Public land sale contract annulled as res extra commercium; registration claim remanded.

Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren afectat activităţii de cercetare, aparţinând domeniului public al statului. Legitimare procesuală activă a titularului dreptului de administrare. Rectificare de carte funciară. Intabularea dreptului de proprietate în temeiul hotărârii judecătoreşti

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea publică / Cartea funciară

Index alfabetic: contract de vânzare-cumpărare

bun aparţinând domeniului public al statului

staţiune de cercetare

drept de administrare

intabularea dreptului de proprietate publică

C.civ., , art. 865, art. 870, art. 888

Legea nr. 213/1998, art. 11, art. 12

Constituţie, art. 136

Legea nr. 7/1996, art. 24, art. 27, art. 41, art. 42

Regulamentul ANCPI, art. 13

A. Titularul dreptului de administrare asupra unui bun aflat în domeniul public justifică legitimare procesuală activă în acțiunea în constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren aparţinând domeniului public al statului, demers judiciar prin care tinde la apărarea/conservarea dreptului de administrare şi, în mod implicit, la protecția dreptului de proprietate publică pe care se grefa dezmembrământul acestuia, ca drept de administrare.

Cum promovarea unei acțiuni în nulitate este recunoscută, dat fiind regimul juridic al nulității absolute invocate, oricărei persoane interesate, nu doar părţilor actului contestat, este evident că titularul dreptului de administrare asupra bunului, obiect derivat al contractului contestat, îşi legitimează demersul judiciar, tinzând la conservarea prerogativelor dreptului aflat în patrimoniul său. În acest sens sunt dispozițiile art. 12 alin. 4 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 870 C.civ., care reglementează apărarea în justiţie a dreptului de administrare în favoarea titularului dreptului, situaţie căreia i se circumscrie şi acțiunea în justiție prin care se tinde la desființarea/nulitatea unui contract de vânzare având ca obiect tocmai imobilul asupra căruia poartă dreptul de administrare afirmat.

B. În contextul în care a fost găsită întemeiată cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, dispunându-se radierea din cartea funciară a dreptului pârâtei, instanța nu poate justifica o lipsă a jurisdicției sale în soluționarea cererii părţii reclamante vizând intabularea dreptului său de proprietate pe motivul că aceasta ar avea la dispoziţie o procedură administrativă.

Aprecierea asupra obligativității urmării procedurii administrative, cu motivarea că altfel ar fi eludate dispozițiile art. 27, ale art. 41 alin. 5 şi ale art. 42 din Legea nr. 7/1996, este una eronată întrucât pe de o parte, nesocotește faptul că la aceasta se poate recurge atunci când dreptul nu este disputat judiciar şi, pe de altă parte, neagă plenitudinea de jurisdicție a instanței, care, după ce realizează verificarea jurisdicțională, în urma căreia este validat dreptul pretins, poate dispune înscrierea acestuia în cartea funciară.

Aceasta întrucât, potrivit art. 888 C.civ. „înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza actului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta”.

În mod asemănător este reglementată modalitatea de înscriere (intabulare, înscriere provizorie, notare) în cartea funciară prin dispoziţiile art. 24 alin. 3 din Legea nr. 7/1996.

Totodată, prevederile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 stabilesc pe de o parte, cazurile, condițiile şi regimul juridic al înscrierilor în cartea funciară ca fiind cele reglementate de Codul civil şi, pe de altă parte, procedura de înscriere în cartea funciară ca fiind reglementată „de prezenta lege şi de regulamentul aprobat prin ordin cu caracter normativ al directorului general al Agenției Naționale”, iar Regulamentul ANCPI, precum şi dispozițiile legale incidente stabilesc posibilitatea realizării înscrierilor în cartea funciară pe baza hotărârii judecătorești.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1216 din 4 iunie 2025

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă la data de 24.10.2018, reclamantele Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice A., Statiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D., OCPI şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor: constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de NP X sub nr. 2052/07.12.2007, prin care pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe totale de 3454 mp teren intravilan, reprezentând Lotul 11, situat în Bucureşti, 1, identificat cu nr. cadastral x1, intabulat în CF nr. x1; radierea din CF nr. x1 a localităţii Bucureşti, cu nr. cadastral x1, a dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit de către pârâtă în baza contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită; intabularea dreptului de proprietate a Statului Român, domeniu public, în CF Specială a localităţii UAT Bucureşti; înscrierea dreptului de administrare al reclamantei Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură B. asupra acestui imobil teren în baza Legii nr. 45/2009 cu modificările şi completările ulterioare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 213/1998 în forma în vigoare la data încheierii contractului, art. 963, art. 1310 şi urm. din vechiul C.civ., art. 861, art. 864, art. 1247, art. 1254 alin. 2 C.civ., Legea nr. 45/2009, modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011.

Prin întâmpinare, pârâtul OCPI Bucuresti a invocat exceptia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin întâmpinare, pârâta C. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, excepţia inadmisibilităţii actiunii, exceptia de nelegalitate a prevederilor cuprinse în punctul MF108348 din Anexa nr. 3 la HG nr.1705/2006 în ceea ce priveşte includerea în domeniul public a suprafeţei de 3.454 mp - Lotul 11 din suprafaţa de 12,5 ha menţionată în Titlul de proprietate nr.100422/01.11.2007 emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea lui E.

Prin încheierea din 09.02.2022, tribunalul a constatat că pârâta C. este decăzută din dreptul de încuviințare a probei cu expertiză tehnică specialitatea topo, iar la termenul din 02.11.2021, tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de numita F.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 576 din 18.04.2022, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes şi inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate; a respins excepţia de nelegalitate a prevederilor cuprinse în punctul MF 108348 din Anexa 3 a HG nr. 1705/2006, ca inadmisibilă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti; a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de NP X sub nr. 2052/07.12.2007; a dispus radierea din CF nr. x41 a UAT Bucureşti a dreptului de proprietate al pârâtei C., asupra terenului dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat de NP X sub nr. 2052/07.12.2007, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 274/A din 05.03.2024, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante şi de către pârâtă împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamantele, cât şi pârâta C.

4.1 Recursul declarat de reclamantele Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice A. şi Statiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură B.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de reclamante cu consecinţa modificării în parte a sentinței primei instanţe şi admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată, inclusiv a capătului de cerere privind intabularea în cartea funciară nr. x8 a UAT Bucureşti a dreptului de proprietate publică al Statului Român asupra imobilului în cauză.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentele-reclamante au arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 888 C.civ., art. 13 alin. 1 din Regulamentul ANCPI din 09.07.2014 (actual art. 8 alin. 1 şi art. 11 alin. 1 din Regulamentul ANCPI nr. 600/2023), prin reținerea faptului că Legea nr. 7/1996 prevede că imobilele ce aparțin domeniului public şi privat al statului sau, după caz, al unităților administrativ teritoriale, se înscriu în cărţi funciare speciale, procedura administrativă ce trebuie parcursă în vederea înscrierii fiind reglementată de art. 27, art. 41 alin. 5 şi urm., art. 42 din această lege.

