CMR Convention one-year limitation period applies to carrier's claim for unpaid freight against forwarder in international road transport

Contract de transport internațional de mărfuri. Acțiune a transportatorului împotriva casei de expediţii. Termenul de prescripţie incident

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de transport/Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Termenul prescripției extinctive

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Contract de transport internaţional de mărfuri

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Termen special de prescripţie

Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele

Convenţia CMR, art. 1, art. 31 alin. (1), art. 32 alin. (1), art. 41

Decretul nr. 451/1972

C. civ., art. 2517

Legea nr. 71/2011, art. 140

Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR) încheiată la Geneva în 19.05.1956, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, stabilește reguli uniforme şi general aplicabile pentru contractele de transport rutier internațional, acoperind aspecte precum încheierea şi executarea contractului de transport, răspunderea transportatorului, inclusiv dispoziţii referitoare la reclamaţii şi acţiuni precum şi la termenele de prescripţie în cadrul cărora acţiunile judiciare, derivând din contractele de transport internaţional de mărfuri, trebuie exercitate.

Reglementând termenele de prescripţie în cadrul cărora trebuie exercitate acţiunile la care se referă art. 31 din Convenţie, dispoziţiile art. 32 alin. (1) din acelaşi tratat internaţional stipulează cu titlu de regulă generală că „acţiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenţii se prescriu în termen de un an”, fără a distinge în funcţie de obiectul litigiului ori de partea contractantă care promovează acţiunea judiciară.

În acest context, chiar dacă o serie întreagă de dispoziţii ale Convenţiei CMR se referă în mod explicit la acţiuni/reclamaţii promovate de beneficiarul transportului, caracterul general al normelor inserate în art. 31 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) din Convenţie nu permit a se concluziona că acele acţiuni derivate dintr-un contract de transport internaţional de mărfuri care sunt promovate de transportator împotriva beneficiarului ori împotriva casei de expediţii ar fi excluse din sfera de aplicabilitate a Convenţiei.

Prin urmare, acţiunea promovată de transportator împotriva casei de expediţii, derivată dintr-un contract de transport internaţional de mărfuri, este supusă termenului de prescripţie de 1 an reglementat de art. 32 alin. (1) din Convenţia CMR, iar nu termenului general de prescripţie de 3 ani reglementat de legislaţia naţională (art. 2517 C. civ.).

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 228 din 5 februarie 2025

Prin sentinţa civilă nr. 1007/21.11.2023, Tribunalul Timiș, Secţia a II-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă acțiunea în pretenţii formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligând reclamanta să-i plătească pârâtei suma de 11.205,74 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând modificarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterii cauzei spre rejudecare şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 253/A/16.05.2024, Curtea de Apel Timişoara, Secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul ca nefondat şi a obligat reclamanta să-i plătească intimatei-pârâte suma de 11.243,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea demersului procesual, recurenta a invocat încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material reglementate de art. 1 şi art. 32 din Convenţia referitoare la transportul internaţional de mărfuri pe şosele din 19.05.1956 (Convenţia CMR), respectiv de art. 2.517 C. civ., cu referire la natura raportului juridic dintre părţi, faţă de pretenţiile solicitate şi care succed efectuarea transportului.

Circumstanţiat criticii privind neconformitatea hotărârii recurate prin raportare la aplicarea dispoziţiilor art. 1 şi art. 32 din Convenţia CMR, titulara recursului a susţinut că instanţa de apel a interpretat stricto sensu aplicabilitatea acestora în speţă, doar prin natura juridică a contractului de transport internaţional, fără a analiza lato sensu obiectul şi natura pretenţiilor solicitate.

Astfel, a reproşat instanţei de apel faptul că nu a efectuat nicio distincţie cu privire la calitatea părţilor, obiectul şi natura pretenţiilor, respectiv că nu a avut în vedere faptul că transportul efectuat de aceasta a fost cu succes; drept urmare, a apreciat că nu erau incidente clauzele care guvernează activitatea de transport, rămânând doar pretenţiile derivate din contract, consecinţa nerespectării obligaţiilor de plată de către intimata-pârâtă, casă de expediţii, ulterioare efectuării transportului.

În opinia recurentei, dispoziţiile art. 32 din Convenţia CMR se referă doar la acele situaţii rezultate din executarea transportului şi predarea mărfurilor, nu şi acţiunile având ca obiect plata preţului transportului efectuat.

