State compensation claim barred by objective start of tort prescription period despite later judicial audit of defective valuations

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă în 30.09.2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.057.419,46 lei, reprezentând parte din diferenţa dintre valoarea de 2.582.100 lei, preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 2317/15.04.2009 întocmit de către S.C. A S.A., şi valoarea de 496.910 lei, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 2.800 mp şi construcţie în suprafaţă de 117 mp, situat în Piteşti, B-dul. (...), judeţul Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998 - 999, art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864 şi art. 35 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 31/1954.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie împotriva S.C. A S.A. şi a lui B, prin care a solicitat introducerea în cauză a acestora şi obligarea lor la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului.

În cauză au fost formulate cerere de intervenţie accesorie în interesul S.C. A S.A. (prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a chematului în garanţie, societate radiată din Registrul Comerţului din 01.11.2018), precum şi întâmpinare de către C, în calitate de succesoare a chematului în garanţie B (prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale de folosinţă a chemaţilor în garanţie, sens în care a indicat că tatăl său, B, a decedat în 18.04.2014. Totodată, a indicat, cu privire la chematul în garanţie persoană juridică, faptul că, în 01.11.2018, s-a dispus radierea acestuia din Registrul Comerţului).

În cadrul şedinţei de judecată din 23.05.2022, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a apreciat ca fiind prioritară discutarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chemaţilor în garanţie, anterior excepţiei tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie, instanţa reţinând cauza în pronunţare pe aceste excepţii.

2. Sentinţele pronunţate de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 831/23.05.2022, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă; a respins cererea formulată de C, în calitate de moştenitoare a defunctului B, de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 52/23.01.2023, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 831/23.05.2022 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, în sensul că: „Respinge cererea de chemare în garanţie formulată împotriva D S.R.L. şi B ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără capacitate de folosinţă”.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1435A/13.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamant şi de apelanta C împotriva sentinţei nr. 831/23.05.2022 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă, ca nefondate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, respectiv a prevederilor art. 2.528 C. civ.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire nr. 5788/30.06.2009.

Astfel, o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu.

Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

În primul rând, recurentul-reclamant din litigiul pendinte este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, iar raportul de evaluare a fost validat de o altă entitate.

Transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Pe de altă parte, chiar dacă pârâta s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, în primul rând, că este vorba despre persoane juridice de sine-stătătoare.

În al doilea rând, selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum lasă să se înțeleagă instanța de apel prin considerentele sale.

În al treilea rând, cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

A pretinde că cei doi reprezentanți aveau sau trebuiau să aibă o competența profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză, în vederea identificării unui eventual prejudiciu, prin supraevaluarea imobilelor expertizate, depășește, prin interpretare, cadrul legal stabilit de legiuitor.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, drept condiție esențială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie și experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR și, în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanți ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei și Finanțelor și ai Ministerului Justiției și bineînțeles că nu puteau avea alte atribuții și competențe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Competențele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcțiilor publice pe care aceștia le dețineau în cadrul instituțiilor de la care au fost desemnați.

Prin urmare, întrucât, prin lege, membrii Comisiei nu erau obligați să aibă și calitatea de evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, nu pot fi culpabilizați pentru că experții evaluatori acreditați nu au respectat în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au avut capacitatea de a identifica prejudiciul creat prin nerespectarea standardelor internaționale de evaluare la momentul omologării raportului de expertiză.

În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia din momentul emiterii deciziei de despăgubire.

În al patrulea rând, arată că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, până la 26.04.2013, când, prin HG nr. 572/2013, autoritatea pârâtă a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea primului ministru, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

În ce privește determinarea pagubei produse în patrimoniul reclamantului, aceasta a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare, de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării și reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011.

Afirmă că era în imposibilitate de a cunoaşte existenţa pagubei la momentul indicat de către instanţa de apel, întrucât aceasta a fost stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și ca urmare a acestei activități, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, momentul înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. 168/GB/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înţelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, hotărâre prin care instanţa de recurs a menţinut sentinţa prin care s-a constatat ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

Mai arată intimata şi că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat.

Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părţile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (speţele fiind similare) cu soluţionarea acestuia din urmă.

Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că excepţia de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare, cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunţate soluţii similare, nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanţa de recurs nu este ţinută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudenţă, astfel încât exerciţiul căii de atac nu poate fi restricţionat din perspectiva invocată de către intimată.

Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr.5788/30.06.2009, în temeiul căreia a fost eliberat ulterior titlul de conversie nr. 1377/10.12.2009 în favoarea beneficiarului.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, aplicabile în raport cu prevederile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil („prescripțiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”).

În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că momentul de la care începe cursul prescripției este cel al emiterii, de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, a deciziei nr. 5788/30.06.2009 (titlul de despăgubire).

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa, întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea, de către legiuitor, a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. 168/GB/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009), recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiționează exerciţiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că, în absența lui, titularul dreptului nu ar putea acționa).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr.19/2019, conform căreia intervenția Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă.

S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției, înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii şi respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al naşterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. 168/GB/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a fost instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul nr. 2317/15.04.2009 i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1)).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înfiinţată prin HG nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din OUG nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanțelor), situație confirmată prin HG nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4)) şi menținută ca atare până la adoptarea HG nr. 572/2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relația de subordonare a instituției pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Ministerul Finanțelor putea şi trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția şi finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1435 A din data de 13 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1435 A din data de 13 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.