Potrivit instanței de apel, în lipsa parcurgerii acestei proceduri, nu se poate solicita instanței să dispună intabularea dreptului de proprietate deoarece ar eluda aceste dispoziții legale, însă art. 13 alin. 1 din Regulamentul ANCPI din 09.07.2014, de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară prevede că „Intabularea sau înscrierea provizorie se efectuează în baza înscrisurilor prevăzute de Legea nr. 7/1996, republicată, art. 888 C.civ. precum și a altor înscrisuri prevăzute expres de lege”.

Astfel, chiar legiuitorul, în art. 888 C.civ., dispune că intabularea unui drept de proprietate în cartea funciară poate fi realizată în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitive. Or, pentru imobilul ce face obiectul cauzei există deja o carte funciară deschisă, din care instanța a dispus radierea dreptului de proprietate dobândit prin contractul constatat nul absolut, astfel că, dreptul Statului Român se înscrie pe baza hotărârii judecătorești care consfinţeşte situația anterioară, nefiind necesară reîntocmirea unei noi documentații cadastrale pentru aceeași suprafață.

În acest sens, recurentele au învederat că au solicitat constatarea nulității absolute a numeroase contracte de vânzare încheiate asupra unor alte imobile aflate în aceeași situație cu cel din prezenta pricină și intabularea dreptului de proprietate publică al statului și a dreptului stațiunii de administrare, iar acțiunile au fost admise, inclusiv capătul de cerere privind intabularea în cartea funciară. Practica judecătorească este una constantă, respectiv că toate suprafețele care au fost recuperate de către recurente din domeniul public al statului, distinct de cele care nu au fost niciodată înstrăinate prin acte abuzive ale comisiilor de fond funciar, au fost intabulate prin dispozițiile instanțelor judecătorești, exact în baza capetelor de cerere similare pe care acestea le-au formulat, corelative celorlalte suprafețe.

Recurentele au reiterat situaţia de fapt expusă prin cererea de chemare în judecată, respectiv că terenul intravilan cu suprafața de 3454 mp, ce formează obiectul prezentei cauze, face parte din suprafețele de teren cu o întindere totală de 12,52 ha ce i-au fost atribuite ilicit lui E., prin reconstituire, în compensare, de către comisiile de fond funciar, în baza Titlului de proprietate nr. 100422/2007. Acțiunea în nulitatea acestor acte ilicite, strămutată la Judecătoria Satu Mare, a fost soluționată prin sentința civilă nr. 7078 din 16.12.2010 pronunțată în dosarul nr. x/299/2008, rămasă definitivă prin respingerea recursului conform deciziei civile nr. 786/R/ din 27.12.2011 a Tribunalului Satu Mare, în sensul constatării nulității absolute a Titlului de proprietate nr. 100422/2007, precum și a actelor ce au stat la baza emiterii lui, fiind statuată definitiv şi irevocabil apartenența acestuia la proprietatea publică a statului român, aspecte intrate în puterea lucrului judecat.

Având în vedere aceste prevederi legislative exprese, dar și hotărârile pronunțate în cauză, prin care instanțele de fond în mod corect au admis acțiunea în ceea ce privește constatarea nulității absolute a actului subsecvent titlului de proprietate constatat nul, respectiv a contractului de vânzare și radierea dreptului de proprietate din CF, recurentele au considerat ca netemeinică soluția instanței de respingere a capătului de cerere privind intabularea dreptului de proprietate publică al Statului Român și dreptului de administrare al staţiunii de cercetare.

4.2 Recursul declarat de recurenta-pârâtă C.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6, 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, cu menținerea dispozițiilor privind respingerea apelului reclamantelor, arătând următoarele:

Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 223, art. 554, art. 858 și art. 865 C.civ. invocate de către recurentă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi nu a justificat soluţia astfel pronunţată (art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ.), ci s-a raportat exclusiv la dispozițiile Legii nr. 45/2009, fără a arăta de ce dispozițiile Codului civil au fost înlăturate.

Faptul că potrivit Anexei 3.35 a Legii nr. 45/2009 modificată și completată prin Legea nr. 72/2011, terenurile inventariate în această anexă ar fi fost declarate ca aparținând domeniului public al statului și în administrarea Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură B., aflată în subordinea A. în ierarhia sistemului de cercetare în domeniul agricol și silvic, nu poate justifica nici calitatea procesuală activă a A., nici a B. într-o acțiune depusă în 2018 pentru constatarea nulității unui contract de vânzare încheiat în anul 2007, de vreme ce Legea nr. 45/2009 a intrat în vigoare ulterior autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr. 2052/2007 atacat în cauză și nu conține dispoziții derogatorii de la Codul civil, reglementarea de drept comun în privința regimului juridic al proprietății publice a statului.

Totodată, la data intrării în vigoare a Legii nr. 45/2009, terenul în litigiu se afla în proprietatea privată a recurentei-pârâte, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2052/2007, intabulat în cartea funciară la nivelul anului 2007. De asemenea, raportat la dispoziţiile Codului civil invocate, obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului, adică Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, iar nu administratorului sau A., ca instituție în subordinea căreia funcționează B.

Potrivit art. 868 alin. 2 C.civ.: „Titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire”, iar prin Legea nr. 45/2009 nu a fost prevăzut dreptul B. de a apăra în justiție dreptul de proprietate publică al statului român inclusiv prin acțiuni în constatarea nulității de acte juridice, perspectivă din care interpretarea din decizia recurată conform căreia „acțiunea în constatarea nulității are caracterul unei acțiuni în conservarea dreptului, practica judiciară este în sensul că aceasta poate fi exercitată și de titularul dreptului de administrare a bunurilor aflate în proprietatea publică a statului, cum este și cazul reclamantelor” constituie o încălcare sau o aplicare greșită a normelor de drept material, adăugând în mod nepermis la lege.

Decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel ar fi găsit întemeiată hotărârea atacată în privința indicării art. 12 alin. 4 din Legea nr. 213/1998, ca temei pentru a justifica, în privința B., calitatea procesuală activă, deși acest articol a fost abrogat prin OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ (intrat în vigoare la data de 05.07.2019).

Tot astfel, decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel nu a aplicat în speță disp. art. 287 C.adm., potrivit cărora: „Exercitarea dreptului de proprietate publică, cu excepția reprezentării în instanță a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în legătură cu raporturile juridice privind proprietatea publică, se realizează de către: a) Guvern, prin ministerele de resort sau prin organele de specialitate ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului sau a ministerelor de resort, după caz, pentru bunurile aparținând domeniului public al statului.”

Hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamantelor, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 870 alin. 1 C.civ.

Acțiunea în constatarea nulității absolute vizează dreptul de proprietate publică al Statului Român, atestat aparent la nivelul anului 2007, anul încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat în cauză, prin HG nr. 1705/2006 de aprobare a inventarului bunurilor domeniului public care are la bază pentru înscrierea în acest inventar HG nr. 517/1999. Potrivit HG nr. 1705/2006, titularul dreptului de proprietate este Statul Român, iar titularul dreptului de administrare ar fi fost Agenția Domeniilor Statului, nu B. sau A.

