Nullity of donation contract due to lack of authentic form versus conversion into autonomous manual donations via phased payments

Contract de donaţie nul pentru lipsa formei autentice. Plăţi succesive efectuate prin transfer bancar. Neîndeplinirea condiţiilor conversiunii donaţiei nule în dar manual

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Contractul

Index alfabetic: donaţie

dar manual

formă autentică

plăţi succesive

C.civ. 1864, art. 644, art. 978, art. 1191

De esenţa darului manual este predarea efectivă, integrală şi imediată a bunului donat. Or, remiterea eşalonată a sumei ce a constituit obiectul donaţiei nule pentru lipsa formei autentice nu întruneşte condiţia esenţială a predării imediate şi totale a sumei stipulate în actul nul.

O astfel de plată etapizată, prestabilită prin contractul de donaţie, exprimă o intenţie contractuală complexă şi nu o simplă liberalitate executată spontan, ceea ce contravine spiritului donaţiei manuale care, la rândul său, trebuie să respecte toate condiţiile de formă şi de fond edictate de legea în vigoare la momentul tradiţiunii, pentru a fi considerată valabilă.

În egală măsură, pentru validitatea fiecărui dar manual trebuie dovedit că la momentul predării donatorul a avut intenţia de a gratifica. Însă, câtă vreme plăţile succesive s-au efectuat în executarea unei obligaţii asumate printr-un contract nul şi în temeiul aceleiaşi rezoluţii de gratificare, neexistând o intenţie de a dona exprimată distinct şi individual pentru fiecare remitere, remiterile succesive nu pot fi considerate donaţii autonome, ci simple acte de executare vizând un titlu afectat de nulitate.

Aşadar, nu este posibilă calificarea juridică a remiterilor succesive de bani realizate în temeiul unui contract de donaţie, nul pentru lipsa formei autentice, într-o serie de daruri manuale valabile, o astfel de operaţiune fiind în măsură să eludeze regimul juridic al donaţiilor, prin golirea de conţinut a cerinţei formei autentice şi, totodată, să lezeze principiul securităţii juridice.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 850 din 1 aprilie 2025

Circumstanțele cauzei

Obiectul Cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 06.10.2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat instanței ca prin hotărârea care se va pronunţa în cauză să se dispună:

- constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat cu pârâta în anul 2009, contract constatat prin înscrisul având încheierea de dată certă nr. 3265/15.06.2009, atribuită de notar public X, din localitatea Mihăilești, județul Giurgiu;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei de 271.406 Euro, care a făcut obiectul donaţiei;

- instituirea de măsuri asigurătorii constând în sechestru asigurător asupra imobilelor achiziționate de pârâtă conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr 1147/15.07.2009, de notar public X.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București

Prin sentinţa civilă nr. 1224 din 24.09.2021, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 1190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Curte de Apel București

Prin decizia civilă nr. 130A din 01.02.2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul – reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1224/2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis cererea introductivă și anulat contractul de donație intervenit între părți, a obligat pârâta să restituire reclamantului suma de 271.406 EUR (plătibilă în lei, la cursul BNR din ziua plăţii), precum și la plata către acesta a sumei de 25.231,71 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare din primă instanţă şi apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Calea de atac a recursului exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct.5, 6 și 8 C.proc.civ., solicitând instanței de recurs să admită calea de atac formulată, să caseze în totalitate decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare către Curtea de Apel București, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, în data de 09.04.2024, recurenta-pârâtă a formulat cerere de suspendare a executării deciziei civile nr.130A/01.02.2023.

Prin încheierea din data de 23.04.2024, Înalta Curte a admis cererea petentei și a dispus suspendarea executării deciziei recurate, până la soluționarea prezentului recurs.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta arată că potrivit art. 20 C.proc.civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și aplicarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil, sub sancțiunile prevăzute de lege, unul dintre cele mai importante principii fundamentale ale procesului civil fiind reprezentat chiar de rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În speță, însă, instanța de apel a ignorat cu desăvârșire această obligație legală și nu numai că nu a stăruit în calificarea corectă a raporturilor de fapt și de drept existente între părți, dar a și făcut abstracție de calificările date de părți și a ignorat în parte motivele de apel invocate, precum și apărările recurentei-pârâte.

Din cuprinsul motivării, reiese faptul că instanța a procedat la analiza conversiunii actului juridic al donației în dar manual, aspect care nu a fost solicitat de nicio parte, în loc să analizeze: (i)valabilitatea operațiunii juridice existente în speță ca dar manual;(ii) susținerile intimatului în sensul inexistenței intenției sale de a gratifica, respectiv incidența donației deghizate.

