Illegal collective dismissal damages: third defendant’s liability excluded, first defendant’s appeal admitted and case remanded

Asupra cauzei, constată următoarele:

Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 24 mai 2021 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A. a solicitat obligarea pârâţilor A, B şi C la plata sumei de 216.596 lei, reprezentând prejudiciu cauzat prin concedierea nelegală a salariatei D, respectiv obligarea pârâţilor la dobânzii legale calculată de la data de 19.07.2018 şi până la data plăţii efective a prejudiciului.

Prin încheierea din 14 octombrie 2021, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1041 din 4 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A., în contradictoriu cu pârâţii A, B şi C.

A obligat pe pârâţi la plata către reclamantă a sumei de 216.596 lei, cu titlu de pretenţii, reprezentând prejudiciul adus CNPR ca urmare a concedierii numitei D prin decizia nr. 306/2017 şi la dobânda penalizatoare calculată de la data de 19.07.2018 până la data achitării efective a debitului, fiecare în cotă egală de câte 1/3.

A obligat pe pârâți la plata către reclamant a sumei de 7407,53 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente fondului cauzei, reprezentând taxa de timbru fond, fiecare în cotă egală de câte 1/3.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 769A din 28 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a anulat apelul declarat de apelantul-pârât B, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Compania Naţională Poşta Română S.A.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât A, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Compania Naţională Poşta Română S.A.

A admis apelul declarat de apelantul-pârât C împotriva sentinței civile nr. 1041 din 4 iulie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Compania Naţională Poşta Română S.A.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul C.

A admis, în parte, cererea în contradictoriu cu pârâţii B şi A.

A obligat pe pârâţii B şi A la plata către reclamantă a sumei de 144.397,32 lei cu titlu de pretenţii, reprezentând prejudiciul adus CNPR ca urmare a concedierii numitei D prin decizia nr. 306/2017 şi la dobândă penalizatoare calculată de la data de 19.07.2018 până la data achitării efective a debitului, fiecare în cota egala de cate 1/2.

A obligat pe pârâţii B şi A la plata către reclamant a sumei de 4938,34 lei cu titlu de cheltuieli de judecata aferente fondului cauzei, reprezentând taxa de timbru fond, fiecare în cota egala de cate 1/2 .

A menţinut în rest sentinţa apelată.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 769A din 28 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A. şi de pârâtul A au declarat recurs.

Recursul declarat de reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A.:

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicare a prevederilor art. 1518. art. 1530, art. 1531, art. 1532 alin. (3), art. 1536 și art. 1537 C. civ.

În mod nelegal, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea promovată de reclamantă împotriva celui de al treilea pârât, cu motivarea că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul care se urmăreşte fi recuperat în cadrul acţiunii pendinte şi fapta intimatului-pârât C şi, totodată, că nu există prejudiciu produs în mod direct prin fapta ilicită a sa, nefiind întrunite deci elementele răspunderii civile contractuale în persoana acestuia.

Astfel, analizând existenţa elementelor răspunderii civile contractuale, la fila 27 paragraful 8 din decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut fapta ilicită a intimatului-pârât C de a nu întreprinde vreun demers în vederea recuperării prejudiciului cauzat de concedierea nelegală, în acord cu ceea ce se reţinuse la judecata în prima instanţă de către Tribunalul Bucureşti, cu completarea pe care instanţa de fond a făcut-o şi pe care Curtea de Apel a menținut-o, constând în indicarea obligaţiilor din contractul de mandat încălcate/neexecutate de mandatar (astfel cum aceasta au fost stipulate de părţi la art. 4.2.2, art. 4.2.3 şi 4.2.19 din contractul de mandat).

Totodată, referitor la culpă, Curtea de Apel Bucureşti nu a exclus nici existenţa vinovăţiei, reţinând la fila 28 paragraful 5 că pârâtul a rămas în pasivitate în mod culpabil şi nu a făcut dovada niciunei justificări pentru care nu a întreprins vreun demers legal (aşa cum prevăd dispoziţiile art. 253 C. muncii).

Cu toate aceste reţineri, deşi a constatat că intimatul C a săvârşit cu vinovăţie o faptă ilicită prin neexecutarea obligaţiilor asumate, în mod eronat, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că prejudiciul nu există, dar nu pentru că nu a fost probat (ca aplicare a prevederilor art. 1537 C. civ.), ci exclude, de plano, existenţa vreunui prejudiciu cât timp termenul de prescripţie nu era împlinit.

Apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1537 C. civ., prin neanalizarea prejudiciului imputabil celui de al treilea intimat-pârât şi condiţionarea existenţei acestuia de împlinirea termenului de prescripţie.

Or, dacă termenul de prescripție pentru recuperarea prejudiciului de la primii doi intimaţi-pârâţi era împlinit, reclamanta ar fi fost îndreptăţită să solicite întreg prejudiciul de la cel de al treilea intimat, şi nu doar 1/3, aşa cum s-a solicitat. Însă, reclamanta apreciază că a dovedit petitul acţiunii pedinte, constând în recuperarea prejudiciului produs prin concedierea nelegală a salariatei D, prejudiciu care a fost menţinut în patrimoniul său de către intimatul C şi augmentat cu dobânda legală prin fiecare zi de pasivitate în nerecuperarea acestuia.

În atare condiţii, în măsura în care prejudiciul fusese dovedit, în acord cu prevederile art. 1532 alin. (3) C. civ., judecând în echitate, Curtea de Apel Bucureşti avea obligaţia de a determina partea din prejudiciu imputabilă celui de al treilea intimat-pârât, ca instanţă de control judecătoresc, în măsura în care aprecia că divizarea făcută de instanţa fondului şi atribuirea unei treimi din prejudiciu în sarcina fiecăruia dintre intimaţi nu este una corectă.

Instanţa de apel era ţinută să cântărească dacă este corect ca primii doi intimaţi vinovaţi de concedierea nelegală să plătească o dobândă legală mai mare, calculată prin raportare la un număr de zile mai mare, zile adăugate tocmai datorită pasivităţii celui de al treilea intimat-pârât.

