Civil delictual liability for filing a criminal complaint: limits of the right of petition and requirements for proving abuse of right

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Limitele dreptului la petiţionare. Exercitarea cu bună-credinţă a dreptului de sesizare a organelor judiciare penale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: dreptul de petiţionare

- abuz de drept

- plângere penală

- hotărâre de achitare

Constituţie, art. 21, art. 57

C.civ., art. 1357, art. 1358

C.civ. 1864, art. 998, art. 999

Astfel, pentru a se constitui în exerciţiul normal al dreptului de a se adresa organelor judiciare, prerogativele recunoscute titularului acestui drept trebuie să fie exercitate cu bună-credinţă şi, concomitent, cu respectarea legii, precum și a limitelor externe, materiale şi juridice ale dreptului, respectiv, a limitelor interne ale acestuia, adică a scopurilor pentru realizarea cărora dreptul a fost consacrat legal. În schimb, ignorarea regulii fundamentale a exercitării firești a prerogativelor ce intră în conţinutul dreptului are semnificația unei utilizări abuzive, putând să se constituie în factorul declanşator al unui raport juridic civil de răspundere delictuală.

Formularea unei plângeri penale nu reprezintă altceva decât o formă de exercitare a dreptului privind liberul acces la justiţie, având o finalitate aflată în deplină concordanţă cu legea, care recunoaşte şi ocrotește acest drept, chiar la nivel constituţional. Folosirea sa firească, în limitele prevăzute de lege și potrivit scopului pentru care a fost reglementat, presupune cu necesitate existenţa unui raport de proporţionalitate între exerciţiul, în sine, al dreptului de către titular şi prejudiciul care ar putea fi cauzat unei terţe persoane pe această cale. Doar depăşirea acestui raport de proporţionalitate şi, implicit, situarea dreptului în afara limitelor sale face ca exerciţiul dreptului să fie excesiv şi de natură să atragă răspunderea titularului

Prin urmare, cum faptele reclamate de pârâtă nu s-au dovedit a fi simple afirmaţii tendențioase care ar fi avut ca scop exclusiv calomnierea reclamantei, astfel încât să se circumscrie unui abuz de drept, în lipsa unei astfel de calificări, simpla formulare a unei plângeri penale nu poate fi per se o faptă ilicită, chiar dacă acest demers nu s-a finalizat cu o soluţie de condamnare. Ipoteza abuzului de drept ar fi putut fi reținută doar dacă s-ar fi putut demonstra că pârâta știa sau putea să cunoască, în mod rezonabil, că procedura penală pornită împotriva reclamantei, declanșată prin plângerea sa penală, nu va avea succes, în sensul că nu se va solda cu tragerea la răspundere penală şi civilă a acesteia, întrucât numai într-o astfel de situație s-ar putea reține intenţia de a păgubi, de a vătăma, precum şi acţiunea excesivă şi nerezonabilă a pârâtei.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2071 din 8 octombrie 2024

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, la data de 11.10.2019, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie despăgubită civil, prin obligarea pârâtei la plata de daune materiale şi morale, deoarece a fost vătămată în procesul penal, în care a fost achitată definitiv, proces declanșat la reclamația falsă a pârâtei, care a încercat să probeze pretinsul prejudiciu prin evidențe false, procese-verbale de predare primire, polițe şi chitanțe de asigurare falsificate, declaraţii mincinoase ale propriilor angajați.

A mai solicitat despăgubiri morale şi materiale de minim 12 milioane de euro, maxim 120 milioane de euro, cu titlu de pierderi materiale pentru firmele sale, în afacerea pe care o avea la începutul declanşării procesului penal, respectiv o activitate de intermediere asigurări pe 10 firme unde era acționar şi asociat şi prin care desfășura activitate de intermediere asigurări ca persoană fizică, dar preponderent şi pe firme unde deținea calitatea de administrator, asociat unic sau asociat majoritar - activitate de intermediere asigurări de aproape 1 milion de clienţi - asiguraţi, zeci de contracte de colaborare cu societăţi de asigurare şi peste 200 contracte cu agenţi de asigurare şi alte contracte cu subagenți de asigurare.

Prin sentinţa penală nr. 1885 din 12.12.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, în temeiul art. 36 alin. (1) şi (3) C.proc.pen., a admis excepţia necompetenţei Secţiei penale din cadrul Tribunalului Bucureşti, invocată din oficiu, şi a dispus trimiterea cauzei în vederea repartizării spre soluționare uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

I.2. Încheierile şi sentința pronunțate de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin încheierea de şedinţă din data de 08.10.2020, tribunalul a reţinut că decizia RIL nr. 15/2017 nu are eficienţă juridică în cauză, atâta timp cât reclamanta, în faţa instanţei penale, iniţial învestită, şi-a precizat obiectul cererii, arătând că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, astfel că, fiind vorba de o acţiunea de drept comun, care derivă dintr-o acţiune penală, nu se poate aprecia că este vorba de situaţia premisă calificată juridic de către parte, cu atât mai mult cu cât reclamanta a înţeles să renunțe la judecată în contradictoriu cu Statul Român.

Prin aceeaşi încheiere, tribunalul a dispus comunicarea cererii reclamantei de renunţare la judecată în contradictoriu cu Statul Român.

Prin încheierea de şedinţă din data de 05.11.2020, tribunalul a respins excepţia netimbrării acțiunii, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A., ca neîntemeiată, a apreciat că asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii se poate pronunţa odată cu fondul cauzei, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, pentru considerentele ce reprezintă corpul încheierii de şedinţă menţionate.

Tribunalul a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisurile depuse de părţi la dosar, respingând proba testimonială şi proba cu expertiza de specialitate, apreciindu-le ca nefiind utile şi concludente în soluţionarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 1854 din 26.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, prima instanţa a luat act de renunţarea reclamantei A. la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii efective, reprezentând prejudiciu moral; a respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate; a luat act că au fost solicitate cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1566A din 28.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1854 din 26.11.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă B. S.A. şi cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă B. S.A împotriva încheierilor de şedinţă din 08.10.2020 şi din 05.11.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă; a admis apelul formulat de către pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1854 din 26.11.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a respins în tot, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată modificată şi precizată, formulată de reclamanta A.; a menţinut în rest sentința civilă apelată.

Prin decizia civilă nr. 1711A din 15.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1566A din 28.10.2022, formulată de apelanta-pârâtă B. S.A., în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A. şi intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a dispus completarea dispozitivului deciziei menţionate astfel: a admis cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat-o pe apelanta reclamantă la plata către apelanta pârâtă a sumei de 36.217,35 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat fond şi apel şi taxă judiciară de timbru în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1566A din 28.10.2022, a încheierilor de şedinţă din 25.02.2022, 18.03.2022 , 03.06.2022 şi 07.10.2022 și a deciziei nr 1711A din 15.12.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, precum şi împotriva încheierii din 12.05.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A.

II.1. Motivele de recurs:

1. Prin cererile de recurs înregistrate la data de 03.04.2023 și, respectiv, 10.04.2023, recurenta reclamantă, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel sau admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, completată şi precizată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, cu referire la decizia civilă nr. 1566 din 28.10.2022 și la încheierile premergătoare, recurenta-reclamantă a arătat că acestea sunt netemeinice și nelegale întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile legale incidente, ceea ce constituie un impediment pentru soluţionarea judicioasă a cauzei, i-a interzis să depună personal documente, aspect consemnat în încheierea de şedinţă din 03.06.2022, şi, în plus, nu a avut în vedere, în soluționarea cauzei, răspunderea comitentului pentru fapta prepușilor, deşi formulase, la fond, o completare a cererii de chemare în judecată în acest sens, cu indicarea angajaților intimatei-pârâte, care se fac vinovați de crearea prejudiciului reclamat, aspect învederat şi în şedinţa publică din 09.07.2020 şi reţinut în mod corect de instanţa de fond.

În opinia recurentei, toate acestea dovedesc necunoaşterea cauzei de către instanţa de apel care nu s-a preocupat să analizeze argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, prin motivele de apel, prin completările aduse acesteia și prin înscrisurile depuse în probaţiune, limitându-se doar la cererea precizatoare şi la motivele de apel depuse de intimata-pârâtă.

De asemenea, instanţa de apel nu a reţinut probele în mod corect şi nu a admis proba testimonială şi cea cu expertiză, deşi acestea erau utile cauzei, consecinţa fiind pronunţarea unei decizii contrare dreptului intern şi jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului şi vătămarea procesuală a reclamantei.

Recurenta a mai susținut că instanţa de apel a încălcat principiul jura novit curea, în ceea ce priveşte calificarea faptelor deduse judecăţii, întrucât a omis a atrage răspunderea pârâtei B. pentru fapta comitenților, în temeiul art. 1000 C.civ. 1864, deşi prin completarea cererii de chemare în judecată au fost indicați angajații acesteia care se fac vinovați de crearea prejudiciului reclamat, aspect precizat şi în şedinţa publică din 09.07.2020, reținut, ca atare, şi prin sentinţa penală de achitare nr. 503 din 29.06.2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, menţinută prin decizia penală nr. 212A din 14.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, precum și în recurs, prin decizia Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, ceea ce dovedeşte necunoaşterea cauzei şi încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.

Cu privire la plângerea penală formulată de A., recurenta a relevat perseverența manifestată constant de pârâtă în susținerea acesteia, cu scopul distrugerii afacerii şi a imaginii sale, a reclamantei, pe piaţa asigurărilor, sens în care, pe tot cursul procesului penal, pârâta a emis adrese denigratoare şi liste cu numele reclamantei şi al societăților aparţinând acesteia, cu indicația şi interdicția de a se mai lucra cu ea pe piața asigurărilor, inclusiv cu fostul soț al reclamantei şi cu societatea acestuia, deşi deținea adresă de la B. din care rezulta că reclamanta şi societăţile sale nu aveau şi nu au datorii la pârâtă.

Or, aşa cum a arătat în cererea de chemare în judecată completată şi precizată, precum şi în apelul completat şi precizat, toate depuse în termen, viaţa personală şi activitatea profesională i-au fost afectate de abuzul de drept şi denigrarea săvârşite de A., reclamanta fiind prejudiciată de acţiunile angajaților pârâtei, care au semnat plângerea penală împotriva sa şi care fac parte încă din conducerea pârâtei.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a precizat că hotărârea atacată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. și nici pe cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nu evocă toate normele de drept substanțial incidente, nu explică modul de aplicare a acestora la speţa dedusă judecăţii și nu răspunde tuturor cererilor şi criticilor formulate în apel.

Astfel, fără a ţine cont de principiul disponibilităţii în procesul civil, instanţa de apel nu a realizat o judecată a cauzei în limitele criticilor care au făcut obiectul apelului reclamantei şi se aflau în legătură cu fondul dreptului litigios, axându-se doar pe apelul formulat de pârâtă, nefiind menţionate în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii atacate care sunt argumentele în măsură să susţină soluţia dată apelului, deşi există fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia pârâtei. De asemenea, instanța nu a administrat toate probele admise, nu a analizat în detaliu probele administrate și nu a admis probe care ar fi fost utile cauzei, argumentele folosite în motivarea soluției adoptate nefiind convingătoare.

Din aceste motive, consideră că se impune admiterea prezentului recurs, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, cu reţinerea încălcării art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, apreciind că acesta este singurul remediu pentru garantarea dreptului la un proces echitabil şi pentru respectarea gradelor de jurisdicţie.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a invocat greșita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi ale art. 1358 C.civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, susținând că hotărârea atacată nu aduce lămuriri cu referire la vinovăţie şi la existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În concret, a arătat că pentru angajarea obligaţiei de despăgubire a victimei, în raport de dispoziţiile art. 1357 C.civ., este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unui prejudiciu (condiție neanalizată), săvârşirea unei fapte ilicite (condiție analizată superficial), existenţa legăturii de cauzalitate (condiție neanalizată), existenţa vinovăției (condiție analizată superficial, fără a se ţine cont de toate probele şi fără a se ţine cont de autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 503/2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu privire la aspecte preluate şi de decizia nr. 212A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală).

Cu referire la fapta ilicită, a susținut că aceasta a fost dovedită prin toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fiind reprezentată, aşa cum a reţinut corect instanţa de fond, de fapta intimatei de a întreprinde toate demersurile necesare pentru tragerea sa la răspundere penală pentru o faptă inexistentă, respectiv, de perseverența conduitei acesteia în a obţine condamnarea reclamantei dedusă din complexitatea mecanismului judiciar declanșat împotriva ei pe parcursul a mai bine de 10 ani de cercetări penale susţinute, demersuri neînsoțite însă de un rezultat favorabil intimatei.

O asemenea faptă nu poate fi considerată ca fiind numai expresia exercitării dreptului de petiționare, aşa cum greșit reține instanţa de apel, ci are caracter ilicit ca urmare a perseverenței de care partea a dat dovadă în susţinerea unei plângeri, deși reclamanta nu a avut nicio legătură cu prejudiciile pe care societățile de asigurare aflate în relaţii comerciale cu intimata le-au invocat.

Vinovăţia aparţine pârâtei și angajaților săi, întrucât plângerea şi probele depuse odată cu aceasta sunt false și au caracter defectuos. Perseverența de a depune aceste falsuri, dovedite în cursul cercetării judecătoreşti la fond şi în apel, formularea apelului penal după intervenirea prescripţiei răspunderii penale, precum şi faptul că apelanta-pârâtă nu s-a constituit parte civilă împotriva intermediarului cu care a avut contract - S.C. C., faţă de care a demonstrat în procesul penal că nu s-a aflat niciodată sub controlul său, dovedesc că scopul urmărit de pârâtă a fost acela al distrugerii afacerii reclamantei din domeniul asigurărilor.

