Constitutional challenge to legal counsel registration requirements rejected for lack of relevance and inadequate argumentation of unconstitutionality

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin încheierea din 25 februarie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/85/2023/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A în dosarul nr. x/85/2023, de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 7/22.04.2024, pronunţată în recurs în interesul legii.

2. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei încheieri, prin cererea transmisă prin poştă electronică în data de 26 februarie 2025, petentul A a menţionat că înţelege să formuleze recurs.

3. Apărări formulate în cauză

În data de 21.03.2025, intimatul Tribunalul Bucureşti a formulat note scrise, prin care a invocat nulitatea cererii de recurs, faţă de aspectul nemotivării acesteia şi a lipsei menţiunii prevăzute de art. 486 alin. 1 lit. d) C. proc. civ., că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu prealabil, referitor la maniera în care recurentul a înţeles să declare prezenta cale de atac, prin nemotivarea acesteia, Înalta Curte va proceda la examinarea cererii de recurs în raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 321/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580/2017, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. 5 teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti.

Potrivit dezlegărilor acestei decizii, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul din elementele şi caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă sau penală; obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii (par. 21-22).

Prin urmare, evaluarea recursului nu trebuie făcută prin raportare la limitările impuse de Cod procedură civilă (astfel cum nici soluţia instanţei de recurs nu este subordonată limitărilor stabilite prin art. 497 din acelaşi cod), instanţa de control judiciar realizând numai verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992.

Conform dispoziţiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Ca atare, din punct de vedere al contenciosului constituţional, instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate are obligaţia de a verifica dacă sunt respectate o serie de reguli procedurale specifice acestei excepţii.

Verificarea condiţiilor formale de admisibilitate de către instanţă nu presupune o analiză a conformităţii cu Constituţia a dispoziţiilor considerate a fi neconstituţionale, ci doar o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia, ca incident procedural, poate fi invocată.

Astfel fiind, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei, de a putea admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, este limitată de textul art. 29 din Legea nr. 47/1992 strict la constatarea condiţiilor de admisibilitate, printre care atât cea constând în realizarea unei motivări propriu-zise a excepţiei invocate, cât şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

În cauză, se constată că soluţia de respingere a cererii petentului A, de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic în interpretarea dată prin Decizia nr. 7/2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, constatându-se atât că petentul nu a evocat argumente juridice privitoare la relaţia de contrarietate dintre dispoziţiile art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 şi dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, cât şi faptul că respectivele dispoziţii legale nu au legătură cu cauza, este corectă.

Astfel, în ceea ce priveşte cerinţa existenţei unei motivări efective a excepţiei invocate, se observă că, în speţă, s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale susţinându-se, în esenţă, că Înalta Curte, prin dezlegările date prin Decizia nr. 7/2024, potrivit cărora consilierii juridici nu sunt obligaţi să se înscrie în formele de asociere şi în tabloul cu drept de exercitare, a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. 5, art. 4, art. 15, art. 61, art. 124, art. 126 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, fără a se arăta însă, în concret, maniera în care s-ar nesocoti normele de referinţă din legea fundamentală.

Or, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci doar acela de a împiedica o judecată şi pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională de care depinde judecata înfăptuită în respectiva pricină.

Astfel, simpla nemulţumire generică a recurentului în legătură cu o decizie pronunţată de instanţa supremă în mecanismul unificării practicii judiciare prevăzut de art. 514 - art. 518 C. proc. civ. nu reprezintă o chestiune care să atragă îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate stabilite de Legea nr. 47/1992, atât timp cât acesta nu a dezvoltat o motivare corespunzătoare, care să permită exercitarea unui eventual control de constituţionalitate.

În acest sens, se observă că, printr-o jurisprudenţă constantă (Decizia nr. 1116 din 8 septembrie 2011, Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011 şi Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011), instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că o excepţie de neconstituţionalitate care nu este motivată printr-o temeinică argumentare a relaţiei de contrarietate existente între textul normativ contestat din punct de vedere al constituţionalităţii şi textul constituţional de referinţă pretins încălcat este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora: „sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate”.

