Negative jurisdictional conflict resolved: Slatina Court competent, territorial defect cured after first hearing.

Asupra conflictului negativ de competenţă:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina în data de 25 martie 2024, sub nr. x/311/2024, contestatorul A, în contradictoriu cu intimata Unitatea Administrativ Teritorială Oporelu, a formulat contestaţie împotriva actelor de executare silită inițiate de către pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oporelu și reprezentate de somația înregistrată cu nr. 21 din 23 februarie 2024 și titlul executoriu nr. 20 înregistrat cu nr. 20 din 13 februarie 2024, de care a luat cunoştinţă prin email în data de 08 martie 2024, întrucât sunt acte de executare silită inițiate nelegal, creanţa neavând un caracter cert, lichid și exigibil, solicitând instanţei anularea acestora.

În drept, contestația la executare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 47 alin. (10), art. 215 alin. (1) şi alin. (2) și ale art. 230 alin. (1), art. 260 C. proc. fisc.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 5288 din 18 decembrie 2024, Judecătoria Slatina a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de contestatorul A, în contradictoriu cu intimata Unitatea Administrativ Teritorială Oporelu, în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

În fundamentarea acestei soluţii, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 260 alin. (4) C. proc. fisc., coroborat cu cele ale art. 714 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a apreciat că instanța competentă să soluționeze prezenta contestație la executare este Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul debitorului, încă din 25 ianuarie 2024, conform verificărilor bazei de date D.E.P.A.B.D.

2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Secția civilă, prin sentinţa civilă nr. 1773 din 17 februarie 2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare în favoarea Judecătoriei Slatina; a constatat survenit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, raportându-se la cele statuate prin decizia nr. 31/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluţionarea unui recurs în interesul legii (considerentul nr. 65), instanța a reţinut că, la Judecătoria Slatina, termenul din 26 septembrie 2024 a fost primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, termen la care nu s-a pus în discuție competența de soluționare a contestației la executare, deși, la interpelarea instanței, contestatorul a indicat că are domiciliul în municipiul București, b-dul (...), sector 2 București.

Totodată, a avut în vedere faptul că instanţa a dispus prorogarea discutării competenței ulterior depunerii dosarului de executare, fără a motiva în vreun fel acordarea termenului de judecată în vederea determinării competenței, cât timp motivul declinării competenței a constat în verificarea D.E.P.A.B.D. ce exista deja la dosar anterior termenului de judecată.

În aceste circumstanțe, a apreciat că neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de ordine publică în termenul stabilit de legiuitor are ca efect consolidarea competenței instanței sesizate, care nu are temei de invocare din oficiu a necompetenței, față de art. 130 alin. (3) C. proc. civ., aceasta devenind instanță competentă teritorial exclusiv să soluționeze cauza.

II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina, în considerarea argumentelor ce succed:

Pe calea contestaţiei la executare, contestatorul A a solicitat anularea actelor de executare reprezentate de titlul executoriu nr. 20 din 13 februarie 2024 și somaţia de plată nr. 20 din 21 februarie 2024 emise de Unitatea Administrativ Teritorială Oporelu, pentru recuperarea creanței fiscale în cuantum de 935 lei datorate de contestator.

În drept, contestatorul şi-a întemeiat contestaţia la executare pe dispoziţiile art. 47 alin. (10), art. 215 alin. (1) şi alin. (2) și ale art. 230 alin. (1), art. 260 C. proc. fisc.

Din perspectiva determinării cadrului analizei deferite soluţionării în prezentul regulator de competenţă, Înalta Curte observă că problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă de faţă nu priveşte, aşa cum reiese din considerentele reţinute în sentinţele pronunţate de către instanţele aflate în conflict, norma de drept aplicabilă obiectului dedus judecăţii din perspectiva competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei.

Astfel, Judecătoria Slatina a reţinut incidenţa, în cauză, pe de o parte, a dispoziţiilor art. 260 alin. (4) C. proc. fisc. coroborate cu cele ale art. 714 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., în aplicarea cărora a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, iar, pe de altă parte, că domiciliul debitorului se află în sectorul 2 Bucureşti, aspect reliefat de verificările efectuate în baza de date D.E.P.A.B.D.

În schimb, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a apreciat că neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de ordine publică în termenul stabilit de legiuitor a avut ca efect consolidarea competenței instanței sesizate, aceasta devenind instanța competentă teritorial exclusiv să soluționeze cauza, în sprijinul acestui argument venind și considerentul nr. 65 din Decizia nr. 31/2019 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Aşadar, particularitatea cauzei vizează modul de stabilire a momentului până la care instanţa putea invoca excepţia necompetenţei sale teritoriale în accepţiunea dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ., în interpretarea cărora a fost pronunţată Decizia nr. 31/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., „Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii”, iar art. 131 din acelaşi cod prevede că „(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.”

Din interpretarea art. 130 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că atât timp cât excepţia nu a fost invocată de instanţă din oficiu sau de parte la primul termen de judecată cu procedura de citare legal îndeplinită, soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial să o soluţioneze, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă acţiunea ar atrage competenţa teritorială a altei instanţe. O astfel de interpretare se impune şi în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepţiilor de necompetenţă în scopul declarat de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că textul art. 130 şi art. 131 C. proc. civ. se referă, ca termen limită (limine litis) pentru invocarea necompetenţei de ordine publică sau pentru verificarea din oficiu a competenţei de către instanţă, la „primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”.

Dispozițiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ. reglementează un caz de excepţie de la regula verificării din oficiu a competenţei şi, implicit, a soluţionării excepţiei de necompetenţă la termenul arătat la alin. (1), respectiv atunci când sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare pentru stabilirea competenţei, motiv pentru care se va acorda un singur termen.

În alte cuvinte, ca regulă generală, deşi chestiunea competenţei trebuie lămurită chiar la primul termen de judecată, părţile trebuie să fie legal citate în acest sens, iar, în mod excepţional, dacă pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, acest aspect va fi pus în discuţia părţilor și se va acorda un termen în acest scop, legiuitorul acordând această posibilitate tocmai pentru ca aspectul esenţial al stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei să fie tranşat cu respectarea garanţiilor procesuale instituite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Relevante sub acest aspect sunt statuările instanţei supreme din Decizia nr. 27/2021, pronunţată în soluționarului unui recurs în interesul legii, prin care, la paragraful 45, s-a stabilit că: „Potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., în materia procedurii contencioase, judecătorul este obligat, din oficiu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Verificarea competenţei instanţei de soluţionare a cererilor aflate pe rol, exclude riscul încălcării regulilor de competenţă de ordine publică, constituind o garanţie că va fi rezolvată într-un stadiu incipient al procesului chestiunea competenţei‟.

Asupra efectelor nerespectării termenului prevăzut de lege pentru invocarea necompetenţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a pronunţat prin Decizia nr. 31/2019, stabilind următoarele:

,,63. (...) în ceea ce priveşte necompetenţa de ordine publică, premisa raţionamentului corect este că, dacă necompetenţa nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate - ori, în condiţiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., la termenul acordat în mod excepţional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenţei - aceasta se acoperă definitiv şi nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

64. Aşadar, efectul neinvocării excepţiei de necompetenţă materială cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii este acela că instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza.

65. Drept urmare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) C. proc. civ.

66. Din interpretarea prevederilor art. 130 - 131 C. proc. civ., rezultă că neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă are ca efect consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate, în condiţiile operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis‟.

Prin urmare, ipoteza relevantă pentru a se reţine incidenţa unei prorogări legale de competenţă sui-generis este cea a neinvocării excepţiei de necompetenţă materială la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţă primei instanţe şi la care au putut pune concluzii.

O astfel de ipoteză este incidentă în speță din moment ce excepția necompetenței teritoriale nu a fost invocată în termenul stipulat de art. 131 alin. (1) raportat la art. 130 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii l-a reprezentat termenul din 26 septembrie 2024, cauza fiind amânată la 05 decembrie 2024 în vederea depunerii dosarul de executare, prorogându-se, totodată, discutarea excepției necompetenţei teritoriale.

Înalta Curte observă că ipoteza de excepţie reglementată de prevederile alin. (2) ale art. 131 C. proc. civ. presupune punerea în discuţia părţilor a necesităţii lămuririi chestiunii competenţei prin administrarea unui probatoriu suplimentar, însă, din analiza încheierii de şedinţă din 26 septembrie 2024, nu rezultă că motivul avut în vedere de către prima instanţă pentru acordarea unui alt termen de judecată avea vreo legătură cu existenţa unor nelămuriri asupra aspectelor relevante din perspectiva competenţei instanţei, mai ales că verificarea domiciliului debitorului era posibilă la primul termen de judecată, existând la dosar relațiilor furnizate de D.E.P.A.B.D..

În contextul factual reliefat, termenul la care se referă prevederile art. 131 C. proc. civ. a fost, în faţa Judecătoriei Slatina, cel din 26 septembrie 2024, întrucât părţile au fost legal citate şi din piesele dosarului rezultă că, la respectivul termen, nu au existat impedimente pentru ca acestea să pună concluzii asupra chestiunii stabilirii competenţei instanţei. Cu toate acestea, aspectul necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Slatina a fost pus în discuţia părţilor abia la termenul de judecată din 05 decembrie 2024, ulterior primului termen de judecată, când a fost amânată pronunțarea pentru data de 18 decembrie 2024, la care excepţia a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 5288.

Or, punerea în discuţie a excepţiei de necompetenţă teritorială de soluţionare a cauzei cu depăşirea pragului procesual reglementat de prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. nu mai era posibilă, competenţa fiind câştigată în mod definitiv de instanţa pe rolul căreia a fost înregistrată contestaţia la executare. Efectul nepunerii în discuţie în termen a excepţiei de necompetenţă reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea altei instanţe.

Cum Judecătoria Slatina a pus în discuţie şi a admis excepţia de necompetenţă teritorială după primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii pe acest aspect, cu depăşirea momentului procesual prevăzut de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază ca lipsită de efecte juridice invocarea în acest stadiu a excepţiei necompetenței teritoriale, aşa încât Judecătoria Slatina este instanţa care a rămas legal învestită cu soluţionarea cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Slatina este instanţa competentă teritorial să soluționeze contestaţia la executare dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea prezentului regulator de competenţă, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.