Circumscris acestei condiţii, recurenta consideră că sunt juste aprecierile instanţei de fond referitoare la faptul că răspunderea pârâtei pentru prejudiciul cauzat nu poate fi înlăturată de dreptul de a depune plângere, deoarece pârâta a depus plângerea cu rea credință și a perseverat în greșeală timp de 13 ani iar angajații pârâtei au făcut declarații false în fața organelor de cercetare penală, recunoscând, ulterior, pe parcursul procesului, acest lucru.

Recurenta a mai susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că acuzațiile și afirmațiile pârâtei la adresa sa ar fi avut o bază factuală suficientă ceea ce demonstrează lipsa relei credințe, câtă vreme toate elementele răspunderii civile delictuale ale intimatei rezultă din chiar considerentele şi din dispozitivul sentinţei penale nr. 503/2017 care se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Cu toate că, atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în cererea precizatoare a făcut referire la hotărârile penale de achitare, care arătau fapta ilicită a pârâtei, iar în motivele de apel şi în completarea motivelor de apel a descris atât fapta ilicită a pârâtei A., cât şi fapta comitenților, solicitând atragerea răspunderii lor, acest aspect a fost omis de instanţa de apel, chiar şi atunci când a făcut referire la situaţia de fapt, reţinând contrariul evidenței, deşi instanţa de fond reținuse în mod corect că ea, reclamanta, a fost prejudiciată prin faptele astfel săvârșite. În cauză este vorba despre un abuz de drept, adică o exercitare a unui drept în mod excesiv și nerezonabil, fapt ce contravine bunei credințe, căpătând caracter ilicit.

Cu referire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă în apel, recurenta consideră că sunt exagerate, că în mod corect instanța de apel, prin decizia pronunțată pe fondul apelului, nu le-a acordat, și că în mod greșit pe calea cererii de completare a decizie Curtea de Apel a dispus, totuși obligarea sa la plata către intimată pârâtă a acestor cheltuieli în condițiile în care nu era vorba despre o simplă eroare materială pârâta având la îndemână cel mult calea recursului pentru rezolvarea acestei solicitări.

În continuare, făcând ample trimiteri la situația de fapt și la probele administrate în cauză, a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de toate circumstanțele cauzei, analizând doar faptul depunerii unei plângeri penale, ceea ce demonstrează că a fost reținută o situație incorectă.

Cu privire la încheierea de şedinţă din 25.02.2022, a susținut că aceasta este nelegală întrucât deși la acel termen, a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, aceasta nu a fost înaintată spre soluționare completului imediat următor, așa cum prevăd dispozițiile legale procedurale, ci a fost ignorată, instanța continuând judecarea cauzei.

Cu referire la încheierea de şedinţă din 18.03.2023, a susţinut că este nelegală întrucât a fost obligată la plata taxei judiciare de timbru atât pentru apel, cât şi pentru fond, fără a se avea în vedere că acţiunea civilă provine dintr-un proces penal şi este scutită de la plata taxei de timbru, sub acest aspect legiuitorul nefăcând nicio distincţie între victimele infracţiunilor şi participantul la procesul penal în calitate de inculpat achitat definitiv, aşa încât nici instanţa nu poate distinge.

A invocat, totodată, nelegalitatea încheierii de şedinţă din 03.06.2022 din perspectiva interdicției de a depune documentele personal prin registratură sau prin e-mail sau direct la instanţă, impuse de instanța de apel, apreciind că în acest mod i-au fost încălcate drepturile procesuale și dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește încheierea din data de 07.10.2022, a susținut că este nelegală și netemeinică deoarece în momentul în care avocatul pârâtei a susținut că reclamanta nu a invocat la fond răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și că nu a indicat numele acestora, instanța nu i-a permis să răspundă și să-și formuleze apărări, încălcându-i și din această perspectivă dreptul la un proces echitabil.

În continuare, recurenta a reiterat motivele pentru care, atât la fond, cât și în apel, a solicitat să fie înlăturate apărările pârâtei pe fondul litigiului, respectiv, să fie respinse excepțiile pe care aceasta din urmă le-a invocat în etapele procesuale anterioare, solicitând să fie avute în vedere ca atare în soluționarea recursului.

2. Prin cereri succesive de completare și precizare a motivelor de recurs, recurenta reclamantă a reluat criticile aduse deciziei instanței de apel și încheierilor anterior menționate, solicitând, în plus, să se constate că instanța devolutivă și-ar fi depășit limitele învestirii, soluționând cauza prin prisma unei critici care nu a fost formulată ca atare prin cererea de apel, ci a fost invocată de către pârâtă oral, abia la termenul din data de 07.10.2022.

În acest sens, a arătat că, deși principala critică invocată de pârâtă prin motivele de apel a vizat faptul că în cauză, pretențiile reclamantei nu s-ar circumscrie răspunderii civile delictuale de drept comun, ci procedurii speciale privind repararea erorilor judiciare (prevăzută de art. 538 - 539 C.proc.pen.), sens în care solicitarea părţii adverse a fost aceea de admitere a cererii de apel, de anulare a hotărârii atacate şi de trimitere a cauzei spre corectă soluţionare instanţei de fond, la termenul din data de 07.10.2022, pârâta B. a afirmat că instanța de fond şi-a întemeiat soluţia pe o altă formă de răspundere decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată, anume răspunderea comitentului pentru fapta prepușilor, în loc de răspunderea pentru fapta proprie, apreciind că, din această perspectivă, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât instanța de fond a schimbat cauza acțiunii.

Or, deși nu a fost învestită în mod legal cu analiza unei astfel de critici prin cererea de apel, instanța devolutivă a admis calea de atac și a schimbat în tot soluția primei instanțe, tocmai în considerarea acestui aspect, ceea ce, în opinia recurentei, reprezintă o încălcare a normelor de procedură ce reglementează judecata în apel și impune casarea deciziei atacate.

Tot prin cererea de completare a motivelor de recurs, recurenta reclamantă a formulat critici și cu privire la soluția de respingere a cererii de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, pronunțate prin încheierea din data de 22.05.2022, solicitând să se constate că este nelegală și neechitabilă taxa de timbru stabilită în sarcina sa prin încheierea din 18.03.2022, de 574.689 lei, pentru fond, şi de 284.344,5 lei, pentru apel, câtă vreme pretenţiile constând în acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale şi materiale ce fac obiectul acţiunii provin dintr-un proces penal, astfel că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 lit. d) şi i) din O.U.G. nr. 80/2013.

3. Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1711 din 15.12.2023 depus prin poştă electronică la data de 19.02.2024, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa casării hotărârii din apel şi respingerii cererii completatoare, precum şi a apelului pârâtei, admiterea propriului apel, admiterea acţiunii aşa cum a fost precizată şi respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâta B. S.A.

În esență, a susţinut că cererea completatoare formulată de pârâtă este neîntemeiată, întrucât cheltuielile de judecată de peste 36.000 lei, în ceea ce îi priveşte pe avocați, sunt exorbitante, în condiţiile în care taxa judiciară achitată de această parte a fost de numai 1.000 lei.

A reiterat, în continuare, aspectele invocate în cadrul cererii de recurs inițiale, depuse la data de 03 aprilie 2023.

4. La data de 04.07.2024, apărătorul desemnat din oficiu pentru reprezentarea intereselor recurentei reclamante, ca urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar formulate în acest sens, a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi completat ulterior, casarea deciziei nr. 1566A/2022, a încheierilor de şedinţă din 25.02.2022, 18.03.2022, 03.06.2022 şi 07.10.2022 şi a deciziei nr. 1711A/2023, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, precum și a încheierii pronunțate în dosarul nr. x/3/2019/al, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de prezentul dosar.

Referitor la nelegalitatea deciziei civile nr. 1566A /2022, a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. în ceea ce priveşte motivarea insuficientă sub aspectul analizei condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În acest sens, a menţionat că instanţa de apel s-a limitat să analizeze doar prima condiţie, cea a faptei ilicite, de altfel, analizată în mod greşit, şi să aprecieze că se deduc celelalte 3 condiţii ale răspunderii civile delictuale, împrejurare ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, astfel că recurenta-reclamantă a fost privată de un grad de jurisdicţie (etapa procesuală a apelului), iar dreptul său la un proces echitabil este încălcat.

În plus, instanţa de apel nu a redat în considerentele hotărârii dispoziţiile aplicabile în materie în baza cărora a dispus admiterea apelului intimatei şi nici nu a răspuns cererilor şi criticilor reclamantei, axându-se doar pe apelul formulat de către intimată.

Recurenta reclamantă a invocat, sub un alt aspect, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., susținând că, deşi instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că elementele răspunderii civile delictuale ce incumbă intimatei rezultă din considerentele şi din dispozitivul sentinţei penale nr. 503/2017, pronunţate de către Judecătoria Sector 1, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 212/A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de apel a nesocotit ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea anterior menţionată.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a menţionat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 998 - 1003 C.civ. 1864, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv că nu există fapta ilicită a intimatei, deşi aceasta a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Aşa cum a reţinut corect instanţa de fond, fapta ilicită a intimatei a fost reprezentată de toate demersurile necesare pentru tragerea reclamantei la răspundere penală pentru o faptă inexistentă, respectiv, de perseverența conduitei acesteia în a obţine condamnarea reclamantei atrasă de complexitatea mecanismului judiciar declanșat împotriva sa, pe parcursul a mai bine de 10 ani de cercetări penale susţinute, demersuri neînsoțite de un rezultat favorabil intimatei.

O asemenea faptă nu poate fi considerată ca fiind doar un simplu drept de petiționare, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci evidenţiază o perseverență în susţinerea unei plângeri formulate împotriva reclamantei care nu a avut nicio legătură cu crearea prejudiciilor societăților de asigurare aflate în relaţii comerciale cu intimata. A susţinut că toate elementele răspunderii civile delictuale ale intimatei rezultă din chiar considerentele şi din dispozitivul sentinţei penale nr. 503/2017, care se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Instanţa de fond a reţinut că, prin manierea defectuoasă a gestionării activităţii proprii în alegerea angajaților cu atribuţii concrete în acest sens, declanșarea mecanismului judiciar de tragere la răspundere penală a reclamantei pentru fapte săvârşite în legătură cu activitatea specifică profilului pârâtei are la bază o culpă in eligendo, în alte cuvinte, în alegerea subordonaților care au contribuit şi au redat conţinutul unor acţiuni cel puţin ilicite, or, faţă de cadrul procesual dedus judecăţii în litigiul pendinte, aceasta se traduce prin activarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, în sensul art. 1000 alin. (3) C.civ. 1864.

Perseverența se poate observa şi din faptul că intimata avea posibilitatea să se împace cu reclamanta ceea ce conducea la încetarea procesului penal, împăcarea fiind permisă de art. 244 alin. (3) C.pen.

Deşi cunoștea că reclamanta este nevinovată şi că prepușii săi sunt vinovați, intimata a lăsat ca procesul penal să decurgă în continuare până la ultima etapă procesuală a apelului când hotărârea instanţei de fond a rămasă definitivă.

Aşadar, în discuţie este vorba de o răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, adică răspunderea comitentului pentru faptele prepușilor, potrivit art. 1000 alin. (3) C.civ. 1864, iar nu despre procedura specială privind repararea erorilor judiciare prevăzută de art. 538 - 539 C.proc.pen., aşa cum a susţinut intimata, şi nici despre exerciţiul unui drept constituţional de petiționare, de sesizare a organelor abilitate, în speţă a organelor de urmărire penală aşa cum a interpretat greşit instanţa de apel.

În acest context, a solicitat să se constate că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 1000 alin. (3) C.civ. 1864, cât şi dispoziţiile constituţionale pe care le-a redat în considerentele hotărârii recurate, de vreme ce intimata a depus la dosar probe care să o incrimineze pe reclamantă, cu toate că știa că este nevinovată, iar fapta penală nu există, aşa cum, de altfel, s-a dovedit ulterior.

A precizat că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 31/1954 referitoare la abuzul de drept, în condiţiile în care intimata şi-a exercitat dreptul de petiționare, însă nu în limitele legale, ci contrar bunei credinţe, cu scopul de a o păgubi pe reclamantă, de a distruge o carieră profesională construită cu foarte multe eforturi şi cu mulţi ani de muncă asiduă, dar şi de a-i crea daune morale, ţinând cont că plângerea penală a fost formulată cu rea-credinţă şi intimata a perseverat în susţinerea sa timp de 13 ani.

Astfel, cele 4 condiţii ale răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond şi cum au fost dezvoltate pe larg în cererile de recurs depuse la dosar.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta reclamantă a arătat că instanţa de apel şi-a depășit limitele învestirii, în sensul că a acordat intimatei mai mult decât a pretins prin motivele de apel în ceea ce priveşte nereținerea faptei comitentului, încălcând inclusiv principiul contradictorialităţii, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., făcând trimitere la art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1), art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) C.proc.civ..

Încălcarea normelor procedurale rezultă şi din faptul că, în cadrul şedinţei publice din 25.02.2022, recurenta-reclamant a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată, care însă a fost complet ignorată, deşi instanţa de apel trebuia să dispună trimiterea dosarului către completul imediat următor pentru soluţionarea cererii de recuzare, iar abia ulterior soluţionării sale, să procedeze la continuarea soluţionării pricinii, dar în niciun caz să pronunţe soluţia fără soluţionarea cererii de recuzare, potrivit art. 49 alin. (2) C.proc.civ..

Referitor la nelegalitatea încheierii de şedinţă din 25.02.2022, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., sub aspectul nesoluționării cererii de recuzare şi încălcării prevederilor art. 49 alin. (2) C.proc.civ..

