Liability for restitution of updated housing purchase price under Law 10/2001 displacing general civil law eviction rules

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București în 04.10.2017, sub nr. x/302/2017, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, şi Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în principal, să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă aferent imobilului-apartament situat în Bucureşti, str. (...), iar în subsidiar, obligarea pârâţilor la restituirea, către reclamantă, a preţului actualizat al imobilului, alături de dobânda legală calculată de la data plăţii preţului şi până la restituirea acestuia.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, excepţia prescripţiei dreptului de a solicita plata preţului actualizat şi excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanţelor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 2131/12.03.2018, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia civilă, în considerarea valorii apartamentului, prin raportare la grilele notariale, şi a obiectului cererii de chemare în judecată, de a achita o sumă de bani în cuantum de 223.092,72 lei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secţia a IV-a civilă în 04.05.2018, sub nr. x/3/2018.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 1521/27.06.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea reclamantei A în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Prin decizia nr. 979A/13.06.2019, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A împotriva sentinței, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a civilă în 22.07.2020, sub nr. x/3/2018*.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 1636/25.11.2021, pronunţată în rejudecare, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis, în parte, acţiunea; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei o cotă de 1/2 din valoarea actualizată a prețului de 16.265.325 lei (ROL), achitat în 06.12.1996 pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/1996, în baza Legii nr.112/1995, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (04.10.2017); l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 2.500 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia nr. 616/A/30.05.2024, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A şi de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei.

Prin încheierea de şedinţă din 16.05.2024, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins cererea de intervenţie formulată în interesul altei persoane de numitul B.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., atât reclamanta A şi intervenientul B, cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor.

Recurenta-reclamantă şi recurentul-intervenient au formulat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 16.05.2024, prin care a fost respinsă cererea de intervenţie.

4.1. Recurenta-reclamantă A şi recurentul-intervenient B (recurs comun) au învederat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privind deținerea imobilului în coproprietate, prezumând, fără nicio probă, că cei doi foști soți ar fi detinut cote egale, ceea ce nu este adevărat, intervenientul B neavând vreo participare la achiziționarea imobilului.

Interesul foștilor soți este recuperarea integrală a prețului imobilului achitat de A, această valoare fiind, practic, moștenită de fiica acestora, tatăl având interes ca fosta soție să recupereze de la Statul Român sumele achitate pentru casa pe care nu o mai dețin.

Soții nu au o hotărâre de partaj pentru că la data desfacerii căsătoriei nu aveau bunuri comune, iar imobilul ce face obiectul cauzei nu se mai afla în patrimoniul acestora.

Recurenţii au expus contextul în care a fost achiziţionat imobilul în litigiu (respectiv în condiţiile Legii nr. 112/1995) şi au învederat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 1337 C. civ., precum şi Decizia în interesul legii nr. 1/2015. Au mai arătat că nu au cunoscut de existenţa vreunei notificări din partea adevăratului proprietar, ce nu avea cum să intre în posesia imobilului prin anularea unui contract de vânzare cumpărare, ci prin intermediul unei acțiuni în revendicare şi că au fost cumpărători de bună-credinţă, astfel încât nu trebuie să suporte consecinţele unor legi de retrocedare abuzive şi informe.

În ce priveşte decizia instanţei de a înjumătăţi preţul achitat pentru imobil, recurenta nu a avut posibilitatea de a se apăra, nepunând în discuția părţilor calitatea acesteia de a solicita restituirea integrală a prețului.

Dacă instanța ar fi pus în discuție cota din preț ce trebuia atribuită recurentei, aceasta ar fi putut arăta că este divorțată şi că prețul imobilului a fost achitat integral de către recurentă, din veniturile proprii, fostul sot neavând nicio contribuție. În acest sens, depune la dosar declarația autentică a fostului soț, conform căreia nu a participat cu nimic la plata prețului imobilului şi nu are nicio pretenție, de nicio natură, cu privire la prețul achitat de recurentă.

În cauză, nu are relevanţă faptul că, la data dobândirii imobilului, reclamanta era căsătorită, regimul comunităţii de bunuri fiind o prezumție relativă, ce poate să fie răsturnată prin orice mijloc de probă, inclusiv declarația soțului interesat conform căreia recunoaște că nu a achitat nicio sumă bănească pentru apartamentul în speță şi nu are nicio pretenție.

Referitor la cererea de intervenţie, se arată că fostul soţ al recurentei, intervenientul B, a declarat în faţa instanței că nu a avut nicio contribuție financiară la dobândirea apartamentului din vila situată în Str. (...), București, sector 5, acesta fiind repartizat soției sale de fabrica unde lucra şi achiziționat de aceasta în data de 09.12.1996 de la Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. C S.A.

Căsătoria a fost încheiată în data de 21.10.1994, iar apartamentul a fost achiziționat în data de 09.12.1996, la doi ani de la căsătorie, timp insuficient pentru a putea strânge împreuna banii necesari în vederea dobândirii respectivului bun, mai ales că la scurt timp de la căsătorie a rămas fără servici, astfel cum a constatat instanța care a dispus desfacerea căsătoriei.