De asemenea, instanța nu a analizat potențiala lipsă a cauzei licite a contractului cu toate că aceasta a fost invocată de reclamant atât în faza de fond, cât și prin cererea de apel. Cu alte cuvinte, instanța de apel a ales să nu analizeze calificarea dată de părți actului juridic și faptelor care au condus la încheierea acestuia, înțelegând în schimb să adopte o interpretare care este vădit în favoarea intimatului, interpretare care de altfel nici nu a ținut cont de afirmațiile acestuia.

Mai mult decât atât, instanța de apel nu indică în cuprinsul considerentelor niciun motiv pentru care a ales să înlăture interpretarea dată de părți actului juridic și a ales o nouă interpretare care nu a fost invocată de părți și nu a fost pusă în discuția acestora. De asemenea, nu a fost analizată realitatea faptică și efectele juridice ale acesteia pentru a justifica noua calificare dată de către instanță și nu a fost menționat nici motivul pentru care susținerile intimatului în sensul inexistenței intenției de a gratifica nu au fost luate în seamă.

Din cuprinsul motivării soluției, rezultă că speța dedusă judecății a fost analizată în mod superficial, pur formal, pentru a se putea obține o soluție în favoarea intimatului, considerând că reprezintă nu numai o încălcare a prevederilor art. 8, 9, 14 și 22 C.proc.civ., ci și a următoarelor articole din Codul de procedură civilă.

Drept urmare, soluția atacată a fost pronunțată cu nerespectarea principiilor procesului civil, această încălcare a normelor legale producând un grav prejudiciu recurentei-pârâte prin obligarea sa la plata unei sume însemnate, de natură a-i afecta într-un mod negativ viața.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenta susține că instanța de apel nu a arătat care sunt probele pe care le-a avut în vedere pentru pronunțarea soluției, invocând mai degrabă o lipsă a probelor care ar fi susținut o altă interpretare a situației de fapt. Astfel, în speță, instanța de apel: (i) a făcut abstracție totală de susținerile intimatului în sensul că nu ar fi avut intenția de a face o liberalitate și că ar fi avut așteptarea ca sumele de bani virate să îi fie restituite; (ii) nu a analizat susținerile intimatului privind pretinsa lipsă de cauză licită a contractului, acest motiv de nulitate care a fost invocat atât în faza de fond, cât și prin apel fiind ignorat cu desăvârșire; (iii) nu a motivat de ce a înlăturat culpa proprie a intimatului la încheierea actului nul, reținând sec că „nu s-a făcut dovada unei cauze imorale” ; or, prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei a arătat în mod clar faptul că decizia de a nu încheia contractul în formă autentică a aparținut intimatului, acesta fiind de altfel singurul care ar fi putut să profite de pe urma nulității donației; (iv) nu a analizat modalitatea de aplicare a prescripției extinctive prin raportare la momentul efectuării plăților și incidența excepțiilor de la principiul restitutio in integrum, ci a înlăturat apărarea recurentei ca un pretins efect direct al admiterii apelului.

Or, aceste afirmații sumare care nu se întemeiază pe texte legale, probe sau susținerile părților, nu îndeplinesc condițiile de exigență impuse de art. 425 C.proc.civ., întrucât instanța de apel a motivat necorespunzător soluția pronunțată, și a omis să soluționeze în mod echidistant și complet cererea de apel formulată, ignorând aspectele nefavorabile intimatului.

De asemenea, recurenta susţine că instanța de apel a interpretat în mod eronat argumentele părților, reținând că nu ar fi exclusă conversia donației în dar manual pentru lipsa formei autentice, în continuare statuând că această conversie nu este posibilă deoarece tradițiunea nu ar fi avut loc la momentul încheierii contractului, în condițiile în care aceasta, în niciun moment nu a invocat intervenția conversiunii donației în dar manual în sensul că ar fi intervenit o preschimbare a contractului în sine în dar manual, ci apărările acesteia au fost de la început în sensul că, deși contractul este nul, sumele de bani virate de intimat reprezintă daruri manuale succesive independente și autonome, care îndeplinesc toate condițiile de valabilitate prevăzute de lege.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta susține că soluția instanței de apel s-a întemeiat pe o interpretare eronată a normelor legale și pe ignorarea completă a principiilor de drept aplicabile în speță, după cum urmează:

- aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute în art. 644, 978 și 1191 C.civ. 1864.