Totodată, a arătat că prin încheierea de şedinţă a pus în discuţia părţilor aspectele referitoare la timbrarea sau nu a acţiunii, însă cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 29 lit. d) şi i) din O.U.G. nr. 80/2013, a apreciat că se impune timbrarea acţiunii, deşi această problemă fusese tranșată de către instanţa de fond, de vreme ce obiectul prezentului dosar este reprezentat de atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei şi repararea prejudiciului cauzat recurentei, prejudiciu care este rezultatul unei cauze penale, aspect ce denotă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ..

Pentru acelaşi motiv de casare, respectiv cel al interpretării greșite a normelor de drept material,

a solicitat admiterea recursului şi cu privire la încheierile de şedinţă din 03.06.2022, 07.10.2022 şi 25.02.2022 pentru motivele expuse pe larg în cererile de recurs aşa cum au fost depuse şi completate.

Referitor la nelegalitatea deciziei civile nr. 1711A din 15.12.2023, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 şi 453 C.proc.civ., întrucât instanţa de apel a apreciat că suma de 36.217,35 lei este proporțională şi trebuie acordată.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 15.04.2024, prin poştă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, constatarea nulităţii cererilor de recurs promovate împotriva deciziilor civile nr. 1566/2022 şi nr. 1711/2023, iar pe fondul cauzei, respingerea recursurilor, ca neîntemeiate.

Cu privire la excepţia nulităţii cererilor de recurs, prin raportare la art. 489 alin. (2) C.proc.civ., a arătat că acestea nu cuprind critici de nelegalitate ale hotărârilor atacate, ci susţineri ce privesc lipsa de temeinicie a soluţiei pronunţate de instanţa de apel, care a reţinut că în speţă nu sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale (cu referire specială la fapta ilicită); o serie de aspecte faptice care vizează desfăşurarea cercetărilor penale şi a situaţiei recurentei în perioada de referinţă, fără a efectua o minimă dezvoltare a pretinselor greșeli concrete ale instanţei de apel sau a prezenta un raţionament juridic contrar acesteia, care să permită încadrarea în cazurile de casare reglementate de art. 488 C.proc.civ..

De altfel, nici recursul formulat împotriva încheierilor de şedinţă din 25.02.2022, 18.03.2022, 03.06.2022 şi 07.10.2022 nu cuprinde nicio referire la motivele de casare pe care recurenta îşi fundamentează calea de atac, după cum nu există niciun argument juridic care ar putea conduce la încadrarea criticilor într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 488 C.proc.civ..

Criticile astfel formulate de către recurentă se circumscriu unor nemulţumiri faţă de hotărârea atacată, iar nu unor argumente care să corespundă exigenţelor căii extraordinare de atac a recursului, chestiune care face imposibilă analiza recursului în raport de motivele invocate de către recurentă.

Sub aspectul recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 1711/2023, prin care a fost dispusă completarea dispozitivului în sensul obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecată, suplimentar argumentelor prezentate anterior (valabile inclusiv din perspectiva acestei cereri de recurs), acesta se impune a fi anulat inclusiv în raport de dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3/2020.

Deşi nu invocă în concret încălcarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ., din analiza cererii de recurs rezultă că aceasta vizează exclusiv nemulţumirea recurentei în ceea ce priveşte suma acordată de către instanţa de apel cu titlu de cheltuieli de judecată, însă pe calea deciziei RIL nr. 3/2020, Înalta Curte a statuat că o critică vizând modalitatea în care instanţa a apreciat caracterul proporţional şi rezonabil al cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial se circumscrie exclusiv unei critici de netemeinicie, care nu poate fi analizată cu ocazia soluţionării căii de atac a recursului.

Cu referire la legalitatea încheierii de şedinţă din 25.02.2022, intimata-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a constatat că aspectul tardivităţii formulării cererilor de apel de către reclamantă nu se mai impune a fi discutat, având în vedere că din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei rezultă că atât apelul, cât şi precizările la apel au fost formulate cu respectarea termenului legal.

Prin urmare, nu doar că argumentele recurentei nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 C.proc.civ., ci acestea sunt şi complet străine de obiectul discuțiilor purtate cu ocazia termenului din data de 25.02.2022.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din 18 martie 2022, prin care instanţa de apel a stabilit caracterul timbrabil al acţiunii şi al căii de atac, legalitatea acesteia rezultă din maniera judicioasă în care a fost soluţionată chestiunea timbrajului.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 29 lit. d) sau i) din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunea promovată de către aceasta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de lege pentru scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, întrucât, pe de o parte, textul art. 29 lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013 reglementează scutirea de la plata taxei de timbru a acelor acţiuni pe calea cărora sunt solicitate despăgubiri pentru condamnarea ori luarea unei măsuri privative de libertate pe nedrept.

Or, reclamanta nu a solicitat pe calea acţiunii astfel de reparații şi nici nu a susţinut vreodată că ar fi fost supusă unei condamnări/măsuri privative de libertate astfel încât cererea introductivă să fie circumscrisă textului de la art. 29 lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013.

Pe de o altă parte, în speţă, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât despăgubirile solicitate de către reclamantă nu corespund unor pretenţii formulate de către persoana vătămată în procesul penal, ci de către o persoană care a avut calitatea de inculpat.

În acest context, în acord cu jurisprudenţa instanţei supreme, instanţa de apel a stabilit în mod temeinic faptul că norma legală de scutire de la plata taxei judiciare de timbru intervine doar în acele ipoteze în care instanţa civilă este sesizată pentru soluţionarea pretenţiilor de natură civilă formulate în cadrul procesului penal sau care pot reprezenta acţiunea civilă formulată separat de acţiunea penală.

Cu privire la încheierea de şedinţă din 03.06.2022, prin care instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererilor de probe formulate în cauză, criticile recurentei sunt vădit lipsite de temeinicie în raport de măsurile dispuse la acel termen de judecată.

Contrar alegațiilor recurentei, instanţa nu a interzis sau limitat dreptul acesteia de a depune vreun document, ci doar a solicitat avocatului ales al recurentei să procedeze la depunerea înscrisurilor încuviințate la acel termen de judecată personal, astfel încât la dosar să fie atașate acele documente care prezintă relevanţă în raport de teza probatorie învederată (dovedirea daunelor morale şi materiale).

Faptul ca instanţa a apreciat că documentele care urmează să fie ataşate la dosar se impune a fi selectate de o persoană cu pregătire juridică în aşa fel încât ele să corespundă finalităţii urmărite prin încuviinţarea lor nu poate echivala cu încălcarea drepturilor procesuale sau a dreptului la un proces echitabil, mai ales în contextul în care la dosarul cauzei se regăsesc o mulțime de cereri, precizări şi înscrisuri depuse personal de către recurentă, indiferent de conţinutul acestora.

Cu privire la încheierea de şedinţă din 07.10.2022, intimata-pârâtă a considerat că partea adversă nu a expus vreo critică concretă care să permită analiza legalităţii acestei încheieri, susţinerile recurentei vizând exclusiv o chestiune de desfăşurare a dezbaterilor care nu poate face obiectul verificărilor din recurs.

În referire la lipsa de temeinicie a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. vizând nemotivarea hotărârii atacate, a susţinut că acest caz de casare nu este incident în speţă şi se impune a fi înlăturat în raport de caracterul clar, complet şi structurat al considerentelor pe care se sprijină soluţia pronunţată de către instanţa de apel, ţinând cont de condiţiilor edictate de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ..

A considerat intimata-pârâtă că această critică nu este una concretă, recurenta folosind exprimări generale şi lipsite de substanță, iar hotărârea de apel se bucură de o motivare corespunzătoare având în vedere că instanţa de apel a procedat la stabilirea situaţiei de fapt relevante în raport de ansamblul probatoriu, prezentând pe larg în cadrul considerentelor elementele faptice care interesează soluţionarea cauzei; hotărârea recurată cuprinde normele de drept material incidente în cauză (art. 998 - 999 C.civ. 1864), precum şi justificarea incidenţei acestora în raport de momentul săvârşirii pretinsei fapte ilicite imputate B.; hotărârea recurată cuprinde motivarea fiecărei soluții date problemelor de drept care au făcut obiectul apelurilor, cu indicarea raționamentului juridic folosit de către instanţă; considerentele instanţei de apel cuprind analiza şi interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, precum şi indicarea acelor condiţii care se impun a fi îndeplinite pentru a fi angajată răspunderea unei persoane; instanţa a analizat, atât în abstract, cât şi în concret, dacă fapta imputată de recurentă în sarcina B. constituie o faptă ilicită care să fundamenteze angajarea răspunderii civile delictuale doar această chestiune fiind analizată de către instanţă cu indicarea tuturor dispoziţiilor legale incidente şi aplicarea acestora situaţiei faptice reţinute; împrejurarea că, ulterior stabilirii inexistenţei unei fapte ilicite, instanţa de apel nu a trecut la analiza celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale nu echivalează cu lipsa unei motivări corespunzătoare a hotărârii, câtă vreme neîndeplmirea oricăreia dintre cele patru condiţii este suficienta pentru respingerea acţiunii - orice alte considerente fiind, cel mult, supraabundente, iar nu necesare soluţionării cauzei.

Cu privire la lipsa de temeinicie a motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., intimata-pârâtă a arătat că instanţa a identificat corect regulile de drept incidente în cauză, în raport de configurația acţiunii deduse judecăţii, pornind de la faptele imputate de către recurentă constând în exercitarea abuzivă, prin abuz de drept, fără probe, cu rea-credinţă a unei plângeri prealabile împotriva acesteia, observând în mod corect că în speţă urmează a fi verificată instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

În continuare, instanţa de apel a verificat inclusiv dreptul material aplicabil acestei instituţii în raport de data săvârşirii pretinsei fapte ilicite - 22.08.2007 - (potrivit dispoziţiilor art. 103 din Legea 71/2011), stabilind astfel că raportul juridic dintre părţi este reglementat de dispoziţiile art. 998-999 C.civ. 1864.

De asemenea, în mod corect, a stabilit că în speţă nu este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite care să fundamenteze atragerea răspunderea pârâtei B., de vreme ce faptele reclamate de B. nu s-au dovedit a fi simple afirmaţii tendențioase care ar fi avut ca scop exclusiv calomnierea recurentei, astfel încât să se încadreze în sfera unui abuz de drept, iar în lipsa unei astfel de calificări, simpla formulare a unei plângeri penale nu poate fi per se o fapta ilicită, chiar dacă aceasta nu se finalizează cu o soluţie de condamnare.

În referire la lipsa de temeinicie a cererii de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 1711/2023, intimata-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi art. 453 C.proc.civ. în raport de situaţia dedusă judecăţii, reţinând că B., în calitate de parte care a câştigat procesul, este îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată, atât sub aspectul onorariilor de avocat, cât şi sub aspectul taxei de timbru, ţinând cont că litigiul a fost unul complex, a presupus peste 4 ani de judecată în etapa fondului şi a apelului, iar probatoriul administrat a avut dimensiuni considerabile; reprezentanții convenționali ai B. au analizat un număr foarte mare de înscrisuri şi cereri, note de şedinţă, precizări etc., depuse de către recurentă şi au formulat apărări în raport de fiecare dintre acestea; chestiunile litigioase care s-au dezbătut în cauză au avut o complexitate peste medie, presupunând atât analiza unor probleme de procedură, cât şi de fond.

A menţionat că instanţa de apel a evaluat cuantumul onorariului de avocat în raport de criteriile legale de diminuare a acestuia, prezentând argumentat motivele pentru care a dispus respingerea cererii de reducere a cheltuielilor de judecată.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

II.3.1. Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1566 din 28.10.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

II.3.1.1. Prioritar, în ceea ce privește excepția nulității recursului declarat împotriva hotărârii și a încheierilor și a încheierilor de şedinţă din 25.02.2022, 18.03.2022, 03.06.2022 şi 07.10.2022, Înalta Curte reține că, de principiu, sancțiunea nulității priveşte calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 1 – 8 C.proc.civ., urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, criticile care nu se raportează la decizia atacată și nici criticile care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., care statuează că: „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.

Or, din examinarea cererii de recurs formulate de reclamantă, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) și de art. 488 C.proc.civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ..

Astfel, recurenta pârâtă a invocat încălcarea de către instanța de apel a obligației de a-și motiva hotărârea în concordanță cu exigențele impuse de art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ. și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, din perspectiva neanalizării tuturor criticilor care au format obiectul apelului, reproșând instanței de apel că s-ar fi axat doar pe apelul părții adverse, fără a indica în mod explicit argumentele de fapt și de drept ce susțin soluția adoptată și fără a analiza îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, critici susceptibile de analiză din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Pe de altă parte, indicând în mod explicit cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 punctul 8 C.proc.civ., recurenta a invocat greșita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi ale art. 1358 C.civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, susținând că în mod nelegal s-a reținut inexistența faptei ilicite imputate pârâtei, hotărârea atacată neaducând lămuriri nici cu referire la vinovăţie şi la existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Totodată, se invocă greșita calificare juridică a faptelor deduse judecății ca urmare a neanalizării răspunderii comitentului pentru fapta prepușilor, deși aceasta ar fi fost invocată ca atare prin cererea de chemare în judecată și prin cererile ulterioare de modificare și completare a acesteia, depășirea de către instanța de apel a limitelor învestirii ca urmare a soluționării cauzei, în calea de atac, prin raportare la un aspect ce nu ar fi fost invocat de partea adversă prin cererea de apel, încălcarea de către instanța de apel, la termenul din data de 25.02.2022, a prevederilor art. 49 alin. 2 C.proc.civ., ca urmare a nesoluționării unei cereri de recuzare a completului de judecată, precum și încălcarea drepturilor procesuale ale reclamantei din perspectiva modului de soluționare a chestiunii timbrajului (încheierea din 18.03.2022) și, respectiv, a interdicției ce i-a fost impusă de a depune înscrisuri la dosar și de a răspunde susținerilor părții adverse, în exercitarea dreptului la apărare (încheierile din 03.06.2022, respectiv, din 07.10.2022). Or, toate aceste chestiuni pun în discuție nerespectarea unor dispoziții procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității, putând fi circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ..

