Competence conflict over contractual surety: exclusion of consumer status for professional acts and validity of attributive jurisdiction clause

Asupra conflictului negativ de competenţă:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, Secția civilă la data de 16 august 2023, sub nr. x/94/2023, reclamanta S.C. A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B S.R.L. și C, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata sumei de 5.706,01 lei, reprezentând contravaloarea ȋncasărilor nepredate, și la plata penalităților de ȋntȃrziere, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30, art. 192, art. 194 C. proc. civ., 1350, art. 1516, art. 1538 C. civ.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 7257 din 13 iunie 2024, Judecătoria Buftea, Secția civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta S.C. A S.R.L., în contradictoriu cu pârâții S.C. B S.R.L. și C, în favoarea Judecătoriei Târgoviște.

În fundamentarea acestei soluţii, instanța s-a raportat la dispozițiile art. 112 alin. (1) teza I, art. 123 alin. (3), art. 121 și art. 126 alin. (2) C. proc. civ. și la calitatea de consumator a pârâtului C, în baza art. 10.5 din Contractul de agenție nr. 78 din 07 aprilie 2022 ce reprezintă un contract de fideiusiune, apreciind că, în speță, competența de soluționare a cererii revine instanței de la domiciliul pârâtului.

2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Târgoviște, prin sentinţa civilă nr. 665 din 10 februarie 2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta S.C. A S.R.L., în contradictoriu cu pârâții S.C. B S.R.L. și C, în favoarea Judecătoriei Buftea; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Târgoviște și Judecătoria Buftea şi a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunțării regulatorului de competență; a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că temeiul răspunderii contractuale îl reprezintă contractul de agenţie nr. 78 din 07 aprilie 2022 în care pârâtul C deţine deopotrivă calitatea de fidejusor și pe cea de administrator al agentului, S.C. B S.R.L.

Potrivit pct. 15.5 din contract, orice dispută izvorâtă în legătură cu respectivul contract sau anexele sale va fi rezolvată amiabil, iar dacă nu este posibil, orice litigiu va fi dedus judecăţii instanţelor competente de la sediul organizatorului.

Instanța a apreciat că pârâtul C a semnat respectivul contract în calitate de reprezentant al societăţii S.C. B S.R.L., în exercitarea unei activități comerciale, de administrator statutar al acestei societăți comerciale, respectiv în calitate de fidejusor, garant personal al debitorului principal, garantând plata unei datorii a profesionistului S.C. B S.R.L. către profesionistul reclamant S.C. A S.R.L.

Noţiunea de „consumator‟ este definită de art. 2 din Legea nr. 193/2000, calitate ce nu se verifică dacă acea persoană acţionează în scopuri comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, în această categorie intrând şi persoanele care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia [art. 2 alin. (2)], devenind profesionist.

Numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular aplicabil în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (cauza nr. C-464/01 Gruber, Hotărârea din 20 ianuarie 2005).

Prin urmare, reținând că pârâtul C a acţionat în contractul de agenţie în îndeplinirea unei activităţi comerciale, acesta fiind deopotrivă administratorul societăţii, competenţa se determină în raport de art. 126 C. proc. civ. privitor la alegerea competenţei în pricinile privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună.

II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, Secția civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta S.C. A S.R.L. a solicitat obligarea pârâților S.C. B S.R.L. şi C la plata sumei de 5.706,01 lei, reprezentând contravaloare încasări nepredate, la care se adaugă penalităţile de întârziere, în temeiul contractului de agenție nr. 78 din 07 aprilie 2022, în care pârâtul are, deopotrivă, calitatea de fideiusor şi administrator al agentului, societatea S.C. B S.R.L.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 30, art. 192, art. 194 C. proc. civ., 1350, art. 1516, art. 1538 C. civ.

În stabilirea competenţei de soluţionare a litigiului ce a generat prezentul conflict negativ de competenţă cele două instanţe au dat o calificare juridică diferită obiectului pretențiilor deduse judecății, în raport de care au reţinut dispoziţiile legale incidente referitoare la competența soluționării cauzei.

