Donation annulment claim rejected; appeal dismissed with reduced fees awarded.

Deliberând asupra recursului, constată următoarele aspecte relevante:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la 22 noiembrie 2019, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B şi C, să se constate nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. 527/11.04.2017 şi să se dispună efectuarea menţiunilor în cartea funciară.

La 26 martie 2020, pârâtul C a formulat cerere reconvenţională, care a fost anulată, ca timbrată, în şedinţa din 27 mai 2021.

La 5 iunie 2020, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a lui D şi Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

La 28 iunie 2021, reclamanta a depus cerere adițională, prin care a solicitat revocarea donației pentru ingratitudine. În şedinţa publică din 26 ianuarie 2022, s-a constatat că reclamanta este decăzută din dreptul de a modifica cererea, conform art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4688 din 27 mai 2021, Judecătoria Sectorului 1 a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1416 din 17 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului C cheltuieli de judecată în cuantum de 17.449,80 lei.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, la 16 martie 2023, a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat desfiinţarea sentinţei şi, în urma evocării fondului, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1686A din 19 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul, a respins cererea apelantei-reclamante privind cheltuielile de judecată şi a obligat-o pe aceasta să achite intimatului-pârât C suma de 11.788,74 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 3 octombrie 2024, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., învederând următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi limitele învestirii, atunci când a procedat la interpretarea contractului de rentă viageră autentificat sub nr. 528/11.04.2017, care nu face obiectul judecăţii.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, nepunând în discuţia părţilor interpretarea acestui contract. De altfel, instanţa de apel a interpretat, în mod eronat, contractul de rentă viageră autentificat sub nr. 528/11.04.2017, reţinând că, în schimbul dreptului de uzufruct viager, s-a stabilit plata de către pârât a unei rente viagere de 2.500 euro/lunar, în timp ce nuda proprietate a fost transmisă pârâtei cu titlu gratuit, cu toate că în contractul de rentă viageră s-a stipulat, în mod clar, că au calitatea de debirentieri ambii pârâţi, nu doar uzufructuarul din contractul de donaţie.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel este parţial nemotivată şi cuprinde considerente contractorii şi străine de natura pricinii, sens în care a învederat următoarele argumente:

Decizia cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanţa de apel reţine, pe de o parte, existenţa unui contract de donaţie, iar, pe de altă parte, că reclamanta ar fi transferat nuda proprietate nepoatei sale cu titlu gratuit, intenţionând să o gratifice, în timp ce soţului acesteia i-ar fi transmis dreptul de uzufruct viager, însă cu titlu oneros, contra unei rente viagere de 2.500 euro/lună. Instanţa de apel a transformat parţial contractul de donaţie într-un contract cu titlu oneros, arătând că plata rentei viagere este stipulată în contractul de donaţie, cu toate că o astfel de clauză nu există în contract.

Deşi argumentează că din clauzele contractului reiese, neechivoc, voinţa concordantă a părţilor şi că în contractul de donaţie a fost prevăzută, suficient de clar, modalitatea în care se va transmite fiecare atribut al dreptului de proprietate, totuşi instanţa de apel ajunge să denatureze chiar şi interpretarea literală a contractului, să îi adauge clauze fictive. Nicio clauză din contractul de donaţie nu este specifică unui contract de vânzare-cumpărare, nu se face nicio referire la o contraprestație din partea donatarilor, nu se pune problema fixării unui preţ de înstrăinare şi nici măcar nu este indicată valoarea la care imobilul a fost evaluat de către părţi.

Sunt contradictorii şi acele considerente care vizează stabilirea cauzei ce a stat la baza intenţiei de a gratifica, din moment ce instanţa de apel a arătat că aceasta constă în calitatea de fiu al nepoatei donatoarei, pentru ca ulterior să reţină că există doar probabilitatea ca legătura de rudenie dintre reclamantă şi pârâtă să fi reprezentat motivul determinant.

Decizia cuprinde şi considerente străine de natura pricinii, din moment ce instanţa de apel a reţinut că reclamanta a stipulat în contractul de donaţie plata unei rente viagere în cuantum de 2.500 euro, deşi din probatoriul administrat rezultă că iniţiativa încheierii contractului a aparţinut pârâţilor.

Un alt motiv străin de natura pricinii priveşte analiza existenţei cauzei contractului de donaţie, deşi prin acţiune s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului pentru cauză ilicită şi falsă, nu pentru lipsa cauzei.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la cauza ilicită a contractului de donaţie, deşi acest motiv de nulitate absolută a fost invocat prin cererea de chemare în judecată şi reiterat prin cererea de apel, motivând destul de lacunar că nu se poate reţine lipsa cauzei contractului.

Recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, sens în care a invocat următoarele:

Instanţa de apel nu a procedat la o interpretare a voinţei reale a părţilor contractante, în conformitate cu dispoziţiile art. 1266 C. civ., ci s-a limitat la o verificare formală şi literală a clauzelor contractului de donaţie.

Interpretarea restrictivă pe care a făcut-o instanţa de apel cu privire la incidenţa prevederilor art. 1266 C. civ. este nelegală, având în vedere că acest text nu limitează aplicarea regulii de interpretare doar la situaţiile în care există confuzii sau contradicţii între clauzele unui contract, ci se aplică oricărei convenţii, fapt ce reiese din coroborarea prevederilor art. 1266 cu cele ale art. 1268 şi art. 1269 C. civ.

Prin refuzul instanţei de apel de a face aplicarea dispoziţiilor art. 1266 C. civ., s-a ajuns la nesocotirea voinţei reale a părţilor, fiind ignorate probele privind discuţiile dintre părţi cu privire la încheierea contractului, relaţiile dintre acestea, comportamentul lor anterior şi ulterior încheierii contractului şi fiind omise precizările făcute de către părţi în cursul judecăţii privind scopul care le-a determinat pe fiecare să semneze contractul.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, contractul de donaţie conţine clauze contradictorii, în condiţiile în care sarcina donaţiei nu poate fi pusă în executare. Astfel, intimata-pârâtă are obligaţia de a dona nuda proprietate către fiul său, în termen de 36 luni de la data când va deveni major, „cu menţinerea dreptului de uzufruct viager constituit în favoarea sa şi în favoarea soţului său C asupra întregului imobil”. Or, dreptul de uzufruct nu poate fi menţinut de către donatară, deoarece nu 1-a dobândit prin donaţie, ci a primit nuda proprietate, iar, prin transmiterea dreptului de uzufruct viager în patrimoniul donatarei în momentul executării sarcinii, donatarul şi-ar pierde dreptul său de uzufruct viager. Ca atare, este greşită concluzia instanţei de apel, în sensul că nu se impune interpretarea clauzelor contractului, întrucât acestea sunt suficient de clare.

Plecând de la declaraţiile martorilor, instanţa de apel a argumentat că donatoarea a urmărit să doneze imobilul nepoatei sale, voinţa reală fiind îndeplinită chiar dacă i-a transmis doar nuda proprietate, în timp ce dreptul de uzufruct viager a fost transmis soţului acesteia, punând semnul egalităţii între donaţia având ca obiect dreptul de proprietate şi cea având ca obiect nuda proprietate şi apreciind că voinţa donatoarei este aceeaşi în ambele cazuri.

În raport cu circumstanţele cauzei şi mijloacele de probă administrate, se impune constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie, pentru vicierea consimţământului donatoarei, precum şi pentru cauză ilicită, falsă.

5. Apărările formulate în cauză

La 13 decembrie 2024, intimatul-pârât C a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.

La 1 ianuarie 2025, intimata-pârâtă B a depus note, prin care a arătat că lasă la aprecierea instanţei soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Cu titlu preliminar, se reţine că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile interesate nu o pot critica pentru motive de netemeinicie.

Cu alte cuvinte, în etapa procesuală a recursului se exercită doar un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reevaluarea situaţiei de fapt. Faptele sunt stabilite de către instanţele de fond, iar instanţa de recurs judecă hotărârea, nu procesul, în sensul că verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii judecătorilor de fond.

Din moment ce nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond, Înalta Curte nu poate analiza susţinerile recurentei-reclamante care aduc în discuţie temeinicia deciziei recurate, constatând că acele critici care privesc modul în care instanţa de apel a valorificat dovezile administrate, chiar dacă sunt invocate, în mod formal, în cadrul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se subsumează niciunuia dintre acestea.

Totodată, Înalta Curte nu poate analiza nici acele critici prin care recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, contractul de donaţie autentificat sub nr. 527/11.04.2017 şi contractul de rentă viageră cu titlu gratuit autentificat sub nr. 528/11.04.2017, prin raportare la clauzele lor şi la prevederile art. 1266 C. civ., întrucât actualul Cod de procedură civilă nu mai cuprinde un motiv similar celui prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, care reglementa ipoteza „când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”. Dat fiind contextul normativ actual, rezultă că sunt neavenite, în calea extraordinară a recursului, criticile privind interpretarea greşită a clauzelor unui contract, inclusiv prin raportare la dispoziţiile Codului civil privind interpretarea convenţiilor, întrucât acestea nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greşită a clauzelor contractuale) şi nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de către legiuitor.

Ţinând seama de limitele expuse anterior, Înalta Curte urmează a analiza în cauză doar acele critici de recurs care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, atunci când a procedat la interpretarea contractului de rentă viageră cu titlu gratuit autentificat sub nr. 528/11.04.2017, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, limitele învestirii, principiul aflării adevărului şi principiul contradictorialităţii, întrucât, pe de o parte, acest contract nu a făcut obiectul judecăţii, iar, pe de altă parte, interpretarea sa nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Principiul disponibilităţii este consacrat la art. 9 C. proc. civ., alin. (2) prevăzând că „obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor”. În ceea ce priveşte limitele învestirii, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. stipulează că ,,judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”, o reglementare similară regăsindu-se şi la art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la principiul contradictorialităţii, din perspectiva obligaţiilor pe care le are instanţa de judecată, la art. 14 alin. (5) C. proc. civ. se prevede că “instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate”, iar la alin. (6) al aceluiaşi articol se arată că “instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.”

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a încălcat aceste principii fundamentale ale procesului civil, din moment ce nu s-a pronunţat asupra altor motive şi apărări decât cele invocate prin cererea de apel, prin întâmpinare şi prin răspunsul la întâmpinare, pe care le-a pus în discuţia părţilor cu ocazia dezbaterilor din şedinţa de la 5 decembrie 2023.

În urma lecturării considerentelor deciziei, se constată că instanţa de apel nu a procedat la interpretarea contractului de rentă viageră autentificat sub nr. 528/11.04.2017, singurul considerent în care se face referire la acesta regăsindu-se la pagina 13 a deciziei, în cadrul căruia se reţine că voinţa reală a recurentei-reclamante a fost de a dona imobilul, în structura prevăzută în contractul de donaţie (nuda proprietate nepoatei sale şi dreptul de uzufruct soţului acesteia), neluând în considerare, drept element în determinarea voinţei reale a părţilor contractante, stabilirea rentei viagere în cuantum de 2.500 euro, în schimbul transmiterii dreptului de uzufruct, ori instituirea sarcinii de a transmite nuda proprietate către fiul donatarilor.

Cu alte cuvinte, menţinând considerentele sentinţei apelate, prin care au fost înlăturate apărările intimatului-pârât privind legătura dintre contractul de donaţie şi contractul de rentă viageră, instanţa de apel a validat raţionamentul logico-juridic al primei instanţe şi a reţinut că voinţa reală a recurentei-reclamante a fost aceea de a dona imobilul respectiv, independent de existenţa contractului de rentă viageră, concluzie la care a ajuns în urma observării clauzelor contractului de donaţie şi a coroborării mijloacelor de probă.

Contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, instanţa de apel nu a procedat la interpretarea contractului de rentă viageră autentificat sub nr. 528/11.04.2017, care nici nu a făcut obiectul judecăţii, ci a analizat şi a înlăturat apărările intimatului-pârât din cadrul întâmpinării la cererea de apel, prin care s-a susţinut existenţa unei operaţiuni juridice complexe, în configuraţia căreia ar intra contractul de donaţie şi contractul de rentă viageră.

Din moment ce instanţa de apel s-a limitat la analiza motivelor de apel şi a apărărilor formulate, pe care le-a pus în discuţia părţilor cu ocazia dezbaterilor orale, nu se poate reţine că ar fi încălcat limitele învestirii sau principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi aflării adevărului, astfel că decizia recurată nu a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectarea atrage sancţiunea nulităţii.

Invocând, în continuare, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii şi străine de natura pricinii, precum şi că este nemotivată sub aspectul cauzei ilicite a contractului de donaţie.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Obligaţia privind motivarea hotărârilor judecătoreşti, instituită prin dispoziţiile legale precitate, a fost edictată de către legiuitor în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţă. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa” (cauza Albina c. României).

Lecturând considerentele deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a respectat întocmai aceste exigenţe legale şi convenţionale, prezentând considerentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, acestea nefiind contradictorii şi nici străine de natura pricinii.

Argumentând caracterul contradictoriu al unora dintre considerente, recurenta-reclamantă a arătat, pe de o parte, că instanţa de apel a reţinut existenţa unui contract de donaţie, pe care însă ulterior l-a transformat parţial într-un contract cu titlu oneros, menţionând că plata rentei viagere este stipulată în contractul de donaţie, iar, pe de altă parte, că, în ce priveşte cauza determinantă ce a stat la baza intenţiei de a gratifica, instanţa de apel a reţinut calitatea de fiu al nepoatei donatoarei, pentru ca ulterior să arate că există doar probabilitatea ca legătura de rudenie dintre donatoare şi donatară/familia acesteia să fi reprezentat motivul determinant al intenţiei de a gratifica.

Contrar acestor susţineri, se constată că decizia recurată nu cuprinde considerente contradictorii, ci acestea converg şi susţin soluţia de respingere a apelului, recurenta-reclamantă fiind cea care le-a înţeles în mod eronat.

Astfel, în ce priveşte primul aspect invocat de recurenta-reclamantă, se constată că, la pagina 13 a deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

„Nici din probatoriul administrat nu rezultă că ar fi trebuit ca instanţa să procedeze la o altă interpretare a clauzelor contractului, atât timp cât şi din declaraţiile martorilor rezultă că reclamanta a urmărit să doneze imobilul nepoatei sale, B. Chiar dacă i-a transferat acesteia doar nuda proprietate şi soţului ei dreptul de uzufruct, nu se poate considera că nu aceasta a fost voinţa reală a reclamantei, deoarece, în schimbul dreptului de uzufruct viager, a stipulat plata rentei viagere în cuantum de 2.500 euro lunar, în timp ce nuda proprietate a fost transmisă nepoatei sale, B, cu titlu gratuit şi cu sarcina de a transmite nuda proprietate fiului său, D, la împlinirea vârstei de 18 ani. Având în vedere toate aceste aspecte, stabilite în mod expres prin clauzele contractului de donaţie, Curtea nu poate reţine că reclamanta a avut o altă reprezentare a contractului pe care l-a încheiat ori că a urmărit o altă finalitate a acestuia.”

Se observă că instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe şi a reţinut, la rândul său, că actul dedus judecăţii este un contract de donaţie, precum şi că voinţa reală a recurentei-reclamante a fost aceea de a dona imobilul (nuda proprietate către intimata-pârâtă şi dreptul de uzufruct viager către intimatul-pârât), menţinând considerentele primei instanţe, prin care au fost înlăturate apărările intimatului-pârât cu privire la voinţa reală a părţilor la încheierea contractului de donaţie, şi reţinând că elementele invocate de către acesta nu pot fi avute în vedere la determinarea cauzei contractului de donaţie.

Aceste considerente nu sunt contradictorii, din moment ce instanţa de apel nu a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii (contractul de donaţie autentificat sub nr. 527/11.04.2017) şi a analizat, în continuare, temeinicia pretenţiei pornind de la calificarea convenţiei drept contract de donaţie. În consecinţă, nu sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că nicio clauză din contractul de donaţie nu este specifică unui contract de vânzare-cumpărare, nu se face nicio referire la o contraprestație din partea donatarilor, nu se pune problema fixării unui preţ de înstrăinare şi nici măcar nu este indicată valoarea la care imobilul a fost evaluat de către părţi.

Referitor la al doilea aspect invocat de către recurenta-reclamantă, se constată că, în cadrul celor două paragrafe indicate, au fost analizate motive distincte de nulitate a contractul de donaţie, ce au fost invocate prin acţiune.

Pe de o parte, la pagina 13 a deciziei, instanţa de apel a analizat critica privind viciul de consimţământ al erorii asupra identităţii beneficiarului, reţinând că „elementul determinant pentru încheierea contractului a fost calitatea minorului D de fiu al nepoatei B, calitate existentă la data încheierii contractului de donaţie, astfel că nu prezintă relevanţă identitatea genetică în stabilirea erorii esenţiale”.

Pe de altă parte, la a pagina 14 a deciziei, instanţa a analizat critica vizând cauza contractului de donaţie, reţinând că „nu se poate susţine că părţile nu au avut reprezentarea motivului şi a scopului pentru care au încheiat contractul, deoarece are la bază intenţia donatorului de a gratifica, motivul determinant fiind probabil legătura de rudenie dintre părţi, dintre reclamantă şi pârâta B, respectiv dintre reclamantă şi familia pârâtei”.

Fiind două chestiuni juridice diferite, şi anume viciul de consimţământ al erorii şi cauza contractului, nu se poate susţine caracterul contradictoriu al considerentelor prin care instanţa de apel le-a analizat separat.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a învederat că decizia recurată cuprinde considerente străine de natura pricinii, din moment ce s-a reţinut că reclamanta este cea care a stipulat în contractul de donaţie plata rentei viagere de 2.500 euro, deşi din probatoriul administrat rezultă că iniţiativa încheierii contractului de donaţie a aparţinut pârâţilor.

În legătură cu acest considerent, inserat la pagina 13 a deciziei, nu se poate reţine că este străin de natura pricinii, întrucât, după cum s-a arătat deja, instanţa de apel a înlăturat critica de apel vizând interpretarea formală, de către prima instanţă, a contractului de donaţie, reţinând că voinţa reală a recurentei-reclamante a fost aceea de a dona imobilul şi neluând în considerare, drept element la determinarea voinţei reale a părţilor, stabilirea rentei viagere în cuantum de 2.500 euro, în schimbul transmiterii dreptului de uzufruct. Pe de altă parte, este neavenită susţinerea potrivit căreia din probatoriul administrat rezultă că iniţiativa încheierii contractului a aparţinut intimaţilor-pârâţilor, întrucât în recurs nu poate fi cenzurată situaţia de fapt.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că sunt străine de natura pricinii şi acele considerente prin care se analizează existenţei cauzei contractului de donaţie, deşi prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului pentru cauză ilicită şi falsă.

Nici aceste susţineri ale recurentei-reclamante nu sunt întemeiate.

Pe de o parte, în condiţiile în care, prin cererea de apel, s-a invocat lipsa cauzei contractului de donaţie, în mod legal, instanţa de apel a procedat la analiza criticilor respective, respectând limitele învestirii. Pe de altă parte, din ansamblul considerentelor deciziei recurate se reţine că susţinerile privind cauza ilicită a contractului de donaţie au fost analizate de instanţa de apel.

În considerarea celor expuse, se reţine că decizia recurată este motivată, iar considerentele acesteia nu sunt contradictorii şi nici străine de natura pricinii, astfel că nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1266 C. civ., atunci când nu a procedat la stabilirea voinţei reale a părţilor contractante, limitându-se la o verificare formală şi literală a clauzelor contractului de donaţie.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Conform art. 1266 C. civ.: „(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.”

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că interpretarea unui contract se face doar atunci când cuprinde anumite elemente contradictorii sau confuze, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât voinţa concordantă a părţilor rezultă, în mod direct şi neechivoc, din chiar conţinutul contractului de donaţie, iar simplul fapt că donatoarea nu mai doreşte menţinerea acestui contract nu poate obliga instanţa să interpreteze contractul, cu ignorarea clauzelor sale neechivoce.

Criticând acest raţionament, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a făcut o interpretare restrictivă cu privire la incidenţa prevederilor art. 1266 C. civ., susţinând că acestea nu limitează aplicarea regulii de interpretare doar la situaţiile în care există confuzii sau contradicţii între clauzele unui contract, ci se aplică oricărei convenţii, astfel că, prin refuzul instanţei de apel de a le aplica, s-a ajuns la nesocotirea voinţei reale a părţilor, fiind ignorate toate mijloacele de probă care atestă discuţiile dintre părţi cu privire la încheierea contractului, relaţiile dintre acestea, comportamentul lor anterior şi ulterior încheierii contractului.

După cum s-a arătat deja, din moment ce actualul Cod de procedură civilă nu mai prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, sunt neavenite criticile de recurs prin care se învederează interpretarea greşită a clauzelor contractului de donaţie, inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 1266 C. civ. Astfel de critici, chiar dacă au fost invocate, în mod formal, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se circumscriu însă acestui motiv de recurs, care are în vedere încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar nu interpretarea greşită a unui contract.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a argumentat, la pct. III.3 şi la pct. IV din memoriul de recurs, că se impune admiterea acţiunii şi constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie, pentru vicierea consimţământului său, precum şi pentru cauză ilicită, falsă. Or, aceste motive de nulitate au fost înlăturate de către instanţa de apel în urma interpretării clauzelor contractului de donaţie, precum şi a valorificării mijloacelor de probă administrate, operaţiuni juridice care nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă nu critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat normele de drept material incidente în cauză (art. 1206 - 1208, art. 1214 şi art. 1235 - 1239 C. civ.), ci este nemulţumită de maniera în care instanţa a interpretat clauzele contractului de donaţie, susţinând că nu a ţinut seama de voinţa reală a părţilor şi de scopul determinant la încheierea contractului, ignorând mijloacele de probă privind discuţiile dintre părţi cu privire la încheierea contractului, relaţiile dintre acestea, comportamentul lor anterior şi ulterior încheierii contractului, critici care, după cum s-a arătat deja, nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenta-reclamantă, precum şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, fiind partea care a pierdut procesul, va fi obligată să plătească intimatului-pârât C cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat. Însă, în cauză se impune a se face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciindu-se că suma de 11.840,31 lei, solicitată de către intimatul-pârât, este disproporţionată, în raport cu valoarea și complexitatea cauzei, precum și cu activitatea prestată de către avocat în calea de atac a recursului (redactarea întâmpinării şi asistența juridică a clientului la un singur termen de judecată).

Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., „instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”.

Conform prevederilor art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin hotărârea U.N.B.R. nr. 64/2011, onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului, iar elementele care pot determina cuantumul acestuia sunt timpul și volumul de muncă; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat; constrângerile de timp în care avocatul este obligat, de împrejurările cauzei, să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

Având în vedere aceste criterii, se apreciază că, în prezenta cauză, este rezonabil ca recurenta-reclamantă să fie obligată la suportarea, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 5.000 lei din suma totală de 11.840,31 lei.

În consecinţă, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatului-pârât C suma de 5.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 1686A din 19 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă A la plata sumei de 5.000 lei către intimatul-pârât C, reprezentând onorariu avocaţial, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 martie 2025.