Hospital malpractice appeal null for failing to formulate cassation grounds distinct from factual re-evaluation of nosocomial infection liability

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, Secţia I civilă sub nr. x/105/2022, reclamanţii A, B (născută C) şi D au chemat în judecată pe pârâtul Spitalul E Ploiești, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună, conform prevederilor art. 1357 C. civ. raportat la prevederile art. 1373 C. civ. şi art. 1381 - 1392 C. civ. şi a Legii malpraxis-ului nr. 95/2006, republicată, a deciziei nr. 1982 din 8 octombrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție şi a O.U.G. 80/2013, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale şi morale cuvenite pentru repararea prejudiciului cauzat de decesul mamei lor din 02 noiembrie 2020, respectiv: a) daune materiale: 50 000 lei; b) daune morale: 100.000 euro pentru fiecare dintre reclamanţi.

La data de 04 mai 2022, pârâtul Spitalul E Ploiești a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva numitei S.C. F S.A., prin care a solicitat instanţei ca, în cazul admiterii acţiunii reclamanţilor, să dispună obligarea celui chemat în garanţie la plata în solidar cu pârâtul a sumelor reprezentând daune materiale şi morale.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Prahova, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 563 din 19 aprilie 2023, Tribunalul Prahova, Secţia I civilă a respins acţiunea formulată de formulate de reclamanţii A, B (născută C) şi D, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul E Ploiești, ca fiind neîntemeiată. Totodată, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, ca fiind rămasă fără obiect.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploiești, în apel:

Prin decizia nr. 970 din 13 iunie 2024, Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii D, A şi B, împotriva sentinţei civile nr. 563 din 19 aprilie 2023, pronunţate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-pârât Spitalul E Ploiești şi intimata-chemată în garanţie S.C. F S.A., prin lichidator judiciar G Filiala Cluj.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 970 din 13 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă, au declarat recurs reclamanţii A, B și D.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, la 19 noiembrie 2024, sub nr. x/105/2022, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. x care, prin rezoluţia din 25 noiembrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ.; în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenții-reclamanți datorează, în solidar, taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 lei față de invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținând, totodată, că taxa judiciară de timbru a fost achitată conform dovezii aflate la fila 15 din dosar.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenții-reclamanți A, B și D au solicitat admiterea recursului și anularea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată precum și a cererii de chemare în garanție formulate de pârâtul Spitalul E Ploiești, cu cheltuieli de judecată în fond și recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel, neținând cont de efectul devolutiv al apelului, a apreciat că nu este necesar să verifice toate motivele de apel invocate şi condiţiile răspunderii civile delictuale, de vreme ce s-a referit la doar la unul dintre aceste motive pe care l-a considerat ca fiind neîntemeiat.

Au mai arătat că instanța de apel s-a subrogat medicilor din sistemul de sănătate considerând că niciun test Covid nu este sigur şi că tot ceea ce s-a întâmplat în timpul pandemiei de Covid 19 nu este real. Astfel, referindu-se la raportul medico-legal unde se specifică data debutului bolii ca fiind 20 octombrie 2020, a reținut că data este necontestată, la 8 zile de la internarea în spital, și că testele negative efectuate la data de 12 octombrie 2020 nu sunt bune, deci toate persoanele testate negativ sunt de fapt pozitive, deși în spital s-au respectat toate regulile instituite de Ministerul Sănătăţii prin protocoalele specifice.

Au precizat că, în ancheta epidemiologică efectuată în Spitalul E Ploiești, a reieşit că după întoarcerea de la încercarea de mutare în alt spital s-a mai îmbolnăvit o singură persoană din salon, dar nu s-a efectuat anchetă epidemiologică în vechiul salon, unde nu s-a îmbolnăvit nimeni, context în care se pune întrebarea unde s-a îmbolnăvit pacienta H.

Conform protocoalelor medicale specifice infecţiei Sars-cov-2 Covid 19, perioada de incubare este 2-14 zile, verificarea îmbolnăvirii în spital se efectuează periodic, la maxim 5 zile, iar toate testele pacientei H au fost negative până în 28 octombrie 2020, medicii legişti stabilind că debutul bolii pacientei H a fost la 20 octombrie 2020, adică în spital.