Cum pretenţia dedusă judecăţii, chiar dacă are la bază contractul de transport internaţional, nu se încadrează în ipotezele reglementate de lit. a) şi b) ale articolului menţionat, a susţinut că greşit a reţinut instanţa de apel dispoziţiile Convenţiei CMR referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune în termen de 1 an.

De asemenea, a apreciat că doar răspunderea transportatorilor în relaţia cu beneficiarii acestor servicii de transport este reglementată de Convenţia CMR, nu şi cea dintre transportator şi casa de expediţii privind plata preţului, în această situaţie fiind incidente dispoziţiile art. 2.521 alin. (2) C. civ., care statuează că termenul de prescripţie este de 1 an, numai dacă acţiunea în restituire este îndreptată împotriva transportatorului. Per a contrario, în cazul în care pretenţiile sunt formulate de către transportator împotriva expeditorului, a susţinut că termenul de prescripţie aplicabil este cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ.

A conchis în sensul că termenul de prescripţie este de 1 an doar pentru acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă îndreptată împotriva transportatorului, fiind de 3 ani, pentru cea îndreptată fie împotriva beneficiarului, fie împotriva transportatorului atunci când contractul a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.

A doua critică adusă deciziei recurate vizează greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 2.517 C. civ.

În argumentare, după expunerea raporturilor contractuale derivate din contractele de transport încheiate între părţi, recurenta a afirmat că pentru plata preţului transportului efectuat s-a născut un drept de creanţă care succede transportului şi care are corelativ o obligaţie patrimonială ulterioară contractului încheiat între expeditor şi clientul final.

Având în vedere că marfa transportată de aceasta a ajuns la destinaţie fără niciun impediment, conform condiţiilor agreate atât în contractul dintre expeditor şi client, cât şi în cel dintre expeditor şi transportator, iar clientul final a achitat contravaloarea transportului către expeditor, a susţinut că a încetat orice efect care ar putea face obiectul Convenţiei CMR.

Aşa fiind, neîndeplinirea obligaţiilor de plată de către intimata-pârâtă, casă de expediţii, în beneficiul acesteia, face obiectul unor raporturi de prestări servicii intermediare, astfel că termenul pentru recuperarea creanţei este cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, iar în subsidiar, în situația admiterii recursului, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A afirmat că, în materia transporturilor, prescripţia dreptului material la acţiune este reglementată de două acte normative: Codul civil - art. 2.521, care prevede un termen de prescripţie special de 1 an, aplicabil transporturilor interne, respectiv Convenţia CMR - art. 32, care prevede un termen de prescripţie special de 1 an, aplicabil transporturilor internaţionale de mărfuri, cum este cazul în speţă.

De asemenea, a susţinut că termenul de prescripţie, de 1 an, aferent dreptului material la acțiune deținut de S.C. A. S.R.L. pentru întreaga creanță solicitată începe să curgă în termen de 3 luni de la semnarea contractului de transport; în consecinţă, faţă de data ultimului contract încheiat între părţi, 24.03.2020, a arătat că dreptul material la acţiune pentru recuperarea creanţelor s-a prescris începând cu 21.06.2020.

Totodată, a învederat că instanţa de apel în mod judicios a statuat că prevalează Convenţia CMR asupra Codului civil, întrucât creanța pretinsă provine dintr-o serie de transporturi internaționale, că termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 32 din Convenția CMR, care nu face nicio distincție între natura pretențiilor, calitatea părților sau modalitatea în care s-a finalizat transportul, respectiv că, astfel cum reiese din art. 1, art. 31 și art. 32 din Convenție, aceasta este aplicabilă inclusiv acțiunilor întreprinse de către transportator împotriva beneficiarului.

A subliniat că, în recurs, pentru prima dată, recurenta-reclamantă a susținut că este aplicabil art. 2.517 C. civ., până în această fază procesuală rezumându-se în a afirma că este aplicabil art. 2.521 alin. (3) C. civ.

În acest context, a învederat că, oricum, termenul de prescripţie de 1 an, prevăzut de art. 2.521 alin. (3) C. civ., nu este aplicabil deoarece, astfel cum s-a arătat, Codul civil nu este aplicabil în materia transporturilor internaționale, iar între părţi nu au fost încheiate contracte spre a fi executate succesiv sau, după caz, combinat, cu același mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 05.12.2024 s-a fixat termen în şedinţă publică la 05.02.2025, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta critică modul în care instanţa devolutivă de control, validând soluţia pronunţată de prima instanţă excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, a aplicat prevederile legale în această materie în raport cu dispoziţiile Convenţiei CMR, susţinând că, în cauză, chiar dacă pretenţiile solicitate derivă din contracte de transport internaţional de mărfuri, nu erau aplicabile dispoziţiile Convenţiei ce reglementează un termen de prescripţie de 1 an, ci prevederile art. 2.517 C. civ., astfel încât acţiunea formulată de reclamanta transportator împotriva pârâtei, casă de expediţii, a fost promovată cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani.

