Cassation appeal declared null for failure to allege specific cassation grounds and for impermissibly re-examining merits of a prior final tax judgment in a judicial error compensation claim.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la data de 24 martie 2023 pe rolul Tribunalului Vaslui, Secţia civilă sub nr. x/89/2023, reclamanta S.C. A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de lei 28.547 lei daune materiale ca urmare a pronunţării deciziei civile nr. 201/23.03.2022 a Curţii de Apel Iaşi, precum şi cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vaslui, Secţia civilă, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1019 din 12 octombrie 2023, Tribunalul Vaslui, Secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect „pretenţii-daune materiale” formulată de reclamanta S.C. A S.R.L., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în apel:

Prin decizia nr. 205 din 27 mai 2024, Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1019 din 12 octombrie 2023, pronunţate de Tribunalul Vaslui, Secţia civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 205 din 27 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a I-civilă, la 14 ianuarie 2025, sub nr. x/89/2023*, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. x, care, prin rezoluţia din 22 ianuarie 2025, a constatat următoarele: cererea de recurs a fost înregistrată la 09 august 2024 pe rolul Secţiei a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; cererea de recurs a fost comunicată intimatului la 02 septembrie 2024 potrivit dovezii de comunicare aflate la fila 20 din dosarul de recurs aflat pe rolul Secţiei a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; prin rezoluţia instanţei s-a stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru aferentă cererii de recurs la suma de 730,71 lei, raportat la suma de 28.547 lei reprezentând cuantumul daunelor materiale la care a fost obligat pârâtul prin sentinţa primei instanţe, soluţie menţinută prin decizia recurată; recurenta-reclamantă a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanţă (100 lei şi 631 lei) potrivit dovezilor aflate la filele 8 şi 17 ale dosarului de recurs aflat pe rolul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; prin încheierea nr. 2296 din 10 decembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă s-a dispus declinarea competenţa de soluţionare a cererii de recurs în favoarea Secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; la 13 ianuarie 2025, intimatul-pârât a depus întâmpinare, astfel că s-a dispus comunicarea acesteia cu menţiunea de a depune răspuns la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, urmând ca recurentul-petent să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia de la dosar.

II.1. Motivele de recurs:

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta S.C. A S.R.L. a arătat că în urma controlului inspecţiei fiscale efectuat în perioada 08.07.2019-26.07.2019, cu referire la perioada verificată (01.01.2014-31.12.2018), ce a vizat baza de impunere, declarațiile fiscale în corelație cu evidenţa contabilă, îndeplinirea obligațiilor de către contribuabil, a fost emis raportul de inspecţie fiscală din 26.09.2019 şi decizia de impunere nr. 10279/26.07.2019 privind creanţele datorate bugetului local.

A menţionat că prin sentinţa civilă nr. 327/CA/04.11.2021, pronunţată în dosarul nr. x/89/2019, Tribunalul Vaslui a anulat în parte raportul de inspecţie financiară nr. 10278/26.07.2019 şi decizia de impunere nr. 10279/26.07.2019, pentru sumele care depășesc suma de 6.453 lei, păstrând decizia de impunere pentru obligațiile fiscale reprezentând debit impozit clădiri: pentru anul 2014 - 2171 lei; pentru anul 2015 - 2.171 lei şi pentru anul 2016 - 2.111 lei, cu obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 3.948 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A precizat că prin decizia civilă nr. 201/23.03.2022, Curtea de Apel Iaşi a admis recursul declarat de recurenta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Negrești împotriva sentinţei civile nr. 327/C A/2021 a Tribunalului Vaslui, pe care a casat-o în parte şi în rejudecare a respins contestația formulată de S.C. A S.R.L.

A susținut că decizia pronunţată în recurs de către Curtea de Apel Iaşi are la bază o eroare judiciară ce rezultă din aplicarea greşită a unei norme care nu era în vigoare la data analizată, arătând în acest sens că în calcule s-a aplicat o dispoziţie legală valabilă pentru anul 2016 şi nu pentru anii 2014-2015, acesta fiind motivul pentru care a sesizat Tribunalul Vaslui cu prezenta acţiune formulată în baza Legii nr. 303/2004.

