Vindication of real estate overlap: nullity of cassation for failure to establish legal grounds under Art. 488 CPC

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 13.05.2022, sub nr. x/299/2022, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, obligarea pârâtului la a lăsa în deplină posesie şi proprietate suprafața de teren de 147 mp, proprietatea reclamantului aflată în posesia pârâtului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 112 şi urm. C. proc. civ., art. 563 C. civ.

Reclamantul a formulat precizări, prin care a indicat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind în cuantum de 231.732 lei.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 2901/05.04.2023, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La termenul din 05.09.2023, tribunalul a dispus ataşarea dosarului nr. x/299/2018, în care a fost soluţionată cererea în grăniţuire formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1303/05.12.2023, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 728/A/21.06.2024, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A.

Recurentul a expus pe larg situaţia de fapt a cauzei şi a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile de drept material din materia revendicării, respectiv art. 563 şi art. 565 C. civ.

Recurentul a învederat că atât terenul pe care acesta l-a dobândit în proprietate, situat pe în Bucureşti, str. (...), sector 1, cât şi terenul dobândit de către intimat, fac parte dintr-un singur lot unitar de 4.000 mp, care a făcut obiectul unui partaj voluntar în anul 1993.

În analizarea suprapunerii de teren de 147 mp, revendicat de către recurent, trebuia avut în vedere de către instanțe şi istoricul proprietarilor, analiză ce nu a fost efectuată în cauză.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că, potrivit reconstituirii vechi a terenului din strada (...), linia de graniță dintre cele două imobile este dată de punctele 31-21-22 evidențiate de către expertul C în anexa 3, iar potrivit anexei 3 tot există o suprapunere de teren de 137 mp, teren care se află în posesia imobilului din str. (...), iar această suprafață în plus de teren de 147 mp face parte din suprafața de teren de 357,31 mp aferentă imobilului din str. (...), cu nr. cadastral (...), aflat în proprietatea recurentului.

În ceea ce privește proprietatea intimatului, expertul C a apreciat corect faptul că intimatul, prin actul de alipire efectuat, a acceptat şi recunoscut limitele cadastrale existente pentru cele 3 parcele alipite ce definesc în prezent proprietatea acestuia.

Instanţa de apel a avut în vedere schița suprafeței de teren aparţinând imobilului situat la nr. (...) din str. (...) care, la limita cu proprietatea indicată nr. (...), este aliniată unei alei de acces la proprietatea din spate, schiță efectuată într-un raport de expertiză întocmit de către domnul D în dosarul de grăniţuire nr. x/299/2007, în care recurentul nu a avut calitatea de parte şi care nu îi este opozabilă.

Din analizarea documentelor cadastrale a proprietăților ce aparțin părţilor, raportat la istoricul imobilului, este evident că există o suprapunere de teren în suprafață de 147 mp din dreptul de proprietate al recurentului, ce se află în posesia intimatului.

Raportat la motivele expuse mai sus, este evident faptul că instanța de apel, la momentul pronunțării hotărârii, nu a avut în vedere istoricul loturilor partajate, astfel cum au fost menţionate, situaţie faţă de care hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 563 şi 565 C. civ.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi a arătat că recurentul nu face decât să reia anumite motive din cererile anterioare, care ţin de starea de fapt şi de administrarea probatoriului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi a arătat că recurentul nu a deţinut niciodată suprafaţa de teren revendicată, imobilele fiind delimitate cu semne de hotar vechi încă din anul 1993.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a analizat întreg probatoriul administrat în cauză, pornind de la istoricul de proprietate, hotărârile judecătoreşti din procedurile judiciare anterioare, concluziile rapoartelor de expertiză efectuate de-a lungul timpului, constatând că linia de graniţă dintre proprietăţile părţilor a rămas neschimbată până în prezent, fiind confirmată chiar de recurent, prin construirea gardului existent.

Susţinerile recurentului în sensul că ar exista o suprapunere de teren nu au fost dovedite, prin alipire nu s-a ocupat abuziv vreo suprafaţă din terenul recurentului, iar instanţa de apel a avut în vedere nu doar expertiza efectuată în dosarul nr. x/299/2007 (despre care recurentul învederează că nu i se poate opune), ci a analizat întreg probatoriul administrat în cauză.

Expertiza administrată în dosarul de grăniţuire dovedeşte că imobilele în litigiu nu sunt poziţionate corect faţă de limitele istorice ale acestora şi că nu există o suprapunere reală între terenurile părţilor relativ la actele de proprietate, ci o neconcordanţă între limitele materializate prin garduri şi limitele cadastrale.

Suprafaţa de teren deţinută în proprietate de recurent, în drept, este de 357,31 mp, potrivit titlului de proprietate şi intabulării în cartea funciară, iar în fapt, este de 351 mp, potrivit măsurătorilor efectuate în teren cu ocazia realizării expertizei judiciare topografice în cadrul dosarului de grăniţuire.