Prin Legea nr. 45/2009, intrată în vigoare ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat în cauză, terenul în litigiu este aparent dat în administrarea B., fără ca HG nr. 1705/2006 să fie modificată în sensul înregistrării B. ca titular al dreptului de administrare în locul Agenției Domeniilor Statului. Nici la data depunerii prezentului recurs, în evidențele inventarului bunurilor domeniului public al statului nici B., nici A. nu sunt înregistrate ca titular al dreptului de administrare al terenului în litigiu. Niciuna dintre hotărârile de guvern (517/1999, 1705/2006) și nici Legea nr. 45/2009 nu au la bază o identificare cadastrală a terenurilor pe care le reglementează, pe baza căreia să se poată concluziona că terenul proprietatea privată a recurentei, dedus judecății în prezenta cauză, se suprapune cu terenurile atestate prin aceste acte normative ca fiind proprietatea publică a Statului Român.

Prin urmare, față de imprecizia în redactarea actelor normative mai sus referite, nelegale în esența lor, față de faptul că inventarul bunurilor domeniului public ținut de Ministerul Finanțelor atestă Agenția Domeniilor Statului ca fiind titular al dreptului de administrare al terenului în litigiu, afirmația recurentei B. conform căreia ar fi titularul dreptului de administrare asupra terenului proprietatea privată a recurentei-pârâte, neverificată de instanță nici prin proba cu expertiza tehnică judiciară specialitatea „Topografie” (respinsă ca nefiind utilă soluționării cauzei față de probele administrate) nu poate reprezenta o corectă aplicare în speță a disp. art. 870 alin. 1 C.civ., cum nelegal s-a reținut prin decizia recurată pentru a se menține soluția de respingere a excepției lipsei de interes a reclamantelor.

Tot în privința excepției lipsei de interes, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care nu au fost primite criticile sale privind sentința apelată conform cărora dreptul de administrare ar fi fost „recunoscut reclamantei B., cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 7078 din 06.12.2010 a Judecătoriei Satu Mare pronunțată în dosarul nr. x/299/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 786/R din 27.12.2011 a Tribunalului Satu Mare”. Aceste considerente ale sentinţei apelate nu au fost analizate prin decizia recurată, fiind unele netemeinice și nelegale, întrucât B. a avut doar calitatea de titular al unui drept de concesiune anterior emiterii titlului de proprietate anulat prin această sentință, iar nu de titular al unui drept de administrare. Abia ulterior pronunțării sentinței Judecătoriei Satu Mare, prin Anexa 3.35 a Legii nr. 45/2009, modificată și completată prin Legea nr. 72/2011, a fost aparent prevăzută calitatea de titular al dreptului de administrare a B., dar în lipsa identificării cadastrale a terenurilor avute în vedere de această anexă și doar dacă excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă în prezentul dosar în privința acestor norme legale va fi respinsă, s-ar putea reține calitate de titular al dreptului de administrare al acestei intimate-reclamante.

În privința A., în calitate de autoritate științifică ce are în subordine B., recurenta apreciază că aceasta nu poate justifica un folos practic direct urmărit prin cererea de chemare în judecată, întrucât această autoritate nu deține drepturi patrimoniale cu privire la terenul în discuție, ci doar drepturi specifice raporturilor de subordonare stabilite cu B. din perspectiva cercetării științifice.

Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.), respectiv prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate au fost încălcate dispoziţiile art. 35 coroborate cu art. 20 şi 22 C.proc.civ.

Prin calificarea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar ca o acțiune în realizare, cu motivarea ca „prin promovarea acesteia se urmărește conservarea dreptului de proprietate”, instanța de apel nu a respectat principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, întrucât criteriul de delimitare între o acțiune în constatare și una în realizare nu este caracterul conservator al acțiunii față de dreptul invocat (căci ambele categorii de acțiuni au ca efect conservarea dreptului invocat în fața instanței). Acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 2007 este o acțiune clasică în constarea inexistenței dreptului de proprietate al recurentei-pârâte asupra bunului cumpărat, deci o acțiune în constatarea inexistenței unui drept în patrimoniul acesteia, iar nu o acțiune în realizare, care ar fi putut fi, în speță, o acțiune în revendicare promovată de titularul dreptului de proprietate publică pretins de Statul Român.

Atât timp cât se pretinde prin cererea de chemare în judecată existența unui drept de proprietate diferit de cel al pârâtei, recurenta apreciază că putea fi chemată în judecată doar pe calea unei acțiuni în revendicare, care constituie o acțiune în realizare a dreptului de proprietate disputat, acest drept nefiind admisibil de a fi valorificat pe calea acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul său din perspectiva tezei finale a art. 35 C.proc.civ.

Prin urmare, în cauză, instanța a fost sesizată cu o acțiune în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, iar nu cu o acțiune în realizare (în revendicare), deși recurenta este atât posesor al terenului în litigiu, cât și proprietar în temeiul contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Față de cele de mai sus, soluția respingerii excepției inadmisibilității este, în opinia recurentei-pârâte, neîntemeiată, neputând fi înlăturat de la aplicare textul special al art. 35 C.proc.civ., căci înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă, căci este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant.

În mod nelegal a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a prevederilor cuprinse în punctul MF108348 din Anexa nr. 3 la HG nr. 1705/2006 în ceea ce privește includerea în domeniul public a suprafeței de 3.454 mp - Lotul 11 din suprafața de 12,5 ha menționată în Titlul de proprietate nr.100422/2007 emis de Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea lui E., motivele de casare fiind cele de la pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 C.proc.civ.

A mai susținut recurenta că instanţa de apel a omis să dispună citarea Guvernului României, cu obligația de a depune întâmpinare și de a comunica instanței actele care au stat la baza emiterii HG nr. 1705/2006, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 13, art. 14, art. 22 și art. 153 alin. 2 C.proc.civ., norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât pe calea excepției de nelegalitate a fost atacat un act administrativ emis de Guvernul României a cărei citare se impunea în vederea formulării de apărări și a depunerii actului administrativ atacat.

Totodată, prin respingerea excepției de nelegalitate ca inadmisibilă s-a produs o denegare de dreptate, fiind încălcate dispozițiile art. 5 alin. 1 și 13 C.proc.civ. prin refuzul analizei legalității/nelegalității HG nr. 1705/2006, reținându-se în mod superficial doar că „soluția în cauză nu depinde de actul administrativ cu caracter individual a cărui nelegalitate s-a solicitat a fi constatată”, fără ca decizia recurată să cuprindă motivele pentru care s-a considerat că HG nr. 1705/2006 nu ar avea nicio legătură cu soluționarea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acțiune întemeiată pe apartenența acestui teren la acest domeniu public.