A considerat că această eroare de calcul are valenţa unei erori judiciare cu consecinţe extrem de grave pentru patrimoniul societăţii recurente, întrucât prin calculul expertului s-a majorat impozitul datorat pentru 2014 şi 2015 cu peste 12.000 lei, fiind inechitabil să se calculeze impozitul datorat pentru aceşti ani în cazul clădirii nereevaluate în condițiile în care, pentru aceeaşi ani, toţi contribuabilii au achitat impozitul conform legii aplicabile la acea dată.

Astfel, instanţa de recurs şi-a motivat soluţia pe o altă bază de calcul decât cea indicată de textul de lege cu trimitere la propria declaraţie şi înlăturarea raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, raţionament pe care recurenta-reclamantă îl găseşte greşit, de vreme ce instanţa de recurs nu putea să aibă în vedere o altă bază de calcul decât cea stabilită de legiuitor chiar dacă contribuabilul ar fi făcut o declaraţie de impunere cu altă sumă.

Indiferent de declaraţia de impunere a contribuabilului raportarea/baza de calcul este stabilită de lege, astfel încât autoritatea locală chemată să stabilească impozitele are repere clare de stabilire a impozitului datorat, nu în mod aleatoriu.

Cu alte cuvinte, rigoarea calculului în stabilirea impozitului şi a bazei corecte de calcul a acestuia nu sunt lăsate la aprecierea discreţionară a autorităţii locale, aspect care pare să fi fost validat incorect de către instanţa de recurs, aplicându-i astfel un „tratament preferenţial”, cu obligarea achitării unui impozit nedatorat şi mult mai mare decât impozitele datorate de alţi contribuabili aflaţi în situaţii similare cu recurentul.

De altfel, nu este cu putinţă ca fiecare contribuabil să-și evalueze, după propria pricepere, bunul supus impozitării, iar autoritatea locală să stabilească impozitul pe baza declaraţiei de valoare a contribuabilului. O astfel de ipoteză este exclusă cu desăvârşire şi orice altă interpretare dată acestei situaţii nu reprezintă decât o nesocotire a dispoziţiilor stabilite de legiuitor.

În altă ordine de idei, înlăturarea expertizei contabile de către instanţa de recurs este o altă eroare menită să justifice soluţia nelegală cât timp interpretarea dată de specialist (expert contabil) normei fiscale este corectă, curtea de apel nefiind în măsură să combată această interpretare decât prin „înlăturarea probei” fără justificare.

Chiar dacă expertul nu are căderea de a interpreta norma fiscală din punct de vedere juridic, opinia motivată şi legală a acestuia se impunea a fi reţinută câtă vreme este în acord cu dispoziţia legală în materie.

Recurenta a mai susţinut că nu se regăsesc în sentinţa apelată justificări legate de aplicarea unei alte dispoziţii legale decât cea în vigoare la data controlului şi care se impunea a fi aplicată situaţiei date, redând conţinutul art. 253 alin. (6 ind. 1) din Legea nr. 571/2003 (aplicabil până la 31.12.2015) care prevede modul de calcul al impozitului datorat de persoanele juridice, conform căruia, pentru impozitul datorat în anii 2014 şi 2015, se are în vedere valoarea de inventar a clădirii, înainte de prima evaluare.

Or, prima evaluare s-a făcut în decembrie 2007, ceea ce înseamnă că valoarea de inventar anterioară acestei date este de 30.963 lei, valoare care reprezintă baza de calcul pentru impozitul datorat în anii 2014 şi 2015.

Deşi, instanţa de recurs a reţinut corect dispoziţiile legale, făcând trimitere la art. 253 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 571/2002, a greşit în privinţa sumelor datorate, întrucât s-a raportat la valoarea de inventar de 40.375 lei rezultată din raportul de evaluare şi valoarea de inventar de 51.388 lei rezultată din declaraţia făcută în 27 aprilie 2009.

Însă toate aceste valori ale imobilului sunt ulterioare primei evaluări şi nu pot constitui baza de calcul pentru impozitul datorat în anii 2014 şi 2015, situaţia fiind diferită pentru anul 2016 când legea a suportat modificări.

O altă eroare pe care a făcut-o instanţa de recurs se referă la procentul aplicat pentru calculul impozitului la clădirile nerezidențiale, arătând că, potrivit art. 253 C. fisc. valabil pentru anul 2014 şi 2015, cota de impozit se stabileşte prin hotărâri ale consiliului local.

Astfel, prin H.C.L. nr. 39/19.07.2013 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru anul 2014 şi H.C.L. nr. 25/16.05.2014 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale se stabileşte un procent de 10% pentru clădirile nereevaluate.

