aspecte, care nu beneficiază de o consacrare legală.

Referitor la critica privind modalitatea în care instanţa de apel a statuat asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că, subsumat acestui aspect, recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1349-1357 C.civ., art. 77 C.civ. şi art. 7 din Legea nr. 190/2018.

Dispoziţiile art. 1349-1357 C.civ., pe care recurentul le apreciază ca fiind încălcate de către instanţa de apel reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C.civ.), răspunderea civilă contractuală (art. 1350 C.civ.), cauzele exoneratoare de răspundere (art. 1351-1354 C.civ.), clauze şi anunţuri privitoare la răspundere (art. 1355-1356 C.civ.), răspunderea civilă pentru fapta proprie (art. 1357 C.civ.).

În concret însă, recurentul pretinde că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în sensul că fapta ilicită imputată acestuia nu există, iar prejudiciul moral nu a fost dovedit.

Condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt reglementate de art. 1357 C.civ., potrivit căruia „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.”

Din perspectiva textului legal menţionat, angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se realizează prin îndeplinirea următoarelor condiţii: comiterea unei fapte ilicite; cauzarea unui prejudiciu; săvârşirea faptei cu vinovăţie; existenţa unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Contrar alegaţiilor recurentului în sensul că fapta ilicită imputată acestuia nu există şi, prin urmare, condiţiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite, Înalta Curte evidenţiază, în acord cu cele statuate de către instanţa de apel, că fapta ilicită generatoare a prejudiciului săvârşită de către recurentul-pârât constă în comunicarea, din oficiu, a documentului public oficial (rechizitoriul nr. x/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul X) fără manifestarea diligenţei de anonimizare a unor date cu caracter confidenţial statuate de lege cu privire la persoana intimatului-reclamant.

Această faptă a fost comisă cu încălcarea dispozițiilor art.77 C.civ., care stipulează că orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile și condițiile prevăzute de legea specială.

Cazurile şi condiţiile de prelucrare a datelor cu caracter personal sunt consacrate atât la nivel european, prin Regulamentul (UE) 2016/679, cât şi la nivel naţional prin adoptarea Legii nr. 190/2018 şi a Legii nr. 363/2018, în temeiul legislaţiei europene în materia prelucării datelor cu caracter personal.

În continuarea reglementării primare a fost adoptată o legislaţie secundară, care instituie drepturi şi obligaţii în sarcina destinatarilor, iar încălcarea acestora sau exercitarea abuzivă a drepturilor subiective civile conturează elementele existenţei unei fapte ilicite, în accepţiunea dispoziţiilor art. 1357 C.civ.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit Ghidului de bune practici privind relația sistemului judiciar cu mass-media aprobat prin Hotărârea nr. 197/17.09.2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, instanțele și parchetele, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă și promptă a publicului cu privire la activitatea desfășurată, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 544/2001, ale Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și ale Legii nr. 190/2018.

Potrivit art. 28 alin. (1) din această hotărâre, „Comunicarea de informaţii privind stadiul actelor de cercetare reprezentanţilor mass-media poate fi făcută numai după ce există suspect în cauză. Dacă fapta ce formează obiectul dosarului penal prezintă un grad de pericol social ridicat sau justifică un interes deosebit pentru public pot fi comunicate informaţii despre începerea urmăririi penale cu privire la faptă şi măsurile dispuse în cauză pentru identificarea făptuitorului sau strângerea probelor, cu excepţia situaţiei în care prin transmiterea acestor informaţii s-ar periclita rezultatul anchetei.”, iar potrivit alin. (4) „Numele şi prenumele persoanei faţă de care se desfăşoară urmărirea penală, faţă de care au fost dispuse măsuri în cursul urmăririi penale ori faţă de care s-a dispus trimiterea în judecată pot fi comunicate public numai dacă faptele pentru care este urmărită penal afectează capacitatea de exercitare a funcţie publice, în acord cu dispoziţiile art. 14 alin. (I) din Legea 544/2001.”

În calitatea sa de magistrat procuror, conducător al unei unități de parchet, recurentul-pârât avea obligația de a respecta Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019, prin care s-a adoptat ghidul de bune practici privind relația dintre sistemul judiciar și mass media.

În acest sens sunt şi dispozițiile art. 12 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, potrivit cărora, judecătorii și procurorii sunt obligați să respecte inclusiv îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente și ordine de serviciu.

Înalta Curte decelează că magistraţii au drepturi şi obligaţii specifice funcţiei publice, care le-a fost încredinţată, iar exercitarea abuzivă a drepturilor sau încălcarea obligaţiilor conturate în temeiul legislaţiei secundare pot constitui fapte ilicite, dacă acestea intră în conflict cu alte drepturi, respectiv dreptul la protecţia vieţii private, la demnitate şi onoarea altei persoane.

În aprecierea caracterului ilicit al faptei, sunt avute în vedere normele juridice care alcătuiesc atât fondul normativ primar, cât şi fondul normativ secundar, dar deopotrivă și normele de conviețuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însuși conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.

În cauză, prin rezoluția nr. 3187 din 10.02.2022 a Direcției de inspecție pentru procurori, s-a reţinut că recurentul-pârât a comunicat, din oficiu, întregul rechizitoriul către un reprezentant al mass – mediei, fără a manifesta diligența implicită și subsidiară de anonimizare a unor date cu caracter confidențial statuat de lege și astfel, creând posibilitatea dispersării în spațiul public a datelor personale deținute de reclamant, cu privire la care nu existau date certe și de actualitate care să atragă răspunderea penală a acestuia.

Această faptă dovedită prin probatoriul administrat în cauză reprezintă o faptă ilicită, în accepţiunea art. 77 C.civ., prin nerespectarea de către reclamantul-pârât a obligației de protejare a datelor cu caracter personal şi atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condiţiile art. 1357 C.civ., deoarece cauzează reclamantului un prejudiciu (afectarea dreptului la viaţă privată, onoare şi demnitate).

Prin urmare, Înalta Curte reţine ca nefiind fondate susţinerile recurentului pârât cu privire la inexistenţa faptei ilicite, pentru argumentele mai sus-expuse.

Recurentul învederează că acţiunea de comunicare a datelor personale ale intimatului-reclamant reprezintă un fapt licit, încadrându-se în cea de-a doua ipoteză reglementată de art. 28 alin. (4) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019, şi anume dispunerea unei măsuri în cursul urmăririi penale, iar disjungerea şi declinarea sunt măsuri specifice procesului penal, iar nu măsuri administrative, cum eronat reţine instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, măsurile la care fac trimitere dispoziţiile art. 28 alin. (4) din Hotărârea CSM nr.197/2019 se referă la persoana faţă de care se desfăşoară urmărirea penală, iar nu la măsuri faţă de activitatea de judecată, cum sunt disjungerea şi declinarea.

În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 46 C.proc.pen. invocat de recurent „(1) Pentru motive temeinice privind buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni. (2) Disjungerea cauzei se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor.”

Aceste dispoziţii sunt aplicabile, conform art. 63 alin. (1) C.proc.pen., şi în cursul urmăririi penale.

Prin urmare, măsurile menţionate (disjungerea şi declinarea) nu se circumscriu celor prevăzute de art. 28 alin. (4) din Hotărârea CSM nr. 197/2019, consecinţa relevantă în prezenta cauză fiind aceea că nu justifică modalitatea în care recurentul-pârât a făcut publice datele cu caracter personal ale intimatului-reclamant, pentru ca acesta să fie exonerat de răspunderea civilă delictuală reţinută în sarcina sa.

În concluzie, Înalta Curte reţine, în acord cu considerentele instanţei devolutive, că fapta ilicită comise de către recurentul-pârât constă în comunicarea, din oficiu, în mass-media, a rechizitoriului nr. x/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul X, fără anonimizarea datelor personale ale intimatului-reclamant, în afara cadrului legal dat consacrat de dispoziţiile art. 82 din Regulamentul (UE) 2016/679, art. 77 C.civ., ale Legii nr. 190/2018 şi ale art. 28 alin. (1) şi (4) din Hotărârea CSM nr. 197/2019 şi precum art. 26 din Legea nr. 363/2018 privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autorităţile competente în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale şi combaterii infracţiunilor sau al executării pedepselor, măsurilor educative şi de siguranţă, precum şi privind libera circulaţie a acestor date.

Relevantă în acest sens este şi Rezoluţia nr. 3187/2021 a Inspecţiei Judiciare-Direcţia de inspecţie pentru procurori, emisă urmare a sesizării formulate de către intimatul-reclamant, prin care s-a reţinut că recurentul-pârât a „comunicat către un reprezentant mass-media local un document oficial cu informaţii de interes public predominant, omiţând să manifeste diligenţa implicită şi subsidiară a unor date izolate, dar cu caracter confidenţial statuat de lege, creând fără voie, posibilitatea dispersării în spaţiu public a numelui petentului, faţă de care nu există date certe şi de actualitate cu rezultat de inculpare...”, faptă comisă „...din culpă prin neprevederea rezultatului faptei...”.

Referitor la afirmaţia recurentului-pârât în sensul că intimatul-reclamant nu a dovedit prejudiciul moral, Înalta Curte relevă, pe de o parte, că stabilirea existenţei faptei ilicite face de prisos analiza celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, inclusiv cea cu privire la existenţa prejudiciului.