Astfel, Judecătoria Buftea a avut în vedere dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., în considerarea naturii raporturilor juridice invocate de către reclamantă, pe când Judecătoria Târgovişte a apreciat că pârâtul persoană fizică nu are calitatea de consumator în condiţiile în care izvorul obligaţiei de plată a sumei de bani pretins datorată de către societatea pe care o reprezintă și în numele căreia a acționat în scopuri comerciale, este reprezentat de contractul de agenție încheiat între părţi, în care pârâtul persoană fizică are atât calitatea de fideiusor, cât și calitatea de administrator al societății, şi nu se încadrează în categoria celor avute în vedere de dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., iar competența se determină prin raportare la art. 126 C. proc. civ., ţinând cont de clauza atributivă de competenţă inserată în contractul încheiat între părţi.

Aşadar, problema de drept de care depinde soluţionarea conflictului de competenţă se referă la natura litigiului dedus judecăţii, respectiv dacă acesta priveşte raporturile dintre un profesionist şi un consumator în sensul legislaţiei speciale în materia protecţiei drepturilor consumatorilor.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a litigiului în primă instanţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., deoarece acţiunea dedusă judecăţii nu este introdusă împotriva unui consumator, ci este specifică unui litigiu între profesionişti, fiind o acţiune personală, întemeiată pe dispoziţiile privitoare la răspunderea contractuală, guvernată de norme cu caracter de ordine privată în ceea ce priveşte competența teritorială.

În acest sens, Înalta Curte constată că pârâtul C nu este parte în contractul de agenție nr. 78 din 07 aprilie 2022, acesta având calitatea de reprezentant legal al societății S.C. B S.R.L. De asemenea, conform clauzei inserate la art. 10.5 din contract, calitate în care şi-a asumat, ca fidejusor, obligaţia de a garanta executarea integrală a oricărei şi a tuturor datoriilor societăţii, inclusiv a accesoriilor obligaţiei principale, renunţând în mod expres la beneficiile de discuţiune şi diviziune.

Pentru a stabili dacă pârâtul persoană fizică are sau nu calitatea de consumator trebuie avute în vedere prevederile art. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, conform cărora consumatorul este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Ca atare, pentru aprecierea calităţii de consumator, este relevant criteriul scopului pentru care a fost încheiat contractul respectiv, iar nu situaţia subiectivă a persoanei respective, aspect subliniat şi de jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest sens, este relevantă cauza C-269/95, Francesco Benincasa împotriva Dentalkit S.R.L., unde Curtea de Justiţie a Uniunii Europene defineşte criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea calităţii de consumator (paragrafele 15-18).

Astfel, pentru determinarea unei competenţe exclusive, noţiunea de consumator trebuie interpretată în mod restrictiv, prin referire la poziţia persoanei respective într-un anumit contract, în raport cu natura şi finalitatea acestuia, iar nu cu situaţia subiectivă a persoanei menţionate, una şi aceeaşi persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi operator economic în cadrul altor operaţiuni. Aşadar, numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, se pretează aplicării dispoziţiilor excepţionale reglementate în favoarea consumatorului.

De asemenea, Curtea subliniază faptul că protecţia acordată consumatorilor nu se justifică în cazul unei activităţi profesionale, fie ea şi una viitoare, având în vedere că natura profesională a activităţii nu este înlăturată de caracterul viitor al acesteia.

O altă cauză a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevantă pentru determinarea calităţii de consumator este C-110/14 Horaţiu Ovidiu Costea împotriva Volksbank România S.A. În această cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost chemată să interpreteze noţiunea de consumator în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În sensul acestei directive, consumator înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale. Curtea subliniază că este vorba despre o noţiune obiectivă şi funcţională, a cărei manifestare depinde de un singur criteriu: încadrarea actului juridic specific în domeniul activităţilor aflate în afara activităţii profesionale (paragraful 28). Cu alte cuvinte, ceea ce interesează din perspectiva consumatorului, este scopul contractului încheiat, iar nu calitatea personală a părţii.

Astfel, atât la nivelul reglementărilor naţionale, cât şi al celor unionale, esenţial pentru aprecierea calităţii de consumator este scopul contractului încheiat, verificare ce trebuie realizată in concreto cu privire la contractul asupra căruia poartă litigiul, fiind lipsită de relevanţă situaţia personal a celui ce tranzacționează, una şi aceeaşi persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi operator economic în cadrul altor operaţiuni.

Aplicând criteriile mai sus analizate la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că pârâtul C a semnat contractul de agenție nr. 78 din 07 aprilie 2022 în calitate de administrator al pârâtei S.C. B S.R.L. în virtutea căreia şi-a asumat obligaţia de a răspunde ca fidejusor, garantând personal executarea obligațiilor societății asumate față de reclamanta S.C. A S.R.L.

Aşadar, contractul încheiat are în vedere prestarea unei activităţi profesionale, iar pârâtul persoană fizică a participat la încheierea acestui act juridic acţionând ca un profesionist, în scopul derulării activităţii economice de către societatea al cărei reprezentant legal este.

Este lipsit de relevanţă faptul că pârâtul este persoană fizică din moment ce la încheierea contractului dedus judecăţii, scopul acestuia privea, în mod direct, o activitate profesională, chiar şi viitoare, aspect evidenţiat şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-269/95, Francesco Benincasa împotriva Dentalkit S.R.L.

Prin urmare, pârâtul persoană fizică nu are calitatea de consumator în sensul definit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În altă ordine de idei, este de remarcat că părţile au stipulat la pct. 15.5 din contract o clauză atributivă de competenţă exclusivă, potrivit căreia „orice dispută izvorâtă în legătură cu prezentul contract sau anexele sale va fi rezolvat amiabil, iar, dacă nu este posibil, orice litigiu va fi dedus judecăţii instanţelor competente de la sediul organizatorului‟.

Se impune, în acest context, precizarea că această clauză poate primi eficiență în limitele în care părțile pot deroga de la dispozițiile de drept comun, respectiv numai în ceea ce privește criteriul teritorial al instanței competente, atunci când nu este vorba despre o competență exclusivă, iar nu și de la normele de ordine publică ce reglementează competența materială, criteriu ce nu este lăsat la alegerea părților.

Astfel, clauza precitată concordă cu prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: „părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă‟, având în vedere că prin demersul judiciar inițiat reclamanta invocă o pretinsă neexecutare a obligațiilor asumate contractual.

Din perspectiva reglementării procesual civile, clauza atributivă supusă analizei este validă, litigiul părţilor având drept cauză răspunderea contractuală, nefiind incidente normele de competenţă teritorială exclusivă reglementate în art. 117 - 121 C. proc. civ.

În consecinţă, ipoteza de excludere prevăzută de art. 126 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reţinută la verificarea competenţei teritoriale din moment ce procesul iniţiat nu are natura unui litigiu specific materiei protecţiei consumatorilor.

Totodată, părţile nu au contestat această convenţie şi nici înscrisul sub semnătură privată care o materializează, sens în care Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ. sunt pe deplin incidente în cauză, cerinţele aplicării acestui articol fiind îndeplinite.

Cum, în conformitate cu prevederile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate, Înalta Curte reţine că necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., iar în toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Totodată, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., „Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii”, iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că: „Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii”.

Or, în speţă, litigiul nu atrage o competenţă teritorială de ordine publică, ci o competenţă relativă/de ordine privată, pe care doar pârâţii puteau să o invoce în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., iar sesizarea Judecătoriei Buftea a fost făcută în acord cu alegerea de competenţă a părţilor, stabilită prin clauza inserată la art. 15.5 din contractul de agenţie nr. 78 din 07 aprilie 2022, care derogă de la regula de drept comun, clauza atributivă stabilind o competenţă teritorială exclusivă, respectiv cea de la sediul organizatorului, obligatorie în favoarea instanţei determinate de părţi. Prin urmare, aceasta devine competentă a soluționa cauza ca urmare a învestirii sale de către reclamantă, neputând invoca necompetența din oficiu, întrucât prin lege s-a urmărit ca excepţia necompetenţei teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu şi la aprecierea instanţei.

Pe cale de consecinţă, date fiind prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din acelaşi cod, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, Secția civilă, urmând să dispună în acest sens pe calea prezentului regulator de competență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, Secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.