Având în vedere că o persoană nu poate solicita, pe calea acţiunii în revendicare, mai mult decât suprafaţa de teren care este înscrisă în titlul său de proprietate, în ipoteza admiterii cererii reclamantului, acesta ar deveni proprietarul unei suprafeţe cu mult mai mare decât cea înscrisă în titlul său de proprietate şi cartea funciară (de aproximativ 500 mp), ceea ce ar fi nelegal.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi înlăturarea apărărilor formulate.

În legătură cu excepţia nulităţii căii de atac, a invocat că a precizat că instanţele de fond nu au interpretat în mod corect prevederile art. 563, art. 565 şi art. 885 C. civ. raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Referitor la motivul de casare privind interpretarea în mod greşit a art. 563 C. civ., şi anume dreptul proprietarului de a-şi revendica bunul de la posesorul neproprietar, precizează că a arătat instanţei de recurs că, din înscrisuri, reiese în mod evident că deţine în proprietate o suprafaţă mai mare de teren decât în fapt şi că suprafaţa de teren de 147 mp, din cei 357,31 mp, este deţinută fără drept de către intimatul-pârât.

De asemenea, arată că instanţele de fond nu au analizat prevederile art. 565 C. civ., raportat la dovezile ataşate cauzei.

Mai arată, referitor la prevederile art. 885 C. civ., că a făcută dovada dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren revendicate prin extrasul de carte funciară, înscris care nu a fost analizat de către instanţele de fond raportat la textul de lege indicat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Deşi invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteză de casare relativă la pronunţarea deciziei atacate cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, recurentul omite a supune judecăţii veritabile aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, rezumându-se doar la a contesta situaţia de fapt.

- În acest sens, deşi afirmă, prin trimitere la dispoziţiile art. 565 şi art. 885 C. civ., că „dovada dreptului de proprietate privată asupra imobilelor are loc în baza înscrierilor realizate în cartea funciară, conform documentaţiilor cadastrale ce cuprind măsurătorile în fapt ale imobilului”, recurentul se limitează la a expune doar elemente factuale, iar nu argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a normelor de drept indicate, atunci când precizează că, în speţă, ar fi trebuit să se acorde prevalenţă raportului întocmit de către expertul C, care a stabilit existenţa unei suprafeţe în plus de teren, de 147 mp, care face parte din terenul în suprafaţă de 357,31 mp aflat în proprietatea sa.

Astfel, evocarea doar a unor mijloace de probă (pentru a contura concluzia contrară celei la care s-au oprit instanţele devolutive), în sensul că, „din înscrisurile de la dosarul cauzei, rezultă că, potrivit reconstituirii vechi a terenului din strada (...), linia de graniţă dintre cele două imobile este dată de punctele 31-21-22 evidenţiate de către expertul C”, se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, fiind excluse controlului judiciar al instanţei de recurs, care limitează verificarea jurisdicţională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, recurentul tinde, în realitate, contrar limitelor analizei instanţei de recurs, la devoluţiunea deplină a cauzei în raport cu toate aceste aspecte de fapt, indicate prin cererea de recurs, în scopul reevaluării mijloacelor probatorii din litigiul pendinte, în urma interpretării cărora, instanţa de apel, în concordanţă cu judecata înfăptuită de tribunal, „fără a considera că expertiza efectuată de expertul C nu ar fi lămuritoare”, a procedat, însă, la interpretarea concluziilor acesteia în raport cu celelalte probe administrate în cauză.

În acest sens, instanţa devolutivă de control judiciar, reţinând că „atât terenul reclamantului, cât şi cel al pârâtului provin dintr-un singur lot, de 4.000 mp, care a făcut obiectul unui partaj voluntar în anul 1993”, a stabilit că „analiza dacă pârâtul-intimat a ocupat vreo porțiune din lotul acordat autorilor reclamantului-apelant trebuie realizată în interiorul lotului iniţial şi plecând de la partajul voluntar”.

A mai reţinut instanţa de apel că reclamantul nu a susținut şi nu a dovedit că au fost încălcate, de către pârât, limitele loturilor, astfel cum au fost determinate acestea prin respectivul act de partaj, respectiv că, „pentru a stabili dacă în mod real există o suprapunere, trebuie stabilit care era amplasamentul şi forma veche a terenurilor părţilor în raport cu momentul iniţial, respectiv al partajului voluntar din 1993, şi dacă pârâtul a ocupat efectiv o suprafață din terenul proprietatea reclamantului-apelant”.

În continuare, verificând aceleaşi susţineri cu cele reluate, inadecvat în prezenta cale extraordinară de atac, în sensul că „în situația în care s-ar avea în vedere forma veche a terenului de la nr. 333 şi limita de hotar stabilită prin punctele 31-21-22 evidenţiate de către expertul C în anexa 3, tot ar exista o suprapunere de 137 mp”, instanţa de prim control judiciar a constatat caracterul nefondat al acestora, dat fiind că, în ipoteza în care s-ar reţine respectiva limită de hotar, „zona identificată în anexă ca reprezentând suprapunere se situează în interiorul proprietăţii de la numărul (...)”, astfel că „pârâtul nu a ocupat nicio suprafaţă din terenul apelantului-reclamant, din moment ce terenul acestuia începe după limita de hotar”.