Examinând susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că instanţele devolutive au statuat în mod just că relaţiile contractuale dintre părţi cad sub incidenţa dispoziţiilor Convenţiei CMR, inclusiv din perspectiva termenului special de prescripţie reglementat de această convenţie internaţională.

Actele dosarului relevă că raportul juridic dedus judecăţii îl constituie obligaţia intimatei-pârâte de a-i plăti recurentei-reclamante contravaloarea serviciilor de transport internaţional de mărfuri efectuate întocmai de aceasta în interesul intimatei-pârâte, în perioada 31.07.2019-24.03.2022.

Opus susţinerilor recurentei, Înalta Curte, în raport cu dispoziţiile art. 140 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, reţine că raportul juridic dintre părţi este guvernat de Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR) încheiată la Geneva în 19.05.1956, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, şi nu Codul civil, câtă vreme contractele de transport internaţional de mărfuri încheiate între părţi se circumscriu obiectului Convenţiei.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că această Convenție CMR stabilește reguli uniforme şi general aplicabile pentru contractele de transport rutier internațional, acoperind aspecte precum încheierea şi executarea contractului de transport, răspunderea transportatorului, inclusiv dispoziţii referitoare la reclamaţii şi acţiuni precum şi la termenele de prescripţie în cadrul cărora acţiunile judiciare, derivând din contractele de transport internaţional de mărfuri, trebuie exercitate.

În ce priveşte domeniul de aplicare al Convenţiei CMR, conform art. 1 din acest tratat internaţional, „prezenta convenţie se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe şosele, cu titlu oneros, cu vehicule, când locul primirii mărfii şi locul prevăzut pentru eliberare, asa cum sunt indicate în contract, sunt situate în două ţări diferite, dintre care cel puţin una este ţara contractantă, independent de domiciliul şi de naţionalitatea participanţilor la contract”.

Împrejurarea că această Convenţie CMR este incidentă pentru orice litigiu decurgând din încheierea unui contract de transport internaţional de mărfuri rezultă şi din conţinutul art. 31 alin. 1 din Convenţie care, referindu-se la instanţa competentă a soluţiona eventualele litigii ivite între părţi, stipulează că „pentru toate litigiile decurgând din transporturile supuse prezentei convenţii, reclamantul poate să sesizeze, în afara organelor de jurisdicţie ale ţărilor contractante (...)”.

În egală măsură, reglementând termenele de prescripţie în cadrul cărora trebuie exercitate acţiunile la care se referă art. 31 din Convenţie, dispoziţiile art. 32 alin. 1 din acelaşi tratat internaţional stipulează cu titlu de regulă generală că „acţiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenţii se prescriu în termen de un an”, fără a distinge în funcţie de obiectul litigiului ori de partea contractantă care promovează acţiunea judiciară.

În acest context, chiar dacă o serie întreagă de dispoziţii ale Convenţiei CMR se referă în mod explicit la acţiuni/reclamaţii promovate de beneficiarul transportului, caracterul general al normelor inserate în art. 31 alin. 1 şi art. 32 alin. 1 din Convenţie nu permit a se concluziona, în sensul susţinerilor recurentei, că acele acţiuni derivate dintr-un contract de transport internaţional de mărfuri, care sunt promovate de transportator împotriva beneficiarului ori împotriva casei de expediţii, ar fi excluse din sfera de aplicabilitate a Convenţiei.

În acord cu aceste argumente, instanţa supremă nu va primi susţinerile recurentei conform cărora dispoziţiile art. 32 din Convenţia CMR s-ar referi doar la situaţiile ce vizează executarea transportului şi predarea mărfurilor şi că acţiunea promovată în prezentul dosar nu s-ar circumscrie dispoziţiilor Convenţiei referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune în termen de 1 an. Dimpotrivă, în acord cu considerentele dezvoltate, concluzia ce se impune este aceea că acţiunea promovată de reclamantă, derivată dintr-un contract de transport internaţional de mărfuri, este supusă termenului de prescripţie de 1 an reglementat de art. 32 alin. (1) din Convenţia CMR, iar nu termenului general de prescripţie de 3 ani reglementat de legislaţia naţională (art. 2517 C. civ.).

Totodată, constată nefondate argumentele prin care se afirmă că instanţa de apel nu a efectuat nicio distincţie cu privire la calitatea părţilor, obiectul şi natura pretenţiilor solicitate, lecturarea considerentelor deciziei recurate relevând contrariul.

Astfel, curtea de apel, în urma analizării prevederilor Convenţiei CMR, a subliniat că deşi acestea identifică în mod expres participanţii la contractul de transport - în persoana transportatorului, a expeditorului şi a destinatarului -, dispoziţiile referitoare la soluţionarea litigiilor ivite în legătură cu executarea acestor contracte se referă la „reclamant”, fără a opera vreo distincţie, după cum acesta are calitatea de transportator, expeditor sau destinatar.

Prin raportare la argumentele expuse supra, Înalta Curte confirmă cele statuate de instanţele devolutive și impune concluzia conform căreia prevederile Convenţiei sunt general aplicabile tuturor acțiunilor derivând din contractul internațional de transport, inclusiv celor prin care se solicită plata prețului transportului, îndreptate împotriva beneficiarului transportului, astfel de acţiuni fiind supuse termenului de prescripţie de un an instituit de art. 32 alin. 1 din Convenţia CMR.

Analizând în continuare argumentele expuse de recurentă în susţinerea raționamentului privind incidenţa art. 2.517 C. civ., cu consecinţa aplicării termenului general de prescripţie de 3 ani, Înalta Curte, suplimentar celor arătate, reţine caracterul nefondat al acestora, atât timp cât nicio prevedere din Convenţie nu conduce la concluzia că pentru aspectele care nu ar fi reglementate de textul acesteia s-ar aplica normele interne ale fiecărui stat, astfel încât să se poată afirma că, pentru acţiunile formulate de transportator împotriva expeditorului, ar fi aplicabile dispoziţiile Codului civil.

Nu poate fi primită apărarea intimatei referitoare la invocarea omisso medio de către recurentă a incidenţei prevederilor art. 2.517 C. civ., având în vedere că reclamanta, prin cererea de apel, a invocat nesocotirea acestei norme de drept material iar instanţa devolutivă de control judiciar s-a pronunţat cu privire la pretinsa încălcare a acesteia.

Pe de altă parte, reţinând argumentele dezvoltate supra, din care rezultă incidenţa dispoziţiilor Convenţiei CMR şi excluderea de la aplicare a dreptului intern (Codul civil naţional), inclusiv în privinţa termenului de prescripţie a acţiunilor judiciare promovate de transportator pentru plata preţului transportului efectuat, Înalta Curte mai subliniază că această convenţie internaţională are caracter imperativ (aşa cum este stipulat în art. 41) şi urmăreşte să supună contractele de transport internaţional de mărfuri unui regim juridic unitar care să prevaleze legislaţiilor naţionale ale părţilor contractante. Prin urmare, aplicarea ei nu poate fi înlăturată de către instanţă nici chiar în ipoteza în care contractul de transport convenit de părţi ar fi conţinut o clauză expresă derogatorie de la regulile statornicite de convenţie, o astfel de clauză fiind nulă potrivit art. 41 alin. 1 din Convenţia CMR, dacă ea priveşte alte aspecte decât cele în privinţa cărora art. 40 din convenţie îngăduie, în mod expres şi excepţional, părţilor să deroge (cele referitoare la regresul transportatorului care a plătit despăgubirea împotriva celorlalţi transportatori precum şi cele referitoare la modul de suportare de către mai mulţi transportatori a insolvabilităţii unuia dintre ei).

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 253/A/16.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Cu privire la cererea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar art. 453 din acelaşi cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 18.347,24 lei, respectiv factura P&A2024/312/29.10.2024 emisă de C. SCPA şi extrasul de cont nr. 16486/27.01.2025 emis de D. Bank N.V. Amsterdam ce atestă încasarea onorariului de avocat.

Apreciind asupra cuantumului acestor cheltuieli în raport cu valoarea cererii şi complexitatea cauzei, cu activitatea concretă desfăşurată de apărător în etapa procesuală a recursului, respectiv formularea întâmpinării şi susţinerea apărărilor în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte a admis cererea, cu consecinţa respingerii solicitării recurentei-reclamante de cenzurare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, faţă de soluţia de respingere ca nefondat a recursului, pronunţată în cauză, recurenta fiind în culpă procesuală şi, astfel, în situaţia de a datora cheltuieli de judecată celeilalte părţi, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus obligarea recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.347,24 lei către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.