Mai mult decât atât, dacă în cazul primilor doi intimaţi-pârâţi dobânda legală reprezintă daune moratorii aferente unei obligaţii băneşti, în cazul celui de al treilea intimat-pârât dobânda legală constituie daune-moratorii pentru neîndeplinirea unei obligaţii de a face (de a lua măsuri de recuperare a prejudiciului).

Or, aşa cum rezultă din prevederile exprese ale art. 1536 C. civ., când este vorba de o obligaţie de a face alta decât plata unei sume de bani, executarea cu întârziere (sau neexecutarea) dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală. Legiuitorul a prevăzut şi modul de calcul în acest caz, respectiv dobânda legală este calculată de la data la care debitorul este pus în întârziere pentru neexecutare şi se calculează prin raportare la echivalentul în bani al obligaţiei de a face neexecutate.

Aşadar, instanţa de apel nu putea exclude, de plano, răspunderea celui de al treilea intimat-pârât, nefiind vorba de o răspundere subsidiară a acestuia, antamată numai în măsura în care prejudiciul nu se putea recupera de la primii doi intimaţi-pârâţi, cum în mod nelegal a apreciat Curtea de Apel Bucureşti, fundamentându-si soluţia prin neîmplinirea termenului de prescripţie, ci este vorba de o răspundere conjunctă.

Aceasta în condiţiile în care reclamanta a urmărit antamarea răspunderii personale a fiecărui mandatar în parte, deoarece fiecare se face vinovat de săvârşirea unei fapte distincte cauzatore de prejudiciu, constând în neexecutarea unei obligaţii asumate prin contactul de mandat şi, în condiţiile în care, atât faptele ilicite distincte, cât şi vinovăţia fiecăruia dintre intimaţi au fost reţinute de instanţa de fond şi de apel.

În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta a fost înregistrat în patrimoniul reclamantei, motiv pentru care a solicitat împărţirea prejudiciului în mod egal, chiar dacă, aşa cum a precizat în apel, nu există o solidaritate pasivă legală în cazul unor fapte ilicite distincte, constând în încălcarea obligaţiilor asumate de fiecare intimat în parte, dar un singur prejudiciu final, cert şi definitiv produs în patrimoniul reclamantei.

Chiar dacă instanţa de apel aprecia că modul de individualizare a prejudiciului solicitat de reclamantă este unul eronat, în acord cu principiul rolului activ al judecătorului consacrat de prevederile art. 22 C. proc. civ. şi în acord cu prevederile art. 1532 alin. (3) C. civ., tot nu putea respinge de plano acţiunea în ceea ce-l priveşte pe intimatul C, în condiţiile în care neexecutarea unei obligaţii de a face creează, ope legis, un prejudiciu, aşa cum rezultă, în mod clar, din prevederile art. 1536 C. civ., prejudiciu pe care legiuitorul l-a dimensionat la valoarea dobânzii legale calculată asupra echivalentului în bani a obligaţiei neexecutare (echivalentul în bani a obligaţiei de recuperare a prejudiciului rezultat din concedierea nelegală este chiar prejudiciul rezultat din concedierea nelegală), de la data la care debitorul este în întârziere cu excepţia cazului în care creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei (sau de neexecutarea acesteia).

Aşadar, sunt nelegale reţinerile instanţei de apel potrivit cărora "aspectul principal care determină netemeinicia acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul C este reprezentat de faptul că acţiunea a fost formulată în termen de prescripţie şi deci permite recuperarea prejudiciului cauzat, dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale" (fila 20 paragraful 2), fiind încălcate normele de drept material anterior menţionate, care fundamentează motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte reţinerile curţii de apel referitoare la neformularea căii de atac a apelului incident de către reclamantă, acestea sunt nelegale în condiţiile în care contravin prevederilor exprese ale art. 472 alin. (1) teza finala C. proc. civ.

Calea apelului incident este un mijloc de apărare aflat la îndemâna intimatului din apelul principal, care nu a formulat apel principal dar nu ca o formă de neglijenţă, ci ca o formă de se declara de acord cu hotărârea pronunţată condiţionat de nepromovarea apelului de cealaltă parte. Cel care formulează calea apelului incident trebuie să urmărească obţinerea unei alte soluţii decât dezlegarea favorabilă dată de instanţă.

Or, aşa cum se poate observa, modul de împărţire a prejudiciului pe care l-a făcut instanţa fondului este tocmai modul agreat de reclamantă.

Mai mult decât atât, în condiţiile în care răspunderea contractuală a intimatului C este una personală, este nelegală concluzia la care a ajuns Curtea de Apel Bucureşti, potrivit căreia, pentru mărirea prejudiciului prin neluarea măsurilor de recuperare, reclamanta putea antama răspunderea celorlalţi doi intimaţi-pârâţi, dacă ar fi formulat apel incident (răspunderea este conjunctă şi fiecare intimat-pârât este ţinut să răspundă pentru partea sa de vină, potrivit art. 1518 C. civ.).

Nelegală este şi reţinerea instanţei de apel potrivit căreia, în cauză nu se impută şi un prejudiciu care să fi fost determinat de formularea cu întârziere a acţiunii, pentru a se analiza în ce măsură neefectuarea rapidă de cercetări cu privire la persoanele vinovate de concediere ar fi determinat un alt prejudiciu decât cel solicitat (fila 28 paragraful 8), Curtea de Apel făcând o greşită aplicare a prevederilor art. 1530 C. civ. atunci când analizează existenţa legăturii de cauzalitate între prejudiciul care se urmăreşte a fi recuperat şi fapta ilicită a intimatului C.