Distinct de neîncadrarea lor în aspecte de legalitate, constituie, deopotrivă, simple reiterări ale motivelor de apel formulate împotriva sentinţei tribunalului (care au primit dezlegare jurisdicţională în etapa procesuală anterioară), şi susţinerile relative la acelaşi element probatoriu, respectiv că „expertul C a apreciat corect faptul că intimatul, prin actul de alipire efectuat, a acceptat şi recunoscut limitele cadastrale existente pentru cele trei parcele alipite, ce definesc în prezent proprietatea acestuia”.

Analizând acest aspect de temeinicie, instanţa devolutivă de control judiciar a reţinut, în esenţă, că, „în raport cu vecinii, alipirea unor parcele, potrivit cu documentația cadastrală, nu are drept efect restrângerea dreptului de proprietate şi nici modificarea amplasamentului acestuia, din moment ce, aşa cum s-a reţinut şi de către prima instanţă, pentru soluţionarea acestei probleme, trebuie avut în vedere amplasamentul vechi al fiecăruia dintre terenuri, limitele acestora, cât şi faptul că pârâtul nu a ocupat efectiv vreo suprafață din terenul reclamantului”, respectiv că „expertul nu a afirmat că, prin alipirea celor trei parcele cadastrale, pârâtul ar fi ocupat efectiv vreo suprafață din terenul reclamantului”.

Or, readucerea în discuţie întocmai a criticilor îndreptate împotriva soluţiei primei instanţe, fără să se arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanţă în faza procesuală a apelului şi omiţând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curţii de apel, determină, la rândul său, ca urmare a nerespectării exigenţelor ce se degajă din art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., imposibilitatea cenzurii instanţei de recurs.

Aceasta întrucât, deşi condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implica tocmai determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel, recurentul nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, ci se rezumă la a expune situaţii de fapt şi argumente ce au fost deja analizate şi dezlegate de către instanţa devolutivă de control judiciar, conform celor arătate.

- Formală este şi susţinerea recurentului prin care se invocă inopozabilitatea, în ceea ce îl priveşte, a unui alt element probatoriu, constând în schiţa-anexă la raportul de expertiză întocmit într-o altă pricină având ca obiect grăniţuire, care a vizat imobilele în litigiu (dosarul nr. x/299/2007), prin aceea că recurentul nu a figurat, în calitate de parte, în respectiva pricină.

Verificând susţinerile formulate, în acest sens, în calea de atac precedentă, instanţa de apel a reţinut corecta valorificare, de către tribunal, a respectivului mijloc de probă, în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit contrariul constatărilor potrivit cărora „limita evidențiată fizic dintre proprietăți era reprezentată de aleea de acces la proprietatea din spate”, apreciate ca fiind relevante de către prima instanţă pentru a concluziona că „limita dinspre est a suprafeței de 779 mp, ce este actualmente proprietatea pârâtului, nu s-a modificat de la data încheierii partajului voluntar”.

Fără a opune elemente concrete de nelegalitate în raport cu raţionamentul instanţei de prim control judiciar, ci reluând şi de această dată susţinerile formulate în faţa instanţei de apel, recurentul urmăreşte doar repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi reinterpretarea probelor administrate în faţa instanţelor devolutive, contrar scopului prezentei căi extraordinare de atac.

Or, procedând astfel, recurentul omite faptul că plenitudinea de apreciere în ceea ce priveşte oportunitatea administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, revine exclusiv instanţelor fondului, nefiind permisă reinterpretarea probatoriului, prin reevaluarea cadrului factual, de către instanţa de recurs.

În acest context, fără a exhiba un element de nelegalitate a deciziei atacate, simpla susţinere în sensul că „instanţa de apel nu a avut în vedere istoricul loturilor partajate, astfel cum au fost stabilite încă din anul 1993, ceea ce a condus la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 563 şi art. 565 C. civ.” denotă, mai degrabă, dezacordul părţii în raport cu soluţia pronunţată, iar nu un motiv de casare a acesteia.

Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susţinerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanţei de apel, conform celor expuse anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 728A/2024 din data de 21 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Având în vedere soluţia de constatare a nulităţii a recursului, se reţine că recurentul-reclamant se află în poziţia procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că cererea intimatului-pârât B, de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, apare ca fiind întemeiată.

Urmează a fi făcută, însă, aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor ce vor fi puse în sarcina recurentului-reclamant, apreciindu-se că, faţă de maniera de formulare a criticilor din recurs şi de împrejurarea că această cale de atac a fost soluţionată, în şedinţă publică, la primul termen de judecată, suma de 5.000 lei, ce se va acorda cu acest titlu (faţă de onorariul de avocat în cuantum de 12.425 lei, pe care intimatul-pârât B l-a achitat prin ordinul de plată din 06.12.2024, în temeiul facturii nr. 376/15.10.2024), are caracter rezonabil şi echitabil în raport cu dificultatea şi complexitatea problemelor de drept, limitate, cum s-a arătat, la încadrarea criticilor sub aspectul legalităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 728A/2024 din data de 21 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 5.000 lei către intimatul B, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.