În mod corect instanţa de fond a considerat că acest procent se aplică în cazul său, după cum s-a aplicat tuturor contribuabililor din oraşul Negreşti, însă instanţa de recurs, în rejudecare, a apreciat că apelanta nu a cerut în mod expres aplicarea procentului mai favorabil, acesta fiind motivul pentru care se aplică procentul de 30% şi nu cel prevăzut în hotărârile consiliului local.

Atunci când a argumentat cuantumul sumei de 51.388 lei, instanţa de recurs a invocat articole de lege aplicabile clădirilor reevaluate şi a stabilit procentul aplicat sumei impozabile prevalându-se de articole pentru clădiri nereevaluate.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 13 ianuarie 2025, prin poştă, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, a făcut referire la dispoziţiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor care reglementează atribuţiile pe care Ministerul Finanţelor le poate îndeplini pentru Statul Român, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa organelor de justiţie, precum şi în alte situaţii în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

În speţă, faţă de cererea reclamantului, Statut Român, prin Ministerul Finanţelor nu poate răspunde în calitate de pârât prin raportare la dispoziţiile art. 221, art. 222, art. 223 alin. (1), art. 224 alin. (1) C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

A precizat că răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor este o răspundere directă, limitată, însă, doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare, neputându-se interpreta că acesta are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, răspundere ce se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, dar şi pe ideea de garanţie şi risc al activităţii, fiind deci o răspundere obiectivă.

În prezenta cauza nu sunt întrunite cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa prejudiciului, fapta ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate. În materia despăgubirilor civile s-a decis ca o cerere în pretenţii pentru daune, indiferent dacă ar constitui o reparaţie simbolică sau o compensare veritabilă, trebuie să specifice natura daunei pretinse în relaţie cu condiţia culpabilă imputată instituţiei/ autorităţii.

De asemenea, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 C. civ. şi care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale, actori incubit onus probandi, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat, dacă acesta este dovedit.

A menţionat că reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare, pentru care poate fi angajată răspunderea Statului este art. 538-541 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţie care statuează că Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile produse prin erori judiciare.

Răspunderea statului este o răspundere obiectivă şi directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi nu una subiectivă, bazată pe o culpă în supravegherea statului.

A considerat că decizia civilă nr. 205 din 27 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi este temeinică şi legală sub toate aspectele, întrucât instanţa de apel în mod corect a reţinut că nu a avut de analizat prin decizia nr. 201/2023, cuantumul cotei de impozitare aplicată în condiţiile în care criticile privind cota aplicată nu au fost indicate în contestaţia administrativă formulată şi nici în faţa primei instanţe de contencios administrativ fiscal potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., iar recurenta-reclamantă nu a făcut dovada faptului că i s-a încălcat un drept de către intimatul-pârât pentru atragerea răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 1357 C. civ.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: „Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare‟, se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 24 martie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 22 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată la 23 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză, termen le care instanţa a rămas în pronunţare, cu prioritate, asupra excepţiei nulităţii recursului, invocată din oficiu.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Interpretarea acestor prevederi legale impune concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea recurată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

În consecinţă, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, iar instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunţate în apel prin raportare la soluţia adoptată şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea lor în motivele de casare strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., în caz contrar intervenind sancţiunea nulităţii recursului.

În speță, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L. nu a invocat prin intermediul cererii de declarare a căii extraordinare de atac niciunul dintre motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., preluând într-o manieră fidelă conţinutul cererii de apel prin care a susţinut că decizia civilă nr. 201 din 23 martie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/89/2019, este rezultatul unei erori judiciare în sensul dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, ca urmare a aplicării greşite a unei norme care nu era în vigoare la momentul stabilirii bazei de calcul a impozitului datorat pentru anii 2014-2015, făcând trimitere în acest sens la dispoziţiile art. 253 alin. (6) şi (6 ind. 1) din Legea nr. 571/2003, aplicabile până la 31 decembrie 2015, şi nici nu a dezvoltat în concret critici care să permită încadrarea lor în vreunul dintre motivele de nelegalitate menţionate, necombătând cu nimic argumentele reţinute de către instanța de apel în fundamentarea soluţiei adoptate.

Or, răspunzând criticilor formulate în apel, curtea de apel a validat raţionamentul primei instanţe, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în vederea acordării despăgubirilor materiale ca efect al erorii judiciare pretins a fi fost săvârşită prin decizia civilă nr. 201 din 23 martie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/89/2019, din moment ce acest text de lege condiţionează acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, printre altele, de existenţa unei încălcări evidente a dispoziţiilor de drept material.