Instanța de apel, în loc să respecte prevederile articolului 978 C.civ. 1864 și să interpreteze situația juridică care a dat naștere darurilor manuale, perfect valabile în conformitate cu dispozițiile din acest cod, și să le califice ca fiind acte juridice distincte, a ales să lege valabilitatea acestora de un înscris independent (care preconiza o operațiune juridică distinctă) și nul, creând premisa în care valabilitatea unui contract, respectiv a darului manual, ar fi legată de existența unui înscris, care, odată anulat / constatată nulitatea acestuia, invalidează și contractul ulterior.

Așadar, și în cazul recalificării unei donații nule pentru vicii de formă în dar manual, darul manual în sine nu izvorăște din contractul de donație nul (care nu poate produce efecte), ci are loc la momentul îndeplinirii condițiilor legale, respectiv la momentul tradițiunii, drept urmare, nu contractul de donație se transformă într-un contract de dar manual, cum greșit a reținut instanța de apel, ci contractul de donație reprezintă dovada existenței intenției de a gratifica necesară perfectării ulterioare a darului manual la momentul tradițiunii. Astfel cum a arătat și în faza de fond și de apel a prezentei cauze, instituția darului manual, reglementată de altfel în mod expres în cuprinsul Codului civil actual, are la bază prezumția de proprietate instituită de art. 1191 C.civ. 1864 coroborată cu consfințirea tradițiunii ca o modalitate de dobândire a proprietății, conform art. 644 C.civ. 1864.

Prin urmare, nu este vorba de un singur dar manual care ar fi trebuit perfectat la momentul încheierii contractului, ci de mai multe liberalități efectuate de intimat în temeiul unei voinţe exprimată atât prin contract, cât și la fiecare moment al tradițiunii sumelor de bani virate cu titlu de dar manual. De asemenea, menționează că legea nu interzice executarea succesivă a unui act juridic, fie acesta și de donație, sau încheierea unei promisiuni cu referire la orice act juridic.

Interpretarea oferită de normelor legale incidente este restrictivă și încalcă principiul securității juridice, lipsind de efecte juridice o situație de fapt care s-a produs în urmă cu mai bine de un deceniu. Or, conform principiilor generale ale dreptului civil, sancțiunile și excepțiile trebuie să fie prevăzute în mod expres și sunt de strictă interpretare. Drept urmare, atâta timp cât legea nu impune necesitatea formei scrise pentru darul manual și nici limitarea acestuia la un singur act, interpretarea dată de instanța de apel apare ca fiind restrictivă și contrară legii.

De asemenea, instanța a recalificat actul juridic nu în sensul în care acesta să producă efecte, ci în sens contrar, paralizând îndeplinirea voinței reale a părților concretizată prin contract, și lipsind de efecte contracte ulterioare independente de cel nul. În acest sens prezintă deosebită importanță faptul că viciile contractului sunt unele de formă și nu de fond, sens în care intenția părților de a încheia operațiunea juridică și de a produce efecte juridice nu este viciată.

Aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel care s-a limitat la o interpretare trunchiată a situației de fapt și efectelor reale ale premiselor care au condus la încheierea actului juridic. În acest sens, este important de menționat că instanța de apel nu a negat relația de familie între părți, însă nici nu i-a dat vreun efect. Cu alte cuvinte, instanța de apel a analizat exclusiv condițiile de formă ale contractului, făcând abstracție de voința părților și de realitatea faptică și juridică.

- aplicarea greșită a normelor legale aplicabile principiului restitutio in integrum

Independent de natura operațiunii juridice, instanța de apel a interpretat în mod greșit și normele legale aplicabile principiului restitutio in integrum. Astfel, prin formularea acțiunii introductive, intimatul își invocă propria culpă având în vedere că a încheiat cu bună-știință un contract de donație nevalabil de ale cărui vicii încearcă acum să profite. Mai mult decât atât, pretinde că scopul contractului ar fi fost menținerea relației de concubinaj cu mama recurentei, invocându-și astfel propria imoralitate.

În acest sens, menționează recurenta că premisa viciilor de fond ale donației constă în pretinsul șantaj emoțional al mamei acesteia. Or, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1510/2022 pronunțată în dosarul nr. x/94/2021 al Tribunalului București, recurenta, mama acesteia și intimatul au format o familie de facto timp de 20 de ani, respectiv până în anul 2016. Așadar, la momentul încheierii contractului, respectiv anul 2009, părțile formau o familie, acesta prezentând instanței o situație de fapt falsă care să conducă la anularea liberalității pe care la momentul respectiv i-a făcut-o în deplină cunoștință de cauză, urmărind în mod activ încălcarea principiului irevocabilităţii liberalităților.