În plus, s-a omis că în cadrul dosarului nr. x/299/2008, în care recurenta nu a fost parte, nu a fost analizată legalitatea acestei hotărâri de guvern și nici chestiunea existenței unui titlu valabil de dobândire de către Statul Român a terenului în litigiu raportat la art. 6 din Legea nr.213/1998, ci doar în cadrul procesual al prezentului dosar instanța a fost sesizată cu excepția de nelegalitate a HG nr. 1705/2006 - Anexa 3, punctul MF 108348. Faptul că în dosarul nr. x/299/2008, instanțele au reținut că terenul în litigiu ar face parte din domeniul public al statului nu înlătură de plano dreptul recurentei de a invoca în prezentul litigiu excepția de nelegalitate a hotărârii de guvern de atestare a inventarului bunurilor domeniului public, căci în dosarul nr. x/299/2008 această excepție nu a fost dedusă judecății și nu există nicio autoritate de lucru judecat în privința ei, recurenta nefiind parte în acel dosar.

În concret, titlul de proprietate al statului este consemnat inclusiv prin această HG nr. 1705/2006 al cărei conținut a fost omis de instanțele dosarului nr. x/299/2008, dar care se impune a fi verificat pe calea excepției de nelegalitate invocate în prezentul dosar. Astfel, este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8, căci prin decizia recurată, sunt încălcate și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, înlăturate de la aplicare prin soluția de respingere a excepției de nelegalitate ca inadmisibilă.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/299/2008 nu a fost identificat un titlu de preluare valabilă a terenului în proprietatea statului român, contractul de concesiune nr. 70/17.06.2022 și Protocolul de predare-primire a terenurilor cu destinație agricolă încheiat între Agenția Domeniilor Statului și B. neputând fi considerate titluri valabile pentru pretinsa proprietate publică a Statului Român.

Prin urmare, decizia recurată a încălcat normele de drept material privind garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția României și Codul civil în vigoare la data de 07.12.2007 (data semnării contractului de vânzare-cumpărare a terenului de către recurentă), prin menținerea soluției de constatare a nulității absolute a acestui contract intervenind o expropriere de fapt, fără justă și prealabilă despăgubire. Decizia recurată este nelegală și din perspectiva nerecunoașterii dreptului recurentului ca drept patrimonial substanțial suficient stabilit în temeiul dreptului național, „bun” în sensul CEDO, deplin protejat de art. l din Protocolul 1 al CEDO, această nerecunoaștere echivalând cu încălcarea sistematică a regimului proprietății private în România.

În continuare, recurenta-pârâtă a prezentat situația de fapt a litigiului, arătând că aparența creată de Titlul de Proprietate nr. 100422/2007, Procesul-verbal de punere în posesie nr. 10/2007 emis de Primăria Sectorului 1 București, dublată de înscrierile efectuate în cartea funciară cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului, au determinat ca eroarea în care recurenta s-a aflat să fie invincibilă și imposibil de descoperit.

Instanța de apel avea obligația să analizeze incidența dispozițiilor CEDO și a jurisprudenței Curții în prezenta cauză, chiar dacă acest argument nu a fost invocat de niciuna dintre părți, arătând că la data încheierii contractului de vânzare, recurenta a fost de bună-credință, neavând cunoștință de cauzele de nulitate ce afectau valabilitatea titlului de proprietate al autorului său. Deși la data inițierii acțiunii de anulare a titlului de proprietate bunul fusese deja înstrăinat, dobânditorul subsecvent nu a fost introdus în litigiu, iar acesta nu a fost înscris în cartea funciară. După anularea titlului de proprietate în anul 2011, posesia bunului nu a fost perturbată timp de 7 ani până la introducerea acțiunii în anulare ce face obiectul prezentei cauze, în anul 2018. Prin urmare, recurenta a fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare, lipsind orice culpă din partea sa.

Făcând referire la jurisprudenţa CEDO (Cauza Toșcuță contra României, Cauza Jones contra României și Cauza Sporrong et Lonnroth contra Suediei), recurenta a susținut că anularea titlului de proprietate și a contractului de vânzare ca act subsecvent sunt măsuri abuzive prin care se aduce atingere garanției dreptului de proprietate, nulitatea contractului de vânzare încălcând și principiul proporționalității definit în jurisprudența Curții Europene. Astfel, “bunul” pârâtei se bucură de protecția Convenției Europene și a jurisprudenței Curții.

În mod nelegal, instanţa de apel a respins proba cu expertiza tehnică judiciară specialitatea „topografie”, respingerea acestei probe cu mențiunea că nu este utilă soluţionării apelului echivalând cu încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, nerespectarea acestor principii ale procesului civil consacrate la art. 6, art. 13 și art. 22 C.proc.civ. atrăgând nulitatea hotărârii pronunțate în astfel de condiții (art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.).

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta C., arătând că în mod corect instanțele de fond au reținut lipsa calităţii sale procesuale pasive, întrucât nu este parte în actele juridice a căror nulitate se solicită.

Recurentele-reclamante au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului pârâtei, susținând corecta soluționare a excepțiilor procesuale, precum și asupra fondului cererii în nulitate, câtă vreme apartenenţa la domeniul public şi inventarierea suprafeţei de teren la domeniul public are în vedere în principal utilitatea publică a terenului. Acesta este şi motivul pentru care toată legislaţia reparatorie a avut în vedere posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea persoanelor fizice pe suprafeţe de teren care nu erau indispensabile cercetării, sintagma indispensabil cercetării făcând referire exact la utilitatea publică a acestor suprafeţe, situaţie faţă de care trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 18/1991. Suprafeţele de teren ce fac obiectul prezentei cauze au fost declarate expres domeniu public al statului încă din 1991 şi menţinute ca atare în inventarul domeniului public prin legi organice. Pe cale de consecinţă, HG nr. 1705/2006 privind inventarul centralizat al bunurilor respectă dispoziţiile art. 20 alin.2 din Legea nr. 213/1998, text de lege în baza căruia a fost emisă.

Recurenta C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantelor întrucât, în lipsa parcurgerii procedurii administrative, recurentele-reclamante nu pot solicita direct instanţei să dispună intabularea dreptului de proprietate publică a Statului Român şi nici înscrierea dreptului de administrare al B. în baza Anexei 3.35 din Legea nr. 45/2009, completată de Legea nr. 72/2011 şi a HG nr. 892/2018, deoarece s-ar ajunge la încălcarea acestor dispoziţii legale.

Recurenta C. a formulat răspuns la întâmpinarea recurentelor-reclamante, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate şi admiterea recursului propriu astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecății prin cele două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:

1) Recursul declarat de A. şi B. are caracter fondat.

Astfel, potrivit pretențiilor deduse judecăţii, reclamantele au solicitat, printr-o cerere accesorie celei vizând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei şi respectiv radierea înscrierii dreptului de proprietate al acesteia în cartea funciară, să se dispună intabularea dreptului de proprietate publică al Statului, precum şi a dreptului de administrare al Staţiunii de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură B.

Deşi soluția primei instanțe, menținută ca atare în apel, a fost de admitere a cererii principale, constatându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul pârâtei C., dispunându-se totodată radierea dreptului acesteia din cartea funciară (cu motivarea corectă că faptul extinctiv al dreptului înscris produce efecte retroactive, de la momentul încheierii contractului a cărui nulitate s-a dispus), în același timp, instanțele fondului au considerat că, pentru a se dispune intabularea în cartea funciară, este necesar să se urmeze procedura administrativă prevăzută de art. 27, art. 41 alin. 5 din Legea nr.7/1996. S-a apreciat că instanța nu poate dispune în mod direct intabularea, prin hotărâre judecătorească, ci ar putea doar să cenzureze un eventual refuz al OCPI, de a încuviința o asemenea cerere.

