Businessman’s cassation appeal voided; defamation damages claim against media fails on procedural grounds

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în 21.09.2020, sub nr. x/3/2020, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B, C Limited, S.C. D S.R.L., S.C. E S.R.L. şi F, ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună:

i. obligarea în solidar a pârâţilor B, S.C. D S.R.L. şi F la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul adus prin publicarea articolului pe platforma media «x.ro», sub titlul «(...)»;

ii. obligarea în solidar a pârâţilor B, S.C. E S.R.L. şi C Limited la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul adus prin publicarea articolului pe platforma media «y.ro» şi pe contul asociat publicaţiei pe platforma Facebook, sub titlul «(...)»;

iii. încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului prin: obligarea pârâţilor la ştergerea de pe platforma media «x.ro» a articolului publicat arătat, în termen de 3 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; obligarea pârâţilor la ştergerea de pe contul asociat publicaţiei «y.ro» pe platforma Facebook (pagina de Facebook) a articolului publicat arătat şi a materialului foto-video aferent, în termen de 3 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii;

iv. interzicerea pârâţilor, pentru viitor, a publicării, prin orice mijloace şi pe orice platformă, a materialelor mai sus indicate şi a oricăror materiale sau articole cu privire la el şi la orice societate în care este acţionar, administrator sau director, începând cu data introducerii acţiunii;

v. publicarea dispozitivului sentinţei civile într-un ziar de largă circulaţie, precum şi pe platforma «x.ro», respectiv «y.ro».

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 252 şi 253, art. 72 - 75, art. 1349 şi urm. C. civ., respectiv art. 30 din Constituţia României.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1173/26.08.2022, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B, invocată prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1658A/08.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.

Recurentul a invocat aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 14 şi art. 1357 C. civ., respectiv a art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Precizează că forma şi stilul articolelor, precum şi contextul afirmaţiilor, nu doar că nu au o bază factuală, ci depăşesc doza de exagerare şi de provocare admisibile, prin raportare la scopul declarat şi la chestiunile pe care autorul a dorit să le supună dezbaterii publice, fapt reprobabil şi supus controlului judiciar.

Chiar dacă autorul poate invoca o marjă de apreciere limitată în redactarea articolelor de opinie, instanţele au subliniat faptul că atunci când afirmaţiile unui jurnalist au caracterul unor judecăţi de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de articolul 10 CEDO, cu condiţia ca ele să se bazeze pe nişte fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor („chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o baza factuală”).

Arată că aducerea sa recurentă în atenţia publicului, fără nicio justificare faptică, contribuie la perturbarea imaginii publice şi la distorsionarea reputaţiei pe care şi-a creat-o în cei peste 20 de ani de activitate de management.

În ciuda celor reţinute în mod nefondat prin hotărârea recurată, precizează că nu se consideră o persoană publică sau de interes public (dat fiind că nu deţine şi nu a deţinut funcţii publice şi nu a întreprins niciodată activităţi menite să atragă atenţia publicului, având în permanenţă o conduită discretă).

De altfel, chiar motivul prin care platforma «y.ro» a justificat cititorilor săi publicarea materialului defăimător a fost faptul că recurentul este „un om de afaceri rar văzut în public”, ceea ce nu face însă decât să confirme că acest material nu a avut altă menire decât de a-i provoca disconfort şi anxietate.

Sintetizând argumentele celor două părţi cu poziţii contrare în prezenta cauză, arată că instanţa este învestită cu o cerere pentru soluţionarea căreia trebuie să stabilească dacă prevalează dreptul la liberă exprimare al presei (reglementat de art. 10 din CEDO) faţă de dreptul la onoare, demnitate, imagine şi reputaţie al recurentului (reglementat de art. 8 din CEDO).

Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să stabilească dacă articolele publicate se încadrează în limitele permise ale libertăţii de exprimare şi chiar în doza de exagerare permisă presei sau, din contră, restricţionarea difuzării acestuia este o măsură necesară în societatea democratică pentru protecţia reputaţiei şi drepturilor recurentului.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor CEDO şi a jurisprudenţei aferente atunci când a reţinut că „împrejurarea că jurnaliştii au ales să îşi structureze articolele în titluri şi subtitluri şi să le dea o denumire care să atragă atenţia cititorului face parte din tehnica de scris a fiecărui jurnalist. Utilizarea unui stil care provoacă sau incită publicul sau care îl îndeamnă pe cititor să gândească şi să caute şi dincolo de aparenţe sau chiar de realitatea faptelor nu le poate fi imputată jurnaliştilor, căci ar constitui o veritabilă cenzură, interzisă într-o societatea democratică”.

Deşi curtea de apel reţine că „garanţia pe care art. 10 o oferă jurnaliştilor (...) este supusă condiţiei ca persoanele în cauză să acţioneze cu bună-credinţă”, analiza acestei condiţii este făcută cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, precizează că a arătat, în concret, în ce constă încălcarea de către intimaţi a deontologiei profesionale şi a criteriilor de etică şi onestitate cerute de Rezoluţia nr. 1.003 din 1 iulie 1993 emisă de Consiliul Europei, potrivit cărora „ziaristica nu trebuie să denatureze informaţia adevărată, imparţială, şi opiniile oneste”, iar „legitimitatea ziaristicii investigative depinde de adevărul şi corectitudinea informaţiei şi a opiniilor exprimate”.

În mod eronat instanţa de apel consideră că denunţarea ca false a informaţiilor conţinute de articole nu constituie în sine o indicare a încălcării de către intimaţi a deontologiei profesionale.

Aplicând greşit art. 10 din CEDO, aşa cum a fost interpretat de jurisprudenţa acestei curţi, instanţa de apel a considerat în mod greşit că toate afirmaţiile conţinute de articol (contestate de recurent) sunt judecăţi de valoare, deşi, în mod evident, acestea sunt factuale şi trebuie supuse probei verităţii.

Rolul presei, de „câine de pază” al democraţiei, atrage atât drepturi, cât şi responsabilităţi.

Potrivit art. 31 alin. (4) din Constituţie, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, astfel că informarea corectă echivalează cu abţinerea de a disemina informaţii false.

Totodată, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiilor CEDO şi în privinţa existenţei şi întinderii caracterului de persoană publică a recurentului, acesta nefiind o persoană publică.

Chiar dacă s-ar admite contrariul, raportat la activitatea recurentului, de om de afaceri, precizează că, în acord cu practica CEDO, limitele criticilor admisibile sunt mai extinse doar în ceea ce priveşte activitatea sa profesională (legată de caracterul public al faptelor în care este implicat), calitatea sa de om de afaceri nedând dreptul presei de a inventa orice poveste despre persoana sa, pentru a satisface „nevoia” publicului de senzaţional.

5. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi S.C. G S.R.L. şi F au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la prima critică, privitoare la lipsa calităţii de persoană publică a recurentului, arată că instanţele de fond au realizat o analiză completă şi corectă a circumstanţelor speţei.

Toate cele reţinute de instanţele fondului au fost statuate în mod constant şi de jurisprudenţa convenţională, fiind reglementate şi prin Rezoluţia nr. 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieţii private, care, la pct. 7, prevede că „persoanele publice sunt cele care exercită funcţii publice şi/sau folosesc resurse publice şi, mai general, toate persoanele care joacă un rol în viaţa publică, fie politic, economic, artistic, social, sportiv sau de alt tip.”

Arată că domeniul economic, în care activează recurentul, face parte din categoriile de interes, în sensul mai sus evocat.

În egală măsură, în condiţiile în care recurentul este o persoană cu ieşiri şi apariţii în spaţiul public, inclusiv comportamentul anterior a prezentat o relevanţă sporită în analiza pe care instanţa de apel a făcut-o în cauza pendinte.

Consideră că asumarea statutului de persoană publică, inclusiv prin diverse apariţii în presa scrisă şi online, presupune, din partea celui care şi-o asumă, conştiinţa că va face obiectul atât a unor articole elogioase, cât şi a altora, de altă natură.

Astfel cum a constatat şi instanţa de apel, recurentul este o persoană foarte cunoscută în mediul afacerilor, astfel că nu poate pretinde acelaşi drept la anonimat ca oricare altă persoană necunoscută în rândul publicului larg.

Jurisprudenţa convenţională a mai statuat că atunci când instanţele analizează litigii precum cel de faţă trebuie să ia în considerare, drept criteriu de analiză, şi notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului.

Precizează că recurentul şi-a asumat statutul de persoană publică, stabilindu-şi singur propriul grad de notorietate, aducând în spaţiul public, prin interviuri şi declaraţii, inclusiv elemente specifice vieţii private, astfel că nu mai poate pretinde acelaşi standard al vieţii private ca o persoană privată, necunoscută total publicului.

Arată şi că instanţa de apel a reţinut în mod judicios că unele afirmaţii cuprinse în articolele incriminate constituie fapte concrete, iar altele sunt judecăţi de valoare, nesusceptibile de proba verităţii.

Menţionează că expresiile utilizate în articolele publicate nu reprezintă altceva decât simple figuri de stil, neavând o conotaţie jignitoare, batjocoritoare, ironică sau peiorativă, folosirea lor având ca scop augmentarea unor trăsături ale imaginii publice ale persoanei vizate de conţinutul articolului.

Niciuna dintre aceste sintagme nu are o conotaţie ultragiantă, trivială sau insultătoare, singurele discuţii care s-ar putea face în jurul lor fiind relative la o mai mică sau mai mare doză de valoare umoristică, satirică sau licenţios-literar-artistică.

Prin urmare, limbajul nu depăşeşte limita unei doze de exagerare artistice permise de lege şi de principiile eticii jurnalistice.

Termenii au fost utilizaţi în scopul întăririi conţinutului mesajului transmis şi nu au depăşit limitele unei informări obiective, neconducând la interpretarea faptelor prezentate într-un mod denaturant, astfel cum a fost reţinut şi de către instanţele de fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 14 şi art. 1357 C. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aducând, însă, în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecăţii aflate în calea extraordinară de atac a recursului, elemente de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel ca efect al cercetării conţinutului articolelor contestate.

Astfel, sub un prim aspect, recurentul formulează simple afirmaţii generale, în legătură cu raportul dintre prevederile art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană, astfel cum a fost stabilit în jurisprudenţa Curţii, în sensul că „şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală”, fără a arăta, însă, maniera în care aceste dispoziţii legale/aspecte ce decurg din jurisprudenţa CEDO ar fi fost nesocotite de instanţa de prim control judiciar.

Fără a indica punctual, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel cu ocazia pronunţării deciziei atacate, recurentul mai afirmă, de asemenea, doar sub aparenţa unei critici de nelegalitate relative la încălcarea art. 10 din Convenţia Europeană, că garanţia oferită jurnaliştilor de această normă de drept nu ar fi aplicabilă, întrucât nu ar fi acţionat cu bună-credinţă, încălcând deontologia profesională şi criteriile de etică ce decurg din Rezoluţia nr. 1.003 din 1 iulie 1993 a Consiliului Europei (potrivit cărora „ziaristica nu trebuie să denatureze informaţia adevărată, imparţială şi opiniile oneste”, respectiv „legitimitatea ziaristicii investigate depinde de adevărul şi corectitudinea informaţiei şi a opiniilor exprimate”).

Prin susţinerile formulate, recurentul tinde, în realitate, doar la obţinerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de către instanţele de fond, afirmaţiile invocate vizând strict devoluţiunea cauzei, improprie judecăţii din recurs.

În acest sens se înscrie şi susţinerea recurentului potrivit căreia „denunţarea ca false a informaţiilor conţinute în articole constituie, în sine, o indicare a încălcării, de către intimaţi, a deontologiei profesionale”, în condiţiile în care, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în deplină concordanţă cu prima instanţă, însuşi contrariul, respectiv că „reclamantul nu a negat, sub niciun aspect, baza factuală a informaţiilor furnizate de jurnalişti şi nici nu a susţinut că jurnaliştii ar fi prezentat vreo informaţie falsă sau eronată”.

O atare atitudine procesuală, de a indica direct prin motivele de recurs aspecte lipsite de corespondenţă în statuările instanţei de apel, în vederea obţinerii unei noi evaluări a cadrului factual, nesocoteşte, însă, limitele în care poate fi exercitat controlul judiciar în casaţie în prezenta fază procesuală.

Tot astfel, limitându-se doar la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanţelor fondului şi care scapă cenzurii instanţei de recurs, reclamantul urmăreşte doar repunerea în discuţie a situaţiei de fapt atunci când afirmă că „nu se consideră o persoană publică sau de interes public”.

Or, faptul că, în urma examinării probatoriului, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurent (în privinţa calităţii sale de persoană publică) nu reprezintă un aspect apt să infirme raţionamentul logico-juridic al instanţei de prim control judiciar, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual.

În acest sens, în speţă, instanţa de apel, analizând probele cauzei în legătură cu activitatea profesională a reclamantului, depuse la dosar de către pârâţi, a stabilit că recurentul „nu este o simplă persoană particulară”, aspect căruia i-a recunoscut consecinţele juridice care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea pronunţată în cauza Verlagsgruppe News GmbH contra Austriei), referitoare la recunoaşterea statutului de „personalităţi publice” oamenilor de afaceri.

De altfel, în mod inexact, fără a contesta incidenţa acestor dezlegări ale Curţii Europene în litigiul pendinte, însuşi reclamantul recunoaşte, prin memoriul de recurs, „calitatea sa de om de afaceri”, cu privire la care afirmă însă că „nu îi dă dreptul presei de a inventa orice poveste despre persoana sa”.

Cum afirmaţiile formulate vizează doar aspecte de fapt, care au constituit obiectul examinării instanţelor de fond, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, acestea sunt incompatibile cu analiza specifică instanţei de recurs.

- Străine de considerentele deciziei recurate sunt şi susţinerile, ce tind, la rândul lor, doar la o nouă apreciere a bazei factuale reţinute de către instanţa de apel, ca efect al interpretării probatoriului, în sensul că „instanţa de apel a considerat în mod eronat că toate afirmaţiile conţinute de articol sunt judecăţi de valoare, deşi, în mod evident, acestea sunt factuale şi trebuie supuse probei verităţii.”

Or, cadrul factual reţinut de tribunal (menţinut de către instanţa de prim control judiciar), care nu poate face obiectul reevaluării în faţa instanţei de recurs, în acord cu cele arătate anterior, a stabilit că declaraţiile formulate de jurnalişti se subsumează deopotrivă unor judecăţi de valoare, cât şi unor afirmaţii factuale (cu privire la care tribunalul a ţinut seama de însăşi baza factuală relevată de probele administrate, precum: articolele anterioare de presă şi înscrisurile aflate la dosar, necontestate de către reclamant, ceea ce i-a permis concluzionarea în sensul că afirmaţiile „au fost însoțite de dovezi care să fundamenteze aparența existenței unei baze factuale concrete”).

În continuare, în acord cu limitele efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a apelat (sens în care a reţinut că „reclamantul-apelant nu se plânge de afirmaţiile factuale”), curtea de apel s-a mărginit la cercetarea judecăţilor de valoare, reţinând că, în realitate, „apelantul-reclamant se plânge de stilul jurnalistic”, pentru ca ulterior să stabilească faptul că „utilizarea unui stil care provoacă sau incită publicul sau care chiar îl îndeamnă pe cititor să gândească şi să caute dincolo de aparenţe sau chiar de realitatea faptelor nu le poate fi imputată jurnaliştilor, căci ar constitui o veritabilă cenzură, interzisă într-o societate democratică”, fundamentându-şi raţionamentul juridic inclusiv pe jurisprudenţa instanţei de contencios european în materie, analizată pe larg în cuprinsul actului jurisdicţional atacat.

Or, solicitând reevaluarea, ca declaraţii factuale, a judecăţilor de valoare stabilite de instanţele fondului, recurentul tinde la extinderea neprocedurală a cadrului în care are loc judecata în faţa instanţei de recurs, al cărei obiect priveşte strict cercetarea conformităţii cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât şi în drept.

Prin urmare, exigenţele procedurale determinate de motivul de casare invocat impuneau doar invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situaţia factuală reţinută în cauză.

Se reţine, aşadar, că inclusiv aceste susţineri ale recurentului vizează doar modalitatea de valorificare a probelor şi repun în discuţie, într-o manieră inadecvată procedural, calificarea dată afirmaţiilor de către instanţele de fond, singurele care au competenţa de administrare şi evaluare a probatoriului.

Astfel fiind, se constată că recurentul urmăreşte, în realitate, a obţine, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o altă situaţie factuală, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanţial şi a principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţei de contencios european, la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

Concluzionând, se observă că recurentul este nemulţumit, practic, de modul în care au fost analizate articolele contestate, precum şi că nu a fost dată o altă interpretare unor expresii şi sintagme (afirmate ca fiind formulate „cu încălcarea deontologiei profesionale”).

Toate aceste afirmaţii se raportează, însă, aşa cum a fost arătat, în mod exclusiv, la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în dosar (în temeiul căruia s-a reţinut că „faptele redate au fost documentate”, cu consecinţa reţinerii bunei-credinţe a jurnaliştilor), astfel încât nu pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că susţinerile deduse judecăţii prin recursul formulat nu pun în discuţie aspecte de nelegalitate, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 1658A din data de 8 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 1658A din data de 8 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.