În opinia recurentei, trebuie avut în vedere faptul că intimatul a ales să încheie contractul într-o formă profund viciată, ceea ce îi dă posibilitatea de a se sustrage obligației asumate în cuprinsul acestuia. Or, în măsura în care intimatul-reclamant ar putea să solicite oricând anularea contractului și restituirea sumei, raportat la particularitățile donației, nu numai că se încalcă irevocabilitatea de grad II, dar s-ar ajunge în ipoteza în care acesta și-a asumat o obligație pur potestativă.

- aplicarea greșită a normelor legale privind prescripția extinctivă

În ceea ce privește prescripția extinctivă, acțiunea în restituirea prestațiilor este, ca principiu, prescriptibilă extinctiv, indiferent dacă actul juridic este afectat de nulitate relativă sau nulitate absolută.

În cauză, pe tot parcursul procesului, reclamantul a afirmat că la momentul încheierii contractului ar fi avut reprezentarea faptului că suma avansată urmează să-i fie restituită, sens în care în mod evident dorea încheierea unui contract.

Astfel, în oricare dintre aceste două ipoteze instanța ar fi trebui să constate intervenită prescripția extinctivă cu privire la restituirea sumelor, termenul aplicabil fiind cel general de trei ani în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Deși acțiunea în anulare a contractului pentru lipsa formei este imprescriptibilă, acest lucru nu este valabil și în ceea ce privește restituirea prestațiilor în temeiul darurilor manuale care sunt operațiuni juridice distincte și perfect valabile. Așadar, instanța de apel în mod greșit a considerat că reclamantul are dreptul la restituire la 11 ani de la data efectuării darurilor manuale, termenul de trei ani aplicabil fiind cu mult depășit.

În vederea soluționării cauzei, instanța nu a analizat aceste aspecte, neaplicând astfel prevederile legale incidente în materia prescripției dreptului la restituirea prestațiilor în temeiul contractelor reprezentând daruri manuale, această eroare fiind flagrantă raportat la faptul că prin actele procesuale depuse la dosar intimata a ridicat excepția prescripției, iar, față de încheierea contractelor în timp ce era în vigoare Codul civil din 1864, instanța trebuia chiar din oficiu să ridice această excepție.

- aplicarea greșită a principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans

Recurenta intimată consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans precizând că nu ar fi fost dovedită cauza imorală.

Cu toate acestea, principiul redat anterior este pe deplin aplicabil în cauză, având în vedere următoarele aspecte: (i) prin invocarea unei situații de fapt nereale (respectiv încheierea contractului ca urmare a unui șantaj) urmărește să înlăture irevocabilitatea de grad II a liberalităților; (ii) intimatul-reclamant a trebuit sau ar fi trebuit să cunoască la momentul semnării contractului că acesta necesită formă autentică și că această condiție nu a fost îndeplinită; astfel, încheierea neconformă a contractului este imputabilă cel puțin ambelor părți, cu toate că, astfel cum a arătat anterior, recurenta a avut încredere în deciziile persoanei pe care o considera tatăl său și nu a verificat condițiile de valabilitate ale contractului; (iii) decizia de a oferi dată certă actului pentru a evita taxele notariale i-a aparţinut intimatului-reclamant, acesta având rolul de părinte, și nu a recurentei; scopul ilicit al deciziei (de a evita taxele notariale) în sine relevă turpitudinea în cauză; (iv) intimatul-reclamant este singura persoană căreia îi profită forma neconformă a contractului; (v) însuși intimatul-reclamant a susținut încă de la formularea cererii introductive faptul că donația ar fi avut o cauză imorală; nici acest aspect nu a fost analizat de instanța de apel.

Or, potrivit principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa imoralitate pentru a valorifica un drept. În acest context, solicită instanței de control judiciar să constate că reclamantul însuși a decis încheierea contractului cu dată certă și nu în formă autentică, inclusiv anularea acestuia pentru lipsa formei prevăzute de lege fiind o invocare a propriei culpe.

Având vedere carențele de aplicare și interpretare a legii și a principiilor de drept redate anterior, aceasta solicită instanței de control judiciar să constate incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., să caseze în totalitate decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare instanței de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare, însă la termenul din data 25.03.2025, când au avut loc dezbaterile în ședința publică, acesta, prin reprezentant convențional, a solicitat amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise.

Astfel, în data de 31.03.2025, acesta, prin avocat, a depus prin e-mail, concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate, având în vedere că niciunul dintre motivele de casare invocate de către recurentă nu este fondat. De asemenea, a menționat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

6. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Subsumat motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta pârâtă susţine, în esenţă, faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu nerespectarea principiilor procesului civil, respectiv a dispoziţiilor art. 8, art. 9, art. 14, art. 22 şi urm. C.proc.civ., prin aceea că instanţa de apel nu a stăruit în calificarea corectă a raporturilor de fapt şi de drept existente între părţi, a făcut abstracţie de calificările date de părţi şi a ignorat în parte motivele de apel, precum şi apărările formulate.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestui prim motiv de recurs din perspectiva faptului că, invocându-se într-o formulare generală nerespectarea principiilor care guvernează procesul civil, recurenta pârâtă nu le individualizează şi nu indică, în concret, conduita pe care instanţa de apel a adoptat-o în sensul în care ar justifica o asemenea critică de nelegalitate, conduită care să poată fi cenzurată în calea de atac a recursului. De altfel, unicul principiu la care face trimitere în mod expres recurenta în cererea de recurs, este cel reglementat de dispoziţiile art. 22 C.proc.civ., ce priveşte rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Însă, verificând susţinerea recurentei vizând faptul că instanţa de apel nu a dovedit rol activ, lăsând neanalizată valabilitatea operaţiunii juridice existente în cauză ca dar manual, apărare de care s-a prevalat pârâta în apel, Înalta Curte reţine că, dimpotrivă, răspunzând expres acestei susţineri, instanţa a conchis că “Intimata-pârâtă a susținut că predarea-primirea sumelor de bani s-a făcut în executarea contractului de donație încheiat cu nerespectarea formei autentice. Or, tocmai în acest caz darul manual este lovit de nulitate absolută, întrucât el nu apare ca o construcție juridică autonomă, ca un act de sine stătător, ci reprezintă doar executarea unei convenții nule și este lovit, la rândul său, de aceeași sancțiune ca actul principal. ”

În concluziile formulate oral, făcând referire şi la principiile egalităţii părţilor în justiţie, disponibilităţii şi contradictorialităţii, se afirmă că, subsumat dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C.proc.civ., a fost încălcat şi principiul contradictorialităţii în ceea ce priveşte distincţia realizată de instanţa de apel cu referire la conversia actului juridic şi la autonomia darului manual.

Faptul că recurenta pârâtă este nemulţumită de concluzia la care a ajuns curtea de apel, nu echivalează cu încălcarea principiilor contradictorialităţii şi rolului activ, cu atât mai mult cu cât, astfel cum reiese din analiza hotărârii recurate, aceasta s-a preocupat de stabilirea corectă a raporturilor juridice încheiate între părţi, în condiţiile în care, învestită fiind cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie având ca obiect o sumă de bani, cu consecinţa restituirii acesteia, instanţa a analizat şi posibila valabilitate a donaţiei din perspectiva juridică a unui dar manual, astfel cum a susţinut în apărare pârâta.

Recurenta pârâta a mai formulat critici relativ la faptul că au fost ignorate parţial motivele de apel invocate de apelantul reclamant, cum ar fi cele vizând inexistenţa intenţiei de a gratifica, respectiv incidenţa donaţiei deghizate, după cum, nu a fost analizată nici potenţiala lipsă a cauzei licite a contractului de donaţie, critică adusă, de asemenea, de reclamant prin cererea de apel.

Înalta Curte constată însă că, interesul în valorificarea unor asemenea susţineri aparţine celui care le-a formulat, respectiv reclamantului, iar nu pârâtei şi, în orice caz, nu constituie motive care să justifice încălcarea principiilor care guvernează procesul civil.

Astfel, egalitatea între părţi şi disponibilitatea, principii a căror încălcare o clamează recurenta pârâtă, presupun teoretic ca în procesul civil, pe de o parte, părţilor să le fie garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fără discriminări iar, pe de altă parte, părţile să aibă posibilitatea de a controla atât obiectul procesului, cât şi mijloacele procesuale de apărare a acestuia.

În acest context, criticile recurentei referitoare la faptul că instanţa de apel nu a răspuns tuturor motivelor invocate de intimatul reclamant, optând să le ignore pe cele care nu îi erau favorabile acestuia, nu sunt în măsură, chiar presupunând că ar fi reale, să reprezinte o încălcarea a principiilor mai sus enunţate.

Mai mult, în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente vizând acele aspecte susţinute de apelantul reclamant şi considerate de instanţa de apel ca fiind relevante şi esenţiale în soluţionarea cauzei, iar respectarea principiilor care guvernează procesul civil nu impun instanţei obligaţia de a oferi un răspuns detaliat tuturor susţinerilor formulate de părţi.

Este eronată şi critica formulată de recurentă în privinţa a ceea ce consideră aceasta că s-a realizat în apel, respectiv că, fără să fi fost invocată sau pusă în discuţie, a fost schimbată calificarea dată de părţi actului juridic, întrucât, în baza unei situaţii factuale recunoscută de ambele părţi şi valorificându-le susţinerile, curtea de apel a reţinut corect faptul că “este nul absolut pentru lipsa formei contractul de donație în litigiu, iar acesta nu poate fi convertit într-un dar manual întrucât predarea sumelor de bani nu au un caracter autonom și distinct de actul nul, ci sunt efectuate în executarea acestuia”.

Potrivit art. 14 alin. 5 şi 6 coroborat cu art. 22 alin. 2 teza a II a C.proc.civ., contradictorialitatea presupune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea de a se exprima asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanţă din oficiu, iar în temeiul rolului său activ, judecătorul are obligaţia ca, într-o astfel de ipoteză, să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor aspectele pe care le invocă, în scopul aflării adevărului şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În cauză însă, nu se poate pune problema ca instanţa de apel să fi procedat, din oficiu, la analiza conversiunii actului juridic al donaţiei în dar manual, fără ca acest aspect să fi fost solicitat de vreuna dintre părţi, de vreme ce, în cuprinsul întâmpinărilor formulate atât la judecata pe fond, cât şi în apel, invocând aplicabilitatea în cauză a instituţiei darului manual, însăşi pârâta a concluzionat că: “Astfel, în cazul nostru, se poate observa că suma care mi-a fost înaintată de B. ca urmare a încheierii contractului în anul 2009 reprezintă un dar manual valabil, sens în care forma autentică nu era necesară.”

Referitor la motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a argumentat în sensul că instanţa de apel nu a arătat probele pe care le-a avut în vedere pentru pronunţarea soluţiei şi nu a răspuns tuturor argumentelor invocate de părţi, oferind o motivare sumară, ce nu îndeplineşte condiţiile de exigenţă impuse de art. 425 C.proc.civ.

Critica este nefondată căci, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că decizia respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., arătând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi indicând într-o manieră convingătoare argumentele pentru care au fost respinse susţinerile pârâtei.

Înalta Curte reaminteşte că, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. nu obligă instanţa să răspundă tuturor susţinerilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esenţiale, astfel încât potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulţumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării.

Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil este suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, şi, prin urmare, acest motiv de nelegalitate este incident în condiţiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele relevante ale cauzei şi în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu relativ la toate susţinerile şi apărările formulate de părţi.

Aşadar, doar în condiţiile în care omisiunea este decisivă, afectează echitatea procedurii sau denotă lipsa de „ascultare” a părţii, poate genera casarea sentinţei.

Or, în cauză, recurenta susţine că prin omisiunea de a se pronunţa asupra unor motive de apel invocate de partea adversă, respectiv cele vizând lipsa intenţiei de a gratifica şi pretinsa lipsă a cauzei licite, instanţa de control judiciar nu a soluţionat în mod echidistant şi complet cererea de apel, ignorând aspectele nefavorabile reclamantului.

Înalta Curte constată însă că aceste argumente nu pot fi circumscrise unei vătămări aduse drepturilor recurentei pârâte, omisiunea verificării tuturor susţinerilor părţii adverse neavând potenţialul de a afecta echitatea procedurii în ceea ce o priveşte pe recurentă.

Pe de altă parte, recurenta a afirmat şi că instanţa de apel a oferit o motivare sumară apărărilor sale privind conduita culpabilă a reclamantului şi incidenţa prescripţiei extinctive şi a excepţiilor de la principiul restitutio in integrum.

Faptul că, în opinia recurentei, argumentarea instanţei de apel este insuficientă în privinţa anumitor aspecte, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, căci motivarea nu trebuie privită din perspectiva volumului şi întinderii considerentelor, ci a esenţei şi concludenţei acestora.

Or, analizând apărările la care a făcut referire pârâta, curtea de apel a apreciat că „nu va putea reține că în cauză s-ar aplica principiul nemo auditor propriam turpitudinem allegans cu scopul de a împiedica repunerea părților în situația anterioară, deoarece nu s-a făcut dovada unei cauze imorale – turpitudine însemnând imoralitate. Totodată, nu se poate pune problema prescripției dreptului material la acțiune în a obține restituirea prestațiilor, întrucât termenul nu începe să curgă decât în momentul anulării definitive a actului juridic”.

În consecinţă, Înalta Curte constată că, deşi concise, apreciate prin raportare la întregul context juridic şi factual al cauzei, considerentele curţii de apel sunt apte să ofere un răspuns pertinent apărărilor invocate de către recurenta pârâtă.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta impută instanţei de apel şi faptul că nu a analizat argumentele sale cu privire la darul manual, nefiind avute în vedere susţinerile potrivit cărora, deşi contractul este nul, sumele de bani virate de intimat reprezintă daruri manuale succesive, independente şi autonome, care îndeplinesc toate condiţiile de valabilitate prevăzute de lege.

Un asemenea motiv de nelegalitate nu îşi găseşte corespondenţă în raţionamentul juridic dezvoltat de curtea de apel. În considerentele deciziei recurate sunt expuse argumente referitoare la nulitatea contractului de donaţie pentru lipsa formei autentice şi la potenţiala valabilitate ca daruri manuale a remiterilor succesive, instanţa apreciind că darul manual ar fi putut să fie valabil, cu condiția ca predarea-primirea sumelor de bani să se fi făcut cu titlu autonom și separat de contractul de donație, împrejurare care însă nu a fost susținută și dovedită de către niciuna din părți.

Altfel spus, instanţa de apel a analizat distincţia dintre cele două instituţii juridice, reţinând că în cauză, darul manual este lovit de nulitate absolută, întrucât el nu apare ca o construcție juridică autonomă, ca un act de sine stătător, ci reprezintă doar executarea unei convenții nule, fiind afectat, la rândul său, de aceeași sancțiune ca şi actul principal.

Prin urmare, chiar dacă din perspectiva recurentei, modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să răspundă argumentelor invocate nu este mulţumitoare, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul nerespectării exigenţelor impuse de prevederile art. 425 C.proc.civ..

Referitor la motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susținut că soluția instanței de apel s-a întemeiat pe o interpretare eronată a normelor legale și pe ignorarea completă a principiilor de drept aplicabile în cauză, sub mai multe aspecte.

În primul rând, se invocă aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 644, 978 și 1191 C.civ. 1864, în sensul că instanța de apel nu a reţinut faptul că situația juridică circumscrisă cauzei a dat naștere unor daruri manuale, ca acte juridice distincte şi perfect valabile, alegând, în schimb, să condiţioneze valabilitatea acestora de un alt înscris, respectiv contractul de donaţie.

În opinia recurentei, în cazul recalificării unei donații, nule pentru vicii de formă, în dar manual, acesta din urmă nu izvorăște din contractul de donație, ci se realizează la momentul îndeplinirii condițiilor legale, respectiv la momentul tradițiunii. Ca urmare, contractul de donație nu se transformă într-un dar manual, ci reprezintă dovada existenței intenției de a gratifica, necesară perfectării ulterioare a darului manual, la momentul tradițiunii.

Argumentaţia susţinută de recurentă este greşită, raportat atât la situaţia de fapt recunoscută de ambele părţi, cât şi la dispoziţiile legale incidente.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale, donaţia se realizează, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin act autentic, condiţia formei solemne impusă de legiuitor găsindu-şi raţiunea, deopotrivă, în asigurarea unei garanţii a intenţiei reale a donatorului şi în prevenirea unor posibile divergenţe de interpretare a clauzelor contractuale.

În cauză, prin contractul de donaţie încheiat la data de 15.07.2009, a fost donată în vederea utilizării în scopuri personale de către donatar, suma de 271.406 euro, sumă pe care donatorul s-a obligat să o pună la dispoziţie etapizat, pe o perioadă de 3 ani de la semnarea contractului, prin transfer bancar.

Chiar dacă poartă dată certă, fiind încheiat în faţa notarului, contractul de donaţie nu respectă forma autentică, motiv pentru care instanţa de apel a constatat că este nul absolut. Or, această chestiune nu constituie obiect de dispută, nefiind contestată de către recurenta pârâtă.

Ceea ce se afirmă prin motivele de recurs este faptul că, remiterea sumei de bani, realizată etapizat prin plăţi succesive, respectă condiţiile de valabilitate necesare pentru ca aceste plăţi să fie calificate ca daruri manuale, având caracter independent şi autonom faţă de contractul de donaţie, acesta făcând doar dovada intenţiei de a gratifica a donatorului.

Or, o asemenea calificare juridică nu este fundamentată, în contextul factual şi juridic al cauzei.

Contractul de donaţie, a cărui nulitate pentru lipsa formei autentice operează ab initio şi de plin drept, nu produce niciun efect juridic, neputând reprezenta aşadar temei juridic valabil pentru remiterea etapizată a sumei donate, astfel cum părţile conveniseră la încheierea acestuia.

Totuşi, suma ce a constituit obiectul donaţiei a fost plătită eşalonat, în termenul de 3 ani prevăzut în contract şi, în mod evident şi necontestat de către recurenta pârâtă, în temeiul aceleiaşi rezoluţii de gratificare.

Prin urmare, în mod corect a reţinut curtea de apel că o remitere în rate a sumei donate, nu întruneşte condiţia esenţială a predării imediate şi totale a darului manual, ştiut fiind că, de esenţa darului manual, este predarea efectivă, integrală şi imediată a bunului donat.

Mai mult, această plată etapizată, prestabilită prin contractul de donaţie, exprimă o intenţie contractuală complexă şi nu o simplă liberalitate executată spontan, ceea ce contravine spiritului donaţiei manuale care, la rândul său, trebuie să respecte toate condiţiile de formă şi de fond edictate de legea în vigoare la momentul tradiţiunii, pentru a fi considerată valabilă.

În egală măsură, Înalta Curte reţine şi că, pentru validitatea fiecărui dar manual trebuie dovedit că la momentul predării donatorul a avut intenţia de a gratifica, însă, în cauză, plăţile succesive s-au efectuat în executarea unei obligaţii asumate printr-un contract nul, şi în temeiul aceleiaşi rezoluţii de gratificare, neexistând o intenţie de a dona exprimată distinct şi individual pentru fiecare remitere. Ca atare, remiterile succesive nu pot fi considerate donaţii autonome, ci simple acte de executare vizând un titlu afectat de nulitate.

Aşadar, nu este posibilă calificarea juridică a remiterilor succesive de bani realizate în temeiul unui contract de donaţie, nul pentru lipsa formei autentice, într-o serie de daruri manuale valabile, o astfel de operaţiune fiind în măsură să eludeze regimul juridic al donaţiilor, prin golirea de conţinut a cerinţei formei autentice, şi, totodată, să lezeze principiul securităţii juridice.

O altă critică formulată de recurentă se referă la faptul că, în cauză, nu era aplicabil principiul restitutio in integrum, întrucât reclamantul şi-a invocat propria culpă, în condiţiile în care a încheiat cu bună ştiinţă un contract de donaţie nevalabil.

Şi această critică este nefondată, dat fiind că, pentru a limita efectul restituirii, este necesar ca partea care solicită repunerea în situaţia anterioară să fi fost de rea - credinţă, aspect neconfirmat în cauză, reţinându-se corect că nu au fost identificate împrejurări care să releve o atare ipoteză.

În privinţa greşitei aplicări a dispoziţiilor legale privind prescripţia extinctivă, astfel cum s-a susţinut de către recurentă, Înalta Curte validează raţionamentul instanţei de apel, în sensul că nu este incidentă prescripția dreptului material la acțiunea în restituirea sumei donate, întrucât termenul începe să curgă din momentul anulării definitive a contractului de donaţie, şi nu de la data remiterilor succesive, recurenta pârâtă invocând prescripţia prin prisma posibilităţii de a solicita restituirea darurilor manuale, ceea ce nu se susţine în cauză.

Un alt aspect criticat prin motivele de recurs se referă la aplicarea greşită a principiului nemo auditor propriam turpitudinem allegans, în opinia recurentei fiind dovedită cauza imorală a donaţiei. În susţinerea acestei critici, recurenta face referire la o serie de aspecte ce vizează stabilirea stării de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţele fondului, aspecte care însă nu pot fi cenzurate în recurs câtă vreme, prin intermediul acestei căi de atac se pot verifica doar criticile de nelegalitate, nu şi cele de netemeinicie a deciziei recurate.

În consecinţă, faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate de recurentă, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, făcând aplicarea prevederilor art. 496 alin.1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.