Statuarea în acest sens este eronată, câtă vreme reclamantele au recurs la procedura jurisdicțională, pentru a se tranșa asupra valabilității dreptului pârâtei înscris în cartea funciară, solicitându-se deopotrivă, rectificarea (radierea înscrierii), precum şi înscrierea (intabularea) dreptului de proprietate.

Or, în contextul în care a fost găsită întemeiată cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, dispunându-se radierea dreptului pârâtei înscris în baza respectivului titlu desființat cu efect retroactiv, instanța nu poate justifica o lipsă a jurisdicției sale în soluționarea cererii reclamantelor vizând intabularea dreptului de proprietate.

Dimpotrivă, aprecierea asupra obligativității urmării unei asemenea proceduri administrative, întrucât altfel ar fi eludate dispozițiile art. 27, 41 alin. 5, 42 din Legea nr. 7/1996, este eronată, întrucât pe de o parte, nesocotește faptul că la aceasta se poate recurge atunci când dreptul nu este disputat judiciar şi, pe de altă parte, neagă plenitudinea de jurisdicție a instanței, care, după ce realizează verificarea jurisdicțională, în urma căreia este validat dreptul pretins, poate dispune înscrierea acestuia în cartea funciară.

În acest sens, recurentele-reclamante au indicat corect, ca norme de procedură aplicabile înscrierilor în cartea funciară, dispozițiile art. 13 alin. 1 din Regulamentul ANCPI/9 iulie 2014 (respectiv, art. 8 alin. 1 din Regulamentul ANCPI nr.600/2023), potrivit cărora „Intabularea sau înscrierea provizorie se efectuează în baza înscrisurilor prevăzute de Legea nr. 7/1996, art. 888 C.civ., precum şi a altor înscrisuri prevăzute expres de lege”.

Or, potrivit art. 888 C.civ. „înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza actului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta”.

În mod asemănător este reglementată modalitatea de înscriere (intabulare, înscriere provizorie, notare) în cartea funciară prin dispoziţiile art. 24 alin. 3 din Legea nr.7/1996, republicată: „Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moștenitor, încheiate de un notar public în funcție în România, a hotărârii judecătorești rămase definitivă și irevocabilă sau pe baza unui act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta”).

Totodată, prevederile art. 24 alin. 2 din Legea nr.7/1996 (r) stabilesc pe de o parte, cazurile, condițiile şi regimul juridic al înscrierilor în cartea funciară ca fiind cele reglementate de Codul civil şi, pe de altă parte, procedura de înscriere în cartea funciară ca fiind reglementată „de prezenta lege şi de regulamentul aprobat prin ordin cu caracter normativ al directorului general al Agenției Naționale”.

Astfel cum s-a arătat anterior, Regulamentul ANCPI, precum şi dispozițiile legale incidente stabilesc posibilitatea realizării înscrierilor în cartea funciară pe baza hotărârii judecătorești.

Acest aspect reprezintă, de altfel, o recunoaștere a plenitudinii funcției jurisdicționale a instanței, la care s-a apelat, în speţă, pentru verificarea validității unui drept înscris în cartea funciară, cu capetele de cerere accesorii referitoare la radierea, pentru ipoteza înscrierii fără cauză legitimă (actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea a fost desființat) şi respectiv, intabularea dreptului confirmat în justiție.

Soluția instanțelor fondului, de respingere a cererii de intabulare sub motiv că partea interesată ar avea la dispoziție o procedură administrativă este una nelegală, pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale anterior menționate şi cu negarea plenitudinii jurisdicționale.

În consecință, văzând dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recursul a fost admis şi în baza art. 497 C.proc.civ. casată decizia atacată în partea referitoare la soluţia dată cererii de intabulare, ce a făcut obiectul criticilor din apelul reclamantelor, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe acest aspect.

2) Recursul pârâtei C. deduce judecății critici care au caracter nefondat potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 şi 6 C.proc.civ., pârâta a susținut o greşită rezolvare dată de instanța de apel excepțiilor lipsei calității procesuale active şi lipsei de interes în promovarea acțiunii, pretinzând că ar fi avut loc o încălcare a normelor de drept material şi, în acelaşi timp, că decizia nu ar conține motivele pe care se întemeiază respingerea excepțiilor.

În privința lipsei legitimării reclamantelor pentru promovarea acţiunii, s-a invocat nesocotirea dispozițiilor art. 223 alin. 1 C.civ., art. 554 C.civ., art. 858 C.civ., art. 865 C.civ., care ar fi fost ignorate de către instanța de apel, pentru a da prevalență prevederilor Legii nr. 45/2009, deşi aceasta nu era în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a invocat (7.12.2007), iar la momentul la care acest din urmă act normativ a fost adoptat, terenul era proprietate privată, aparținând pârâtei. Ca atare, s-a susținut că obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar nu administratorului.

Critica este nefondată.

Verificarea cadrului procesual activ a fost realizată, în mod corect, în raport cu pretenţia concret formulată, care a vizat nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren ce se află înscris în Anexa 3.35 a Legii nr. 45/2009, ca teren din domeniul public al statului, aflat în administrarea Stațiunii de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură B., indispensabil activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare şi multiplicării materialului biologic.

Ca atare, din poziţia de administrator al unui bun aflat în domeniul public, reclamanta A. şi, în mod subsecvent, B. (din perspectiva art. 28 alin. 3 din Legea nr. 45/2009, ca instituție de drept public, cu personalitate juridică, în subordonarea A.) au justificat calitatea în acțiunea lor prin care tindeau la apărarea/conservarea dreptului de administrare şi, în mod implicit, la protecția dreptului de proprietate publică pe care se grefa dezmembrământul acestuia, ca drept de administrare.

Cum promovarea unei acțiuni în nulitate, corespunzător celei deduse judecății, este recunoscută, dat fiind regimul juridic al nulității absolute invocate, oricărei persoane interesate, nu doar părţilor actului contestat, este evident că titularul dreptului de administrare asupra bunului, obiect derivat al contractului contestat, îşi legitimează demersul judiciar, tinzând la conservarea prerogativelor dreptului aflat în patrimoniul său.

În acest sens sunt dispozițiile art. 12 alin. 4 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 870 C.civ., care reglementează apărarea în justiţie a dreptului de administrare în favoarea titularului dreptului, situaţie căreia i se circumscrie şi acțiunea în justiție prin care se tinde la desființarea/nulitatea unui contract de vânzare având ca obiect tocmai imobilul asupra căruia poartă dreptul de administrare afirmat.