Or, luând în considerare starea de sănătate precară a pacientei, în ipoteza în care ar fi contractat virusul Sars Cov2 înainte de internarea în spital, aceasta ar fi ajuns într-o stare critică mult mai repede, nu după două săptămâni de la internare, ţinând cont şi de faptul că la 29 octombrie 2020 pacienta era deja intubată, ceea ce înseamnă că boala a evoluat extrem de repede.

Au menţionat că instanța de apel nu a analizat motivele prin care au adus critici sentinței Tribunalul Prahova, iar referitor la situaţia dedusă judecăţii a apreciat că reclamanţilor le revine obligaţia legală de a dovedi că mama acestora a decedat de Sars Cov2 - Covid 19 în urma îmbolnăvirii din spital.

Or, în motivele de apel s-au referit la faptul că instanţa de fond nu a ţinut cont de raportul medico-legal nr. 621 din 30 septembrie 2022 efectuat de către I.M.L. Ploieşti, care a reţinut la pagina 2 că fișa UPU la internare nr. 54298 din 12 octombrie 2020 a arătat că diagnosticul este de insuficienţă renală cronică, însă instanța de fond a reținut în mod eronat că la internare pacienta H a avut bronhopenumonie, întrucât una dintre cauzele decesului este bronhopeumonie pe fond Sars Cov 2 Covid 19, deși la la internare testul a fost negativ. Abia în 28 octombrie 2020. pacienta a fost diagnosticată cu bronhopeumonie pe fond Sars Cov 2 Covid 19, testul fiind pozitiv, la aceeași dată.

Mai mult, la pagina 7 a raportului sunt constatate cauze morbide anterioare: insuficienţă renală, diabet zaharat tip II, obezitate, etc., nu bronhopneumonie, iar la pagina 7 s-a menționat că perioada de incubare pentru Covid-19 este estimată a fi între 2 şi 14 zile, susținând că internarea a avut loc la 12 octombrie 2020 şi testarea pozitivă a avut loc în 28 octombrie 2020, cu mult peste cele 14 zile.

Au arătat că la capitolul Concluzii este specificat că infecţia virală ar fi putut contribui la producerea decesului, dar fără legătură cu boala sau stările morbide care l-au provocat (bronhopeunonia a cărei patologie este bacteriană, etc).

Așadar, concluziile instanței de fond sunt negate de raportul medico-legal și nesusținute de dovezile administrate în cauză.

În suplimentul la raportul de expertiză din 27 ianuarie 2023, la pagina 4, s-a precizat faptul că data debutului bolii a fost în 20 octombrie 2020, la 8 zile de la internare, ceea ce relevă faptul că pacienta s-a îmbolnăvit în spital, iar cauza decesului a fost bonhopneumonie în contextul infecţiei cu Sars Cov2, acesta fiind motivul pentru care Spitalul Judeţean de Urgenţă a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie a asigurătorului său.

După cum au susținut prin acțiune, mama acestora a fost internată fără să fie infectată cu virusul Sars Cov2, aspect confirmat de analizele efectuate de către Spitalul Judeţean de Urgenţă la momentul internării. Deși nu a ţinut cont de evoluţia cronologică a evenimentelor, raportul de expertiză medico-legală nr. 621 din 30 septembrie 2022, la pagina 6, ultimul paragraf, a reținut că defuncta H a fost mutată pe secţia de nefrologie din locaţia Buna Vestire, ulterior fiind relocată în Secţia Interne II, fără a menționa data relocării. Abia prin suplimentul la acest raport s-a menţionat şi data în care H a fost mutată, respectiv 15 octombrie 2022, precum și debitul bolii la 20 octombrie 2020, la multe zile după ce a fost internată în spital.

Cert este faptul că în 28 octombrie 2020, aceasta a fost retestată şi confirmată pozitiv cu virusul Sars Cov2.

Conform raportului de expertiză, cât şi a întâmpinării, pe secţia de nefrologie, unde pacienta a stat internată în perioada 12 octombrie 2020-15 octombrie 2020 nu s-a efectuat ancheta epidemiologică şi nici personalul care a trasferat-o pe pacientă până în locaţia Buna Vestire şi înapoi nu a fost testată, motiv pentru care planează o suspiciune asupra acestor persoane. Când a fost internată pe secţia Interne II a fost iarăşi testată, rezultatul fiind negativ.

Conform suplimentului la raportului de expertiză, la pagina 8, nu a existat niciun contact direct în perioada 12-15 octombrie 2020, pe secţia de nefrologie, 1 pacient fiind pozitivat pe secţia Interne II în data de 01 noiembrie 2020, ceea ce relevă că în perioada în care pacienta H a stat internată pe secţia de nefrologie nu era infectată, întrucât în acel salon nu s-a îmbolnăvit nimeni, ulterior mutată (posibil moment în care s-a îmbolnăvit pacienta) pe secţia interne II, unde deja infectată este posibil să mai fi îmbolnăvit şi pe altcineva sau unde s-a infectat, pentru că aici s-a mai pozitivat cineva. Același supliment precizează, la capitolul Concluzii, că decesul numitei H este bronhopneumonie în contextul infecţiei Sars Cov2.

În plus, peste infecţia cu Sars Cov2, medicii de la Spitalul Judeţean de Urgenţă au hotărât să îi administreze pacientei care avea insuficienţă renală severă fraxiparina, deşi acest medicament este contraindicat în această afecțiune.

Toate aceste cauze au dus la decesul pacientei H, care a fost internată pe secţia de nefrologie cu insuficiență renală severă fără nici o legătură cu bolile de plămâni, nefiind tratată de la internare până în 28 octombrie 2020 pentru afecţiuni bronşice.

Referitor la îndeplinirea cumulativă a condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, recurenții-reclamanți au arătat că fapta ilicită imputabilă spitalului constă în faptul că infectarea cu Sars Cov 2 a mamei acestora s-a produs pe durata spitalizării, întrucât personalul medical nu a respectat protocolul impus de pandemie, ceea ce a dus la decesul acesteia fie prin tratarea acesteia, fie prin transferul acesteia la secţia Buna Vestire şi înapoi.

În ceea ce privește prejudiciul, făcând trimitere la definiția dată noțiunii în doctrină și la aspectele luate în considerare de către reglementările Consiliului Europei privind reparația daunelor morale, recurenții-reclamanți au evidențiat suferința generată de decesul mamei, singurul părinte rămas în viaţă.

Cu privire la legătura de cauzalitate, recurenţii-reclamanţi au considerat că aceasta este dovedită prin actele medicale depuse la dosar unde se menționează că la 12 octombrie 2020, testul Covid era negativ și la 28 octombrie 2020, testul Covid era pozitiv, iar raportul de expertiză medico-legal nr. 621 şi suplimentul la raport clarifică momentul debutului bolii ca fiind 20 octombrie 2020.

Referitor la existența culpei în desfăşurarea actului medical, respectiv malpraxisul, au arătat că aceasta rezultă din faptul că mama acestora s-a infectat în spital, infectare care a dus la decesul acesteia. Deşi rapoartele de expertiză medico-legale menționează că s-au respectat toate regulile de siguranță și protocol cerute de pandemie, totuşi nu există date certe, câtă vreme îmbolnăvirea pacientei s-a produs în cadrul spitalului.

Referindu-se la art. 1381 alin. (1) - (3) C. civ., art. 1385 alin. (1) - (4) C. civ. şi art. 1357 C. civ., au evidențiat prejudiciul moral reflectat de suferința încercată de pierderea mamei, singurul părinte rămas în viață la acel moment, cu trimitere punctuală la condiţiile în care a fost înmormântată.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât Spitalul E Ploiești a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 563 din 19 aprilie 2023 a Tribunalului Prahova și a deciziei civile nr. 970 din 13 iunie 2024 a Curții de Apel Ploiești.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că instanţa de fond a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar cu privire la respectarea metodologiei în cazul infecţiei Sars Cov2, respectiv identificarea infecţiei, izolarea, ancheta epidemiologică, dezinfecție, stabilirea contacților și a personalului medico-sanitar și auxiliar, recomandările privind limitarea focarului infecţiei și a răspândirii virusului.

Ulterior, instanţa de apel a reţinut că nu există răspundere civilă delictuală, conform prevederilor art. 1357 C. civ., din moment ce nu există o faptă ilicită, precizând că infecţia cu Sars Cov 2 nu este o infecţie nosocomială (intraspitalicească), iar la data internării pacientei era declarată pandemie la nivel global.

Făcând trimitere la prevederile art. 655 alin. (l) şi (2) din Legea nr. 96/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările și completările ulterioare, a precizat că recurenții-reclamanți au avut în vedere la formularea cererii de chemare în judecată ca vinovăţia aparţine în exclusivitate intimatului-pârât, ignorând faptul că îngrijirile medicale sunt acordate de angajaţii acestuia.

Medicul răspunde civil în caz de malpraxis în condiţiile prevăzute de art. 653 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările și completările ulterioare, respectiv în caz de eroare profesională săvârşită în exercitarea actului medical generatoare de prejudicii asupra pacientului, eroare care includ și neglijență, imprudență sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiuniii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament, în caz de depăşire a limitelor competențelor, pentru prejudicii ce decurg din nerespectarea reglementarilor prezentului titlu privind confidenţialitatea, consimţământul informat și obligativitatea acordării asistenței medicale.

Din raportul de expertiză medicală nr. 621 din 30 septembrie 2022 reiese că personalul medical a depus toate diligențele în acordarea îngrijirilor medicale defunctei H, că nu s-au identificat elemente care să arate neglijența sau să întrunească condiţiile unei culpe medicale, că infecţia virală ar fi putut contribui la producerea decesului, fără legătura cu boala sau stările morbide care l-au provocat.

Din suplimentul la raport nr. 1 din 27 ianuarie 2023 la raportul de expertiză medico-legală nu reiese că 20 octombrie 2020 reprezintă data debutului infecţiei cu Sars Cov2, făcând trimitere la starea de sănătate cu care pacienta s-a prezentat la internare şi tratamentul care i-a fost administrat, precum şi la faptul că rezultatele negative nu exclud posibilitatea existentei infecţiei cu Covid 19 ţinând cont de perioada de incubaţie şi debutul simptomelor, persoanele cu vârstă peste 60 de ani, precum şi cele cu comorbidităţi (cum ar fi, hipertensiune arterială, diabet zaharat, boală cronică de rinichi) prezentând un risc mai mare de boală severă.

În ceea ce privește interpretarea rezultatelor, a arătat un rezultat pozitiv indică prezenţa în proba analizată a ARN-ului Sars Cov2, fiind sugestiv pentru diagnosticul Covid-19.

Un rezultat nedetectabil (negativ) indică absenţa în proba analizată a ARN-ului Sars-Cov, însă nu poate fi exclusă prezenţa unei infecţii cu noul coronavirus, având în vedere faptul că rezultatul RT-PCR poate fi influenţat atât de stadiul infecţiei cât şi de calitatea specimenului recoltat. Pacienta prezenta încă de la internare formula leucocitară modificată, cu număr mare de leucocite.

A precizat că din înscrisurile medicale depuse la dosar reiese că persoana decedată s-a prezentat în 12 octombrie 2020 în Unitatea de Primiri Urgențe cu stare generală alterată, fiind internată pe secţia Nefrologie.

Pacienta figura în evidentele secţiei de Nefrologie fiind internată cu diagnosticul de boală cronică renală, diabet zaharat II complicat, nefropatie diabetică, hipertensiune arterială secundar, sindrom anemic în tratament, obezitate. La internare pacienta a prezentat dispnee de repaus, oligurie, edeme periferice mari.

A menționat că recurenții-reclamanți solicită daune materiale în cuantum de 50.000 lei fără să facă dovada acestei sume prin chitanţe, facturi ataşate la cererea de chemare în judecată sau fără să precizeze ce reprezintă această sumă.

Referitor la daunele morale pretinse de către recurenții-reclamanți în cuantum de 100.000 euro pentru fiecare recurent-reclamant, a considerat că acestea sunt exagerate, iar în prezenta cauză nu s-a stabilit un malpraxis, aceștia urmărind decât o îmbogăţire în urma decesului numitei H.

Din foaia de observaţie clinică generală nr. 21995 a pacientei H rezultă că starea generală era alterată de la internare, având în vedere fluctuaţia zilnică a saturaţiei de oxigen, aceasta primind oxigen anterior infectării cu Sars-Cov2.

Ca atare, nu poate fi atrasă nici răspunderea furnizorului de servicii medicale, nici răspunderea civilă a medicilor, având în vedere ca aceştia au depus toate diligențele pentru stabilirea diagnosticului și tratamentul pacientei decedate, însă recurenții-reclamanți trebuie să ia în consideraţie și starea de sănătate anterioară internării numitei H.

Recurenții-reclamanți au invocat eronat în cererea de chemare în judecată răspunderea delictuală indirectă, conform prevederilor art. 1373 C. civ., fără a preciza îndeplinirea cumulativă a celor 4 condiţii, respectiv: existența unui fapt ilicit, a unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptul ilicit și prejudiciu, vinovăţia.

Referitor la prejucidiul suferit, recurenții-reclamanți au solicitat daune materiale nejustificate și daune morale fără să aibă în vedere că pacienta decedată avea în istoric probleme de sănătate care oricând puteau determina decompensarea stării generale și chiar exitus.

Recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada îndeplinirii celor 4 condiţii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale indirecte, respectiv vinovăţia medicului și implicit a furnizorului de servicii medicale, respectiv pârâtul din prezenta cauză.

În concluzie, a solicitat respingerea recursului, ca netemeinic și nelegal, cu consecința respingerii solicitării de acordare a daunelor morale şi materiale.

De asemenea, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie formulată de către intimatul-pârât și obligarea chematei în garanție în solidar cu intimatul-parat la plata daunelor materiale și morale, în ipoteza admiterii recursului.

În cazul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, a solicitat a se avea în vedere că aceasta este o instituţie publică care se finanţează din serviciile medicale prestate, precum și complexitatea cauzei și valoarea obiectului cauzei.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La data de 03 ianuarie 2025, prin poştă electronică, recurenții-reclamanți A, B și D au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Spitalul E Ploiești, prin care au solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie a S.C. F S.A. şi citarea acesteia la sediul arătat în întâmpinarea la cererea de chemare în garanţie, precum şi respingerea întâmpinării, ca neîntemeiată.

Reiterând situaţia de fapt dedusă judecăţii, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ cele 4 condiţii prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a spitalului. În privinţa existenţei faptei ilicite, au arătat că mama acestora a fost infectată cu Sars-cov-2 în timpul spitalizării, întrucât personalul medical nu a respectat protocolul impus de pandemie, infectare care a dus la decesul acesteia, fie prin tratarea, fie prin transferul acesteia la secţia Buna Vestire şi înapoi.

Referitor la prejudiciu, au precizat că suferinţele au fost şi sunt mari, întrucât le-a decedat singurul părinte rămas în viaţă, pierzându-şi astfel ambii părinţi la o vârstă foarte fragedă.

Cu privire la existenţa legăturii de cauzalitate, au precizat că aceasta este dovedită prin actele medicale depuse la dosar, iar vinovăţia sau, în cazul lor, neglijenţa, este dovedită de faptul că mama acestora s-a infectat, infectare care a dus la decesul acesteia, în condiţiile în care rapoartele de expertiză medico-legale, chiar dacă relevă faptul că au fost respectate toate normele cerute de pandemie, nu deţin date certe.

Referitor la repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, recurenţii-reclamanţi au făcut trimitere la art. 1381 alin. (1) - (3), art. 1385 alin. (1) - (4) şi art. 1357 C. civ., reiterând circumstanţele în care a fost înmormântată mama acestora.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: „Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare‟, se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 31 martie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 13 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată la 25 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

În acelaşi sens sunt și dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului legal menționat la pct. 1 - 8.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul de aplicare a legii de către instanța de apel la situația concretă, ele neputând fi formulate sub forma unor susțineri de fapt, din care instanța de recurs să poată deduce anumite aspecte, neprecizate expres de recurent, legate de nelegalitatea hotărârii.

În speță, din analiza cererii de recurs, Înalta Curte constată că, deși reclamanții au invocat ca temei de drept al acesteia dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivarea sa nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest caz de casare a unei hotărâri judecătorești.

Recurenții consideră, în esență, că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în sarcina pârâtului nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite și solicită ca instanța de control judiciar, reanalizând probele administrate în cauză, să stabilească ea însăși situația de fapt și să constate că pârâtul se face vinovat de decesul mamei lor, provocându-le prejudiciul a cărui reparare o solicit.

Or, în mod evident, aceste susţineri nu relevă chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibile de analiză din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci, cel mult, de netemeinicie, circumscriindu-se unor critici referitoare la modul în care instanța de apel a apreciat situația de fapt, a interpretat probele administrate în cauză și, în final, a apreciat asupra existenței faptei ilicite.

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menționat presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. Or, în cauză, recurenții nu au demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci au invocat în mod generic încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fară a indica în concret dispozițiile legale presupus încălcate, referindu-se exclusiv la interpretarea și aprecierea eronată a situației de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, în speță, nu i se poate imputa instanței de apel nici faptul că ar fi omis să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel și că nu ar fi analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, câtă vreme, în realitate, preocuparea principală a instanței exact aceasta a fost, respectiv, de a stabili dacă pârâtul și-a încălcat sau nu vreuna dintre obligaţiile ce îi revenea pe perioada internării mamei reclamanţilor și dacă, astfel, îi poate fi imputată săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală.

Analiza pe care instanța a făcut-o sub acest aspect rezultă cu prisosință din considerentele deciziei atacate.

Astfel, pornind de la susţinerile apelanţilor-reclamanţi potrivit cărora autoarea acestora, H, a decedat în Spitalul E Ploieşti, ca urmare a inacţiunii ilicite a angajaţilor acestei unităţi medicale, care nu au luat măsurile corespunzătoare pentru izolarea şi protejarea pacientei, infectată cu Sars-Cov 2, infecţie instalată în perioada internării şi care ar fi singura cauză a decesului Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și urm. C. civ., menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamanți, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia.

Instanţa de apel s-a raportat la probele administrate în cauză (înscrisuri medicale, raportul de expertiză medico-legală, suplimentul la raport) în raport cu care a constatat că nu s-a dovedit în mod direct faptul pretins, acela că autoarea reclamanților a contractat infecţia cu virusul Sars Cov 2 în perioada internării în Spitalul E Ploiești, apreciind că apelanţii-reclamanţi urmăresc a se da relevanţă probatorie unei prezumţii simple, adică a se deduce că faţă de împrejurarea că la momentul internării, 12 octombrie 2020, testul efectuat nu a indicat prezenţa virusului în organism, în raport de momentul următoarei testări, 28 octombrie 2020, cu rezultat pozitiv şi cu perioada estimată de incubaţie a virusului, între 2 şi 14 zile, infectarea s-a produs în spital, ca rezultat al faptei ilicite a personalului din unitatea medicală, care nu a respectat măsurile igienico-sanitare impuse de starea de pandemie.

Astfel, în concordanţă cu dispoziţiile art. 327 C. proc. civ. în virtutea cărora legiuitorul recunoaşte forţă probantă prezumţiilor, ca probe indirecte, luând în considerare succesiunea evenimentelor așa cum reiese din actele medicale şi din constatările medicilor legişti şi faptele cunoscute invocate de apelanţii-reclamanţi în susţinerea prezumţiei (testul negativ la internare, data de debut a bolii, testul pozitiv şi perioada de incubaţie), instanţa de apel a apreciat că cel puţin una din faptele reclamate are un grad de certitudine redus.

O atare concluzie s-a bazat pe conţinutul buletinul de analize medicale din 12 octombrie 2020, care nu a relevat prezenţa virusului la acea dată în organismul pacientei H, existând posibilitatea unor rezultate fals negative, ce pot fi generate, printre altele, de împrejurarea că proba a fost recoltată foarte devreme sau foarte târziu în evoluţia infecţiei, iar unul sau mai multe rezultate negative nu exclud posibilitatea infecţiei cu Covid 19.

Aşadar, exista posibilitatea ca la momentul prelevării primei probe, în data internării, infecţia cu virusul să se fi instalat deja, iar prelevarea probei foarte devreme în raport cu data infectării să fie cauza unui rezultat fals negativ.

Coroborând această posibilitate cu faptul cert, necontestat în cauză, că boala a debutat la 20 octombrie 2020 cu intervalul perioada de incubaţie a bolii, de până la 14 zile dar şi cu constatările şi concluziile experţilor legişti, potrivit cărora personalul medical a respectat măsurile impuse de pandemie, iar medicaţia a fost una adecvată, instanţa de apel a apreciat că se impune o altă prezumţie decât cea invocată de apelanţii-reclamanţi, anume că infectarea cu virusul s-a produs la o dată anterioară celei corespunzătoare primei testări şi internării pacientei.

În aceste condiţii, a reţinut neîndeplinirea primei condiţii a răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite, împrejurare ce a făcut inutilă analizarea celorlalte condiţii prevăzute de art. 1357 C. civ.

Este adevărat că instanța de apel nu a mai analizat și celelalte condiții referitoare la vinovăție și prejudiciu dar acest lucru nici nu mai era necesar câtă vreme constatarea neîndeplinirii a cel puțin uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale este suficientă pentru a justifica soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților reclamanți, că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, instanța de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Împrejurarea că recurenții sunt nemulțumiți de concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la existența faptei ilicite și, implicit, la imposibilitatea de a se reține răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu echivalează cu aplicarea greșită a normelor de drept material, concluzia curţii de apel fiind rezultatul aprecierii pe care acesta a făcut-o cu privire la toate aspectele de fapt rezultate din probe, apreciere care este o chestiune ce ține de temeinicia iar nu de nelegalitatea deciziei pronunțate și care, în raport de cadrul restrictiv în care poate fi analizat recursul, stabilit prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate face obiect de verificare și reapreciere pentru instanța de control judiciar.

Invocarea ca temei de drept al recursului a unor dispoziții legale nu este suficientă pentru a atrage admisibilitatea recursului în condițiile în care, în motivarea acestuia, nu se regăsesc şi critici de nelegalitate. Prin urmare, textul de lege invocat de reclamanți ca temei juridic al cererii de recurs, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., justifică doar posibilitatea exercitării de către aceștia a căii de atac a recursului împotriva hotărârii instanței de apel, problema admisibilității acestui recurs, însă, nepunându-se în cauză.

Deși recurenţii pretind că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat de ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument invocate de părţi, în mod separate. În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de elementele de fapt ale cauzei, nu se poate stabili săvârşirea de către pârât aunei fapte ilicite, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluţia pronunţată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu, şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deși susțin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenții nu fac nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparație exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor esențiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile din cuprinsul memoriului de recurs nu pot fi subsumate nici motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., astfel că nici din perspectiva acestora nu poate fi exercitat controlul de legalitate asupra deciziei atacate.

Excedează controlului de legalitate al hotărârii atacate și critica prin care recurenții-reclamanți pretind depășirea atribuțiilor instanței de apel în sensul subrogării medicilor din sistemul de sănătate în legătură cu aprecierea rezultatelor testelor Covid, critică menită să impună o analiză a deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care are în vedere situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive.

Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de „exces de putere” ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, or, niciunul dintre argumentele expuse în memoriul de recurs nu relevă o ipoteză susceptibilă de încadrare în acest caz de casare, trimiterile punctuale la mijloacele de probă și la modul în care au fost evaluate circumstanțele cauzei de către instanța de apel demonstrând că, de fapt, recurenţii urmăresc repunerea în discuţie a fondului litigiului cu consecinţa reevaluării situației de fapt și a probatoriului în scopul pronunţării unei soluții diametral opuse celei adoptate în cauză, chestiune incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele invocate de recurenții-reclamanți nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi că nu există nici motive de ordine publică c ear putea fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va constata nul recursul declarat de reclamanţii A, B şi D împotriva deciziei nr. 970 din 13 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii A, B şi D împotriva deciziei nr. 970 din 13 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.