Pe de altă parte, prejudiciul moral nu trebuie dovedit, ci se prezumă că există urmare a faptei ilicite săvârşite, iar evaluarea sa se realizează de către instanţa de judecată, pe baza unor criterii generale privind importanţa valorilor lezate şi situaţia personală a victimei, aplicate la situaţia particulară dedusă judecăţii.

În cauză, fapta recurentului-pârât a determinat publicarea unor articole de presă prin care imaginea intimatului-reclamant având funcţia de judecător şi preşedinte al Curţii de Apel X a fost afectată prin menţionarea numelui său într-un dosar penal privind două grupări infracţionale notorii, atât în raporturile cu justiţiabilii, dar şi faţă de colegii judecători, inclusiv în ce priveşte alegerile pentru desemnarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, funcţie pentru care candida şi intimatul-reclamant.

Contrar susţinerilor recurentului, împrejurarea că intimatul-reclamant avea calitatea de persoană publică, fiind, la acea vreme, preşedintele Curţii de Apel X şi candidat la ocuparea unui post de membru în Consiliul Superior al Magistraturii, nu poate determina exonerarea angajării răspunderii civile delictuale a acestuia, întrucât divulgarea datelor personale intră sub incidenţa Legii nr. 190/2018, iar din probatoriul administrat de către instanţele devolutive nu a rezultat că intimatul-reclamant ar fi făcut publice datele sale cu caracter personal cu referire la dosarul penal în care s-a întocmit rechizitoriul făcut public de către recurent.

De asemenea, momentul la care intimatul-reclamant a înţeles să declanşeze prezenta procedură judiciară, respectiv ulterior finalizării alegerilor membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, este lipsit de relevanţă în ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, câtă vreme cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, nefiind încălcată vreo normă procesuală care să afecteze exerciţiul dreptului material la acţiune.

Critica recurentului cu privire la exonerarea răspunderii civile delictuale, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 190/2018, este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 7 din Legea nr. 190/2018, „Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare în vederea asigurării unui echilibru între dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie, prelucrarea în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare poate fi efectuată, dacă aceasta priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată, prin derogare de la următoarele capitole din Regulamentul general privind protecţia datelor: a) capitolul II - Principii; b) capitolul III - Drepturile persoanei vizate; c) capitolul IV - Operatorul şi persoana împuternicită de operator; d) capitolul V - Transferurile de date cu caracter personal către ţări terţe sau organizaţii internaţionale; e) capitolul VI - Autorităţi de supraveghere independente; f)capitolul VII - Cooperare şi coerenţă; g) capitolul IX - Dispoziţii referitoare la situaţii specifice de prelucrare.”

Textul legal invocat de către recurent nu este incident cauzei pendinte şi, prin urmare, nu este exonerator de răspundere civilă pentru acesta, întrucât se referă la prelucrarea datelor personale în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare, activităţi care nu se circumscriu obiectului prezentei cauze, iar efectul legii nu poate fi extins, prin analogie, la situaţii care nu intră în sfera sa de aplicare, în aplicarea principiului exceptio est strictissimae interpretationis.

Litigiul pendinte nu are nicio legătură cu limitele exercitării dreptului la liberă exprimare a jurnaliştilor sau artiştilor, ci la modalitatea în care organul judiciar transmite în spaţiul public datele cu caracter personal ale participanţilor la procesul penal.

În soluţionarea cauzei, instanţele devolutive au avut în vedere cadrul procesual conturat de către reclamant prin demersul judiciar realizat, inclusiv temeiul juridic astfel cum a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv art. 77, art. 1357 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală, ca urmare a încălcării, de către recurentul-pârât, a obligaţiilor prevăzute de art. 28 alin. (1) şi (4) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019 şi a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 363/2018 privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autorităţile competente în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale şi combaterii infracţiunilor sau al executării pedepselor, măsurilor educative şi de siguranţă, precum şi privind libera circulaţie a acestor date.

Recurentul afirmă că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind afectate dreptul la imagine şi reputaţie ale intimatului-reclamant, astfel cum sunt reglementate de textul legal menţionat.

Această susţinere este eronată, având în vedere argumentele expuse supra în cuprinsul cărora s-a statuat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prin raportare la normele juridice invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, fiind afectat dreptul la imagine şi reputaţie al reclamantului.

Prin urmare, acest argument al recurentului-pârât nu se raportează la considerentele hotărârii instanţei de apel şi la normele de drept material în temeiul cărora instanţa de apel şi-a fundamentat raţionamentul logico-juridic.

În completarea argumentelor instanţei de apel, Înalta Curte evidenţiază că există o jurisprudenţă bogată a Curţii Europene a Drepturilor Omului în ipoteza în care prelucrarea datelor cu caracter personal intră în conflict cu dreptul la respectarea vieţii private, a onoarei şi a demnităţii.