În mod implicit acest demers înseamnă şi apărarea dreptului de proprietate publică asupra căruia este grefat dreptul de administrare, cu menţiunea exactă, reținută în considerentele deciziei atacate, că potrivit art. 865 alin. 2 lit.b) C.civ., doar titularul dreptului de proprietate publică poate invoca faptul că nu a fost introdus în proces în condițiile Codului de procedură civilă (pentru apărarea dreptului) câtă vreme este vorba despre o dispoziție legală şi respectiv, o obligație instituită în beneficiul său.

Ca atare, toate prevederile Codului civil invocate de către pârâtă în apel (şi în privința cărora a susținut că au rămas fără analiză în considerentele deciziei atacate) referitoare la titularul dreptului de proprietate publică, la modalitatea în care Statul participă în proces – prin Ministerul Finanțelor Publice – în raporturile juridice în care se prezintă nemijlocit, la obligația apărării în justiţie a proprietății publice sunt lipsite de relevanța pretinsă de către recurenta-pârâtă pe planul legitimării procesuale active.

Împrejurarea că instanța de apel nu arată în mod expres de ce respectivele dispoziții legale nu sunt unele apte să demonstreze un cadru procesual activ inadecvat este, de asemenea, fără consecințe sub aspectul legalității deciziei atacate, câtă vreme instanța de apel motivează, cu referire la prevederile legale pe care le găsește incidente (art. 28 alin. 3 Legea nr. 45/2009, modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011; art. 870 C.civ., art. 865 alin. 2 lit.b C.civ.) de ce, raportat la datele speței, reclamantele şi-au justificat legitimarea în promovarea acțiunii judiciare.

În realitate, prin critica formulată, recurenta nesocoteşte un argument de interpretare logică potrivit căruia qui dicit de uno negat de altero (tertium non datur) ceea ce înseamnă, raportat la datele speţei că, recunoscută fiind, pe temeiul legal arătat, îndreptățirea reclamantelor de a acționa în justiție, din poziția de administrator al dreptului, această analiză cuprindea un răspuns implicit şi la susținerea potrivit căreia numai titularul dreptului de proprietate publică ar fi putut acționa şi, în același timp, nu mai presupunea o analiză separată asupra prerogativelor titularului dreptului de proprietate publică (singurul, în opinia recurentei, îndreptățit la promovarea acțiunii în justiţie).

Este eronată, totodată, susținerea recurentei-pârâte, conform căreia nu ar reprezenta un argument valabil, în justificarea calității procesuale active, faptul că Anexa nr. 3.35 a Legii nr. 45/2009 cuprinde terenurile inventariate (inclusiv cel care reprezintă obiectul contractului de vânzare-cumpărare disputat) ca aparținând domeniului public al statului şi în administrarea reclamantei B., câtă vreme „este vorba despre o lege intrată în vigoare ulterior autentificării contractului nr. 2052/7.12.2007” şi totodată „la data intrării în vigoare a acestei legi, terenul în litigiu se afla în proprietatea privată a pârâtei”.

Contrar susținerii recurentei, condițiile formale ale acțiunii se verifică în raport cu data învestirii instanței (Legea nr. 45/2009, cu dispozițiile sale referitoare la dreptul de proprietate publică şi la titularul dreptului de administrare fiind incidentă), iar faptul că, la momentul intrării în vigoare a acestei legi, terenul în litigiu figura ca proprietate privată a pârâtei este lipsit de relevanța juridică pretinsă, faţă de verificările jurisdicționale ce urmau a fi realizate pe aspectul valabilității contractului şi efectelor retroactive ale nulității.

Rezultă, potrivit considerentelor expuse, caracterul nefundamentat al tuturor criticilor formulate vizând excepția lipsei calității procesuale active, atât din perspectiva inexistenței unui temei legal, cât şi al nemotivării deciziei (pretinzându-se de fapt, o lipsă a analizei tuturor argumentelor părţii şi nu, în sensul ipotezelor reglementate de art. 488 pct. 6 C.proc.civ., o lipsă a motivelor soluției ori existența unor motive contradictoriii sau doar străine de natura cauzei).

Este, în aceiași termeni, fără temei critica referitoare la pretinsa lipsă de interes a reclamantelor A. şi B. în promovarea acțiunii.

În susținerea criticii, recurenta reia argumentele referitoare la modalitatea în care este apărat în justiţie dreptul de proprietate publică, aducând suplimentar, în discuție, doar elemente de fapt legate de modalitatea în care s-a atestat „aparent” la nivelul anului 2007 inventarul bunurilor publice (pentru a se susține că titularul dreptului de administrare ar fi fost Agenția Domeniilor Statului, iar nu B. întrucât niciuna dintre hotărârile de guvern – HG nr. 517/199, HG nr. 1705/2006 – şi nici Legea nr. 45/2009 nu ar avea la bază o identificare cadastrală a terenurilor pe care le reglementează).

Or, separat de considerentele expuse anterior, conform cărora s-a reţinut o corectă determinare, de către instanțele fondului, a raportului de drept procesual, câtă vreme titularul unui drept de administrare justifică un interes legitim în protejarea dreptului său prin promovarea acțiunii în nulitatea actului având un asemenea obiect, se constată că recurenta-pârâtă aduce în dezbaterea judiciară, în mod inadecvat procedural faţă de faza judecății în care se găsește, aspecte legate de identificarea bunului ca fiind sau nu în inventarul bunurilor domeniului public, ca figurând sau nu în Anexa Legii nr. 45/2009, întrucât nu s-ar fi realizat o identificare cadastrală a terenurilor).

Aceasta în contextul în care, astfel cum a reţinut prima instanță pe elementele de fapt ale pricinii „terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită, se află înscris în Anexa nr. 3.35 a Legii nr. 45/2009, având nr. MF 108348, fiind, potrivit mențiunilor exprese ale legii, înscris în domeniul public al statului şi în administrarea Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură B., aflată în subordinea Academiei de Științe Agricole şi Silvice A., în conformitate cu dispozițiile art. 28 alin. 3 din Legea nr. 45/2009, indispensabil activității de cercetare, dezvoltare, inovare şi multiplicării materialului biologic”.

S-a reținut, în acelaşi timp, că pârâta nu a susţinut niciun moment că terenul nu ar fi fost inclus în Anexa menționată, ci a invocat excepţia de nelegalitate a mențiunii de la punctul MF 108348 din Anexa 3 a HG nr. 1705/2006, apreciind că ar fi avut loc o inventariere nelegală a bunului.

Așadar, în faţa instanțelor de fond nu s-a pus o problemă de identificare fizică a terenului (ci una de nelegală inventariere a bunului, ceea ce a făcut obiectul excepției de nelegalitate), iar susținerea din recurs, în sens contrar, aduce în discuție o chestiune de fapt specifică judecății devolutive, iar nu uneia care să vizeze strict legalitatea, în sensul dispozițiilor art. 483 alin. 3 C.proc.civ.

De aceea, este corectă statuarea deciziei din apel, cuprinzând totodată motivele soluției, referitoare la justificarea interesului în promovarea acțiunii de către Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, ca instituție de drept public şi de utilitate publică (având ca obiectiv cercetarea în domeniile aplicative ale agriculturii) şi de către SCDP B., aflată în subordonarea Academiei (art. 28 alin. 3 din Legea nr. 45/2009), căreia i-a fost recunoscut dreptul de administrare tocmai în privința unor astfel de terenuri, indispensabile activității de cercetare-dezvoltare-inovare în domeniul agriculturii (Anexa nr. 3.35 a Legii nr. 45/2009).

Promovarea unei asemenea acţiuni nu excedează, contrar susținerii recurentei-pârâte, prerogativele dreptului de administrare, de vreme ce acțiunea în nulitate este deschisă terților faţă de actul juridic, ori de câte ori aceștia invocă şi demonstrează lezarea unui drept aflat în patrimoniu, prin încheierea actului contestat.

Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la greşita respingere a excepției de inadmisibilitate a acţiunii, sub incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.

Susținând că acţiunii deduse judecății i se opunea un fine de neprimire pe temeiul art. 35 C.proc.civ., întrucât partea ar fi avut la dispoziție acțiunea în realizare constând în revendicarea bunului, acţiune faţă de care cea vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare îşi păstrează caracterul subsidiar, recurenta procedează la o greşită calificare a acestei din urmă acţiunii.

În realitate, demersul prin care se pretinde desființarea unui act juridic, ca efect al nulităţii, nu este unul subsumabil acțiunii în constatare, întrucât efectul admiterii unui astfel de acţiuni nu este pur declarativ (specific cererii în constatare), câtă vreme hotărârea pronunțată într-o asemenea pricină aduce modificări în ordinea juridică, schimbând situația existentă anterior.

Argumentul conform căruia, reclamantele ar fi trebuit să promoveze o acţiune în revendicare, aceasta corespunzând, în concepția recurentei-pârâte, acțiunii în realizarea dreptului de proprietate, este unul impropriu, inapt să modifice natura acțiunii în desființarea, pentru nulitate, a actului juridic şi nici nu impunea reclamanților vreo ordine de prioritate în alegerea celei mai adecvate forme juridice de protecție a dreptului lor.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât cererea principală a fost însoțită de pretenții subsidiare, legate de rectificarea cărţii funciare şi, în mod corespunzător, de intabularea dreptului de proprietate al reclamantelor, operațiuni necesare pentru asigurarea conformității şi opozabilității dreptului şi, de asemenea, prioritare promovării cu succes a unei acţiuni în revendicare.

Are, de asemenea, caracter nefondat critica vizând respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate a HG nr. 1705/2006, punctul MF 108348, Anexa 3, întrucât s-a omis citarea Guvernului României şi, pe de altă parte, s-a produs o denegare de dreptate, refuzându-se cercetarea legalității actului normativ sub motivul „superficial” că „soluţia în cauză nu depinde de actul administrativ cu caracter individual a cărui nelegalitate s-a solicitat a fi constatată”, fără ca decizia să cuprindă motivele pe care se sprijină şi omiţând faptul că în dosarul anterior, în care pârâta-recurentă nu a fost parte, n-a fost cercetată chestiunea existenței unui titlu valabil pentru Statul român asupra terenului în litigiu (art. 488 pct. 5, 6,8 C.proc.civ.).

Soluția de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate a HG nr. 1705/2006 (Anexa 3, pct. 108348) nu are la bază, cum greşit se pretinde, un motiv „superficial”, constând în lipsa legăturii excepției cu soluționarea litigiului pe fond, câtă vreme această verificare se constituie, potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, într-un aspect de admisibilitate pentru invocarea şi cercetarea ei.

În același timp, este corectă modalitatea în care instanța de apel a constatat lipsa acestei legături, raportat la dezlegările jurisdicționale anterioare (sentința nr. 7078/2010 a Judecătoriei Satu Mare, irevocabilă prin decizia civilă nr. 786/2011 a Tribunalului Satu Mare) care au statuat asupra apartenenței imobilului la domeniul public al statului.

Or, solicitând prin invocarea excepției de nelegalitate să se constate greşita inventariere în domeniul public al statului a terenului în litigiu, pârâta-recurentă nu făcea decât să conteste, nepermis procedural, cele statuate cu efectul autorității de lucru judecat potrivit hotărârilor menționate.

Împrejurarea susținută, că pârâta nu a fost parte în litigiul anterior şi ca atare, nu i s-ar opune rezultatul acelei judecăți, este eronată având în vedere poziția juridică a acesteia de având-cauză (succesor cu titlu particular) în raport cu autorul (E.), cel care a figurat în procesul anterior şi faţă de care au fost efectuate verificările jurisdicționale în privința regimului juridic al terenului (stabilit ca fiind acela de bun proprietate publică a statului, exclus de la măsura reconstituirii sub forma compensării). Astfel, având în vedere ce s-a impus verificării instanței anterioare, în legătură cu modalitatea în care s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate, cel care trebuia să figureze în proces era autorul pârâtei, numitul E., căruia îi fusese eliberat titlul de proprietate, iar nu pârâta (chiar dacă la acel moment deţinea contractul de vânzare-cumpărare nr. 2052/2007).

Aceasta întrucât valabilitatea titlului emis în procedura legilor fondului funciar putea fi examinată, în condiții de garanţii procesuale, sub aspectul dreptului de apărare şi al contradictorialității dezbaterilor, în raport cu beneficiarul reconstituirii, cel care s-a prevalat de dispozițiile legii speciale, în considerarea unui drept anterior, care i-a ieşit din patrimoniu şi la restituirea căruia a pretins că este îndreptățit, iar nu în raport cu succesorul particular al acestuia (străin de beneficiul legilor reparatorii).

Ca atare, rezultatul verificării jurisdicționale anterioare, desfășurate într-un cadrul procesual adecvat, se opune pârâtei, fără posibilitatea de a demonstra contrariul sub aspectul vizat, al regimului juridic al terenului, de bun proprietate publică, exceptat de la măsura reconstituirii.

Întrucât faţă de autorul pârâtei, asemenea statuări, care au avut consecința anulării titlului de proprietate, sunt sub efectul autorității de lucru judecat, pârâta-recurentă nu ar putea pretinde în contra acestor dezlegări că imobilul ar avea un alt regim juridic şi, ca atare, ar fi fost greşit inventariat, ca bun aparținând domeniului public în Anexa HG nr. 1705/2006, pentru a avea deschisă calea atacării, sub forma acțiunii indirecte în nelegalitate (excepția de nelegalitate) a respectivului act administrativ.

De asemenea, argumentul recurentei-pârâte, în sensul că în dosarul anterior nu ar fi fost cercetată chestiunea dobândirii cu titlu valabil, de către stat, a terenului în litigiu, din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, se constituie, în realitate, tot într-o punere în discuție și contestare a celor tranșate cu caracter irevocabil în judecata anterioară, în care s-a statuat asupra apartenenței bunului la domeniul public în considerarea afectațiunii acestuia, de teren indispensabil cercetării, dezvoltării și multiplicării materialului săditor (ținându-se seama inclusiv de dispozițiile relevante ale Legii nr 213/1998).