La data divorțului, 06.09.2006, apartamentul nu se mai afla în patrimoniul reclamantei şi, prin urmare, nu avea cum să facă obiectul vreunui partaj sau ieșire din devălmăşie, deoarece fusese revendicat de foștii proprietari şi, deci, pierdut. Prin urmare, nu exista niciun motiv pentru a se face vreun act de împărţire a unui bun care nu se mai afla în patrimoniul niciunuia dintre soți la data divorțului.

Instanța de fond a comis o eroare judiciară, procedând, din oficiu, la o ieșire din indiviziune deși nu acesta era obiectul cauzei. Proprietatea în devălmășie este una prezumptivă, cotele egale se prezumă, instanța de fond nu a avut nicio probă şi nici măcar nu a pus în discuția părţilor care ar fi fost procentul de participare al foștilor soți la achiziționarea apartamentului.

4.2. Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor a arătat că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 50 ind. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru ca intimații să beneficieze de prețul actualizat al imobilului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 41248/1996.

Prin urmare, în mod greșit a fost admisă acțiunea reclamantei, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. de la 1864, care instituie răspunderea vânzătorului pentru evictiune totală sau parțială prin fapta unui tert.

Deposedarea reclamantei de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/1996, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evictiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, faţă de pretențiile privind plata, fiind incidente şi dispoziţiile art. 1344 C. civ. de la 1864.

A precizat, de asemenea, că în mod greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme această instituţie nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/1996, nefiind în culpă procesuală.

Mai mult, reclamanta a stabilit, în contractul de asistență juridică, un onorariu fix, care urma să fie plătit indiferent de modalitatea de finalizare a procesului, acesta fiind achitat anterior finalizării litigiului.

5. Apărări formulate în cauză

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. 2 și 3 C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr.616A din 30 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată pentru soluţionarea acestuia la data de 26 martie 2025; a anulat recursul declarat de reclamanta A şi de intervenientul B împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 16 mai 2024 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul încheierii de la acel termen de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- Critica referitoare la greşita aplicare, de către instanţa de apel, „a prevederilor art. 50 ind. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001”, nu poate fi primită.

Astfel, referindu-se impropriu la ipoteza normativă ce recunoaşte dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor acelor proprietari ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, recurentul, tinde să ignore fundamentul, stabilit de prima instanţă (şi menţinut, ca arate, de instanţa de apel), al obligării sale la plata dezdăunărilor către intimata-reclamantă, reprezentat, în speţă, de art. 50 alin. 2 din acelaşi act normativ, care stabileşte dreptul doar la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Procedând astfel, recurentul-pârât omite să arate, în mod clar, care sunt erorile săvârşite de către instanţa de apel atunci când a menţinut soluţia primei instanţe, de obligare a sa la plata, cu titlu de despăgubiri, către intimata-reclamantă, a unei cote de 1/2 din valoarea actualizată a prețului de 16.265.325 lei (ROL), plătit la data de 06.12.1996 pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/1996 în baza Legii nr. 112/1995, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Cu toate acestea, chiar şi în ipoteza în care, în realitate, recurentul-pârât a urmărit, prin susţinerea formulată, să conteste, de fapt, modalitatea de aplicare, de către instanţa devolutivă de control judiciar, a prevederilor art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la dispoziţiile art. 50 ind. 1 din acelaşi act normativ, critica tot nu poate fi reţinută.

Astfel, rezumându-se la a relua susţinerile deduse judecăţii în calea de atac anterioară, recurentul-pârât înţelege, practic, să reafirme, în prezenta cale extraordinară de atac, pretinsa prevalenţă a regulilor din materia răspunderii vânzătorului (Municipiul Bucureşti) pentru evicţiune prin fapta unui terţ, în acord cu prevederile art. 1337 şi art. 1344 C. civ. de la 1864, în raport cu răspunderea proprie, ce îi revine în cauză (în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin.2 din Legea nr. 10/2001, în acord cu cele arătate în precedent).

Susţinerile au caracter nefondat, întrucât ignoră situaţia juridică a bunului imobil în litigiu, astfel cum a fost determinată prin hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în litigiul anterior (dosarul nr. x/2002), având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/09.12.1996 încheiat între S.C. C S.A. în calitate de vânzător și intimații-pârâți A și B în calitate de cumpărători, pentru fraudă la lege.

În acest sens, prin decizia nr. 1449A/02.09.2002, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr. y/2002, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă D împotriva sentinței civile nr. 1447/18.03.2002, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea și s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/09.12.1996, decizie rămasă irevocabilă prin respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de recurentul Municipiul București și de recurenții-pârâți A și B, prin decizia nr. 342/17.02.2003 a Curţii de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Astfel, prin decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti în pricina anterioară, s-a statuat în sensul că A și B „au fost de rea-credinţă la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, întrucât cunoşteau situaţia juridică a imobilului în litigiu”.