Or, mutatis mutandis, aceleaşi exigenţe s-au impus a fi verificate şi în privinţa cererii recurentului, pentru ca instanţa de contencios constituţional să poată fi legal învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

În acest sens, în jurisprudenţa sa (par. 22 din Decizia nr. 410 din 11 iulie 2023), instanţa de contencios constituţional a reţinut şi faptul că „dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură, pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională (...), instanţa de judecată având rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi (...).”

Astfel fiind, se observă că în mod judicios s-a constatat de către instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate că „petentul nu a evocat argumente juridice privitoare la relaţia de contrarietate dintre dispoziţiile art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 şi dispoziţiile constituţionale pretins a fi încălcate”.

Drept urmare, din moment ce motivarea excepţiei este una strict formală, recurentul evocând neconstituţionalitatea textelor de lege menţionate în raport cu respectivele dispoziţii constituţionale, fără a argumenta într-o manieră efectivă în ce constă pretinsa contrarietate dintre acestea, în mod corect s-a reţinut neîndeplinirea condiţiei corelative de admisibilitate, prevăzută de Legea nr. 47/1992.

Inclusiv reţinerea lipsei existenţei legăturii dispoziţiilor legale pretins a fi neconstituţionale cu soluţionarea recursului este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale.

Cu privire la această condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

De asemenea, conform jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată (Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi (Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 345 din 06 mai 2019).

Aşadar, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În aceste coordonate, se observă că în mod judicios s-a reţinut neîndeplinirea acestei condiţii în speţă, având în vedere că aspectele de neconstituţionalitate, o dată dezlegate de Curtea Constituţională, nu erau în măsură să influenţeze soluţia pronunţată în cauză.

Aceasta întrucât în speţă prevala, conform art. 248 alin. 1 C. proc. civ., în raport cu chestiunea modului de desfăşurare a activităţii consilierilor juridici (astfel cum este reglementată de normele contestate), aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, chestiune de ordine publică, conform art. 489 alin. 2 C. proc. civ.

Or, în acest sens, se observă că, prin decizia nr. 461 din 25 februarie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/85/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a constatat (urmare a analizei prioritare, străine de textele de lege în legătură cu care a fost formulată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale) ca fiind nul recursul formulat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 2337 din 13 iunie 2024 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă, pentru lipsa formulării unor critici de nelegalitate.

Astfel fiind, în contextul în care acest aspect litigios era unul prioritar analizei temeiniciei recursului, faptul că recurentul invocase, pe cale de apărare, excepţia nulităţii întâmpinării intimatului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor (în legătură cu care a formulat şi excepţia de neconstituţionalitate, obiect al litigiului pendinte), este lipsit de relevanţă juridică, din perspectiva efectului concret asupra desfăşurării procesului.

De altfel, prin aceeaşi decizie, s-a dispus respingerea excepţiei nulităţii întâmpinării intimatului, tocmai în considerarea faptului că „aspectele relevante ale soluţionării cauzei sunt distincte de chestiunile cuprinse în respectiva întâmpinare”, respectiv pentru faptul că „soluţia ce se va pronunţa cu privire la recurs îşi are originea în vicii proprii ale memoriului de recurs”.

În egală măsură, în decelarea aspectului existenţei unei legături directe cu soluţionarea cauzei a normelor din materia organizării şi exercitării profesiei de consilier juridic, invocate ca fiind neconstituţionale, prezintă relevanţă inclusiv aspectul că excepţia de neconstituţionalitate a fost formulată într-un dosar având ca obiect o acţiune în obligarea intimaţilor la plata sumei de 5.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru pretinsele erori judiciare care ar fi fost săvârșite în dosarele nr. x/3/2020, y/3/2020, x/3/2021, x/3/2021, aspect care confirmă, la rândul său, lipsa de incidenţă a acestora în pricina dedusă judecăţii.

În acest context, se constată, în mod similar instanţei în faţa căreia a fost formulată cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale invocate de recurent nu are legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere stadiul concret în care se afla litigiul, precum şi cadrul procesual obiectiv (astfel cum a fost determinat chiar de către recurent prin cererea introductivă de instanţă).

Aşadar, în mod corect a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale menţionate, din moment ce acestea nu erau în măsură să producă un efect juridic concret asupra cursului litigiului şi astfel, asupra situaţiei juridice în proces a recurentului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A împotriva încheierii din data de 25 februarie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/85/2023/a1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A împotriva încheierii din data de 25 februarie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/85/2023/a1.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.