S-a reținut totodată, că singura excepție instituită de legiuitor (art. 9 alin. 1 din Legea nr. 1/2000) de la regula menținerii bunurilor proprietate publică în administrarea stațiunilor de cercetare a fost aceea a reconstituirii proprietății doar foștilor proprietari care au deținut aceste terenuri.

Or, autorul recurentei nu s-a încadrat în această categorie, beneficiind de o reconstituire prin compensare, deși aceasta nu era permisă de lege.

Totodată, împrejurarea că în faza apelului instanța ar fi omis ca, în scopul soluționării excepției de nelegalitate, să dispună citarea Guvernului României, este una care nu se circumscrie criticii de nelegalitate invocate (cu consecința pretinsă, a nulității hotărârii pentru nerespectarea normelor de procedură) câtă vreme aspectul de fine de neprimire, care s-a impus analizei, a lăsat fără interes sau fără justificare întregirea în vreo modalitate a cadrului procesual.

În același timp, se constată că, susținerea unei nemotivări a soluţiei pe aspectul excepției de nelegalitate este una pur formală în contextul în care, pe de o parte, argumentele asupra acesteia se regăsesc în conținutul deciziei şi, pe de altă parte, recurenta nu combate statuarea instanței în legătură cu neîndeplinirea cerinței art. 4 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, pentru a putea fi considerată admisibilă excepția de nelegalitate.

Este lipsită de fundament şi critica de nelegalitate formulată conform art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., cu referire la menținerea soluției de admitere a acțiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2052/7.12.2007, întrucât astfel ar fi încălcate normele de drept material privind ocrotirea și garantarea proprietății private, inclusiv normele CEDO, precum și dispozițiile referitoare la dreptul de proprietate publică al statului (art. 6 din Legea nr. 213/1998).

Contrar susținerii recurentei-pârâte, soluția vizând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost corect menținută, față de regimul juridic al terenului, obiect al contractului, ca aparținând domeniului public al statului, fiind supus, ca atare, regulii inalienabilității și interdicției de înstrăinare (art. 963 C.civ. 1864, art. 136 alin. 4 Constituție, art. 11 din Legea nr. 213/1998).

Instanța de apel a reținut corect că, în contextul în care titlul de proprietate al vânzătorului a fost anulat (desființat cu caracter retroactiv) întrucât aparține domeniului public al statului, acesta nu putea transmite valabil bunul în patrimoniul pârâtei, având în vedere producerea retroactivă a efectelor nulităţii şi faptul că înstrăinătorul nu poate transmite un drept pe care nu l-a deținut niciodată în mod valabil.

Reiterând aspectul că nu a fost parte în dosarul (finalizat prin decizia nr. 786/2011 a Tribunalului Satu Mare) în care s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 100422/2007 emis pe numele autorului E. şi, ca atare, nu i s-ar opune rezultatul acelei judecăți, recurenta-pârâtă ignoră faptul că, astfel cum s-a arătat anterior, în cuprinsul prezentelor considerente, verificarea modalității reconstituirii dreptului de proprietate s-a realizat într-un cadru procesual adecvat, în raport cu beneficiarul reconstituirii, cel care s-a prevalat de dispozițiile legilor reparatorii.

Or, în contradictoriu cu acesta s-a stabilit jurisdicțional că titlul de proprietate i-a fost emis în mod nelegal, reconstituindu-i-se dreptul, prin compensare, asupra unui teren care face parte din domeniul public al statului (în administrarea institutelor, centrelor şi stațiunilor de cercetare), fără respectarea procedurii legale în trecere a imobilului din domeniul public în domeniul privat, cu încălcarea prevederilor legilor reparatorii (nr. 18/1991; nr. 1/2000), precum şi a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998.

Recurenta-pârâtă nu poate pretinde, din poziția de dobânditor cu titlu particular, o altă situație juridică în legătură cu valabilitatea dreptului înstrăinătorului său, rezultatul verificărilor jurisdicționale anterioare opunându-i-se în aceeași măsură ca autorului său.

De aceea, întrucât obiectul contractului l-a reprezentat un bun aflat în afara circuitului civil, sancțiunea care s-a impus a fost aceea a nulității absolute.

Susținerile recurentei, în sensul că ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului, sunt unele fără consecințe pe planul legalității soluţiei.

Separat de împrejurarea că acestea aduc în discuție elemente de fapt ale pricinii vizând atitudinea subiectivă a părţii, neevaluabile în recurs, ele sunt lipsite oricum de relevanță faţă de regimul juridic al imobilului, aparținând domeniului public şi aflat în afara circuitului civil, ceea ce înseamnă că nulitatea actului subsecvent nu poate fi asanată, prin invocarea bunei-credinţe a subdobânditorului, ca excepţie de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

În acest context, critica recurentei-pârâte potrivit căreia i-ar fi fost încălcat dreptul de proprietate (prevalându-se de dispozițiile dreptului intern, precum şi de normele convenționale în materie) este una lipsită de orice fundament, întrucât un titlu nul nu poate constitui cauza valabilă a dobândirii unui drept care să se bucure de protecție juridică.

Instanţa de apel a constatat corect că recurenta nu este beneficiara unui bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, nici în circumstanțele de fapt pe care le-a invocat – şi care au rămas, potrivit instanțelor fondului, nedovedite în proces – legate de o posesie pe care aceasta ar fi exercitat-o nemijlocit după anularea titlului de proprietate în anul 2011 şi până la data introducerii acţiunii în nulitate, obiect al prezentului litigiu (2018).

Dimpotrivă, pe acest aspect de fapt, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a avut posesia bunului niciodată, reclamantele fiind cele care au exercitat-o, aşa încât nu există o stăpânire de facto care, chiar în condițiile constatării nulităţii titlului, să poată fi asimilată unei „așteptări legitime” în legătură cu recunoașterea dreptului, aptă să intre sub protecţia art. 1 Protocolul nr. 1.

De aceea, referirile recurentei la jurisprudența CEDO sunt unele care nu ţin seama de situația juridică reală în care se află partea, aceasta neputând dobândi de la un înstrăinător, persoană fizică, al cărei titlu a fost desființat cu efect retroactiv, un drept valabil pentru care să pretindă protecție juridică.

În fine, în mod inadecvat procedural, recurenta-pârâtă deduce judecății modalitatea în care instanţa de apel a cenzurat probatoriul (respectiv, a respins expertiza topografică solicitată, pe care a considerat-o neutilă raportat la obiectul judecății), ignorând faptul că aspectele vizând probele, aprecierea asupra utilității lor sunt în căderea instanțelor fondului, cele care stabilesc faptele în funcție de limitele şi obiectul învestirii.

Ca atare, asemenea critică nu poate fi considerată una de nelegalitate în sensul art. 488 pct. 5 C.proc.civ. invocat, susținerea că ar fi fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil sub motivul cenzurării unui mijloc de probă fiind una lipsită de suport, în dezacord cu atribuțiile ce revin instanței în aprecierea asupra aptitudinii, utilității probelor de a conduce la soluționarea procesului (art. 258 coroborat cu art. 255 alin. 1 C.proc.civ.).

Faţă de considerentele expuse, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul pârâtei fiind respins.