În aceste circumstanțe, reținând că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei și a încheierilor atacate cu recurs, critici ce pot fi subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 C.proc.civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C.proc.civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C.proc.civ., a respins ca nefondată excepția nulității recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1566 din 28.10.2024 și a încheierilor de şedinţă din 25.02.2022, 18.03.2022, 03.06.2022 şi 07.10.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

Nefondată este și susținerea intimatei pârâte (de la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra recursului) referitoare la faptul că precizările formulate de către apărătorul desemnat din oficiu pentru recurenta reclamantă ar reprezenta o completare a cererilor inițiale de recurs, în care s-au invocat două motive noi, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C.proc.civ., completare care, fiind formulată peste termenul de motivare a recursului, nu poate fi luată în considerare.

Astfel, din analiza conținutului cererii de precizare depuse la dosar la data de 04.07.2024, rezultă că, în realitate, susținerile formulate în cuprinsul acesteia au doar rolul de a sintetiza și de a explicita motivele de recurs formulate în termen legal, fără a adăuga critici suplimentare. Indicarea celor două motive de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 7 C.proc.civ., dincolo de cele invocate, inițial, de recurenta reclamantă, respectiv, art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C.proc.civ., nu se circumscrie unei critici noi de nelegalitate aduse deciziei instanței de apel ci are doar rolul de a califica corespunzător criticile ce fuseseră deja formulate prin cererile inițiale de recurs, suplinind omisiunea, eroarea sau neștiința părții care a indicat un temei juridic incomplet sau inadecvat al motivelor de nelegalitate formulate.

Or, nefiind vorba de critici noi în raport de motivele de recurs formulate prin cererile inițiale de recurs, ci doar de încadrarea corectă a acestora în cazurile de casare pe care textul art. 488 C.proc.civ. le reglementează în mod expres, ele pot și trebuie avute în vedere, ca atare, în soluționarea căii de atac, cu atât mai mult cu cât, omisiunea indicării temeiului de drept al recursului sau invocarea unui temei legal greșit nu constituie motiv de nulitate a recursului, însăși instanța de control judiciar având posibilitatea, chiar obligația, de a da criticilor cu a căror analiză a fost învestită încadrarea juridică corespunzătoare. Prin urmare, este lipsită de relevanță împrejurarea că cele două cazuri de casare au fost indicate ca atare după expirarea termenului de motivare a recursului, susținerile intimatei pârâte în sensul că cererea precizatoare formulată la data de 04.07.2024 nu ar putea fi luată în considerare urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

II.3.1.2. Examinând decizia și încheierile recurate, prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, cu completările și precizările ulterioare, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând cu prioritate criticile de ordin procedural formulate de reclamantă prin motivele de recurs, Înalta Curte reține că, în esență, subsumat acestora, se invocă greșita calificare a cauzei acțiunii deduse judecății și omisiunea instanței de apel de a analiza și de a reține răspunderea pârâtei în calitate de comitent, în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. 3 C.civ. 1864, în condițiile în care, potrivit susținerilor reclamantei, prin completările la cererea de chemare în judecată fuseseră indicați în mod explicit angajații societății pârâte care se fac vinovați de crearea prejudiciului suferit de reclamantă, aspect precizat şi în şedinţa publică din 09.07.2020, reţinut şi prin sentinţa penală de achitare nr. 503/2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, menţinută de decizia penală nr. 212A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, precum și prin hotărârea pronunțată de prima instanță, în prezenta cauză.

Sub un alt aspect, recurenta susține că, în condițiile în care Tribunalul şi-a întemeiat soluţia de admitere a pretențiilor deduse judecății pe răspunderea comitentului pentru fapta prepușilor, iar prin cererea de apel pârâta nu a criticat în mod expres aceste statuări ale instanței de fond, invocând abia la termenul din data de 07.10.2022 faptul că instanța s-ar fi pronunțat pe o altă formă de răspundere decât cea indicată prin cererea de chemare în judecată (răspunderea pentru fapta proprie în loc de răspunderea comitentului pentru fapta prepușilor), în mod greșit instanța devolutivă a admis calea de atac și a schimbat în tot soluția primei instanțe în considerarea acestei apărări, decizia astfel pronunțată încălcând limitele devoluțiunii stabilite prin cererea de apel.

Criticile de nelegalitate astfel formulate, deși susceptibile de încadrare în motivul de recurs reglementat de în art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., sunt neîntemeiate și nu pot conduce la casarea hotărârii recurate.

În esență, acestea pun în discuție, pe de o parte, încălcarea principiului disponibilității, corelativ cu încălcarea obligației instanței de a soluționa cauza în limitele învestirii stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 22 C.proc.civ., iar, pe de altă parte, încălcarea dispozițiilor art. 477 C.proc.civ. referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat.

Cu referire la primul aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 9 alin. 2 C.proc.civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților iar, potrivit art. 22 alin. 6 C.proc.civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În același sens, art. 397 alin. 1 C.proc.civ. prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Prin urmare, în raport de aceste dispoziții legale, instanţa este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății și în raport de persoanele care figurează ca părți în proces.

Obiectul acțiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanței, pretenția concretă dedusă judecății, iar cauza acțiunii, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor, reprezintă, alături de împrejurările de fapt, elementele generatoare ale demersului judiciar. Prin urmare, obiectul și cauza cererii de chemare în judecată sunt elementele ce stabilesc cadrul procesual și limitele obiective ale învestirii instanței.

În speță, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a solicitat ca pârâta SC B. SA să o despăgubească civil, prin plata unor daune materiale și morale, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat în procesul penal declanșat la reclamația falsă a pârâtei, care a încercat să-și probeze plângerea și pretinsul prejudiciu suferit, prin evidențe false, procese-verbale de predare primire, polițe şi chitanțe de asigurare falsificate și prin declaraţii mincinoase ale propriilor angajați.

În esență, reclamanta a susținut că viaţa profesională, viața privată și imaginea sa pe piața asigurărilor i-au fost în totalitate distruse prin acuzațiile nedemne și neadevărate care i-au fost aduse în procesul penal, prin hărțuirea din perioada procesului penal, percheziții, arest, denigrarea prin ziare şi televiziuni, etc., și că, deși în final a fost achitată, pierderile suferite au fost enorme, starea de stres continuu de aproape 13 ani afectându-i viața sub toate aspectele, reclamanta considerând că, în aceste circumstanțe, se justifică obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale și morale solicitate, câtă vreme procesul a fost pornit și întreținut de aceasta, demersul judiciar astfel efectuat având, în opinia sa, valențele unei fapte ilicite.

Reclamanta și-a fundamentat, în drept, acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C.civ. 1864.

Soluționând acțiunea, prima instanță a admis în parte pretențiile reclamantei, obligând-o pe pârâtă să-i plătească suma de 10.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii efective, reprezentând prejudiciu moral.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul, reținând incidența dispozițiilor art. 998-999 C.civ. 1864 dar și a dispozițiilor art. 1000 alin. 3 C.civ., a apreciat că, în cauză, elementele răspunderii civile delictuale ce incumbă pârâtei SC B. SA rezultă, cu precădere, din chiar considerentele şi dispozitivul sentinţei penale nr. 503/2017 pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămase definitivă prin decizia penală nr. 212/A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a II-a penală, soluția de achitare pronunțată în procesul penal demonstrând că demersul pârâtei a avut caracter ilicit.

Tribunalul a reținut că vinovăţia pârâtei derivă atât din perseverența susținerii plângerii formulate împotriva reclamantei, care nu a avut nicio legătură cu crearea prejudiciilor societăților de asigurare aflate în relaţii comerciale cu pârâta, potrivit considerentelor sentinţei penale nr. 503/2017 pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti rămase definitivă prin decizia penală nr. 212/A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a II-a penală, ce se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, cât şi din împrejurarea că întreaga situaţie ce i-a fost imputată reclamantei a fost rezultatul culpei, neglijenței angajaților pârâtei, a unui management defectuos, care au permis relaționări cu agenţi, subagenți, brokeri, fără a efectua un minimum de verificări înainte de contractare, în scopul protejării valorilor ce le erau încredinţate şi pe care le încredințau, la rândul lor, unui mandatar, despre care nu aveau un bagaj minimum de informaţii din teren.

Astfel, s-a reținut că, prin maniera defectuoasă de gestionare a activităţii proprii în alegerea angajaților cu atribuţii concrete în acest sens, declanșarea mecanismului judiciar de tragere la răspundere penală a reclamantei pentru fapte săvârşite în legătura cu activitatea specifică profilului pârâtei a avut la bază o culpă in eligendo, în alte cuvinte, în alegerea subordonaților, care au contribuit şi au redat conţinutul unor acţiuni cel puţin ilicite, or, faţă de cadrul procesual dedus judecăţii în litigiul pendinte, instanța a apreciat că aceasta impune activarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, în sensul art. 1000 alin. 3 C.civ. 1864.

Declarând apel împotriva sentinței Tribunalului București, pârâta a susținut, între altele, că judecătorul fondului a calificat în mod greşit faptele deduse judecății angajând răspunderea societății în calitate de comitent, în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată, fusese invocată, de fapt, răspunderea pentru fapta proprie, în conformitate cu dispozițiile art. 998-999 C.civ. 1864.

Învestită cu cercetarea acestor critici din apelul declarat de pârâtă, care vizau în mod explicit greșita calificare a cauzei acțiunii și soluționarea pretențiilor deduse judecății prin raportare la un alt temei de drept decât cel invocat prin acțiune, instanța de apel, examinând ea însăși elementele cererii de chemare în judecată, a constatat că, într-adevăr, pretențiile deduse judecății au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reclamanta indicând în mod explicit, atât temeiul de drept al acestora, respectiv art. 998-999 C.civ. 1864, cât și, în concret, fapta ilicită imputată pârâtei.

Curtea de Apel a remarcat că, deși cererile reclamantei au fost amplu motivate în fapt, cu referiri de detaliu la aspecte din cadrul procedurilor penale în care partea a fost implicată, este evident că finalitatea urmărită de reclamantă a fost aceea a atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei B. SA care a formulat plângerea penală împotriva sa, plângere care a declanșat întreg procesul penal derulat apoi împotriva sa.

În acest sens, a reținut că, afirmând săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâta B., faptă constând în formularea abuzivă, fără probe, cu rea-credinţă, a unei plângeri penale împotriva sa, plângere susţinută mai apoi pe tot parcursul procesului penal, care a durat aproape 13 ani şi care şi-a lăsat amprenta materială şi morală asupra sa, reclamanta a pretins pârâtei repararea prejudiciilor suferite, de natură materială (patrimonială) şi morală, pe întreg parcursul procesului penal în care a fost implicată, proces declanșat împotriva sa la plângerea pârâtei chemată în judecată în acţiunea civilă de faţă. Reclamanta a invocat exercitarea prin abuz de drept de către pârâtă a dreptului de a formula plângere penală – dreptul de sesizare a organelor penale, (dreptul de petiționare), în condiţiile în care, în opinia ei, a reclamantei, plângerea a fost formulată fără a avea probe la bază și a fost susţinută de înscrisuri falsificate şi de declaraţii mincinoase ale unor persoane audiate.

Curtea a mai reținut că, în raport de modul de construcţie, de motivare şi expunere a situaţiei de fapt avute în vedere de către reclamanta A. pentru a pretinde despăgubirile materiale şi morale indicate prin acţiunea sa, toate acestea raportate la dispoziţiile legale privitoare la repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită a omului, la dispoziţiile privind exercitarea unui drept în scopul pentru care a fost edictat de legiuitor, rezultă concluzia clară potrivit căreia acţiunea civilă de faţă este una de drept comun, privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei B., pentru fapta sa proprie (art. 998-999 C.civ. 1864), cu consecinţa reparării prejudiciilor afirmate de reclamantă, de natură materială şi morală.

În același context al analizei, Curtea a notat că în mod eronat tribunalul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1000 alin 3 C.civ. 1864 privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, acţiunea reclamantei neaducând spre analiză o astfel de ipoteză. Curtea constatat că, de altfel, prima instanţă a pornit de la calitatea de comitent a pârâtei faţă de proprii angajați, omițând, însă, a avea în vedere că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, iar nu pentru fapta proprie, or, apelanta reclamantă a susţinut constant fapta ilicită a apelantei pârâte constând în formularea abuzivă a unei plângeri penale împotriva sa. Mai mult, tribunalul nu a ţinut cont de faptul că persoana comitentului răspunde, pe tărâm delictual, doar dacă este reţinută răspunderea civilă delictuală a prepusului (toate condiţiile pentru angajarea acestei răspunderi în persoana prepusului), or, astfel de analiză cu privire la anumiţi prepuși ai pârâtei (identificaţi în concret) lipsește din sentinţa tribunalului.

Prin urmare, Curtea a apreciat ca fiind eronată raportarea pe care tribunalul a făcut-o la dispoziţiile art. 1000 alin 3 C.civ. 1864, niciun element al acţiunii civile promovate de reclamantă (în construcţia aleasă de aceasta) neconducând la o suprapunere a pretenţiilor acesteia pe temeiul de drept al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său.

Rezultă din considerentele deciziei atacate mai sus prezentate că instanța de apel a realizat un examen propriu, complet și adecvat al tuturor elementelor cererii de chemare în judecată deduse judecății, aprecierile acesteia cu privire la natura juridică și la cauza acțiunii fiind corecte și în concordanță cu obiectul învestirii, stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că obiectul și cauza acțiunii au fost indicate în mod clar în petitul cererii de chemare în judecată, cerere din care rezultă că s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta proprie.

În motivarea cererii, reclamanta a prezentat pe larg situația de fapt ce a generat prezentul litigiu, precizând în mod explicit faptele ilicite în raport de care consideră că pârâta trebuie să răspundă, respectiv formularea cu rea credință a plângerii penale și perseverența în susținerea acesteia timp de 13 ani cât a durat procesul penal, și indicând ca temei de drept al pretențiilor deduse judecății dispozițiile art. 998-999 C.civ. 1864.

Exercitând controlul judiciar asupra hotărârii Tribunalului, în limitele criticilor formulate de pârâtă prin motivele de apel și având în vedere elementele de fapt și temeiul de drept indicate în acțiune, ce conturează fără echivoc pretenția reclamantei de obligare a pârâtei B. SA la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin propria faptă ilicită, nu se poate reține că cercetarea judecătorească desfășurată de instanța de apel ar fi fost realizată în afara coordonatelor obiectului și cauzei acțiunii indicate de reclamantă în cuprinsul cererii cu care a învestit instanța de fond.

Contrar susținerilor recurentei, nu poate fi vorba de o depășire a limitelor obiective și subiective ale judecării cauzei, stabilite prin cererea de chemare în judecată, de vreme ce instanța de apel a avut în vedere, în exercitarea controlului judiciar, realizat în conformitate cu art. 477 alin.1 C.proc.civ., temeiul legal și cauza pretențiilor deduse judecății, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, reclamanta făcând referire în mod explicit la fapta pârâtei constând în formularea abuzivă, fără probe, cu rea-credinţă, a unei plângeri penale împotriva sa, plângere susţinută mai apoi pe tot parcursul procesului penal, care a durat aproape 13 ani.

Împrejurarea că în cuprinsul deciziei pronunțate nu a fost analizată și incidența răspunderii comitentului pentru fapta prepușilor nu are semnificația unei omisiuni a instanței de a se pronunța asupra a tot ce s-a cerut, respectiv, a unei încălcări a limitelor învestirii în sensul art. 22 alin. 6 C.proc.civ., câtă vreme instanța a constatat că, în realitate, din niciun element al cererii de chemare în judecată nu rezultă că reclamanta ar fi învestit instanța de fond cu o pretenție întemeiată pe această formă a răspunderii civile delictuale, nefiind indicați, în concret, nici prepușii, nici faptele anume săvârșite de aceștia pentru care ar putea fi atrasă răspunderea societății în calitate de comitent.

În aceste circumstanțe, concluzia instanței de apel cu privire la nelegalitatea sentinței Tribunalului din perspectiva reținerii eronate a incidenței art. 1000 alin. 3 C.civ. 1864 este corectă, susținerile în sens contrar formulate de reclamantă prin cererea de recurs urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Nici cel de-al doilea aspect de nelegalitate subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., referitor la încălcarea de către instanța de apel a limitelor devoluțiunii, nu se verifică în cauză.

Așa cum s-a arătat deja și cum, de altfel, rezultă cu evidență din cererea de apel formulată de pârâtă, una dintre criticile explicite aduse sentinței tribunalului a vizat calificarea juridică greșită dată de judecătorul fondului faptelor deduse judecăţii, pârâta arătând că, în felul acesta, instanța a ajuns să atragă răspunderea societății în calitate de comitent, deşi această formă de răspundere nu a fost invocată ca atare prin cererea de chemare în judecată iar o asemenea calificare nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

În aceste circumstanțe, nu se poate susține cu temei că instanța de apel ar fi exercitat controlul de legalitate asupra sentinței Tribunalului cu depășirea limitelor învestirii, schimbarea soluției primei instanțe, în considerarea greșitei calificări date de judecătorul fondului cauzei acțiunii fiind consecința constatării caracterului întemeiat al unei critici cu care instanța devolutivă fusese în mod legal învestită.

Art. 477 alin. (1) C.proc.civ. dă valoarea normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel fiind ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate de apelant.

Limitele efectului devolutiv, date de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile apelantului, cu luarea în considerare, în acelaşi timp, și a apărările invocate de intimat, pentru a se putea reţine că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.

Or, în cauză, instanța de apel a respectat întocmai aceste prevederi legale, verificând legalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de calificarea a cauzei pretențiilor deduse judecății ca urmare a legalei sale învestiri, prin cererea de apel, cu o critică explicită ce viza acest aspect, susținerile în sens contrar formulate de recurenta reclamantă urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Sunt, prin urmare, nefondate ambele critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ..

Lipsite de temei sunt și criticile ce vizează nemotivarea sau motivarea insuficientă a deciziei atacate. În esență, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta susține că hotărârea atacată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. și nici pe cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nu evocă toate normele de drept substanțial incidente, nu explică modul de aplicare a acestora la speţa dedusă judecăţii, nu răspunde tuturor cererilor şi criticilor formulate în apel și nu cuprinde o analiză detaliată a tuturor probelor administrate în cauză.

Cu referire la aceste critici, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind supusă casării, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel – determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță – a răspuns criticilor invocate atât de reclamantă, cât și de pârâtă prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 998-999 C.civ. 1864, invocată explicit drept cauză a cererii de chemare în judecată, schimbând soluția adoptată la fond după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de părți, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia și a constatat că fapta ce i se impută pârâtei B. SA, concretizată, din punct de vedere material, în formularea unei plângeri penale împotriva reclamantei, nu are caracter ilicit câtă vreme ea se circumscrie exercițiului unui drept constituțional recunoscut pârâtei, anume, dreptul de sesizare a organelor penale, iar în cauză nu s-a demonstrat că exercitarea acestui drept s-a făcut cu deturnarea scopului pentru care a fost recunoscut, cu intenţia de a o vătăma pe reclamantă, de a o șicana, denigra sau umili.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, instanța de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, speța dedusă judecății, fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, presupunea verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Reținând, pe de o parte, că, în raport de obiectul cauzei, respectiv, pretenția de obligare a pârâtei la repararea prejudiciului cauzat reclamantei printr-o faptă presupus ilicită săvârșită în anul 2007 (data completării plângerii penale, 22.08.2007), dreptul material aplicabil răspunderii civile delictuale în cauza de faţă este reprezentat de dispoziţiile art. 998-999 C.civ. 1864, iar, pe de altă parte, că fapta ce i se impută pârâtei constă în exercitarea abuzivă a dreptului de a formula plângere penală – dreptul de sesizare a organelor penale – în condiţiile în care, în opinia reclamantei, plângerea penală a fost formulată fără a avea probe la bază și a fost susţinută de înscrisuri falsificate şi de declaraţii mincinoase ale unor persoane audiate, instanța de apel a procedat la analiza condițiilor în care exerciţiul acestui drept constituţional încetează a mai fi legitim, pentru a concluziona dacă, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate dar și la dispozițiile de drept material aplicabile litigiului, formularea de către pârâtă a plângerii penale împotriva reclamantei se circumscrie ipotezei exercitării dreptului de a sesiza organele penale cu depăşirea limitelor în vederea cărora a fost edictat şi dacă, în acest context, se poată reţine comiterea unei fapte ilicite de către pârâtă, respectiv, daca aceasta știa sau putea să cunoască, în mod rezonabil, că procedura penală declanșată împotriva reclamantei nu va avea succes, întrucât numai într-o astfel de ipoteză s-ar putea reține intenţia de a păgubi, de a vătăma, precum şi acţiunea excesivă şi nerezonabilă a pârâtei atunci când a ales să formuleze plângere penală împotriva reclamantei.

În concret, după o serie de considerații cu caracter general referitoare la dreptul de petiționare, reglementat prin dispozițiile art. 51 din Constituție, și la obligația ce îi revine oricărui cetățean, în virtutea dispozițiilor art. 57 din Constituţie, de a-și exercita cu bună credinţă drepturile și libertățile, respectiv, de a respecta drepturile şi libertățile celorlalți, instanța de apel a reținut că există abuz de drept atunci când dreptul este exercitat cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe.

Cu referire la buna credință, instanța de apel a reținut că, fiind o stare psihică ce se caracterizează prin necunoaşterea erorii în care se găsește o persoană care acţionează la un moment dat, aceasta presupune cu necesitate următoarele atribute: intenţia sinceră, credința sau convingerea, caracterul licit, certitudinea, diligența, lealitatea şi consecvența.

Totodată, s-a reținut că, în aprecierea caracterului abuziv al exerciţiului unui drept se identifică două criterii: unul subiectiv şi unul obiectiv, după cum este vorba de un exercițiu abuziv în adevăratul sens al cuvântului sau numai de un exercițiu excesiv, și că, în mod neîndoielnic, abuzul de drept este o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăţie (intenţie sau culpă), fiind, astfel, de necontestat conexiunile ce există între responsabilitatea civilă angajată pe acest temei şi cea delictuală care, de asemenea, izvorăște din săvârşirea unei fapte ilicite, culpabile, imputabilă unei persoane care are capacitate delictuală

Aplicând aceste consideraţii dreptului de petiționare, Curtea a notat că exercitarea acestuia nu poate fi asimilată unei fapte ilicite decât în măsura în care se dovedeşte că a fost rezultatul atitudinii subiective a petiţionarului (în sens larg) care a urmărit ca unic scop vătămarea sau păgubirea drepturilor ori intereselor altui subiect de drept, într-un mod excesiv, nerezonabil, contrar bunei credinţe.

În acest context, Curtea a constatat, pe de o parte, că instanța de fond nu a făcut o astfel de analiză cu privire la atitudinea subiectivă a pârâtei, iar, pe de altă parte, că sunt complet eronate concluziile tribunalului în sensul că elementele răspunderii civile delictuale ce incumbă pârâtei B. ar rezulta, cu precădere, din chiar considerentele şi din dispozitivul sentinţei penale nr. 503/2017 pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămase definitivă prin decizia penală nr 212A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a II-a penală.

Instanța de apel a subliniat că nu se poate pune semnul egalității între pronunţarea unei soluții de achitare şi exercitarea abuzivă a dreptului de a sesiza organele de urmărire penală, acceptarea concluziei tribunalului în sensul că soluția de achitare a reclamantei pentru fapta menţionată în plângerea formulată de pârâtă împotriva sa ar demonstra caracterul ilicit al demersului pârâtei, prin perseverența de care aceasta a dat dovadă în a obţine condamnarea reclamantei, nefiind posibilă într-un stat de drept întrucât ar goli de conţinut însuşi dreptul constituţional de a sesiza organele în drept atunci când se reclamă o vătămare a propriilor drepturi/libertăți.

Aşadar, în opinia Curţii, împrejurarea că a fost pronunțată o soluție de achitare (indiferent de temeiul ei, inclusiv pe motiv că fapta nu există) nu este de natură să conducă la concluzia unei exercitări abuzive a dreptului persoanei vătămate de a sesiza organele de urmărire penală, astfel că nu se poate reţine comiterea de către pârâtă a unei fapte ilicite în sensul art. 998-999 C.civ. 1864.

Câtă vreme nu există dispoziții legale care să consacre prezumţia caracterului ilicit al unei fapte cauzatoare de prejudicii, acesta trebuie dovedit iar instanţa învestită cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe o astfel de faptă ilicită este ţinută să prezinte argumentele ce susțin o eventuală soluție de admitere a acesteia. Or, în speță, Curtea a constatat că astfel de argumente lipsesc din sentinţa tribunalului ce a făcut obiectul apelurilor examinate.

Analizând ea însăși fapta imputată pârâtei, constând în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut atât constituţional (dreptul de petiționare), cât şi prin alte legi organice şi ordinare (dreptul de a formula plângere penală adresată organelor penale în scopul reclamării unei vătămări), dar chiar şi de art.6 paragraful 1 din CEDO, instanța de apel a reținut că, atâta vreme cât exercitarea dreptului reprezintă o facultate, o prerogativă lăsată de lege la libera apreciere a subiectului în favoarea căruia a fost recunoscut, este evident că aceasta nu poate constitui, prin ea însăşi, o faptă ilicită, ci numai în măsura în care se dovedeşte că dreptul nu a fost exercitat în scopul în care a fost recunoscut de lege, ci în mod abuziv, excesiv, contrar bunei credinţe, cu intenţia de a crea altuia un prejudiciu, fie material, fie moral.

O asemenea interpretare decurge din prevederile art. 57 din Constituţie, mai sus redat. Or, atât timp cât, în cauză, nu s-a dovedit că pârâtă şi-a exercitat dreptul de sesizare a organelor penale cu deturnarea lui de la scopul pentru care a fost recunoscut, cu intenţia de a o vătăma pe reclamantă, de a o șicana, denigra sau umili, Curtea a constatat că nu se poate reține abuzul de drept, soluția de achitare pronunțată în procesul penal nefiind suficientă, doar prin ea însăși, pentru a justifica concluzia că demersul judiciar întreprins de pârâtă, anume, formularea plângerii penale, ar fi unul ilicit.

Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o amplă analiză cu privire la fapta imputată pârâtei ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor patrimoniale și nepatrimoniale ale reclamantei, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând criticilor formulate atât de către reclamantă, cât și de către pârâtă prin motivele de apel, susținerile în sens contrar formulate de recurentă fiind nefondate.

Este adevărat că, reținând inexistența faptei ilicite, instanța de apel nu a mai analizat și celelalte condiții referitoare la vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu dar acest lucru nici nu mai era necesar câtă vreme constatarea neîndeplinirii a cel puțin uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale este suficientă pentru a justifica soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății. Statuând în sensul celor mai sus arătate, Curtea de Apel București a dat o bază legală suficientă deciziei sale şi a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată susținerilor părților, neimpunându-se nicio altă analiză suplimentară câtă vreme, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, în lipsa unei fapte ilicite, îndeplinirea celorlalte condiții este lipsită de relevanță.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat de ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, recurenta își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Deși recurenta apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor legale pe care acestea şi-au întemeiat cererile. În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de elementele de fapt ale cauzei, nu se poate stabili caracterul abuziv al exercitării dreptului de a formula plângerea penală și, implicit, nici caracterul ilicit al faptei imputate pârâtei, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu, şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. 1 C.proc.civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deși susține lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenta nu face nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea modalitate de motivare a recursului exclude incidenţa cazului de casare mai sus menţionat, susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor esențiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În ceea ce priveşte criticile de ordin substanțial, care susțin greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, acestea sunt, de asemenea, lipsite de temei.

În esență, prevalându-se de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a invocat greșita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi ale art. 1358 C.civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, susținând că hotărârea atacată nu aduce lămuriri cu referire la vinovăţie şi la existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu și că în mod greșit instanța de apel a reținut inexistența faptei ilicite .

Cu referire la fapta ilicită, a susținut că aceasta a fost dovedită prin toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fiind reprezentată, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, de fapta intimatei de a întreprinde toate demersurile necesare pentru tragerea sa la răspundere penală pentru o faptă inexistentă, respectiv, de perseverența conduitei manifestate pe parcursul procesului penal, care s-a prelungit pe parcursul a 13 ani, în condițiile în care plângerea a fost depusă cu rea credință, probele folosite în susținerea ei au fost false, pârâta a formulat apel după intervenirea prescripţiei răspunderii penale, prelungind în mod inutil procesul, și nu s-a constituit parte civilă împotriva intermediarului cu care a avut contract - S.C. C., faţă de care s-a demonstrat în procesul penal că nu s-a aflat niciodată sub controlul reclamantei, toate acestea dovedind că scopul urmărit de pârâtă a fost acela al distrugerii afacerii reclamantei din domeniul asigurărilor.

Reiterând toate aspectele de fapt susținute în fața instanțelor de fond, cu vaste referiri la chestiunile ce au format obiectul procesului penal definitivat prin hotărârea de achitare, recurenta a solicitat să se constate că răspunderea pârâtei pentru prejudiciul cauzat nu poate fi înlăturată pe simplul considerent că partea și-a exercitat un drept constituțional, anume dreptul de a depune plângere, deoarece plângerea a fost formulată cu rea credință iar pârâta a perseverat în greșeală timp de 13 ani, toate elementele răspunderii civile delictuale ce se impune a fi reținută în sarcina acesteia rezultând din chiar considerentele şi din dispozitivul sentinţei penale nr. 503/2017, care se opun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. În speță, este vorba despre un abuz de drept, adică o exercitare a unui drept în mod excesiv și nerezonabil, fapt ce contravine bunei credințe, căpătând caracter ilicit.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

În speță, soluția pronunțată în apel, de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, a avut la bază constatarea împrejurării că fapta imputată pârâtei, constând în formularea unei plângeri penale împotriva recurentei, nu se circumscrie unei conduite ilicite care să conducă la angajarea răspunderii civile delictuale a acesteia.

În concret, reanalizând situația de fapt și probatoriul administrat în cauză, instanța devolutivă a stabilit că, în raport de parcursul procesual al dosarului penal în care recurenta a avut calitatea de inculpată, nu se poate considera că fapta ce i se impută pârâtei ar avea caracter ilicit.

Or, câtă vreme argumentele ce susțin soluţia adoptată în cauză au ca fundament evaluarea preponderent factuală a conduitei B., fiind rezultatul propriei aprecieri pe care instanța de apel a dat-o elementelor de fapt ale cauzei, susținerile recurentei referitoare la modul în care au fost analizate și interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părți și la modul în care acestea au fost valorificate de către instanța devolutivă, precum și cele care vizează conduita manifestată de părți pe parcursul derulării procedurii penale și probatoriul administrat în procesul penal, nu pot fi primite câtă vreme nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a probelor și a situației de fapt și nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Nu pot fi circumscrise unor critici susceptibile de analiză în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., nici susținerile prin care i se impută instanței de apel faptul că nu a admis probe pe care partea le considera ca fiind utile cauzei (proba testimonială şi cea cu expertiză) câtă vreme aprecierea asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului este atributul exclusiv al instanţei devolutive neputând fi cenzurată pe calea recursului, întrucât este o chestiune ce ține de netemeinicia, şi nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Așadar, în raport de situația de fapt reținută în apel, situație ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanța a constatat în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispozițiile art. 998-999 C.civ. din 1864, necesare antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv dacă a reținut în mod corect că fapta ce îi este imputată pârâtei, constând în formularea abuzivă, fără probe, cu rea-credinţă, a unei plângeri penale împotriva reclamantei, plângere susţinută mai apoi pe tot parcursul procesului penal, care a durat aproape 13 ani, nu are caracter ilicit.

În acest sens, Înalta Curte reține că art. 21 din Constituţie prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, legiuitorul constituţional precizând, în continuare, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Este evident că textul citat, reținut, ca atare, și de către instanța de apel, reprezintă un temei constituţional al dreptului de a sesiza organele judiciare abilitate în vederea începerii procesului penal, aşa cum este reglementat în cadrul Codului de procedură penală.

Dreptul în cauză nu are caracter absolut, el putând fi supus unor limitări ce ţin de funcţionarea justiției – formalism, termene, etc. – şi, în mod evident, trebuie exercitat în limita bunei-credinţe, aşa cum cere art. 57 din legea fundamentală care prevede că "cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertățile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertățile celorlalți".

Așadar, pentru a se constitui în exerciţiul normal al dreptului de a se adresa organelor judiciare, prerogativele recunoscute titularului acestui drept trebuie să fie exercitate cu bună-credinţă şi, concomitent, cu respectarea legii, precum și a limitelor externe, materiale şi juridice ale dreptului, respectiv, a limitelor interne ale acestuia, adică a scopurilor pentru realizarea cărora dreptul a fost consacrat legal.

Doar prin verificarea în mod cumulativ a tuturor acestor exigențe se poate considera că exerciţiul dreptului este unul legitim, găsindu-şi ocrotirea legală şi garantarea respectării lui chiar şi cu concursul forței de constrângere a statului. În schimb, ignorarea regulii fundamentale a exercitării firești a prerogativelor ce intră în conţinutul dreptului are semnificația unei utilizări abuzive a acestuia, putând să se constituie în factorul declanşator al unui raport juridic civil de răspundere delictuală.

Cu alte cuvinte, pentru a rămâne în sfera licitului, dreptul trebuie exercitat numai în limitele prevăzute de lege şi cu bună-credinţă, exercitarea acestuia contra scopului în considerarea căruia a fost recunoscut de lege sau dincolo de limitele sale intrinseci și extrinseci ori cu rea-credinţă constituind un abuz de drept care, în măsura în care aduce atingere drepturilor şi intereselor altei persoane, cauzându-i un prejudiciu injust, va putea angaja răspunderea civilă a autorului şi va da naştere obligaţiei de reparare în sarcina sa, constituind, deci, o ipoteză distinctă de răspundere civilă delictuală.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel, în analiza faptei ilicite imputate pârâtei, s-a raportat întocmai la elementele ce intră în conținutul abuzului de drept, așa cum au fost mai sus prezentate, susținerile recurentei reclamante referitoare la încălcarea normelor de drept material aplicabile litigiului fiind nefondate.

Astfel, pentru a putea reţine că exercitarea de către pârâtă a dreptului de a formula plângere împotriva reclamantei se circumscrie unei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a analizat atitudinea subiectivă a pârâtei manifestată în procesul penal, de la momentul formulării plângerii penale și până la soluționarea cauzei prin pronunțarea hotărârii definitive de achitare a reclamantei, cu scopul de a stabili dacă aceasta a acționat cu bună credință sau, dimpotrivă, cu intenția de a o discredita pe reclamantă, de a-i afecta onoarea și reputația, deturnând dreptul exercitat de la scopul pentru care a fost edictat.

În acest sens, pornind de la ideea că dreptul de a formula plângere penală îi este recunoscut oricărei persoane pretins vătămate de faptele cu caracter penal săvârşite de alţi subiecți de drept și de la dispozițiile art. 289 alin. 1 C.proc.pen. care definesc plângerea penală ca fiind încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat printr-o infracțiune, instanța de apel a subliniat că, în speță, ipoteza abuzului de drept ar fi putut fi reținută doar dacă s-ar fi putut demonstra că pârâta știa sau putea să cunoască, în mod rezonabil, că procedura penală pornită împotriva reclamantei, declanșată prin plângerea sa penală, nu va avea succes, în sensul că nu se va solda cu tragerea la răspundere penală a acesteia din urmă, dar şi la răspundere civilă (în procesul penal, acţiunea civilă putând fi alăturată celei penale, partea vătămată B. constituindu-se, de altfel, şi parte civilă inclusiv împotriva reclamantei), întrucât numai într-o astfel de situație s-ar putea reține intenţia de a păgubi, de a vătăma, precum şi acţiunea excesivă şi nerezonabilă a pârâtei, atunci când a ales să formuleze plângere penală împotriva apelantei reclamante.

Or, în raport de ansamblul probator administrat în cauză, instanța de apel a apreciat că este exclusă concluzia potrivit căreia, prin exercitarea dreptului de a formula plângerea penală, pârâta ar fi încercat exclusiv discreditarea reclamantei câtă vreme, pe de o parte, inclusiv organele de cercetare penală cărora le-a fost adresată plângerea penală au considerat că există motive şi indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracțiuni, care justifică administrarea unui probatoriu complex în cadrul urmăririi penale şi trimiterea în judecată a reclamantei, dispunând în consecință, iar, pe de altă parte, soluţia definitivă de achitare a reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b teza I (fapta nu este prevăzută de legea penală), fiind, astfel, confirmată existenţa unora dintre aspectele reclamate de către societatea pârâtă, în legătură cu care s-a apreciat, însă, că nu intră în sfera ilicitului penal, acţiunea civilă nefiind respinsă de către instanţa penală, ci lăsată nesoluţionată.

În acest context, instanța de apel a constatat că faptele reclamate de pârâtă nu s-au dovedit a fi simple afirmaţii tendențioase care ar fi avut ca scop exclusiv calomnierea recurentei, astfel încât să se circumscrie unui abuz de drept, iar, în lipsa unei astfel de calificări, simpla formulare a unei plângeri penale nu poate fi per se o faptă ilicită, chiar dacă aceasta nu se finalizează cu o soluţie de condamnare.

Pe de altă parte, instanța devolutivă a subliniat că pronunţarea unei soluții de achitare nu echivalează cu exercitarea abuzivă a dreptului de a formula plângerea penală, chiar dacă existenţa unui proces penal presupune o stare de disconfort şi stres pentru persoana cercetată. A admite ipoteza contrară, înseamnă a goli de conţinut însuși dreptul de a reclama săvârşirea faptelor de natură penală în acele situaţii în care persoana vătămată nu este pe deplin sigură că este victima unei infracțiuni şi ca demersul său se va finaliza prin condamnarea persoanei reclamante, lucru ce nu poate fi acceptat.

În aceste circumstanțe, concluzia instanței de apel în sensul că fapta imputată pârâtei nu îmbracă forma unei exercitări abuzive a dreptului de a formula plângere penală, neavând, deci caracter ilicit, în sensul dispozițiilor art. 998-999 C.civ., apare ca fiind rezultatul unei corecte evaluări a relei credințe și a celorlalte elemente ale abuzului de drept, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, demonstrând neîntrunirea condițiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale.

Analiza astfel efectuată și concluzia relevată la capătul ei pune în evidență corecta aplicare a legii, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de modul în care instanța de apel a evaluat datele factuale ale cauzei nefiind de natură a justifica, doar prin ea însăși, concluzia nelegalității soluției adoptate, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., și nici incidența în cauză a acestui caz de casare, câtă vreme nu s-a invocat și, cu atât mai puțin, nu s-a demonstrat maniera în care, prin aceste statuări, instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material.

În acord cu opinia instanței de apel, Înalta Curte constată că niciunul dintre cele două elemente ce intră în conținutul noțiunii de abuz de drept – elementul subiectiv sau factorul psihologic, ce constă în reaua-credinţă în exercitarea dreptului, și elementul obiectiv, constând în deturnarea dreptului de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut de lege – nu este întrunit câtă vreme nu s-a demonstrat nici că reclamanta ar fi formulat plângerea penală cu rea credință, fără a putea justifica un interes special şi legitim, ci doar cu intenţia de a aduce atingere drepturilor părţii adverse, nici că dreptul de a se adresa organelor judiciare ar fi fost utilizat într-o manieră contrară scopului, finalității pentru care a fost reglementat de lege, astfel încât să poată fi considerat un act abuziv, lipsit de o motivare legitimă.

Formularea unei plângeri penale nu reprezintă altceva decât o formă de exercitare a dreptului privind liberul acces la justiţie, având o finalitate aflată în deplină concordanţă cu legea, care recunoaşte şi ocrotește acest drept, chiar la nivel constituţional. Folosirea sa firească, în limitele prevăzute de lege și potrivit scopului pentru care a fost reglementat, presupune cu necesitate existenţa unui raport de proporţionalitate între exerciţiul, în sine, al dreptului de către titular şi prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terţe persoane pe această cale. Doar depăşirea acestui raport de proporţionalitate şi, implicit, situarea dreptului în afara limitelor sale face ca exerciţiul dreptului să fie excesiv şi de natură să atragă răspunderea titularului

Cu alte cuvinte, caracterul excesiv al exercitării acestui drept, necesar pentru a justifica reținerea abuzului de drept și antrenarea răspunderii civile delictuale, presupune valorificarea lui într-un mod exacerbat, de natură a cauza altuia un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea lui în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de legiuitor şi în limitele sale.

Or, câtă vreme, în speță, raportat la mijloacele utilizate în exercitarea dreptului în discuție și la modalitatea concretă în care au fost folosite de către pârâtă prerogativele ce intră în conținutul său (pe larg analizate în considerentele deciziei atacate) nu a rezultat că finalitatea și funcțiile pentru care legea îl consacră au fost deturnate, nu se poate reține că exerciţiul dreptului de a formula și de a susține plângerea penală a fost excesiv şi nerezonabil pentru a conduce la constatarea existenței unui abuz de drept, susținerile în sens contrar formulate de reclamantă prin motivele de recurs urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Deși contestă statuările instanței de apel și susține greşita interpretare și aplicare a legii, recurenta nu indică niciun aspect concret de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil să conducă la casarea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., criticile formulate vizând, de fapt, aprecierile instanței devolutive asupra chestiunilor de fapt supuse analizei.

Este adevărat că, de principiu, analiza elementelor abuzului de drept impune verificarea, evaluarea și interpretarea situației de fapt și a probelor. Însă, dat fiind că atribuțiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C.proc.civ., nu şi a temeiniciei acesteia, instanța de recurs nu poate cenzura însăși modalitatea de evaluare a acestor elemente și concluzia dedusă la finalul ei, ci poate verifica doar dacă, în analiza relei credințe și a celorlalte elemente ce intră în noțiunea de abuz de drept, au fost luați în considerare toți factorii relevanți ai speței și dacă, în raport de aceștia, a fost corect stabilită neîndeplinirea cumulativă a cerințelor necesare constatării existenței abuzului de drept.

Or, motivarea deciziei atacate pune în evidență parcurgerea tuturor etapelor de analiză, instanța de apel aplicând corect regulile de evaluare a abuzului de drept la circumstanţele concrete ale cauzei, demonstrând neîntrunirea elementelor ce îl compun și, implicit, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, împrejurare în raport de care, nu se poate reține incidenţa motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ..

Cât privește criticile ce susțin încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în procesul penal, Înalta Curte constată că, deși au fost fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 7 C.proc.civ., ele nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate susceptibil de analiză din perspectiva acestui caz de casare.

Considerând că în sarcina pârâtei nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea delictuală, nu înseamnă, astfel cum susține recurenta, că instanța de apel a nesocotit statuările hotărârilor pronunțate în procesul penal prin care s-a dispus achitarea recurentei pentru infracțiunile reclamate prin plângerea penală formulată de societatea pârâtă.

Așa cum s-a arătat deja și cum în mod judicios a reținut și instanţa de apel, împrejurarea că procesul penal declanșat la plângerea pârâtei s-a finalizat printr-o soluție de achitare nu atribuie în mod automat caracter ilicit demersului pârâtei de a se adresa organelor de urmărire penală și de a-și formula apărări în procesul penal, hotărârea de achitare, în sine, neavând nicio relevanță din perspectiva chestiunilor analizate în prezenta cauză.

Cu alte cuvinte, caracterul licit sau ilicit al faptei ce i se impută pârâtei nu rezultă din modul de soluționare a procesului penal ci trebuie stabilit pe baza unor verificări jurisdicționale specifice, care nu au legătură cu statuările instanței penale referitoare la infracțiunile cu a căror analiză și soluționare a fost învestită, relevantă fiind doar atitudinea subiectivă a societății pârâte manifestată pe parcursul procesului penal și modul în care aceasta s-a folosit de prerogativele ce îi reveneau în exercitarea dreptului privind liberul acces la instanță.

Or, în speță, analiza instanței de apel s-a circumscris exact acestor aspecte, Curtea constatând că, deși demersul judiciar întreprins de pârâtă s-a finalizat printr-o soluție de achitare, nu există niciun element pe baza căruia să se poată reține exercitarea abuzivă de către aceasta a dreptului de a se adresa organelor penale.

În consecință, reținând că hotărârea de achitare pronunțată în procesul penal nu conduce prin ea însăși la concluzia exercitării abuzive de către pârâtă a dreptului de acces liber la instanță, fiind necesară verificarea, în raport de împrejurările cauzei, a îndeplinirii cerințelor legale pentru constatarea existenței abuzului de drept și, implicit, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că susținerile recurentei referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat sunt nefondate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 7 C.proc.civ. nefiind incident.

Recurenta a reiterat în cuprinsul memoriului de recurs motivele pentru care, atât la fond, cât și în apel, a solicitat să fie respinse apărările și excepțiile pe care pârâta le-a invocat în etapele procesuale anterioare, solicitând să fie avute în vedere ca atare în soluționarea recursului.

Însă, în condițiile în care niciuna dintre excepțiile la care recurenta face referire, anume, excepția prescripției dreptului material la acțiuni, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prematurităţii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei nu a fost admisă nici la fond, nici în apel, aceste susțineri ale recurentei nu impun nicio analiză, Înalta Curte reținând că acestea ar fi putut face obiectul unei verificări și evaluări doar în cadrul unui eventual recurs incident pe care numai pârâta ar fi avut interes să-l promoveze împotriva deciziei instanței de apel și prin care să repună în discuţie excepțiile pe care le invocase în apărare.

Or, câtă vreme pârâta nu a înțeles să inițieze un astfel de demers judiciar, dezlegările instanțelor de fond pe chestiunile respective au dobândit caracter definitiv, astfel că nu mai pot fi aduse în discuție, în recursul de față, promovat doar de reclamanta A., cu atât mai mult cu cât modul de soluționare a excepțiilor este favorabil poziției procesuale adoptate de aceasta în privința lor.

Cât privește presupusa omisiune a instanței de apel de a se pronunța pe excepția necompetenței materiale a instanței de fond, excepție în legătură cu care recurenta a susținut că, deși a fost invocată în termen legal la fond, nu a fost soluționată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că instanța de prim control judiciar nu a fost învestită cu un motiv de apel care să vizeze modul de soluționare a excepției necompetenţei materiale a Tribunalului, astfel încât nu poate fi reținută încălcarea art. 477 alin. 1 C.proc.civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, iar, pe de altă parte, că, la fond, contrar susținerilor recurentei, excepția a fost soluționată, Tribunalul dispunând în mod corect, prin încheierea din data de 08.10.2020, respingerea acesteia, în condițiile în care a constatat că invocarea sa a avut loc la al treilea termen de judecată, deci cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 131 alin. 1 C.proc.civ..

Deși este adevărat că încheierea din data de 08.10.2020 a făcut obiectul apelului declarat de pârâtă, criticile aduse de parte acestei hotărâri au vizat exclusiv chestiunea calificării juridice a acțiunii deduse judecății și a caracterului timbrabil al acesteia, iar nu soluția dată excepției necompetenței. În raport de această împrejurare, având în vedere și faptul că reclamanta nu a înțeles să declare apel împotriva încheierii mai sus menționate, soluția dată excepției necompetenței materiale, adoptată la fond, a intrat în puterea lucrului judecat astfel că ea nu poate fi supusă controlului de legalitate în recurs, criticile ce o vizează fiind formulate omisso medio.

II.3.2. Reclamanta a declarat recurs și împotriva încheierilor de şedinţă din 25.02.2022, 18.03.2022, 03.06.2022 şi 07.10.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, precum și împotriva încheierii din data de 09.05.2022.

Cu referire la încheierea de şedinţă din 25.02.2022, recurenta a susținut, în esență, că aceasta este nelegală întrucât, deși la acel termen de judecată, a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, aceasta nu a fost înaintată spre soluționare completului imediat următor, așa cum prevăd dispozițiile legale procedurale, ci a fost ignorată, instanța continuând judecarea cauzei. Recurenta consideră că, procedând în acest mod, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 49 alin. 2 C.proc.civ. care prevăd că pronunţarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare, încălcarea acestei norme de procedură fiind de natură să atragă sancțiunea nulității încheierii atacate.

Criticile sunt nefondate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că susținerile recurentei referitoare la formularea unei cereri de recuzare a completului de judecată la termenul din data de 25.02.2022 nu se confirmă, câtă vreme, pe de o parte, în cuprinsul încheierii de ședință atacate nu există nicio mențiune în acest sens iar, pe de altă parte, în urma verificării actelor și lucrărilor dosarului instanței de apel, nu a fost identificată nici măcar o eventuală cerere scrisă cu un atare conținut.

Or, în lipsa unei dovezi concrete care să ateste existența unei astfel de cereri, afirmațiile reclamantei circumscrise motivului de recurs ce vizează încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură referitoare la soluționarea recuzării rămân simple afirmații, fără corespondent în realitate și care, astfel, nu pot fi verificate.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că, și în situația în care s-ar fi confirmat formularea cererii de recuzare la termenul din data de 25.02.2022, împrejurarea că instanța de apel a continuat judecata, fără ca cererea să fie soluționată, nu se constituie într-un aspect de nelegalitate a încheierii atacate, de natură a atrage sancțiunea nulității acesteia din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât formularea unei cereri de recuzare nu conduce la oprirea cursului judecăţii, ci interzice doar pronunțarea hotărârii în cauză, instanţa putând, deci, să efectueze orice alte acte de procedură.

Elocvente, în acest sens, sunt dispozițiile art. 49 alin. (2) C.proc.civ., care prevăd că „Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.”

În esență, recuzarea are rolul de a garanta stabilirea adevărului şi asigurarea unei judecăţi imparțiale şi echitabile, finalitatea urmărită prin reglementarea ei fiind aceea de a înlătura orice îndoială cu privire la imparţialitatea instanţei.

Până la proba contrară, judecătorul este prezumat a fi imparțial, așa încât formularea unei cereri de recuzare de către una dintre părţile în proces nu înlătură, doar prin ea însăşi, această prezumţie de imparțialitate. Într-o astfel de situație există doar temerea părţii cu privire la interesul direct sau indirect al judecătorului în soluționarea cauzei, aceasta având obligaţia de a face dovada acelor împrejurări care îi justifică temerea privind atingerea adusă imparțialității instanţei, pentru ca apoi, completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare să poată aprecia suveran cu privire la temeinicia îndoielilor părţii.

Aşa fiind, în cazul unei cereri de recuzare, legiuitorul a menţionat explicit, în art. 49 alin. 2 C.proc.civ., că ea „nu determină suspendarea judecăţii”. Aceasta înseamnă că procedura de judecată nu este oprită (precum în ipoteza abținerii reglementate la alin. 1 al aceluiași articol), iar judecătorul nu va putea refuza, exclusiv în considerarea cererii de recuzare, să se pronunţe cu privire la cereri în probaţiune, să administreze probele încuviințate, să soluţioneze incidente procedurale ori să îngăduie săvârşirea oricăror acte procedurale prin care se asigură dinamica procesului civil.

Judecata trebuie să continue, prin desfăşurarea logică a actelor şi faptelor procesuale, până la rezultatul final, doar pronunţarea hotărârii prin care instanţa se dezînvesteşte - fie prin soluţionarea unei excepţii, fie statuând cu privire la fondul dreptului dedus judecăţii - fiind oprită până la momentul soluţionării cererii de recuzare.

Este evident că prin sintagma „pronunţarea soluţiei în cauză”, legiuitorul a vizat soluţia adoptată prin hotărârea finală, aceea prin care instanţa se dezînvesteşte, căci altfel dispoziţia art. 49 alin. (2) C.proc.civ., referitoare la continuarea judecăţii, care implică şi adoptarea unor soluții prin încheieri premergătoare (preparatorii ori interlocutorii), ar rămâne lipsită de conţinut.

De altfel, în cuprinsul tezei finale a art. 49 alin. (2) C.proc.civ. este accentuată soluţia legislativă adoptată, aceea a continuării procesului, în ipoteza recuzării, singurul act procedural care ce nu poate fi săvârșit, înainte de soluţionarea cererii de recuzare, fiind pronunţarea hotărârii de dezînvestire.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin decizia nr. 14/2021 dată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C.proc.civ., aceasta statuând că formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunţarea hotărârii, până la soluţionarea cererii de recuzare.

În raport de caracterul obligatoriu al acestei dezlegări, în conformitate cu dispozițiile art. 517 alin. (4) C.proc.civ., și având în vedere considerentele anterior expuse, împrejurarea că, în speță, instanța de apel a continuat judecata la termenul din data de 25.02.2022, chiar și în condițiile în care (se presupune că) reclamanta formulase o cerere de recuzare a completului de judecată, nu contravine prevederilor art. 49 alin. 2 C.proc.civ., astfel că nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate/nulitate a încheierii atacate, susținerile recurentei reclamante în sens contrar urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Cu referire la încheierea de şedinţă din data de 18.03.2023, recurenta reclamantă a susţinut că este nelegală întrucât a fost obligată la plata taxei judiciare de timbru atât pentru apel, cât şi pentru fond, fără a se avea în vedere că acţiunea civilă provine dintr-un proces penal şi este scutită de la plata taxei de timbru, sub acest aspect legiuitorul nefăcând nicio distincţie între victimele infracţiunilor şi participantul la procesul penal în calitate de inculpat achitat definitiv, aşa încât nici instanţa nu poate distinge.

Așadar, pe calea prezentului recurs, reclamanta contestă existenţa obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, stabilită în apel, decurgând din aprecierea instanței devolutive asupra caracterului timbrabil al cererii de chemare în judecată, chestiuni cu privire la care recurenta consideră că au fost în mod greșit soluționate câtă vreme, raportat la obiectul concret al pretențiilor deduse judecății, acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Astfel formulate, criticile aduse încheierii de ședință din 18.03.2022 nu pot face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar, întrucât procedura de contestare a modului de stabilire a taxei de timbru este clar și precis reglementată prin dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, în raport de care posibilitatea părţilor de a supune cenzurii, în căile de atac de reformare, critici care vizează existenţa obligaţiei de plată a taxei de timbru este exclusă.

În acest sens, Înalta Curte reține că potrivit art. 39 alin. 1 din O.U.G. nr. 18/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate.

Reexaminarea priveşte, potrivit textului legal menţionat, „modul de stabilire a taxei judiciare de timbru”, ca operațiune de ansamblu, ce se constituie din mai multe etape, începând cu încadrarea acţiunii sau a cererii deduse judecăţii în categoriile prevăzute de O.U.G. nr. 80/2013, în scopul stabilirii caracterului timbrabil sau netimbrabil al cererii, cu observarea eventualei incidențe a normelor legale care instituie scutiri legale de la plata taxei de timbru, iar în situaţia în care se stabileşte că acţiunea sau cererea este supusă taxei judiciare de timbru, următoarea etapă constă în determinarea cuantumului acestei taxe, procedeu care poate presupune, în cazul acţiunilor evaluabile în bani, un calcul matematic de aplicare a cotelor procentuale prevăzute de lege asupra valorii obiectului cererii.

Prin urmare, dacă partea este nemulțumită de modalitatea de determinare a taxei judiciare de timbru de către instanţă, inclusiv de stabilirea caracterului timbrabil al cererii, are posibilitatea de a solicita doar reexaminarea, cale de atac exclusivă reglementată de lege pentru soluţionarea acestor incidente privind timbrajul, asemenea critici neputând fi susținute prin intermediul căilor de atac reglementate de Codul de procedură civilă, de vreme ce legea specială pune la îndemâna părţii interesate o altă procedură clară, precisă şi previzibilă.

Soluţia este identică şi atunci când partea nu a făcut uz de reexaminare şi, prin urmare, nu s-a pronunțat în cauză o încheiere definitivă, astfel cum dispune art. 39 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere că partea interesată nu are un drept de opțiune în acest sens. Prin faptul necontestării, măsura de stabilire a taxei judiciare de timbru devine definitivă, întrucât legea nu prevede la îndemâna părţii exercitarea vreunei alte căi de atac.

Art. 39 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013 reglementează în mod expres şi faptul că încheierea care se pronunță în soluţionarea unei cereri de reexaminare este definitivă, astfel că nu mai poate fi atacată cu recurs.

Prin urmare, reexaminarea este singura cale de atac prin intermediul căreia poate fi cenzurată existenţa şi întinderea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, sub aceste aspecte neexistând un drept de opțiune între formularea unei cereri de reexaminare şi exercitarea unei alte căi de atac de reformare. Indiferent dacă partea interesată a uzat sau nu de reexaminare, aspectele menționate nu pot forma obiect de critică prin intermediul căilor de atac de reformare, măsura privitoare la taxa judiciară de timbru devenind definitivă prin soluţionarea reexaminării sau prin expirarea termenului de exercitare a acestei căi de atac, după caz.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 7/2014, dată în recurs în interesul legii, decizie prin care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare, apelul sau recursul.

Decizia este pe deplin aplicabilă și în prezent, câtă vreme dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 care le-au înlocuit pe cele ale art. 18 din Legea nr. 146/1997 sunt identice.

În raport de toate aceste aspecte, Înalta Curte urmează a constata că susținerile recurentei referitoare la nelegalitatea încheierii din data de 18.03.2022 din perspectiva modului de stabilire de către instanța de apel a taxei de timbru nu pot fi analizate în recurs, chestiunea caracterului timbrabil al acțiunii și cea privind cuantumul taxei de timbru putând fi supuse controlului doar în procedura reexaminării reglementate de art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013.

De altfel, Înalta Curte constată că reclamanta a folosit acest instrument procedural de contestare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii din data de 18.03.2022 fiind respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din data de 09.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, astfel că ambele chestiuni în discuție au rămas definitive.

Distinct de recursul declarat împotriva încheierii din data de 18.03.2022, reclamanta a precizat că înțelege să supună controlului Înaltei Curți, în cadrul prezentei căi de atac, și încheierea din data de 09.05.2022, mai sus menționată, prin care a fost respinsă cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, solicitând să se constate că taxa de timbru stabilită în sarcina sa prin încheierea din 18.03.2022, de 574.689 lei, pentru fond, şi de 284.344,5 lei, pentru apel, este nelegală și neechitabilă câtă vreme pretenţiile constând în acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale şi materiale ce fac obiectul acţiunii provin dintr-un proces penal, astfel că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 lit. d) şi i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte constată, însă, că recursul astfel declarat este inadmisibil câtă vreme hotărârea împotriva căreia a fost promovat, pronunțată într-o cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, este o încheiere definitivă, așa cum în mod expres prevede art. 39 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013, ceea ce înseamnă că nu poate face obiectul unui recurs.

A admite posibilitatea atacării unei hotărârii judecătorești definitive cu o cale de atac neprevăzută de lege înseamnă a nesocoti principiul legalității căilor de atac, reglementat de art. 457 alin. 1 C.proc.civ., care prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, or acest lucru nu poate fi acceptat.

În consecință, având în vedere că hotărârea împotriva căreia a fost promovat prezentul recurs are caracter definitiv, în sensul dispozițiilor art. 634 alin. 1 C.proc.civ., nemaiputând face obiectul controlului judiciar în recurs, calea de atac promovată împotriva acesteia urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Cu referire încheierile din data de 03.06.2022 și, respectiv, 07.10.2022, recurenta susține că sunt nelegale, din perspectiva interdicțiilor pe care instanța de apel i le-a impus, anume, de a depune documentele personal prin registratură, prin e-mail sau direct la instanţă, respectiv, de a răspunde și de a-și formula apărări față de susținerile părții adverse, recurenta apreciind că în acest mod i-au fost încălcate drepturile procesuale și dreptul la un proces echitabil.

Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului instanței de apel rezultă că, la termenul din data de 03.06.2022, au fost discutate cererile de probatorii formulate de apelanta reclamantă iar Curtea a dispus încuviințarea în parte a acestora, apreciind că, la acel moment procesual, este necesară și utilă cauzei doar proba cu înscrisuri, pronunțarea asupra probei testimoniale și a probei cu expertiza contabilă fiind prorogată pentru următorul termen de judecată, respectiv, după administrarea înscrisurilor noi solicitate de reclamantă.

Curtea a menţionat că acordă un singur termen de judecată pentru completarea probei cu înscrisuri, punând în vedere părții să depună toate înscrisurile de care înţelege să se folosească în susţinerea cererii de apel formulate, cu cel puţin 7 zile înainte de următorul termen ce va fi acordat, solicitând, totodată, apărătorului apelantei reclamante ca, în măsura posibilităților, să procedeze la comunicarea acestor înscrisuri către partea adversă, cu cel puţin 7 zile înainte de următorul termen de judecată, sub sancţiunea decăderii din probă.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că instanţa de apel nu a interzis și nici nu a limitat dreptul părții de a depune la dosar înscrisuri, ci doar a solicitat avocatului reclamantei să procedeze la depunerea înscrisurilor încuviințate într-un termen rezonabil și într-o formă care să permită desfășurarea cu celeritate a procesului, măsurile dispuse de instanță circumscriindu-se regulilor generale de administrare a probelor instituite de dispozițiile art. 260 C.proc.civ..

În aceste circumstanțe, nu se poate susține cu temei că dispozițiile instanței de apel ar fi de natură să încalce dreptul la un proces echitabil și celelalte drepturi procesuale ale reclamantei, cu atât mai mult cu cât, din cuprinsul încheierii de ședință de la următorul termen de judecată, respectiv, cel din data de 07.10.2022, rezultă că, deși reclamanta nu s-a conformat solicitărilor instanței de apel cu privire la modalitatea de depunere a înscrisurilor, aceasta nu a fost sancționată în niciun fel, Curtea primind la dosar înscrisurile încuviințate, în forma agreată de parte, fără a aplica sancțiune decăderii reclamantei din dreptul de a mai administra proba, invocată în mod expres de partea adversă.

Înalta Curte reține că procesul civil este guvernat de principii fundamentale pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanţa de judecată, părţile litigante şi ceilalţi participanți la proces, legat de activitatea lor procesuală. Acestea reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate judiciară, nerespectarea lor fiind sancţionată cu nulitatea actelor de procedură, atrăgând casarea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ..

Însă, pentru a se putea reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., care se referă la situația în care prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nu este suficientă afirmarea încălcării acestor principii și invocarea nulității, ca sancţiune aplicabilă, ci este necesar ca partea să invoce și să demonstreze existența unui prejudiciu procesual suferit ca urmare a nerespectării de către instanță a regulilor procesuale.

Or, în speță, nu a fost identificată nicio astfel de vătămare, ea neputând fi nici măcar dedusă de instanță din împrejurările cauzei și din finalitatea normelor procedurale presupus nerespectate.

Este adevărat că art. 6 alin. 1 teza I C.proc.civ. reglementează dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, acesta fiind o aplicație a dispoziției constituționale înscrise în art. 21 alin. 3 potrivit căreia părțile au dreptul la un proces echitabil dar și a art. 6 alin. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, care dispune că orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza în mod echitabil.

Principiul dreptului la un proces echitabil presupune ca soluţionarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti să se facă cu respectarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea, într-un termen care să nu determine lipsa de interes a cererii, etc., cu toate consecințele ce decurg din ele. Față de caracterul atât de complex al acestei noțiuni, se impune ca partea care invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil să indice în concret atât dreptul care i-a fost încălcat, cât și vătămarea suferită, pentru că, în caz contrar, nu se poate verifica dacă, raportat la situația invocată, drepturile și libertățile sale, în faţa instanţelor de judecată, au fost respectate.

Or, simpla susținere a recurentei referitoare la încălcarea drepturilor sale procesuale, fără nicio altă precizare cu privire la modalitatea în care principiile ce guvernează procesul civil au fost încălcate și la consecințele pe care acest lucru l-a avut asupra drepturilor sale, nu conține prin ea însăși concluzia încălcării dreptului la un proces echitabil și nu justifică incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recursul ce vizează încheierea din data de 03.06.2022 urmând a fi respins ca nefondat.

Pentru considerente similare, nici critica ce vizează încheierea de ședință din data de 07.10.2022 nu poate fi primită câtă vreme nu evocă nicio chestiune concretă de nelegalitate susceptibilă de analiză din perspectiva motivului de casare referitor la încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității ci afirmă, doar, o presupusă interdicție ce i-ar fi fost impusă reclamantei de către instanța de apel, în cadrul dezbaterilor asupra fondului apelului, ce au avut loc la termenul respectiv, de a răspunde susținerilor părții adverse formulate cu ocazia prezentării propriului apel.

Dincolo de faptul că în cuprinsul încheierii atacate nu există mențiuni cu privire la eventualele discuții contradictorii care ar fi avut loc pe acest aspect, veridicitatea afirmațiilor recurentei neputând fi, astfel, verificată, Înalta Curte constată că și în măsura în care susținerile ar fi reale, eventuala dispoziție a instanței de apel de a limita cuvântul recurentei sau de a nu-i acorda cuvântul în replică nu încalcă dreptul părții la un proces echitabil și nici dreptul la apărare, ci se circumscrie prerogativelor pe care legea procesual civilă i le conferă președintelui completului de judecată, în activitatea desfășurată în ședința de judecată, de a conduce dezbaterile și de a asigura și menține ordinea și solemnitatea ședinței.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că instanța de apel, cu prilejul dezbaterilor, nu a mai permis reclamantei să ia cuvântul în replică reprezintă o chestiune de administrare a ședinței de judecată, atribut exclusiv al judecătorului, conform art. 216 alin. 3 C.proc.civ., care prevede că în cazul în care este necesar președintele poate da cuvântul părților și celorlalți participanți, în aceeași ordine, de mai multe ori, și nu poate constitui critică de nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 1 C.proc.civ., cu atât mai mult cu cât, recurenta nu a demonstrat nici că instanța și-ar fi exercitat aceste prerogative într-un mod nerezonabil, cu depășirea limitelor legale, nici modalitatea în care ea, recurenta, a fost prejudiciată.

Pentru toate aceste considerente, reținând că nu există critici care să justifice casarea deciziei civile nr. 1566A din 28.10.2022 şi nici a încheierilor de şedinţă din 25.02.2022, 18.03.2022, 03.06.2022 şi 07.10.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva acestora.

II.3.3. În cadrul recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1711 din 15.12.2023, recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii atacate cu consecința respingerii cererii completatoare, susținând că suma de 36.000 lei la plata căreia a fost obligată către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, este exorbitantă și nejustificată, în condițiile în care taxa judiciară de timbru achitată de această parte a fost de numai 1.000 lei.

Deși nu a fost indicată în mod expres, norma de drept a cărei încălcare se invocă pe calea acestui motiv de recurs este cea cuprinsă în textul art. 451 alin. 2 C.proc.civ. care prevede că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Înalta Curte reține că, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune analiza unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a avocatului, și raportarea în permanență la circumstanțele cauzei, ceea ce înseamnă că evaluarea și stabilirea în concret a cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat sprijină pe analiza unor aspecte de fapt și nu pe interpretarea normei juridice.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie și nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, astfel că ea nu poate fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3/2020, dată în recurs în interesul legii, decizie prin care, instanța supremă a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C.proc.civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ..

În raport de aceste aspecte și de caracterul obligatoriu al decizie nr. 3/2020, conform art. 517 alin. 4 C.proc.civ., susținerile recurentei reclamante prin care tinde la repunerea în discuție a chestiunii proporționalității onorariului de avocat cu complexitatea cauzei și cu munca depusă de avocat nu pot fi analizate întrucât nu se circumscriu cadrului legal în limitele căruia poate fi exercitat controlul judiciar în cadrul recursului.

Așa fiind, întrucât în cuprinsul cererii de recurs deduse judecații nu se regăsesc critici de nelegalitate, susceptibile de analiză din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., recurenta fiind nemulțumit doar de cuantumul cheltuielilor de judecată, având în vedere că în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată numai în condițiile expres și limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă, iar criticile formulate de recurentă nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte a constatat nulitatea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1711 din 15.12.2023, conform art. 489 alin. 2 C.proc.civ.