Aşa cum a arătat, atât la judecata fondului, cât şi în apel, prejudiciul pe care l-a solicitat a fost augmentat prin neluarea măsurilor de recuperare şi prin menţinerea lui în patrimoniul societăţii. Fiind vorba de neexecutarea unor obligaţii conjuncte şi divizibile, dar un singur prejudiciu final, înregistrat în patrimoniul reclamantei, aceasta este raţiunea pentru care a apreciat ca toţi intimaţii se fac vinovaţi de producerea prejudiciului final, soluţia Tribunalului Bucureşti de a-l împărţi în mod egal fiind temeinică şi legală.

Dacă intimatul C ar fi dispus măsurile de recuperare şi acţiunea ar fi fost promovată mai devreme, prejudiciul ar fi fost mai mic, iar augmentarea prejudiciului cu dobânda legală prin tergiversarea promovării acţiunii în instanţă nu se datorează primilor doi intimaţi-pârâţi, pentru a se considera că intimatul C este liberat de obligaţia sa, prin îndestularea reclamantei de la primii doi intimaţi-pârâţi, cu dobânda legală, acest prejudiciu fiind „consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare a obligaţiei", aşa cum prevede art. 1531 C. civ.

Pentru toate considerentele expuse, solicită admiterea acţiunii, casarea în parte a recurate şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 1041 din 4 iulie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Recursul declarat de pârâtul A a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, recurentul-pârât a arătat că la termenul de judecată din data de 10 februarie 2023 a invocat, prin notele de şedinţă depuse la dosar, excepţia lipsei calităţii procesuale active a CNPR în promovarea cererii de chemare în judecată, raportat la dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în contextul în care Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă a invocat din oficiu şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a CNPR în promovarea acţiunii, pronunţând în acest sens decizia civilă nr. 1941/A/13.12.2022 în dosarul nr. x/300/2020 (părţile litigante au fost CNPR - în calitate de reclamant şi A - în calitate de pârât).

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 martie 2023, instanţa de apel a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/300/2020 de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior repunerii pe rol a cauzei, raportat la dezlegarea dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitor la lipsa hotărârii AGA în ceea ce priveşte demararea acţiunii în răspundere împotriva directorilor societăţi, în sensul că lipsa hotărârii AGA nu atrage lipsa calităţii procesuale active a CNPR, recurentul-pârât a precizat la termenul de judecată din data de 14 iunie 2024 că înţelege să susţină excepţia lipsei calităţii procesuale active a CNPR, aspect consemnat în încheierea de şedinţă. A menţionat, totodată, că înţelege să invoce inadmisibilitatea acţiunii, ca o apărare de fond.

În susţinerea caracterului inadmisibil al acţiunii, recurentul-pârât a înţeles să se prevaleze de decizia civilă nr. 513/27.03.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2022.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a apreciat că apărările recurentului-pârât vizează, pe de o parte, inadmisibilitatea promovării acţiunii, ca urmare a lipsei hotărârii AGA (art. 155 alin. (1) din Legea 31/1990), iar pe de altă parte, inexistenţa mandatului dat directorului general în vederea promovării acţiunii.

Instanţa a mai arătat că lipsa hotărârii AGA nu determină o lipsă de calitate procesuală activă raportat la dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, reţinând totodată că nu poate fi analizată apărarea de fond invocată în apel de către recurentul-pârât A, conform căreia acţiunea este inadmisibilă, ca urmare a lipsei hotărârii AGA cu privire la demararea acţiunii în răspundere contractuală, deoarece acest aspect nu a fost invocat ca motiv de apel.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a stabilit care este consecinţa lipsei hotărârii AGA, astfel cum aceasta reiese din dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Recurentul-pârât solicită analiza legalităţii deciziei recurate şi sub aspectul soluţionării de către instanţa de apel a excepţiilor şi apărărilor invocate de părţi.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este nelegală deoarece au fost încălcate regulile de procedură prevăzute în art. 6, art. 8, art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., art. 22 C. proc. civ., art. 247 alin. (1) C. proc. civ., art. 248 C. proc. civ., art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Cererea de chemare în judecată a fost introdusă de către reclamantă la data de 24 mai 2021, moment în care pe rolul instanţelor de judecată se aflau mai multe litigii care aveau ca obiect atragerea răspunderii foştilor directori generali ai CNPR pentru recuperarea prejudiciului cauzat ca urmare a procedurii de concediere colectivă.

Ca aspect preliminar, precizează că în toate celelalte litigii instanţele au dispus respingerea acţiunilor promovate de CNPR împotriva recurentului-pârât A. În acest context, apreciază că instanţele de judecată au pronunţat hotărâri care, la momentul soluţionării căii de atac a apelului în cauză, se impuneau cu puterea lucrului judecat. Prin urmare, pârâtul A a înţeles, raportat la dispoziţiile art. 247 alin. (3) teza I C. proc. civ. să invoce inadmisibilitatea acţiunii promovate, ca apărare de fond.

Ca un prim motiv de casare, recurentul-reclamant a invocat încălcarea principiului contradictorialității, respectiv a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ., coroborat cu art. 390 C. proc. civ. şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-pârât arată că, deşi a precizat la termenul de judecată din 14 iunie 2024 (primul termen după repunerea pe rol a cauzei) că înţelege să susţină atât excepţia lipsei calităţi procesuale active a intimatei-reclamante CNPR, cât şi inadmisibilitatea acţiunii, raportat la dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, totuşi instanţa de apel a omis să pună în discuţia părţilor această apărare.

La respectivul termen, instanţa a interpelat (în mod greşit) părţile dacă lipsa calităţii procesuale active poate fi apreciată ca o lipsă a calităţii de reprezentant şi dacă în calea de atac a apelului mai putea fi invocată această excepţie, raportat la dispoziţiile art. 82 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a nesocotit astfel dispoziţiile art. 390 C. proc. civ., potrivit cărora „înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanţa, din oficiu sau la solicitarea părţilor, pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit legii pot fi invocate în orice stare a procesului.

A încălcat, totodată, dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 22 C. proc. civ., privitoare la puterea de lucru judecat.

