Territorial jurisdiction for forced execution when debtor's registered domicile has expired but remains within the country

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2025, sub nr. x/211/2025, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, petentul SPEJ A a solicitat încuviinţarea executării silite în toate formele prevăzute de lege, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit ovd nr. 13030000001045691 din data de 12.11.2015, împotriva debitoarei B, pentru creditoarea C Bank S.A., în vederea recuperării sumei de 2349,73 lei reprezentând debit restant, la care se vor adăuga şi cheltuielile de executare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 666 C. proc. civ.

I.2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă.

I.2.1. Prin încheierea nr. 1763/CC din 12 februarie 2025, Judecătoria Cluj-Napoca, Secţia civilă, a admis excepţia necompetenței sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere faptul că, la data de 10 august 2021, astfel cum rezultă din baza de date a Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, a încetat valabilitatea domiciliului debitoarei.

Aşadar, având în vedere că la data înregistrării cererii de executare silită, 10 ianuarie 2025, domiciliul debitoarei nu era cunoscut, a apreciat că instanţa de executare competentă se stabileşte prin raportare la sediul creditorului în temeiul art. 651 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

I.2.2. Prin sentinţa civilă nr. 2348 din 6 martie 2025, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, a constatat ivit conflict negativ de competenţă, a suspendat cauza şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat că instanţa de la sediul creditorului este competentă doar în situaţia în care debitorul nu are domiciliul în ţară, însă în speţă nu sunt dovezi că debitoarea nu are domiciliul în România. Faptul că valabilitatea domiciliului a încetat anterior înregistrării cererii de executare silită nu conduce automat la concluzia că debitoarea nu mai are domiciliul în România.

De asemenea, instanţa a reţinut şi dispoziţiile art. 90 alin. (2) C. civ., potrivit cărora dacă domiciliul nu este cunoscut se consideră că partea domiciliază la locul ultimului domiciliu cunoscut.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În speţă, Înalta Curte constată că instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în raport cu prevederile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Astfel, în timp ce Judecătoria Cluj-Napoca, constatând că domiciliul debitoarei nu este cunoscut, întrucât valabilitatea acestuia a expirat anterior înregistrării cererii de încuviinţate a executării silite, a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea instanţei de la sediul creditorului, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a apreciat că lipsa unei menţiuni active privind domiciliul nu echivalează cu inexistenţa unui domiciliu în România care să conducă la stabilirea competenţei în raport cu sediul creditorului.

Înalta Curte mai constată că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea de încuviinţare a executării silite în toate formele prevăzute de lege, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit ovd nr. 13030000001045691 din data de 12.11.2015, împotriva debitoarei B, pentru creditoarea C Bank S.A., în vederea recuperării sumei de 2349,73 lei reprezentând debit restant, la care se vor adăuga şi cheltuielile de executare.

Cât priveşte competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite, aceasta se determină potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. Dispoziţiile art. 112 şi ale art. 127 se aplică în mod corespunzător. (2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare”.

Aşadar, în procedura executării silite, dispoziţiile legale anterior evocate determină instanţa de executare ca fiind, de regulă, judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului.

În ceea ce priveşte noţiunea de „domiciliu”, în lipsa unei dispoziţii în normele de procedură, acesta se determină prin raportare la prevederile Codului civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 87 C. civ., „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală”.

Conform art. 89 alin. (1) C. civ., „stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale”, iar potrivit art. 91 C. civ., „(1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune”.

În speţă, valabilitatea menţiunii privind domiciliul debitoarei a încetat, aceasta fiind anulată în condiţiile art. 62 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, conţinute în Anexa nr. 1 la H.G. nr. 295/2021.

Aşadar, conform regulii instituite de legiuitor, domiciliul persoanei fizice este cel înscris în cartea de identitate iar în lipsa acestor menţiuni ori atunci când nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.

De asemenea, în cauză nu s-a făcut dovada că debitoarea nu are domiciliul în ţară, neputând fi asimilată situaţia persoanei care nu mai locuieşte la adresa menţionată în cartea de identitate cu situaţia persoanei care nu are domiciliul în ţară.

Astfel, în speţa pendinte, la data sesizării organului de executare (10 ianuarie 2025), domiciliul debitoarei înscris în cartea de identitate nu mai era valabil, însă încetarea valabilităţii înscrierii adresei de domiciliu din cartea de identitate nu echivalează cu împrejurarea că debitoarea ar avea domiciliul în afara ţării, pentru a se stabili competenţa în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are domiciliul creditoarea.

Dispoziţiile art. 90 C. civ., care reglementează prezumţia de domiciliu, statuează la alin. (2) că, în lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu cunoscut.

Prezumţia de domiciliu reglementată de art. 90 C. civ. decurge din caracterul obligatoriu al domiciliului care îşi are izvorul în funcţia social-juridică a acestuia, de a fi un element de identificare în spaţiu a persoanei fizice, în care, alături de titular, este interesată şi societatea, şi ea este aplicabilă atunci când acesta nu este cunoscut.

Or, în cazul de faţă, ultimul domiciliu cunoscut al debitoarei, potrivit relaţiilor de la DEPABD (fila 29 din dosarul Judecătoriei Cluj-Napoca) este în sat (...) (comuna Jucu), judeţul Cluj.

Înalta Curte observă însă că, potrivit H.G. nr. 1217/2023 privind stabilirea localităţilor care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă acestea (M.Of., Partea I nr. 1102/07.12.2023)), localitatea Jucu nu se află în circumscripţia Judecătoriei Cluj-Napoca, ci în circumscripţia Judecătoriei Gherla.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile legale anterior redate, precum şi faptul că ultimul domiciliu cunoscut al debitoarei se află pe raza Judecătoriei Gherla, rezultă că această instanţă este instanţa de executare, competentă material şi teritorial a soluţiona cererea de încuviinţare a executării silite, în conformitate cu prevederile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Gherla.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Gherla.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 aprilie 2025.