Prescriptive Acquisition of Church Property via Conversion of Precarious Detention to Useful Possession

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a III-a civilă sub nr. x/3/2017 la 20.01.2017, reclamanta Parohia A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin prescripţia achizitivă asupra terenului în suprafaţă de 464,40 mp situat în Bucureşti, B-dul (...), sector 1, şi prin accesiune imobiliară asupra construcţiilor denumite: Capelă (C 2) în suprafaţă de 128,38 mp şi Clopotniţă (C2) în suprafaţă de 4,36 mp.

2.Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 59/17.01.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta Parohia A în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi, pe cale de consecinţă, a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafaţă de 464,40 mp situat în Bucureşti, B-dul (...), sector 1 şi prin accesiune asupra construcţiilor C1 şi C2 - capelă şi clopotniţă în suprafaţă de 118 mp şi respectiv 5 mp. de la aceeaşi adresă.

Prin decizia civilă nr. 545/A/25.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei civile nr. 59/17.01.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/3/2017, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 586/22.03.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia I civilă a admis recursul reclamantei împotriva deciziei nr. 545/A/25.06.2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

3.Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 559/A/11.04.2023, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul pârâtului împotriva sentinţei civile nr. 59/17.01.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/3/2017, ca nefondat.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 559/A/11.04.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea apelului exercitat de acesta.

În susţinerea motivului de recurs, recurentul a arătat că decizia curţii de apel a fost pronunţată cu încălcarea art. 1846, art. 1847, art. 1890 şi art. 1858 alin. (2) C. civ., care configurează juridic o intervertire a detenției precare în posesie utilă.

În mod greşit, a concluzionat instanţa de apel că în perioada ulterioară anului 1961 şi cu caracter de certitudine după anul 1992, terenul în litigiu ar fi fost stăpânit de către intimata-reclamantă, care ar fi întrunit în persoana sa atât elementul material, corpus, cât şi elementul psihologic, animus, stăpânirea bunului fiind exercitată pentru sine, sub nume de proprietar şi nefiind echivocă, pe o durată de peste 30 de ani, fără întreruperi.

În ceea ce priveşte intervertirea detenției precare în posesie utilă şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 1858 pct. 2 C. civ. de la 1864, instanţa de apel s-a raportat la un înscris al Arhiepiscopiei Bucureştilor din anul 1961, prin care s-ar atesta posesia Parohiei A asupra imobilului din Bd (...), deşi la prima instanţă de fond au fost depuse înscrisuri ale Arhiepiscopiei Bucureştilor din anul 1969, respectiv listele de inventariere nr.4 şi nr.5, în care se menţionează cu privire la clădire (capela, clopotniţa şi magazia) că au fost atribuite de Serviciul Juridic al Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor cu nr.7481/1961 (în lista de inventariere nr.4), iar cu privire la teren, la rubrica „Alte indicaţii” se menţionează că „Parohia nu posedă niciun fel de teren”, terenul în litigiu, situat în Bd-ul (...), sector 1, fiind proprietatea Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Chiar dacă raportarea s-ar face la H.G. nr. 53/2008 privind Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (art. 170 pct. 2, solicită a se avea în vedere că acesta se referă la lăcaşuri de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc), odoare şi veşminte bisericeşti, cărţi de ritual, cimitire, etc şi nicidecum la terenuri.

Totodată, în evidenţele instituţiei, întocmite pe bază de declaraţii la nivelul anului 1986, terenul în litigiu figurează ca având posesor de parcelă Departamentul Cultelor, iar nu pe intimata-reclamantă din prezentul litigiu.

Deşi hotărârea instanţei de apel este amplu motivată, şi chiar dacă au fost avute în vedere prevederile HG nr.53/2008, precum şi actele normative adoptate la nivelul anilor 1950, în cauză nu s-a probat intervertirea detenţiei precare în posesie utilă cu privire terenul în litigiu şi implicit, întrunirea condiţiilor cumulative pentru exercitarea unei posesii utile, netulburate, publice, continue şi sub nume de proprietar mai mult de 30 de ani. La momentul introducerii cererii de chemare în judecată (anul 2018) termenul de 30 de ani nu era împlinit, având în vedere că, potrivit evidenţelor fiscale existente la nivelul anului 1992, în perioada anterioară (1951-1992), intimata - reclamantă a avut doar calitate de detentor, iar nu de posesor.