Instanţa de judecată avea obligaţia de a invoca din oficiu excepţia inadmisibilităţii, ca excepţie absolută, fiind încălcate dispoziţiile art. 471 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi cele ale art. 248 C. proc. civ., privitoare la ordinea de soluţionare a excepţiilor procedurale.

Astfel cum a arătat, la momentul invocării de către inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, raportat la dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, între părţi era soluţionată, cu putere de lucru judecat, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în atragere a răspunderii directorilor şi administratorilor.

În aceste condiţii şi raportat la dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanţa avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor şi a soluţiona problema inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

O altă critică formulată de recurentul-pârât face referire la încălcarea dispoziţiilor art. 6, art. 8, art. 13, art. 14, art. 22 C. proc. civ.

Aflarea adevărului presupunea şi invocarea din oficiu a excepţiei absolute a inadmisibilităţii acţiunii precum şi punerea acesteia în discuţia părţilor, inclusiv de a le oferi acestora posibilitatea să administreze probe în vederea lămurii cauzei sub toate aspectele.

Decizia pronunţată este nelegală şi ca urmare a încălcării de către instanţa de judecată a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a apelului, mai exact în nesocotirea dispoziţiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a statuat că pârâtul A ar fi săvârşit o faptă ilicită, ce ar fi constat în omisiunea de a transmite o notificare către sindicatul din care făcea parte salariata D.

Deşi instanţa a reţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel în litigiul de dreptul muncii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2017 nu se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, a decis că „premisa" acestui litigiu o reprezintă „motivul pentru care instanţa de dreptul muncii a constatat că a fost nelegală procedura de concediere a salariatei D şi anume că aceasta a fost concediată fără a fi fost emise notificările prevăzute de art. 69 şi 72 C. muncii către sindicatul din care salariata făcea parte" - fila 25 paragraful 8.

Drept urmare, instanţa de apel a opus pârâtului A, cu putere de lucru judecat, motivul de nelegalitate pentru care instanţa a anulat decizia de concediere, cu toate că nu a fost parte în acel litigiu. Mai mult, instanţa a reţinut că pârâtul nu a administrat probe în dovedirea contrariului.

Raportat la dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., instanţa de apel, faţă de criticile apelantului şi apărările intimatei, avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor motivul de nelegalitate al deciziei de concediere (lipsa notificării sindicatului din care tăcea parte salariata), aspect pe care, de altfel, instanţa 1-a apreciat ca fiind esenţial în soluţionarea cauzei, indicând părţilor că pot depune probe în dovedirea sau infirmarea faptei ilicite.

Instanţa a dezbătut acest aspect relevant ulterior încheierii dezbaterilor, mai exact la momentul redactării hotărârii, moment la care părţile erau evident în imposibilitate de a mai prezenta vreun punct de vedere sau de a mai administra vreo probă.

Încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. a produs o vătămare gravă pârâtului, nu numai prin faptul că acesta a fost obligat la plata unei sume de bani cu titlu de prejudiciu, dar şi prin faptul că în recurs instanţa nu va mai putea analiza şi lămuri starea de fapt.

Cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat vizează dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât făcând trimitere la interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la opozabilitatea hotărârii.

Astfel, instanţa a apreciat că pârâtului A îi este opozabilă decizia civilă nr. 3105/05.07.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/3/2018, dosar în care calitatea de reclamant a avut-o salariata D şi calitatea de pârât CNPR.

Cu toate acestea, pârâtul A nu are calitatea de terţ desăvârşit. Astfel, în litigiul în care s-a statuat cu privire la nulitatea deciziei de concediere şi în care s-a dezbătut raportul de drept substanţial opus pârâtului A, CNPR, în calitatea sa de pârât (calitate în care a susţinut că procedura de concediere a fost legală, inclusiv în ceea ce priveşte notificarea sindicatului), avea posibilitatea legală de a chema în garanţie directorii care au condus societatea la momentul efectuării procedurilor de concediere colectivă şi care au semnat decizia de concediere.

Or, CNPR nu a formulat în anul 2017, deşi avea această posibilitate, cerere de chemare în garanţie, stând în pasivitate până în anul 2021, când a acţionat în judecată o persoană care, în fapt, trebuia să participe la procedura judiciară anterioară, ce avea o legătură cu raportul juridic dedus judecăţii (director general al CNPR în baza contractului de mandat).

Ca urmare, instanţa de apel trebuia să observe faptul că pârâtul A a fost o parte omisă în litigiul de dreptul muncii, nefiind un terţ desăvârşit, astfel că dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, hotărârea civilă nr. 3105/05.07.2018 nefiindu-i opozabilă.

În acest context, instanţa de apel trebuia să analizeze îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile contractuale, nu prin „preluarea" faptei ilicite din cuprinsul deciziei civile nr. 3105/05.07.2018, ci printr-o proprie analiză a motivelor de apel.

O altă critică vizează încălcarea către instanţa de apel a art. 1350 C. civ., dispoziţii care au fost aplicate greşit de către instanţa de apel, în sensul în care aceasta nu a identificat fapta ilicită şi nici dacă aceasta ar fi fost săvârşită „fără justificare"

Recurentul-pârât precizează că motivul de recurs este în strânsă legătură cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., caz în care, astfel cum a arătat, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impunea a se lămuri şi a se pune în dezbaterea părţilor a aspectului legat de obligativitatea transmiterii notificării sindicatului din care făcea parte salariata, aspect de fapt care, de altfel, s-a dovedit a fi esenţial în soluţionarea cauzei.

Instanţa a reţinut la fila 25 paragraful 12 din decizie că „a fost emisă o nouă hotărâre a Consiliului de Administraţie, (...) aceasta viza doar aprobarea unor corecţii la planul de disponibilizare şi nu a privit-o pe salariata în cauză şi nici nu a presupus emiterea unei noi serii de notificări."

Această constatare este contrară probelor administrate în dosar, în condiţiile în care prin Hotărârea nr. 102/11.01.2017 (dată la care A nu mai deţinea funcţia de x) au fost aprobate corecţii la Planul de Disponibilizare nr. 110/5074/03.11.2016, corecţie prin care se propunea desfiinţarea a încă unui vot de expert în cadrul Serviciului Tranzite şi Activităţi Dispecerat.

O ultimă critică face referire la faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale de ordin material stipulate în cuprinsul art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, prin aceea că, deşi ele erau pe deplin aplicabile în cauză, în contextul în care pârâtul a invocat inadmisibilitatea acţiunii, a pronunţat hotărârea fără a face aplicarea acestui articol de lege.

În finalul cererii de recurs, pârâtul a arătat că înţelege să invoce excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de CNPR, raportat la dispoziţiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă Compania Naţională Poşta Română a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (24 mai 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 ind. 1 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 11 februarie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursul reclamantei, aceasta critică faptul că în mod greșit instanța de apel, deși a reținut fapta culpabilă a pârâtului C, care, în calitate de director general al celei dintâi, nu a întreprins măsuri de recuperare a prejudiciului cauzat de ceilalți doi pârâți, foști directori generali, prin îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor cu privire la concedierea unor angajați, totuși a considerat că nu poate, de plano, exista un prejudiciu cauzat prin această inacțiune, până la momentul expirării termenului de prescripție al acțiunii pe care reclamanta o putea introduce împotriva foștilor săi directori.

Se arată că răspunderea pârâtului C nu era o răspundere subsidiară, ci o răspundere conjunctă a tuturor celor trei directori succesivi, pentru prejudiciul cauzat prin concedierea nelegală a angajatei D și că inacțiunea pârâtului C, chiar și anterioară împlinirii termenului de prescripție în cadrul căruia putea acționa, conduce la prejudicierea celorlalți doi pârâți, prin creșterea dobânzilor ce se adună pentru prejudiciul creat. De asemenea, însuși prejudiciul cauzat reclamantei se augmentează prin întârzierea în recuperarea sa de la ceilalți doi pârâți, urmare a inacțiunii pârâtului C, într-o măsură echivalentă dobânzilor ce curg. În fine referirile curții de apel la greșita conducere a procesului de către reclamantă prin neformularea unui apel incident sunt eronate.

Criticile sunt nefondate.

În primul rând, trebuie observat că, în speță, faptele imputate pârâților ca prejudiciabile sunt diferite, nu este vorba despre una și aceeași faptă: primilor doi pârâți li se reproșează îndeplinirea nelegală a atribuțiilor legate de concedierea angajatei D, în timp ce pârâtului C i se reproșează neluarea măsurilor necesare pentru recuperarea de la primii doi pârâți a prejudiciului cauzat prin îndeplinirea nelegală a îndatoririlor.

Fiind vorba despre fapte distincte, nu se poate imputa celor trei pârâți un prejudiciu comun; dacă, în privința primilor doi pârâți, A și B se poate vorbi – în termenii afirmați prin acțiune – despre un prejudiciu comun cauzat prin faptele conjuncte ale celor doi, în cazul pârâtului C se poate vorbi cel mult despre un prejudiciu subsecvent, dar distinct și dependent de modul de rezolvare a raportului juridic cu ceilalți doi pârâți – anume, prejudiciul ce decurge fie din neluarea măsurilor de recuperare a prejudiciului prim, fie din întârzierea în luarea acestor măsuri.

Prin urmare, câtă vreme acțiunea în repararea prejudiciului cauzat de primii doi pârâți prin modul nelegal în care au acționat în vederea concedierii unei angajate a fost demarată în interiorul termenului de prescripție și a ajuns pe fond, nu se mai poate vorbi de prejudicierea societății reclamante prin neluarea unor măsuri de recuperare a pagubei menționate; aceste măsuri au fost luate în termen, chiar dacă de către o altă persoană, deci nu există un astfel de prejudiciu subsecvent, iar pârâtul C nu poate răspunde conjunct pentru un alt prejudiciu, respectiv cel pretins cauzat de ceilalți doi pârâți printr-o faptă distinctă de cea imputată lui, așa cum s-a solicitat prin acțiune.

Cât privește prejudiciul cauzat prin întârzierea în luarea măsurilor de recuperare de la vinovați a pagubei prime, echivalat cu dobânzile adunate prin întârziere, în primul rând trebuie spus că acțiunea nu a fost formulată în acești termeni, iar în al doilea rând inclusiv acordarea acestor dobânzi trebuie analizată în raportul juridic prim – căci au fost solicitate celorlalți pârâți, cărora li s-a imputat fapta prejudiciabilă primă.

În plus, în oricare din situații, fie că se cere pârâtului C repararea pagubei decurgând din neluarea măsurilor de recuperare, fie că i se cere repararea pagubei cauzate prin întârziere, existența prejudiciului depinde de modul în care este rezolvat raportul juridic dintre reclamantă și primii doi pârâți, cu privire la faptele imputate lor: dacă acțiunea împotriva primilor este admisă, cu tot cu dobânzi, nu s-ar mai putea reține o pagubă în patrimoniul reclamantei cauzată prin inacțiunea sau acționarea cu întârziere în vederea recuperării prejudiciului inițial; dacă acțiunea este respinsă pe fond, pe motiv că nu există prejudiciul inițial afirmat sau că nu răspund pârâții pentru el, atunci nu există nici vreo pagubă decurgând din neacționarea/acționarea cu întârziere împotriva lor; în fine, doar în ipoteza în care acțiunea împotriva primilor pârâți ar fi respinsă pentru depășirea termenului de formulare se poate considera că a fost cauzată o pagubă prin inacțiune.

În orice caz, nu reclamanta este cea în măsură să reclame faptul că prin întârzierea în acționare crește cuantumul dobânzilor ce ar trebui suportate de ceilalți doi pârâți – nu interesul ei se află în joc în această logică.

Reclamanta mai reproșează instanței de apel considerentul referitor la consecințele neformulării unui apel incident pentru a-și securiza recuperarea întregului prejudiciu de la ceilalți doi pârâți și arată, în condițiile în care în prima instanță acțiunea îi fusese admisă întocmai în termenii formulați, nu avea de ce să formuleze apel incident.

Critica reclamantei este eronată și, totodată, redundantă: instanța de apel nu a făcut decât să expliciteze că tocmai maniera în care au fost formulate pretențiile și în lipsa unui apel incident care să afirme o greșită înțelegere a obiectului dedus judecății – solicitat în mod divizibil între pârâți – conduce, odată cu respingerea lor față de unul dintre pârâți, la recuperarea de la ceilalți doi numai a părților ce le revin.

Prin urmare, față de cele expuse, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, conform art. 496 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul pârâtului A, Înalta Curte găsește nefondate acele critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la încălcarea principiului rolului activ și nesocotirea dispozițiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., constând în aceea că instanța de apel nu a pus în discuția părților motivul de nelegalitate al deciziei de concediere (lipsa notificării sindicatului din care făcea parte reclamanta), pe care l-a reținut ca premisă a litigiului de față, în condițiile în care i-a reproșat apoi pârâtului, ulterior dezbaterilor, că nu a făcut proba contrară celor reținute prin hotărâre judecătorească de anulare a deciziei de concediere, pe care i-a opus-o cu putere de lucru judecat deși pârâtul nu fusese parte în proces.

Astfel, instanța de apel nu i-a opus pârâtului lucrul judecat în litigiul din care acesta nu a făcut parte, ci doar – din punct de vedere probatoriu – constatările relevante ale hotărârii respective, cu privire la care partea putea face dovada contrară potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Fiind vorba despre o chestiune de analiză a probelor și a fondului litigiului, nu necesita o punere specială în discuția părților, care cunoșteau existența hotărârii și cele ce decurgeau din ea, astfel încât, dezbătând fondul, puteau formula concluzii și cu privire la consecințele pe care le puteau avea constatările amintitei hotărâri în economia litigiului.

Nu vor fi primite nici susținerile referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., motivate de recurent prin aceea că nu era terț desăvârșit în procesul soluționat prin hotărârea de anulare a deciziei de concediere ce i-a fost opusă, ci parte omisă, în condițiile în care ar fi trebuit să figureze ca parte, respectiv să fi fost chemat în garanție.

Art. 435 alin. (2) C. proc. civ. nu face atari distincții între terții cărora le pot fi opuse hotărârile judecătorești până la proba contrară; câtă vreme, deși ar fi putut fi chemat în garanție în procesul de dreptul muncii, pârâtul nu a fost chemat în cauză, acesta are beneficiul oricărui terț desăvârșit, anume că hotărârea judecătorească nu este obligatorie și nu produce efecte cu privire la el, ci doar i se poate opune până la dovada contrară. Nu există niciun temei pentru care un terț care ar fi putut fi – dar nu a fost – chemat în garanție să beneficieze de un tratament mai favorabil decât acela al unui terț desăvârșit, străin de proces.

Sunt, însă, parțial fondate, acele critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. prin care recurentul pârât reclamă nepunerea în discuție a excepției de inadmisibilitate a cererii introductive ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 155 alin. (1) și (2) din legea Legea nr. 31/1990, apărare dezbătută doar ca excepție a lipsei calității procesuale active ori a lipsei calității de reprezentant, deși potrivit art. 482 și 248 alin. (1) C. proc. civ. instanța avea să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură și de fond care făceau inutilă cercetarea în fond a cauzei, iar potrivit art. 479 alin. (1) teza a II a C. proc. civ. excepția inadmisibilității putea fi invocată și din oficiu.

Deși este adevărat că inițial problema lipsei unei hotărâri a adunării generale a acționarilor pentru formularea acțiunii de față a fost invocată de pârât sub chipul excepției lipsei calității procesuale active și în mod corect instanța de apel a observat că problema nu este una de legitimare procesuală, de vreme ce acțiunea aparține finalmente tot societății, totuși, chestiunea ce decurge din încălcarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990 trebuia recalificată de instanță în termenii juridici adecvați și rezolvată ca atare, în măsura în care problema era una de ordine publică, chiar dacă nu fusese invocată în acești termeni prin cererea de apel.

Or, problema necesității unei hotărâri a adunării generale a acționarilor pentru formularea acțiunii, potrivit art. 155 din Legea nr. 31/1990 este o problemă ce ține de capacitatea de exercițiu a persoanei juridice.

Potrivit art. 209 alin. (1) C. civ. ”persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor”, iar potrivit art. 57 alin. (2) C. proc. civ., ”partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare. Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului.”

Așadar, adoptarea hotărârii adunării generale în vederea introducerii acțiunii în atragerea răspunderii directorului reprezintă autorizarea organului decizional în vederea inițierii demersului judiciar, iar lipsa hotărârii adunării generale echivalează cu lipsa capacității procesuale de exercițiu a persoanei juridice pentru acest act.

Potrivit art. 57 alin. (3) C. proc. civ., ”lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului.”

Așadar, instanța de apel avea îndatorirea de a da calificarea exactă faptului juridic reclamat de apelantul pârât și să-l supună dezbaterii în acești termeni, urmând a se da, după caz, posibilitatea confirmării actului de procedură al reclamantei (acțiunea formulată), în condițiile art. 57 alin. (5) C. proc. civ. sau a aprecia dacă Hotărârea AGA nr.23/23.08.2023 reprezintă o astfel de confirmare valabilă.

Vor fi găsite, de asemenea, întemeiate, acele critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care constau în aceea că, pe de o parte, decizia civilă nr. 3105/05.07.2018 nefiindu-i opozabilă pârâtului A, ce nu a participat în proces, instanţa de apel trebuia să analizeze printr-o analiză proprie îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile contractuale, iar nu prin „preluarea" faptei generatoare de prejudiciu din cuprinsul amintitei decizii, iar pe de altă parte că nu a fost avută în vedere condiția impusă de art. 1350 C. civ. pentru atragerea răspunderii contractuale, constând în neîndeplinirea „fără justificare" a obligațiilor contractate.

Astfel, Înalta Curte observă că, în cauză, fundamentul tragerii pârâților la răspundere civilă patrimonială îl reprezintă neîndeplinirea corespunzătoare de către aceștia a prevederilor art. 4.2.2, art. 4.2.3, art. 4.2.19 și art. 4.2.21 din contractul de mandat încheiat cu reclamanta pentru perioadele în care au exercitat funcția de director general al celei din urmă, fapta imputată constând în aceea că, la emiterea deciziei de concediere a angajatei D, nu s-a respectat procedura de concediere colectivă, și anume că nu au fost transmise notificările prevăzute de art. 69 și 72 din Legea nr. 53/2003 către toate sindicatele existente la nivelul societății, ci doar către sindicatul reprezentativ la nivel de unitate, fapt ce a atras nulitatea absolută a deciziei de concediere, dispusă prin decizia civilă nr. 3105/5.07.2018 a Curții de Apel București – Secția a VII-a pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

Anularea deciziei de concediere ar fi generat reclamantei un prejudiciu constând în echivalentul veniturilor salariale actualizate pe care a trebuit să le plătească angajatei reintegrate, cu titlul de despăgubiri pentru perioada de la data concedierii până la reintegrare, respectiv 216.596 lei, prejudiciu care a fost generat de neîndeplinirea corespunzătoare de către pârâții directori generali succesivi, cu privire la procedura de concediere, a obligațiilor care le reveneau în virtutea contractului de mandat.

Înalta Curte consideră în primul rând că, pentru temeinica dezlegare în fond a pricinii, era esențială corecta încadrare în drept a raporturilor juridice deduse judecății și a naturii obligațiilor contractuale pe care instanțele fondului și-au întemeiat soluțiile.

Astfel, în cauză, obligația a cărei presupusă nerespectare de către pârât a generat anularea deciziei de concediere și prejudicierea reclamantei care a trebuit să suporte plata despăgubirilor față de angajata reintegrată, era o obligație de mijloace (de diligență), așa cum rezultă din prevederile contractuale reținute a fi incidente în cauză, respectiv art. 4.2.2: ”să exercite mandatul cu prudența și diligența unui bun Director General, cu loialitate, în interesul Societății” și art. 4.2.19: ”Directorul General provizoriu își va executa sarcinile în conformitate cu cele mai ridicate standarde profesionale stabilite pentru acest tip de activitate și cu prevederile prezentului Contract. Directorul General provizoriu va acționa în orice moment în interesul Societății, își va devota timpul de lucru și va depune eforturi în vederea îndeplinirii sarcinilor sale și desfășurării activității Societății.”

Atribuția prevăzută de art. 4.2.3 din contract, respectiv ”... să concedieze, în condițiile legii și ale Actului Constitutiv, personalul din cadrul Societății... ”. trebuie înțeleasă a fi exercitată în condițiile art. 4.2.2 și 2.2.19 sus menționate, respectiv cu diligență, prudență, loialitate și profesionalism.

Prin urmare, evaluarea faptei imputate în cauză pârâtului director general – o neîndeplinire sau o îndeplinire defectuoasă, ”fără justificare”, în sensul art. 1350 C. civ., a obligației ce îi revenea prin contract – trebuie să fie făcută în contextul specific unei obligații de mijloace, iar nu a unei obligații de rezultat.

Potrivit art. 1481 alin. (2) C. civ., în cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis, iar nu să procure însuși rezultatul promis.

Prin urmare, atunci când se urmărește tragerea la răspundere civilă contractuală în astfel de situații, creditorul reclamant trebuie să probeze nu doar existența obligației și neatingerea rezultatului propus, ci și faptul că debitorul nu a depus întreaga diligență pentru obținerea rezultatului preconizat.

Or, în cauză, așa cum just au criticat recurenții, instanța de apel, similar primei instanțe, s-a mărginit la a prelua din hotărârea civilă de reintegrare a angajatei viciul din procedura de concediere acolo imputat reclamantei și a reține că acest viciu de procedură cădea în sarcina pârâților directori generali, ceea ce face ca, în viziunea instanței de apel, ratarea rezultatului urmărit – concedierea legală a angajatei – precum și paguba aferentă să le fie imputabilă pârâților.

Înalta Curte arată că dimpotrivă: în speță, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor asumate de pârâtul A prin contractul de mandat nu se poate rezuma la simpla reținere a existenței unui viciu de legalitate constatat de instanțe în derularea procedurii de concediere a unei angajate, procedură a cărei supraveghere cădea în sarcina directorului pârât, ci trebuia făcută o analiză proprie a instanței acțiunii de regres cu privire la caracterul imputabil pârâtului al acestui viciu de legalitate – vinovăția lui – în funcție nu doar de atribuțiile sale directe în procedură, în stadiul în care se afla aceasta pe durata mandatului său, ci și de cât de previzibilă și clară era regula a cărei încălcare i s-a reproșat reclamantei în procesul privind concedierea și pe care reclamanta la rândul ei o impută pârâtului director.

Spre exemplu, nu se poate reține în mod automat că avocatul nu își îndeplinește obligațiile de diligență în legătură cu conducerea procesului atunci când i se reproșează formularea unor acte procesuale considerate de o instanță ca având vicii de legalitate, în chestiuni unde practica judiciară e variabilă sau există posibilități multiple de interpretare a legii.

O astfel de analiză era necesară, întrucât simpla anulare a concedierii în virtutea unui viciu procedural nu se constituie automat în încălcarea sau îndeplinirea defectuoasă a obligației de mijloace asumată de pârât prin contract, ci numai atunci când viciul procedurii de concediere constă într-o neglijență culpabilă, aptă a conduce la concluzia nerespectării îndatoririi de prudență, diligență, loialitate și profesionalism ce revenea pârâtului director.

În lipsa unei atare constatări, după o analiză proprie a instanței, se poate spune că lipsește însuși fundamentul concret al răspunderii contractuale a pârâtului recurent – încălcarea obligației de mijloace.

Este adevărat că, la obiecția pârâtului că hotărârea judecătorească de anulare a deciziei de concediere nu produce efecte față de el, ca urmare a neparticipării în proces, astfel încât nu i se poate pune în sarcină viciul de nelegalitate acolo reținut în sarcina reclamantei, instanța de apel a răspuns în mod corect că inopozabilitatea efectelor hotărârii nu exclude opozabilitatea relativă a constatărilor acesteia, din punct de vedere probator, căzând însă în sarcina pârâtului să facă proba contară celor reținute în hotărâre cu privire la existența unui viciu de legalitate a procedurii, probă ce nu a fost făcută de pârât.

Cu toate acestea, ceea ce se poate reține ca fiind dovedit și în prezentul proces din respectiva hotărâre este doar existența viciului de legalitate în procedura de concediere, însă, așa cum s-a arătat mai sus, existența acestui viciu nu echivalează automat cu îndeplinirea fără diligența și prudența asumate de către pârât a atribuțiilor sale – și doar o astfel de îndeplinire nediligentă și imprudentă/neglijentă a atribuțiilor legate de concediere poate constitui izvorul răspunderii contractuale a pârâtului recurent, instanța de apel nefăcând o analiză proprie în acești termeni, ceea ce echivalează cu greșita aplicare a regulilor de drept material atunci când a considerat în sine viciul de legalitate ca fiind o faptă ilicită ce atrage răspunderea civilă.

Prin urmare, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și art. 497 C. proc. civ. va fi admis recursul pârâtului A, urmând a fi casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului.

Pe de o parte, instanța de apel va supune dezbaterii chestiunea lipsei unei hotărâri a adunării generale în vederea introducerii acțiunii ca o excepție de lipsă a capacității de exercițiu și va verifica în ce măsură Hotărârea AGA nr. 23/2023 valorează confirmare conform art. 57 alin. (5) C. proc. civ. sau dacă e nevoie de acordarea unui termen pentru o altă confirmare.

Pe de altă parte, la rejudecare, în evaluarea caracterului cuplabil, nediligent, neglijent sau imprudent al modului în care a fost supravegheată/efectuată de către pârât procedura de concediere colectivă se va ține cont nu doar de rolul său în această procedură ori de importanța regulii a cărei respectare a fost viciată în cadrul acestei proceduri – aspecte pe care și instanța anterioară le-a avut în vedere – ci și caracterul clar și previzibil al normei care s-a reținut a fi fost încălcată, și anume dacă se poate reproșa în mod plauzibil unei persoane cu standarde de profesionalism corespunzătoare interpretarea diferită pe care a dat-o normei încălcate, față de cea dată de instanța de judecată ce a verificat concedierea, în condițiile în care inclusiv prima instanță din respectivul proces – adică un judecător, un profesionist al dreptului – a interpretat norma la fel ca pârâtul, considerând că legea impunea notificarea doar a sindicatului reprezentativ la nivel de unitate, iar nu a tuturor sindicatelor; era norma clară și previzibilă, iar fapta reproșată, o neglijență neîndoielnică? sau ne aflăm în teritoriul interpretabilului?

Pentru a avea un sprijin suplimentar în această analiză, instanța de apel va putea solicita părților situația celorlalte concedieri efectuate în cadrul procesului de concediere colectivă: din planul de optimizare a resurselor umane rezultă că au fost identificate 343 posturi ce pot fi desființate, din care sunt ocupate 296. În aceste condiții, din numărul total de persoane disponibilizate, este important de verificat, în cadrul evaluării diligenței cu care a acționat pârâtul, nu doar situația angajatei reintegrate, ci și, în ansamblu, câți alți angajați au contestat decizia, câți au câștigat și câți au pierdut procesul, ori dacă au fost instanțe care au interpretat în mod diferit dispozițiile legale a căror nerespectare în procedură a fost reproșată.

Reluând, astfel, analiza condițiilor răspunderii civile, instanța de apel va putea și va trebui relua și verificarea celorlalte elemente – prejudiciu, legătură de cauzalitate, vinovăție, ocazie cu care va trebui să lămurească inclusiv întinderea reală a prejudiciului: este, acesta, echivalentul cuantumului total al drepturilor salariale cuvenite angajatei pentru perioada anterioară reintegrării, așa cum a solicitat reclamanta? sau reprezintă doar diferența dintre aceste drepturi și salariile compensatorii încasate de angajată la momentul disponibilizării, în condițiile în care reclamanta a plătit angajatei reintegrate doar această diferență, ca urmare a compensării dintre drepturile recunoscute și salariile compensatorii primite inițial, iar stabilirea prejudiciului trebuie să aibă ca reper situația patrimonială a reclamantei în cazul în care fapta prejudiciabilă imputată nu s-ar fi produs, caz în care salariile compensatorii plătite de reclamantă ar fi rămas bine plătite, deci în pasivul societății.

În fine, chiar dacă pârâtul B nu a declarat recurs, iar apelul i-a fost anulat ca netimbrat, în funcție de ipoteza în care va ajunge după reanalizarea fondului, instanța de apel va trebui să verifice în ce măsură efectele rejudecării apelului pârâtului A se vor putea extinde și cu privire la B, grație indivizibilității obiectului litigiului, în condițiile în care, spre exemplu, în situația în care s-ar ajunge la concluzia că prejudiciul constă doar în diferența dintre salariile compensatorii deja plătite la disponibilizare și despăgubirile stabilite prin hotărârea judecătorească, nu e acceptabil a se lucra cu cuantumuri diferite pentru unul și același prejudiciu de bază, la persoane diferite, în funcție de cum au declarat sau nu calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Compania Naţională Poşta Română SA împotriva deciziei civile nr. 769A din 28 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul A împotriva deciziei civile nr. 769A din 28 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul A.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 martie 2025.