Astfel, verificând modalitatea de stabilire a bazei de calcul a impozitului pe clădiri datorat de recurenta-reclamantă în cuantum de 51.388 lei, pe anii 2014-2016, cu indicarea elementelor de fapt şi a probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a concluzionat că raţionamentul expus în considerentele deciziei civile nr. 201 din 23 martie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia contencios administrativ şi fiscal nu reflectă o contrarietate evidentă între norma pretins încălcată şi soluţia judiciară, partea urmărind prin neregula reclamată, în realitate, repunerea în discuţie a aceleiaşi problematici, cu mult peste termenul de contestare, asupra căreia s-a statuat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În legătură cu o altă eroare judiciară pretinsă de recurenta-reclamantă în legătură cu procentul aplicat pentru calculul impozitului la clădirile nerezidenţiale, instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, că susţinerea vizând acest aspect a fost invocată pentru prima dată în calea de atac astfel că nu se impune a fi analizată în considerarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ.

Pe de altă parte, legat de respectarea limitelor învestirii stabilite de reclamantă, a apreciat că instanţa de recurs nu a avut de analizat, prin decizia civilă nr. 201/2023, cuantumul cotei de impozitare aplicată de vreme ce criticile cu acest obiect nu au fost invocate pe calea contestaţiei administrative şi nici prin intermediul cererii de chemare în judecată, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., iar modificarea ulterioară a obiectului acesteia cu invocarea unui nou motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate în cauză ar fi presupus existenţa unui acord expres al părţii adverse ceea ce nu rezultă din actele dosarului.

Cu toate acestea, prin redarea criticilor în cadrul recursului, similare celor precizate în cererea de apel, recurenta-reclamantă tinde la a provoca o reexaminare a fondului cauzei, chestiune incompatibilă cu structura recursului, în cadrul căruia nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale procedurii judiciare, ci legalitatea soluţiei adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţă de apel.

Or, așa cum s-a arătat deja, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică evidenţierea greşelilor imputate instanţei de apel, cu referire la raţionamentul expus în justificarea soluţiei adoptate, respectiv o minimă argumentare a criticilor în drept, condiţie pe care cererea de recurs formulate de reclamantă nu o îndeplineşte.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în esență, criticile deduse judecății vizează mai degrabă dezlegările instanței de recurs din cuprinsul deciziei pronunțate în dosarul nr. x/89/2019, recurentul exprimând prin intermediul acestora opinia personală cu privire la modul în care litigiul anterior ar fi trebuit să fie soluționat.

Or, în cadrul prezentei căi de atac nu poate fi reevaluată soluția adoptată de instanța de contencios administrativ prin decizia nr. 201/2023, instanțele fiind chemate, în cauza de față, să stabilească, doar, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului ca urmare a săvârșirii unei erori judiciare în sensul pe care recurentul îl dă acestei noțiuni prin raportare la datele speței.

Simpla afirmare a împrejurării că raționamentul instanței de apel este eronat, urmată de solicitarea de a se reanaliza probele și situația de fapt nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea trebuie să fie legată de legea aplicabilă litigiului iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză, cu atât mai puțin a de chestiuni care au făcut obiectul judecății în litigiul anterior, soluționat definitiv.

Totodată, se constată că afirmaţia potrivit căreia instanţa de recurs a aplicat în mod diferenţiat dispoziţiile legale în argumentarea cuantumului sumei de 51.388 lei, în legătură cu suma impozabilă pentru clădirile neevaluate şi procentul aplicat acestei sume pentru clădirile nereevaluate, a fost invocată pentru prima dată în recurs, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Norma legală menţionată consacră legislativ regula căii de atac formulate omisso medio, potrivit căreia recursul nu se poate exercita fără să se fi uzat de calea apelului (desigur când aceasta este deschisă de lege, aşa cum este cazul în speţă) şi stabileşte că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Prin urmare, aşa cum recursul nu se poate exercita fără să se fi uzat de calea apelului, tot astfel în recurs nu se pot invoca, omisso medio, motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. şi că, în cauză, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să constate nul recursul declarat de reclamanta S.C. A S.R.L. împotriva deciziei nr. 205 din 27 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta S.C. A S.R.L. împotriva deciziei nr. 205 din 27 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.