5.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 05.03.2024, intimata-reclamantă a invocat excepţiile nulităţii recursului, pentru netimbrare şi pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii de lungă durată, întreţinerea locaşului de cult şi a terenului aferent demonstrează că posesia s-a făcut sub nume de proprietar, intimata are deschis rol fiscal pentru acest imobil din anul 1951, iar din actele de administrare rezultă că este de notorietate faptul că imobilul şi construcţiile edificate pe acesta aparţin Parohiei A. Din anul intrării imobilelor în posesia intimatei şi până în prezent nicio persoană nu a invocat vreun drept real asupra acestora, iar intimata deţine, de peste 65 de ani, o posesie neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar, desfăşurând activităţi specifice cultului creştin ortodox.

Prin confundarea unor probe, omiterea altor probe, interpretarea defectuoasă a unor acte normative şi scoaterea din context recurentul încearcă să inducă în eroare instanţa de recurs, însă nu poate contrazice dovada dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune al intimatei.

6.Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Intimata-reclamantă a formulat punct de vedere la raport prin care a reiterat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, invocate prin întâmpinare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 15.01.2025, completul de filtru a respins excepţia nulităţii şi excepţia netimbrării recursului pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, invocate de intimata-reclamantă Parohia A.

A admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr.559/A/11.04.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 19 martie 2025, ora 900, completul x, cu citarea părţilor.

II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General, apreciază că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 şi art. 1858 pct. 2 C. civ. din 1864, respectiv, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în sensul că reclamanta nu ar fi dovedit intervertirea detenţiei precare în posesia utilă cerută de lege pentru a uzucapa.

Critica este nefondată şi nu poate fi primită.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1846 C. civ. „Orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii. Posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”, iar conform art. 1847 C. civ. „Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar...”.

De asemenea, dispoziţiile art. 1858 C. civ. normează că „Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri:1.când deţinătorul lucrului primeşte cu bună-credinţă de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului de deţine; 2.când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său; 3.când deţinătorul strămută posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credinţă; 4.când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credinţă.”

Totodată, art. 1890 C. civ. statuează că „Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.”

Pretinzând o aplicare greşită a dispoziţiilor legale antereferite, recurentul-pârât susţine că, în cauză, nu s-a realizat o intervertire a detenţiei precare a reclamantei într-o posesie utilă (nefiind, deci, îndeplinite condiţiile pentru a uzucapa), întrucât din înscrisurile depuse la dosar ar rezulta că terenul în litigiu se afla, la nivelul anului 1969, în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureştilor, că dispoziţiile art. 170 pct. 2 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române se referă la lăcaşuri de cult şi nu la terenuri, că din evidenţele instituţiei recurentului bazate pe declaraţii la nivelul anului 1986 terenul în discuţie figurează în posesia Departamentului Cultelor şi că evidenţele fiscale din perioada 1951-1992 nu demonstrează intervertirea detenţiei precare în posesie utilă.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că, din probele administrate de către instanţele devolutive, care nu mai pot fi analizate sau reapreciate în calea extraordinară de atac a recursului, rezultă că terenul şi construcţiile edificate pe acesta astfel cum au fost descrise de reclamantă prin cererea introductivă de instanţă se află în posesia şi folosinţa sa de peste 30 de ani, fiind stăpânite în toată această perioadă în mod continuu, public, paşnic şi sub nume de proprietar, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1890 C. civ., raportat la art. 1847 din acelaşi act normativ.

Dispoziţiile legale subsumate de către recurentul-pârât cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost în mod just interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, care a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor posesiei exercitate de reclamantă prin conturarea stării de fapt, pe baza probatoriului administrat în litigiul pendinte, în scopul valorificării şi acordării eficienţei juridice în stare de drept, asupra bunurilor în litigiu (teren şi construcţii).

Prin hotărârea recurată s-a statuat, pe baza probelor administrate, cu privire la situaţia de fapt a fiecăruia dintre imobilele pentru care s-a pretins dobândirea dreptului de proprietate, respectiv, terenul în suprafaţă de 464,40 mp situat în Bucureşti, B-dul (...), sector 1 (prin uzucapiune) şi imobilele Capelă, în suprafaţă de 128,38 mp şi Clopotniţă, în suprafaţă de 4,36 mp (prin accesiune imobiliară), constatându-se, în mod corect, că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a uzucapa şi că prezumţia legală instituită de art. 492 C. civ., potrivit căruia „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala lui şi că sunt ale lui până ce se dovedeşte din contră”, nu a fost răsturnată, astfel încât reclamanta devenită proprietar asupra terenului prin uzucapiune, a devenit şi proprietară asupra imobilelor capelă şi clopotniţă, prin accesiune imobiliară artificială.

Înalta Curte reţine că uzucapiunea este mijlocul originar de dobândire a dreptului de proprietate, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru, ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege.

Uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890 C. civ.) operează indiferent de atitudinea proprietarului, important fiind ca cel ce o invocă să exercite o posesie utilă pe această perioadă de timp, fără a fi obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.