Astfel, instanţa europeană a statuat că pentru a stabili dacă informațiile cu caracter personal păstrate de autorități implică vreun aspect al vieții private, se va ține seama în mod corespunzător de contextul specific, în care au fost înregistrate și păstrate informațiile în cauză, de natura informațiilor înregistrate, de modul în care sunt utilizate și prelucrate acestea, precum și de rezultatele care pot fi obținute [S. și Marper împotriva Regatului Unit (MC), pct. 67]. Protecția datelor cu caracter personal are o importanță fundamentală pentru exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este garantat de art. 8 din Convenție [Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy împotriva Finlandei (MC), pct. 133]. Astfel, utilizarea și difuzarea informațiilor referitoare la viața privată a unei persoane, care sunt stocate într-un registru secret, intră sub incidența art. 8 § 1 [Leander împotriva Suediei, pct. 48; Rotaru împotriva României (MC), pct. 46]. 154. Dreptul intern trebuie să ofere garanții adecvate pentru a împiedica orice utilizare a datelor cu caracter personal care ar putea fi incompatibilă cu garanțiile prevăzute de acest articol (Z împotriva Finlandei, pct. 95).

În conformitate cu constatările sale în cauza S. și Marper împotriva Regatului Unit (MC), pct. 103, Curtea a stabilit că necesitatea unor astfel de garanții este cu atât mai mare în cazul în care protecția datelor cu caracter personal face obiectul unei prelucrări automate, în special atunci când aceste date sunt utilizate de organele de poliție. Dreptul național ar trebui, de asemenea, să conțină garanții de natură să protejeze astfel de date relevante în mod eficient împotriva utilizării necorespunzătoare și abuzurilor (Gardel împotriva Franței, pct. 62).

În ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal care fac parte din domeniul public, faptul că informațiile în cauză aparțin deja domeniului public nu le exclude în mod necesar din sfera protecției conferite de art. 8 [Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy împotriva Finlandei (MC), pct. 134]. Considerente care țin de viața privată sunt puse în discuție în cazul în care au fost colectate date privind o anumită persoană, au fost prelucrate sau utilizate date cu caracter personal sau materialele în cauză au fost publicate într-o manieră sau într-o măsură care depășește așteptările.

Curtea a constatat, în special, că art. 8 prevede dreptul la o formă de autodeterminare informațională, permițând unei persoane să invoce dreptul la respectarea vieții private în ceea ce privește date care, deși sunt neutre, sunt colectate, prelucrate și difuzate publicului, într-o formă sau într-o manieră care pune în discuție drepturile persoanelor în cauză prevăzute la art. 8.

Printr-o ultimă critică, se arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurentul a încălcat Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019 pentru aprobarea Ghidului de bune practici privind relaţia sistemului judiciar cu mass-media.

Într-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 77 C.civ., recurentul apreciază că răspunderea civilă poate fi atrasă numai atunci când sunt încălcate dispoziţiile legii speciale, care reglementează cazurile şi condiţiile de prelucrare a datelor cu caracter personal, nu şi atunci când se încalcă un eventual ghid de bune practici, care nu constituie o lege specială.

În completarea considerentelor expuse în analizarea celei de-a treia critici, Înalta Curte subliniază că fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale este aceea prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane. În aprecierea caracterului ilicit al faptei, sunt avute în vedere nu numai normele juridice, dar deopotrivă şi normele de convieţuire socială în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.

Câtă vreme încălcarea dispoziţiilor din Ghidul de bune practici privind relaţia sistemului judiciar cu mass-media, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019, este sancţionabilă cu abaterea disciplinară, nu se poate aprecia că aceasta nu poate reprezenta o faptă ilicită în materia răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care prin săvârşirea acesteia se aduce atingere dreptului subiectiv al unei persoane.

Aşa cum s-a arătat în cadrul unor considerente anterioare, în calitatea sa de magistrat procuror, conducător al unei unități de parchet, recurentul-pârât avea obligația de a respecta Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019 prin care s-a adoptat ghidul de bune practici privind relația dintre sistemul judiciar și mass media.

Nerespectarea acestor dispoziţii de către recurent este dovedită şi prin Rezoluţia nr. 3187/2021 a Inspecţiei Judiciare-Direcţia de inspecţie pentru procurori, emisă urmare a sesizării formulate de către intimatul-reclamant.

În consecinţă, faptei culpabile a recurentului-pârât îi sunt aplicabile dispoziţiile din materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, incidente urmare a lezării dreptului intimatului-reclamant la imagine, onoare şi reputaţie prin încălcarea obligaţiei profesionale conţinute în Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019, astfel încât soluţia adoptată prin hotărârea instanţei de apel recurată în prezenta cauză este una conformă legii.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1374/2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă.