Aviation accident liability and two-year limitation period under EU Regulations and the Montreal Convention for domestic flights

Accident aviatic produs pe teritoriul României. Decesul pasagerului. Acţiune în despăgubiri. Incidenţa prevederilor Convenţiei de la Montreal în temeiul prevederilor Regulamentului (CE) nr. 889/2002. Termen special de prescripţie a dreptului material la acţiune

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: răspunderea operatorilor de transport aerian

accident aviatic

despăgubiri civile

zbor intern

prescripţia dreptului material la acţiune

principiul priorităţii dreptului european

Convenţia de la Montreal din 1999 pentru unificarea anumitor norme referitoare

la transportul aerian internațional, art. 17, art. 29, art. 35 alin. 1

Regulamentul nr. 2027/1997, art. 1, art. 3

Regulamentul nr. 889/2002

Regulamentele (CE) nr. 2027/1997 și nr. 889/2002, care conferă protecție unor interese generale la nivelul Uniunii Europene (securitatea transporturilor aeriene și despăgubirea victimelor accidentelor aviatice), sunt obligatorii în toate elementele lor, potrivit prevederilor art. 288 alin. (2) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, şi sunt direct aplicabile în toate statele membre, cu consecinţa înlăturării dreptului intern contrar, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel că se aplică cu prioritate, faţă de prevederile Codului aerian şi ale Codului civil.

Convenţia de la Montreal din 1999 a devenit aplicabilă zborurilor efectuate în interiorul unui singur stat membru, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2027/97 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 889/2002, care urmăreşte să asigure aceeaşi măsură a răspunderii operatorilor de transport aerian şi a operatorilor de transport aerian comunitari, atât în transportul internaţional, cât şi în cel intern, în cadrul Uniunii Europene.

Astfel, întrucât dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Convenţie instituie un termen special de prescripţie, dispunând că ,,acţiunea în răspundere trebuie să fie introdusă în termen de doi ani de la data sosirii la destinaţie sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească ori de la data încetării transportului”, prevăzut, de altfel, şi în Anexa Regulamentului (CE) nr. 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 889/2002, în care se stipulează că ,,acţionarea în justiţie pentru solicitarea despăgubirilor trebuie introdusă în termen de 2 ani de la data sosirii aeronavei sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească”, rezultă că, în prezenţa acestor reglementări europene care se aplică primordial, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dreptul intern, nu este aplicabil.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia 2128 din 10 octombrie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a VI-a civilă la 29.07.2016, sub nr. x/3/2016 reclamanta A., în calitate de custode al succesiunii defuncţilor B. şi C., a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata despăgubirilor de 97.523,11 euro şi 38.514,30 CHF, precum şi a dobânzii aferente.

Prin sentinţa civilă nr. 1691 din 9.05.2017, Tribunalul Bucureşti-Secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de către pârâtă, şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Braşov.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a civilă la 2.08.2016, sub nr. y/3/2016 reclamanta A., în calitate de custode al succesiunii defuncţilor B. şi C., a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata despăgubirilor de 97.523,11 euro şi 38.514,30 CHF, precum şi a dobânzii aferente.

Prin încheierea din 29.09.2016, Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată din oficiu, şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti-Secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 90 din 18.01.2017, Tribunalul Bucureşti-Secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de către pârâtă, şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Braşov.

Prin încheierea civilă nr. 843 din 6.09.2017, Tribunalul Braşov a admis excepţia litispendenţei şi a trimis dosarul nr. y/3/2016 pentru a fi judecat împreună cu dosarul nr. x/3/2016.

2. Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 29.05.2018, Tribunalul Braşov-Secţia civilă a respins cererea, în baza art. 78 alin. (2) C.proc.civ..

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1945 din 18.12.2018, Curtea de Apel Braşov-Secţia civilă a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanţă.

3. Hotărârile pronunţate în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 110 din 23.04.2019, Tribunalul Braşov-Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocată de către aceasta prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1057 din 9.11.2020, Curtea de Apel Braşov-Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 2006 din 25.10.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

4. Hotărârea instanţei de apel din al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 980 din 29.05.2023, Curtea de Apel Braşov-Secţia civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa civilă nr. 110/2019 pronunţată de Tribunalul Braşov-Secţia I civilă şi, rejudecând fondul, a respins excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

5. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a formulat recurs, solicitând casarea deciziei şi rejudecarea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel. Fără a invoca, în mod expres, vreunul dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C.proc.civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici de recurs:

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C.proc.civ., din moment ce a soluţionat cauza doar prin prisma Regulamentelor (CE) 2027/1997 şi 889/2002 şi a Convenţiei de la Montreal, omiţând a analiza două capete de cerere la care nu a renunţat la judecată, nici expres, nici implicit, respectiv răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prepus (art. 1.373 alin. (2) C.civ.) şi răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1.376 C.civ.).

Instanţa de apel a respins, în mod nelegal, excepţia tardivităţii invocării direct în recurs a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, soluţionând cauza exclusiv prin prisma prevederilor art. 35 din Convenţia de la Montreal, fără a ţine cont de dispoziţiile din dreptul intern.

Conform art. 47 alin. (2) din O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian, „regimul răspunderii transportatorului aerian este, pentru transporturile aeriene publice internaţionale, reglementat în conformitate cu tratatele internaţionale la care România este parte, iar pentru transporturile aeriene publice interne, în conformitate cu prevederile dreptului comun, în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială sau printr-un tratat internaţional la care România este parte”. Ca atare, în cazul zborurilor interne, se aplică dreptul comun, şi anume termenul de prescripţie de 3 ani.

Iniţial, Convenţia de la Montreal era aplicabilă doar statelor membre ale acesteia şi exclusiv în privinţa transporturilor internaţionale. Abia după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, aplicabilitatea Convenţiei s-a extins, în ceea ce priveşte statele Uniunii Europene, şi asupra zborurilor interne, context în care se pune întrebarea dacă orice prevedere legală naţională în materia aviaţiei civile interne a rămas fără obiect, a fost abrogată tacit sau scoasă din uz. Interpretarea istorico-teleologică duce la concluzia că legiuitorul român, cu bună-ştiinţă, a lăsat materia răspunderii transportatorului aerian pentru zborurile interne sub imperiul aplicării dreptului comun, chiar şi după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) 2027/1997. Răspunderea transportatorilor aerieni pentru zborurile interne potrivit dreptului comun a avut acelaşi regim juridic atât la data adoptării Codului aerian (22 august 1997), cât şi după modificarea acestuia prin Legea nr. 399/2005, cu toate că, după aderarea Românei la Uniunea Europeană, legiuitorul român ar fi putut modifica şi adapta corespunzător art. 47 din Codul aerian. Chiar şi sub imperiul Codului aerian adoptat prin Decretul nr. 516/1953, adică în condiţiile aplicabilităţii art. 29 din Convenţia de la Varşovia, art. 97 al Codului aerian prevedea aplicarea dreptului comun pentru răspunderea juridică a celor implicaţi în activitatea de zbor la nivel naţional, soldată cu moartea sau rănirea persoanelor îmbarcate.

Ca atare, art. 47 alin. (2) din Codul aerian are regim de lege specială, în raport cu dreptul european, şi este aplicabil în cauză, în condiţiile în care nicio altă lege specială şi niciun tratat internaţional la care România este parte nu stabilesc altceva. Convenţia de la Montreal nu este aplicabilă zborurilor interne, ci doar celor internaţionale, iar regulamentele Uniunii Europene nu au statut de tratat internaţional, în sensul dreptului internaţional public, astfel că nu există niciun motiv de excludere, potrivit tezei finale a art. 47 alin. (2).

O interpretare contrară ar conduce la concluzia că întregul Cod aerian şi legislaţia adiacentă acestuia ar fi devenit caduce, fiind înlocuite de Regulamentul (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002]. Or, o asemenea evoluţie cu privire la suveranitatea legislativă a unui stat membru al Uniunii Europene nu poate fi justificată.

Admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, având ca temei exclusiv Regulamentul (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, ce prevede termenul de prescripţie de 2 ani, nu poate avea nicio repercusiune asupra dreptului subiectiv de a pretinde despăgubiri, în baza răspunderii civile delictuale reglementate de dreptul comun (art. 1.373 alin. (2) şi art. 1.376 din Codul civil), care prevede un termen de prescripţie de 3 ani. Ambele genuri de răspundere au fost indicate în cererea de chemare în judecată. Din moment ce dreptul subiectiv la despăgubire subzistă încă un an după constatarea prescripţiei potrivit termenului de 2 ani prevăzut de Regulamentul (CE) 2027/1997, înseamnă că acesta poate fi valorificat potrivit normelor legale specifice răspunderii civile reglementate de dreptul comun. Această concluzie este valabilă chiar în condiţiile în care răspunderea civilă potrivit Regulamentului (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, nu s-ar mai putea valorifica potrivit dreptului european.

În condiţiile în care instanţa de apel a ajuns la concluzia că zborul din 29.07.2013 a avut loc pe baza unui contract de transport încheiat între D. S.R.L. şi E. şi dată fiind lipsa unui înscris care să consemneze clauzele acestui contract, trebuie să se recurgă la prevederile art. 2.002-2.008 C.civ., iar, conform art. 2.004, termenul de prescripţie este de 3 ani.

Prin cererea depusă la 3.03.2024, recurenta-reclamantă a susţinut că, dată fiind solidaritatea dintre debitori, întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre aceştia (F. S.A.) produce efecte şi faţă de celălalt debitor solidar (D. S.R.L.), astfel că termenul de prescripţie de 2 ani a fost întrerupt la 27.07.2015, când, în cadrul dosarului nr. x/3/2015*, a fost formulată cererea de intervenţie principală împotriva F. S.A.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului; a depus note scrise, prin care a invocat tardivitatea invocării motivului de recurs suplimentar, privind întreruperea cursului termenului de prescripţie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

În ceea ce priveşte motivul de recurs suplimentar invocat prin cererea depusă la 3.03.2024, vizând întreruperea cursului prescripţiei extinctive la 27.07.2015, când, în dosarul nr. x/3/2015*, reclamanta a formulat o cerere de intervenţie principală împotriva F. S.A., intimata-pârâtă a învederat faptul că a fost tardiv invocat.

Având a dezlega, cu prioritate, această chestiune, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 485 alin. (1) C.proc.civ., „termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.

De asemenea, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ., „cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”. În continuare, art. 489 alin. (1) C.proc.civ. prevede că „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia ipotezei prevăzute la alin. (3)”, care are în vedere posibilitatea instanţei de a invoca, din oficiu, motive de casare care sunt de ordine publică, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, ceea ce nu este cazul în speţă. Se mai reţine că, potrivit art. 185 alin. (1) C.proc.civ., „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel, actul de procedură făcut peste termen fiind lovit de nulitate”.

Făcând aplicarea în cauză a acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că motivul de recurs suplimentar a fost invocat tardiv, în condiţiile în care decizia recurată a fost comunicată reclamantei la 22.06.2023, astfel că toate motivele de nelegalitate trebuiau invocate până la 24.07.2023 inclusiv, termenul fiind calculat în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., potrivit căruia „atunci când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua când acesta se împlinește”. De altfel, se constată că reclamanta a formulat în termen cererea de recurs motivată, aceasta fiind transmisă prin e-mail la 1.07.2023, însă, la 3.03.2024, a înţeles să invoce un nou motiv de recurs, cu depăşirea termenului legal.

În aceste condiţii, astfel cum a învederat intimata-pârâtă prin notele scrise depuse la 7.10.2024, Înalta Curte nu poate analiza motivul de recurs suplimentar invocat prin cererea depusă la 3.03.2024, nefiind legal învestită cu cercetarea acestuia, întrucât recurenta-reclamantă nu a respectat termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C.proc.civ..

Referitor la criticile invocate prin memoriul de recurs depus la 1.07.2023, cu respectarea termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziei, se constată că, deşi recurenta-reclamantă nu le-a încadrat, în mod expres, în motivele de casare prevăzute de lege, acestea se subsumează motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C.proc.civ..

Printr-o primă critică de recurs, care se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 22 alin. (6) C.proc.civ., din moment ce a soluţionat cauza doar prin prisma Regulamentelor (CE) 2027/1997 şi 889/2002 şi a Convenţiei de la Montreal din 1999, omiţând a analiza celelalte două capete de cerere la care nu a renunţat la judecată, nici expres, nici implicit, respectiv răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prepus (art. 1.373 alin. (2) C.civ.) şi răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1.376 C.civ.).

Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată.

Conform art. 9 alin. (2) C.proc.civ., „obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor”, iar, potrivit art. 22 alin. (6) teza I din acelaşi cod, „judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut”. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a încălcat aceste dispoziţii legale, care consacră principiul disponibilităţii şi limitele în care judecătorul este obligat să soluţioneze cauza.

În primul rând, se observă că, atunci când susţine că instanţa de apel a omis să analizeze capetele de cerere privind răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prepus şi răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri, recurenta-reclamantă confundă capetele de cerere cu temeiul de drept invocat în susţinerea pretenţiei deduse judecăţii.

Astfel, plecând de la dispoziţiile art. 30 alin. (3) şi alin. (4) C.proc.civ., se constată că cererea de chemare în judecată cuprinde un singur capăt de cerere principal (obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri materiale) şi două capete accesorii (obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente, precum şi la plata cheltuielilor de judecată). Din moment ce instanţa de apel a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, este evident că nu se poate susţine omisiunea de a analiza anumite capete de cerere.

Se constată că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a învederat că, în situaţia în care se va considera că raportul juridic de drept substanţial nu este guvernat de legea germană, ci de lega română (lex causae), înţelege să invoce, ca norme de drept material incidente în cauză, dispoziţiile art. 1.349, art. 1.373 şi art. 1.376 C.civ. Aceste dispoziţii din dreptul intern au fost invocate drept temei juridic al pretenţiei deduse judecăţii, neputându-se reţine că sunt capete de cerere, asupra cărora instanţa de apel ar fi omis să se pronunţe, cum, în mod greşit, a susţinut recurenta-reclamantă.

În al doilea rând, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că iniţial reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, invocând două tipuri de răspundere delictuală, conform legislaţiei naţionale, şi anume răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1.376 C.civ.) şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (art. 1.373 alin. (2) C.civ.), însă prin cererea de recurs a invocat, pentru prima dată, incidența Regulamentelor (CE) 2027/1997 și 889/2002 şi a Convenției de la Montreal, solicitând, în temeiul acestor reglementări, antrenarea răspunderii operatorului de transport aerian, în cazul decesului celor doi pasageri.

Prin decizia de casare nr. 2006 din 25.10.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia I civilă a reţinut că în prezenta cauză sunt incidente Regulamentele (CE) 2027/1997 şi 889/2002, coroborate cu Convenția de la Montreal, norme de drept substanţial care, fiind invocate de către reclamantă pentru prima oară în recurs, nu au putut fi analizate de către instanța de apel.

Prin aceeaşi decizie de casare, s-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze, prin raportare la circumstanțele cauzei, regimul juridic al drepturilor și obligațiilor părților, astfel cum rezultă din Regulamentele (CE) 2027/1997 și 889/2002 și din Convenția de la Montreal, norme obligatorii ce guvernează raportul juridic de drept substanțial dedus judecății, urmând ca, numai în măsura în care se constată că anumite elemente ale raportului juridic dedus judecății nu sunt reglementate de normele de drept unional, acestea să fie supuse legii române în materia răspunderii civile delictuale.

Respectând întocmai limitele casării, în conformitate cu dispoziţiile art. 501 C.proc.civ., instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că elementele raportului juridic litigios sunt reglementate de prevederile Regulamentelor (CE) 2027/1997 şi 889/2002 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente, coroborate cu cele ale Convenţiei de la Montreal din 1999 pentru unificarea normelor referitoare la transportul aerian internaţional, precum şi că aceste reglementări se aplică cu prioritate, faţă de dispoziţiile din dreptul intern. După o amplă şi corectă analiză (necriticată în recurs), instanţa de apel a reţinut că B. se încadrează în noțiunea de „pasager”, în sensul prevederilor art. 17 din Convenția de la Montreal, astfel că aceasta este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, putând fi antrenată răspunderea operatorului de transport aerian pentru dauna rezultată ca urmare a decesului pasagerului, survenit în accidentul aviatic.

În acest context, instanţa de apel a constatat că, potrivit art. 29 din Convenţia de la Montreal, ,,în transportul de pasageri, bagaje şi mărfuri, orice acţiune în despăgubire, indiferent dacă se justifică prin prezenta convenţie, prin contract, printr-o acţiune ilicită sau prin alte cauze, poate fi introdusă numai în conformitate cu condiţiile şi limitele de răspundere stabilite în prezenta convenţie, fără a aduce atingere chestiunii referitoare la stabilirea persoanelor care au dreptul de a introduce acţiunea şi a drepturilor acestora”.

Din moment ce art. 29 din Convenţia de la Montreal consacră regula exclusivităţii regimului de răspundere pe care îl reglementează, relevant în cauză este faptul că art. 35 alin. (1) din Convenţie instituie un termen special de prescripţie, dispunând că ,,acţiunea în răspundere trebuie să fie introdusă în termen de doi ani de la data sosirii la destinaţie sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească ori de la data încetării transportului”. În urma aplicării acestui termen special, instanţa de apel a respins, ca prescrisă, acţiunea.

În acest context, sunt vădit nefondate susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că instanţa de apel trebuia să analizeze pretenţia dedusă judecăţii şi prin prisma normelor din dreptul intern invocate prin cererea de chemare în judecată, precum şi că termenul special de prescripţie de 2 ani nu ar avea nicio repercusiune asupra dreptului subiectiv de a pretinde despăgubiri în baza răspunderii civile delictuale reglementate de dreptul intern, care prevede un termen de prescripţie de 3 ani. Fiind fundamentată pe o premisă falsă – anume că dreptul subiectiv la despăgubire ar subzista încă un an după împlinirea termenului de 2 ani, prevăzut de 35 alin. (1) din Convenţia de la Montreal – este greşită concluzia recurentei-reclamante că dreptul subiectiv poate fi valorificat în baza normelor naţionale care reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă nu mai poate fi valorificat potrivit dreptului european.

Susţinerile nefondate ale recurentei-reclamante sunt consecinţa directă a neînţelegerii de către aceasta a prevederilor art. 29 din Convenţia de la Montreal, care consacră regula exclusivităţii regimului de răspundere pe care îl reglementează, ceea ce înseamnă că înlătură de la aplicare dreptul naţional, chiar dacă acesta din urmă prevede cu termen de prescripţie mai lung.

Prin intermediul celei de-a doua critici de recurs, care se circumscrie tot motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a respins, în mod nelegal, excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Înalta Curte constată că şi această critică de recurs este nefondată.

Se observă că recurenta-reclamantă nu a argumentat această critică de recurs. Dincolo de acest aspect formal, instanţa de apel a respins, în mod corect, solicitarea recurentei-reclamante de decădere a intimatei-pârâte din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Conform art. 2.513 C.civ., ,,prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”. Acest text de lege trebuie aplicat cu luarea în considerare a circumstanţelor specifice ale cauzei, şi anume că recurenta-reclamantă a invocat direct în recurs, în cel de-al doilea ciclu procesual, incidența prevederilor Regulamentelor (CE) 2027/1997 și 889/2002 şi ale Convenției de la Montreal din 1999, pentru a solicita, în temeiul acestora, antrenarea răspunderii operatorului de transport aerian, iar intimata-pârâtă a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin întâmpinarea formulată în raport cu cererea de recurs.

În acest context specific, nu i se poate imputa intimatei-pârâte vreo lipsă de diligenţă în exercitarea drepturilor procesuale, iar a primi susţinerile recurentei-reclamante înseamnă a nesocoti dreptul la apărare, garantat de art. 13 C.proc.civ. şi de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv din perspectiva regulii egalităţii armelor. În acest sens, art. 14 alin. (2) şi (4) C.proc.civ. prevede că „părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea”, având, totodată, „dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu”.

Conform art. 22 alin. (7) C.proc.civ., ,,ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, acesta va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă”.

Relativ la circumstanţele cauzei, instanţa de apel a evidenţiat faptul că intimata-pârâtă a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin intermediul primului act procedural care a urmat cererii de recurs, respectiv întâmpinarea, reiterând apoi această excepţie în rejudecarea apelului. Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 205 C.proc.civ., întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare în judecată, inclusiv prin invocarea unor excepţii faţă de cererea reclamantului, este de subliniat că intimata-pârâta nu avea cum să invoce excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport cu norme de drept substanţial care nu au constituit temeiul cererii de chemare în judecată, fiind invocate abia prin cererea de recurs.

A primi critica recurentei-reclamante înseamnă a încălca flagrant, în privinţa intimatei-pârâte, dreptul la un proces echitabil, sub aspectul dreptului la apărare, principiului contradictorialităţii, precum şi a regulii privind egalitatea armelor. În acest sens, în cauza Ivanova și Ivashova împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că ,,instanța națională nu poate avea o interpretare rigidă a dreptului intern, ce ar avea drept consecință să i se impună justițiabilului o sarcină pe care să nu fie capabil să o respecte”. De asemenea, în cauzele Regner împotriva Republicii Cehe, Curtea Europeană a statuat că ,,egalitatea armelor implică obligația ca fiecăreia dintre părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj față de partea adversă”.

Valorificând jurisprudenţa europeană, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că s-ar încălca dreptul intimatei-pârâte la un proces echitabil, dacă dispoziţiilor art. 2.513 C.civ. ar fi interpretate în mod restrictiv şi dacă intimatei-pârâte i-ar fi suprimat dreptul la apărare, prin nerecunoaşterea posibilităţii de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport cu noul temei juridic ce a fost invocat, pentru prima dată, abia în recurs

Printr-o altă critică, care se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, soluţionând cauza exclusiv prin prisma prevederilor art. 35 din Convenţia de la Montreal, fără a ţine cont şi de dispoziţiile din dreptul intern.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

După cum s-a arătat, prin decizia de casare nr. 2006/2022, instanţa de recurs din al doilea ciclu procesual a reţinut că în cauză sunt incidente Regulamentele (CE) 2027/1997 şi 889/2002 şi Convenția de la Montreal, dispunând ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze regimul juridic al drepturilor și obligațiilor părților din perspectiva acestor reglementări, urmând ca, numai în măsura în care se constată că anumite elemente ale raportului juridic dedus judecății nu sunt expres reglementate la nivel european, să fie supuse legii române în materia răspunderii civile delictuale. În rejudecare, instanţa de apel a reţinut că elementele raportului juridic sunt reglementate de Regulamentele (CE) 2027/1997 şi 889/2002, coroborate cu Convenţia de la Montreal din 1999, şi că aceste reglementări se aplică cu prioritate, faţă de dreptul intern.