Ca efect al uzucapiunii, uzucapantul va fi considerat ca proprietar nu din momentul împlinirii termenului legal al prescripţiei achizitive, ci din momentul în care a intrat în posesia lucrului, uzucapiunea producând efecte retroactive.

Posesia constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun cu intenţia şi voinţa de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca un proprietar.

Astfel, pentru existenţa unei posesii în condiţiile art. 1847 C. civ. este necesar ca cel ce tinde să uzucapeze să dovedească întrunirea elementului material corpus cu cel intenţional animus.

Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpânire şi folosinţă, executate direct asupra bunului, în timp ce elementul intenţional constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar şi se dobândeşte numai în momentul în care cel care are detenţiunea materială a bunului îşi manifestă intenţia de păstra lucrul pentru sine, săvârşind acte pe care numai proprietarul le-ar putea face, care să nu lase vreo îndoială asupra caracterului lor.

În cauză, elementele posesiei exercitate de către reclamantă care au justificat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune au rezultat din înscrisurile depuse la dosar, care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală, dar pe baza cărora instanţa de apel a pronunţat o soluţie conformă dispoziţiilor legale incidente.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că „În referatul întocmit la data de 02 ianuarie 1961 de Arhiepiscopia București se menționează, cu privire la situația juridică a imobilului din Bd. (...), faptul că acest imobil a intrat în posesia Parohiei A pe baza unei repartizări făcută de fostul Oficiu de Închirieri nr. I de pe lângă Comitetul provizoriu al orașului București și că ulterior imobilul a fost transformat în „local de cult” în baza autorizației nr. 951 din 07 mai 1951 emise de Primăria Municipiului București prin diligențele depuse de Arhiepiscopia Bucureștilor și de Parohia A. Se mai arată în acest document că de la data finalizării lucrărilor de transformare și după sfințirea imobilului, respectiv de la data de 10 iunie 1951 și până la data emiterii referatului, imobilul a fost folosit pentru nevoile cultului, „fiind trecut în rolul fiscal al parohiei care a plătit și plătește impozit pe clădiri .”

Cu referire la acest înscris, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că „...respectivul act întocmit de Arhiepiscopia Bucureștilor în anul 1961 poate fi interpretat ca reprezentând o manifestare de voinţă a reclamantei prin care se neagă titlul proprietarului în sensul prevederilor art. 1858 pct. 2 C. civ. de la 1864 și care configurează juridic o intervertire a detenției precare în posesie utilă.”

Recurentul pretinde că instanţa de apel s-a raportat, în mod eronat, la un înscris al Arhiepiscopiei Bucureştilor din 1961, în timp ce potrivit unui alt înscris, provenind de la aceeaşi entitate dar din anul 1969, ar rezulta că reclamanta nu deţinea în posesie terenul în litigiu.

Contrar acestei susţineri, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu şi-a format convingerea în ce priveşte posesia exercitată de reclamantă pentru a uzucapa pe existenţa unui singur înscris, cum este cel la care face trimitere recurentul, ci a analizat toate probele administrate de părţi, pe care le-a coroborat, inclusiv declaraţii de martori şi care au dovedit, în final, o concluzie contrară aşteptărilor recurentului-pârât, dar în acord cu situaţia de fapt dedusă judecăţii şi cu dispoziţiile legale incidente.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că „Intenția reclamantei Parohia A de a se comporta ca un adevărat proprietar asupra imobilului reiese atât din împrejurarea că aceasta nu a achitat, pe parcursul posesiunii exercitate, chirie specifică locațiunii sau alte taxe și impozite percepute de autoritățile locale pentru folosința unui imobil ce se află în proprietatea privată a statului, în acest sens adresa DITL Sector 1 de la fila 23 din dosarul de apel, dar și din faptul înscrierii Capelei și Clopotniței în Lista de inventar a clădirilor şi construcţiilor proprietate şi a înscrierii terenului în Lista de inventar a terenurilor proprietate a Parohiei A, liste de inventar întocmite la data 1 noiembrie 1969 și în care la rubrica ”situația juridică - modul de dobândire a proprietății”, atât terenul cât și capela figurează ca fiind atribuite de Serviciul juridic al Arhiepiscopiei Bucureștilor prin actul nr. 7481/1961, toate aceste demersuri de apropriere a imobilului constituind acte de dispozitie care neagă dreptul apelantului-pârât asupra imobilului în cauză.”

Instanţa de apel a mai reţinut că, potrivit Adresei nr. 234477/08.02.2023, emisă de Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1, a rezultat că „...imobilul situat la adresa poștală Str. (...), sector 1, figurează înregistrat în evidența fiscală cu suprafață totală de 396 mp, pe această suprafață figurând Casa parohială (2 camere) și capela, iar în urma verificării evidențelor fiscale a reieșit că pentru acest imobil a fost plătit impozit pe clădiri în anul 2016 și 2017. De asemenea în aceeași adresă se precizează că pentru acest imobil sunt aplicate scutiri de la plata a impozitului atât pentru teren cât și pentru clădire în procent de 100%, în conformitate cu prevederile art. 456 alin. (1) lit. d), respectiv art. 464 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal.”

În ce priveşte susţinerea recurentului că, la nivelul anului 1986, terenul în litigiu se afla în posesia Departamentului Cultelor, Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel a avut în vedere acest aspect şi a reţinut că „în adresa nr. 165939/14.11.2022 emisă de Primăria Municipiului București-Direcția Patrimoniu-Serviciul Evidență Patrimoniu se menționează că potrivit planului cadastral de la nivelul anului 1986 imobilul cu adresa B-dul (...), sector 1 cu teren în suprafață de 457 mp din care construcții corp A cu un nivel în suprafață de 125 mp figurează ca proprietate religioasă, categoria de folosință ”culte” cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Departamentul Cultelor...”. Însă instanţa de apel a avut în vedere faptul că prin aceeaşi adresă, se menţionează că „...potrivit datelor transmise de Administrația Financiară Sector 1 în anul 1992 Parohia A era înscrisă ca titular de rol fiscal la adresa din B-dul (...) cu suprafața de 396 mp teren în proprietate.”

Înscrisurile depuse la dosar în etapele procesuale anterioare au fost coroborate de către instanţa de apel, cu declaraţiile de martori, persoane care au frecventat Biserica A de peste 60 de ani, şi care au învederat că „...imobilele capelă cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, clopotnița și terenul pe care acestea sunt amplasate, situate la adresa din București, Bd. (...), au fost cunoscute și percepute ca aparținând Parohiei A, fiind folosite în tot acest timp potrivit destinației, parohia comportându-se în tot acest timp ca un proprietar, nefiind niciodată tulburată în posesia sa de către o altă persoană.”

La rândul lor, declaraţiile de martori au fost analizate şi interpretate de către instanţa de apel „în legătură cu extrasele din registrul pentru înscrierea înmormântărilor aferent anilor 1945-2001, registrul pentru înscrierea născuţilor și botezurilor aferente anilor 1950-1975, registrul pentru înscrierea botezaților aferent anilor 1975-2000 și registrul de căsătoriţi aferent anilor 1983-2011, depuse de intimata-reclamantă în apel în completarea probatoriului administrat în cauză...”. Referitor la aceste extrase, instanţa de apel a reţinut că au confirmat „...durata și continuitatea activităţilor bisericești specifice desfășurate în cadrul parohiei.”

Recurentul mai învederează că dispoziţiile art. 170 pct. 2 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Orodoxe Române, text legal menţionat în considerentele deciziei de casare dar şi în cele ale instanţei de apel în rejudecare, se referă la lăcaşuri de cult, iar nu la terenuri.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 170 pct. 2 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, „Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv şi direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinţei poate fi acordată pe un termen de până la 3 ani, cu posibilitate de reînnoire.”

Potrivit pct. 3 din acelaşi act normativ „Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele, etc), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele, etc.”

Instanţa de apel a valorificat textul legal urmare a îndrumărilor primite prin decizia de casare şi l-a aplicat în ce priveşte construcţiile referitor la care reclamanta a solicitat a se constata dreptul de proprietate, respectiv capelă şi clopotniţă, prin raportare şi la dispoziţiile art. 492 C. civ. privind accesiunea imobiliară, dar şi la probatoriile administrate în cauză care au atestat existenţa şi destinaţia acestora.

Prin urmare, constatarea uzucapiunii de 30 de ani cu privire la terenul de 464,40 mp nu s-a făcut prin raportare la aceste norme speciale, cum eronat afirmă recurentul ci, aşa cum s-a arătat deja, prin raportare la starea de fapt dovedită cu acte şi martori, avându-se în vedere dispoziţiile din Codul civil de la 1864 privind condiţiile, pe care posesia exercitată de neproprietar trebuie să le îndeplinească pentru ca aceasta să conducă la recunoaşterea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Recurentul mai arată că nici prin raportare la evidenţele fiscale din 1992 nu se poate aprecia că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (2018) s-a împlinit termenul de 30 de ani pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Înalta Curte constată însă că, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, indiferent dacă termenul de 30 de ani se calculează raportat la anul 1961 sau la anul 1992, acesta era împlinit la momentul pronunţării deciziei din apel (2023), astfel încât data acţiunii introductive de instanţă indicată de către recurent ca reper în calculul acestui termen este lipsită de relevanţă.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 559/A din 11 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 559/A din 11 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2025.