De asemenea, prin decizia nr. 342/17.02.2003 a Curţii de Apel București - Secția a IV-a civilă s-a reţinut că „înstrăinarea apartamentului către chiriaşi, în condiţiile existenţei cererii de restituire în natură a fostei proprietare, cerere nesoluţionată în mod irevocabil, s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 al Legii nr. 112/1995.”

Cu toate că recurentul-pârât nu a avut calitatea de parte în litigiul anterior, iar astfel să i se poată opune principiul res judicata pro veritate habetur în raport cu judecata anterioară, totuşi, dezlegările date prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2002 îi sunt pe deplin opozabile, ca mijloc de probă, şi în litigiul pendinte, din moment ce acestea constituie însăşi cauza juridică a prezentului demers judiciar, iar recurentul-pârât a omis să facă o eventuală dovadă contrară a acestora.

În aceste coordonate, cum în prezenta fază procesuală nu mai pot fi cenzurate elementele de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din prezenta cauză, iar reclamanta a demonstrat că situaţia sa juridică, în legătură cu imobilul în cauză, corespunde ipotezei normative reglementate prin art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care se referă tocmai la acţiunile privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în mod corect a reţinut instanţa de apel incidenţa, în speţă, a acestor dispoziţii de drept material, iar nu a celor ce reglementează răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului.

Aceasta întrucât prevederile care stabilesc, în mod expres, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr.112/1995 şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun (reprezentat de prevederile art.1337 şi următoarele C. civ. de la 1864, din materia evicțiunii), conform principiului de drept specialia generalibus derogant, fiind instituită ex lege obligaţia Ministerului Finanţelor de restituire a preţului actualizat al imobilului.

Tot astfel, este lipsită de relevanţă susţinerea recurentului în sensul că nu ar putea fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor (prin aceea că, în prezenta acţiune, nu s-ar fi constatat culpa acestei instituţii), din moment ce, dată fiind configuraţia juridică a prezentului demers judiciar, nu interesează existenţa sau nu a culpei, ca premisă a atragerii sale în proces.

Calitatea recurentului-pârât de a sta în proces decurge direct în temeiul prevederilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în considerarea atribuţiilor sale de gestionar, în numele statului, a fondului constituit în condiţiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, din care se procedează la restituirea sumelor încasate cu titlu de preţ pentru imobilele din categoria celui la care se referă litigiul.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor, şi, în mod corespunzător, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul actualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

De altfel, prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a statuat, în considerente, și cu privire la calitatea procesuală pasivă în cazul unor astfel de litigii, arătându-se în mod explicit că „în ambele modalități de dezdăunare, dreptul de creanță are ca debitor Ministerul Finanțelor Publice”.

În aceste circumstanţe, Ministerul Finanţelor ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători este instituţia avută în vedere de lege pentru efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul, fiind, deci, lipsită de relevanţă o eventuală neparticipare a sa la încheierea actului juridic a cărui desfiinţare a antrenat demararea prezentului litigiu, cât timp obligaţia instituită în sarcina sa, conform celor arătate, izvorăşte direct din legea specială.

- Susţinerile referitoare la o pretinsă aplicare eronată, în cauză, a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., critică ce a fost susţinută tot pe considerentul lipsei unei culpe a recurentului-pârât, având în vedere că „nu a avut o atitudine care să justifice obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată”, sunt, de asemenea, nefondate.

Examinând critica, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. 1 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Aşadar, fundamentul obligaţiei instituite de art. 453 alin. 1 C. proc. civ. este însăşi prezumţia de culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii, cu consecinţa naşterii obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în mod justificat de partea care a câştigat pricina.

În aceste condiţii, obligarea recurentului-pârât la suportarea cheltuielilor de judecată apare ca fiind deplin legală şi coerentă cu soluţia pronunţată, aceea de admitere a acţiunii reclamantei, luând în considerare caracterul lor accesoriu, acordarea lor depinzând strict de rezultatul capătului de cerere principal.

Relevante, în acest sens, sunt şi dezlegările instanţei de contencios constituţional date prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. 1 C. proc. civ., prin care s-a stabilit că între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces (par. 24).

Din moment ce fundamentul obligaţiei instituite de art. 453 alin. 1 C. proc. civ. este, aşadar, însăşi culpa procesuală ce decurge din pierderea litigiului, cu consecinţa naşterii obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în mod justificat de partea care a câştigat respectiva pricină, iar cum recurentul-pârât a căzut în pretenţii prin soluţia pronunţată de prima instanţă, în mod judicios a respins instanţa de prim control judiciar critica sa îndreptată împotriva soluţiei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 616 A din data de 30 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât inclusiv în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispoziţiile art. 453 alin. 1 C. proc. civ., anterior referite, se va dispune obligarea acestuia la plata către intimata-reclamantă A a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura fiscală nr. 28/20.03.2025 şi achitate prin chitanţa nr. 2/20.03.2025, depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 616 A din data de 30 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 4.000 lei către intimata-reclamantă A, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2025.