Recurenta-reclamantă a arătat că, abia după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) 889/2002, aplicabilitatea Convenţiei de la Montreal s-a extins şi asupra zborurilor interne, context în care nu s-ar putea considera că prevederile legale naţionale în materia aviaţiei civile interne au rămas fără obiect ori au fost abrogate tacit.

În acest sens, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 47 alin. (2) din Codul aerian, potrivit cărora „regimul răspunderii transportatorului aerian este, pentru transporturile aeriene publice internaţionale, reglementat în conformitate cu tratatele internaţionale la care România este parte, iar, pentru transporturile aeriene publice interne, în conformitate cu prevederile dreptului comun, în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială sau printr-un tratat internaţional la care România este parte”, susţinând că, din moment ce este vorba despre zbor intern, în cauză se aplică dreptul intern, astfel că termenul de prescripţie este cel de drept comun, respectiv termenul de 3 ani.

Însă, aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât Regulamentele (CE) 2027/1997 şi 889/2002 şi Convenția de la Montreal se aplică, atât zborurilor internaţionale, cât şi celor interne, distincţia făcută de recurenta-reclamantă neavând nicio relevanţă sub aspectul normelor juridice aplicabile în cauză.

Astfel, la pct. 6 şi pct. 8 din expunerea de motive a Regulamentului (CE) nr. 889/2002, se arată că este necesară modificarea Regulamentului (CE) nr. 2027/97, în vederea alinierii acestuia la dispoziţiile Convenţiei de la Montreal, creându-se un sistem unitar de răspundere pentru transportul aerian internaţional, fiind necesar să existe acelaşi nivel de răspundere, de aceeaşi natură, atât în transportul internaţional, cât și în cel intern, la nivelul întregii Comunităţi. La art. 1 din Regulamentul nr. 2027/97 se arată că acesta pune în aplicare dispoziţiile relevante ale Convenţiei de la Montreal, în ce priveşte transportul aerian al pasagerilor şi al bagajelor, şi stabileşte anumite dispoziţii suplimentare, extinzând aplicarea acestora la transportul aerian efectuat pe teritoriul unui singur stat membru. Totodată, conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 2027/97, ,,răspunderea unui operator de transport aerian comunitar cu privire la pasageri şi bagajele acestora este reglementată de toate dispoziţiile Convenţiei de la Montreal privind o astfel de răspundere”.

Ca atare, Convenţia de la Montreal a devenit aplicabilă zborurilor efectuate în interiorul unui singur stat membru, în temeiul Regulamentului nr. 2027/97, care urmăreşte să asigure aceeaşi măsură a răspunderii operatorilor de transport aerian şi a operatorilor de transport aerian comunitari, atât în transportul internaţional, cât şi în cel intern, în cadrul Uniunii Europene.

De altfel, recurenta-reclamantă recunoaşte aplicabilitatea Convenţiei de la Montreal pentru ipoteza zborurilor interne, din moment ce, în memoriul de recurs, arată că „potrivit art. 1 din Regulamentul (CE) 2027/1997, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, s-a extins aplicabilitatea Convenţiei de la Montreal şi asupra zborurilor interne”, precum şi că „iniţial Convenţia de la Montreal era aplicabilă exclusiv în privinţa transporturilor internaţionale, însă, după intrarea în vigoare a Regulamentului 2027/1997, modificat prin Regulamentul 889/2002, aplicabilitatea Convenţiei s-a extins, în ce priveşte statele Uniunii Europene, şi asupra zborurilor interne”.

Prin urmare, este nefondată susţinerea recurentei-reclamante, potrivit căreia, plecând de la dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Codul aerian, s-ar aplica dreptul intern, inclusiv sub aspectul duratei termenului de prescripţie, fiind vorba despre un zbor intern, iar nu despre unul internaţional.

Din moment ce instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa în cauză a Regulamentului (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, susţinerile recurentei-reclamante privind aplicabilitatea dreptului intern nesocotesc forţa juridică a acestui act normativ de drept european.

Astfel, în acord cu principiile ce guvernează sistemul juridic al Uniunii Europene, în special cel referitor la preeminența dreptului unional în raport cu dreptul intern al statelor membre, este de reamintit că un regulament, spre deosebire de o directivă, este obligatoriu în toate elementele sale, fiind direct aplicabil în toate statele membre, astfel cum a statuat constant Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (de exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele C-106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA, C-11/70 Internationale Handelsgesellschaft şi C-357/19 Euro Box Promotion).

În acest context, sunt vădit nefondate susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora „art. 47 alin. (2) din Codul aerian are regim de lege specială, în raport cu dreptul european, şi este aplicabil în cauză, întrucât interpretarea istorico-teleologică duce la concluzia că legiuitorul român, cu bună-ştiinţă, a lăsat materia răspunderii transportatorului aerian pentru zborurile interne sub imperiul aplicării dreptului comun, din moment ce, după aderarea Românei la Uniunea Europeană, nu a modificat art. 47 din Codul aerian; o interpretare contrară ar conduce la concluzia că întregul Cod aerian şi legislaţia adiacentă ar fi caduce, fiind înlocuite de Regulamentul (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, o asemenea evoluţie cu privire la suveranitatea legislativă a unui stat membru al Uniunii Europene neputând fi justificată”.

Contrar acestor susţineri, Regulamentele (CE) 2027/1997 și 889/2002, care conferă protecție unor interese generale la nivelul Uniunii Europene (securitatea transporturilor aeriene și despăgubirea victimelor accidentelor aviatice), sunt obligatorii în toate elementele lor, potrivit prevederilor art. 288 alin. (2) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, şi sunt direct aplicabile în toate statele membre, cu consecinţa înlăturării dreptului intern contrar, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel că se aplică cu prioritate, faţă de prevederile Codului aerian şi ale Codului civil.

În consecinţă, din moment ce există o reglementare expresă atât în Convenţia de la Montreal, cât şi în Regulamentul (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante privind aplicabilitatea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dreptul intern, fie în ce priveşte răspunderea civilă delictuală, reglementată la art. 1.373 alin. (2) şi art. 1.376 C.civ., fie referitor la răspunderea pentru persoana călătorului, instituită prin art. 2.004 C.civ.

Conform art. 35 alin. (1) din Convenţia de la Montreal, ,,acţiunea în răspundere trebuie să fie introdusă în termen de doi ani de la data sosirii la destinaţie sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească ori de la data încetării transportului”. În acelaşi sens, în Anexa Regulamentului (CE) 2027/1997, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, se stipulează că ,,acţionarea în justiţie pentru solicitarea despăgubirilor trebuie introdusă în termen de 2 ani de la data sosirii aeronavei sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească”. În prezenţa reglementării europene, care se aplică primordial, nu pot fi incidente în cauză termenele de prescripţie prevăzute de dreptul intern, aplicându-se, cu prioritate, termenul de 2 ani.

Dat fiind acest context normativ, sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora „dreptul subiectiv la despăgubire subzistă încă un an după constatarea prescripţiei potrivit termenului de 2 ani prevăzut de Regulamentul (CE) 2027/1997, ceea ce înseamnă că poate fi valorificat potrivit răspunderii civile reglementate de dreptul comun, chiar dacă răspunderea nu s-ar mai putea valorifica potrivit dreptului european”.

Relativ la raţionamentul instanţei de apel asupra modului de calcul al termenului de prescripţie de 2 ani, prevăzut în normele de drept european, cu consecinţa împlinirii acestuia la 30.09.2015, se constată că nu au fost formulate critici de recurs, astfel că, în lumina considerentelor prezentate, este legală soluţia de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată. Prin pronunţarea acestei soluţii, nu se poate susţine că instanţa de apel a restricţionat dreptul reclamantei de acces la instanţă, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât Curtea Europeană a statuat, printr-o jurisprudenţă constantă (de exemplu, hotărârea pronunţată în cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit), că acest drept poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale pentru prescripție.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C.proc.civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul.