Medical malpractice birth injury: Hospital objective liability for equipment deficiency and civil prescription interruption via civil party constitution in criminal proceedings

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, sub nr. x/90/2017, reclamanţii A, B, prin reprezentantul legal A, şi C, au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Sănătății, Consiliul Județean Vâlcea, Spitalul D Vâlcea, E, F, G, H, I şi au solicitat ca obligarea acestora în solidar la plata următoarelor sume: pentru reclamanta A, 1.000.000 euro, reprezentând daune materiale, morale și daune interese; pentru reclamantul B, prin reprezentantul legal A, 5.000.000 euro reprezentând daune materiale, morale și daune interese; pentru reclamantul C, împreună cu soția, 700.000 euro reprezentând daune materiale, morale și daune interese. De asemenea, s-a solicitat instituirea sechestrului asigurător, precum şi obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul E a formulat cerere de chemare în garanție a următoarelor persoane juridice: Spitalul D Vâlcea, Societatea J S.A., reprezentată prin lichidator K SPRL și Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pârâtul a precizat că solicită chemarea în garanție a Societății J S.A. în temeiul Poliței de asigurare malpraxis nr. MP080119052/19.12.2008, a Fondului de Garantare a Asiguraților în temeiul Legii nr. 213/2015 şi a Spitalului D Vâlcea în temeiul art. 655 din Legea nr. 95/2006.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2136 din 22 noiembrie 2022, Tribunalul Vâlcea a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Spitalul D Vâlcea şi a chematului în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Sănătăţii şi Consiliul Judeţean Vâlcea şi a respins cererea principală formulată de reclamanţii A, B şi C împotriva acestora, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Tribunalul a admis în parte cererea principală formulată împotriva pârâţilor E şi Spitalul D Vâlcea, care au fost obligaţi, în solidar, la plata următoarelor sume reprezentând daune morale: 20.000 euro către reclamanta A, 30.000 euro către reclamantul B, 10.000 euro către reclamantul C. Tribunalul a respins cererea de instituire a sechestrului asigurător, formulată în contradictoriu cu pârâţii E şi Spitalul D Vâlcea.

Tribunalul a respins cererea principală formulată împotriva pârâţilor F, G, H şi I, ca neîntemeiată.

Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în garanţie şi a obligat chemaţii în garanţie Societatea J Asigurări S.A., prin lichidator judiciar K SPRL, şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în solidar, la plata sumei de 60.000 euro către pârâtul E.

Tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie a Spitalului D Vâlcea, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 3549 din 08 iunie 2023, Curtea de Apel Piteşti, Secția I civilă, a admis apelurile formulate de reclamanţii A, B reprezentat de A, C, împotriva sentinţei civile nr. 2136 din 22 noiembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/90/2017, de pârâtul E, împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi încheierii de şedinţă din 09.10.2018, de chemaţii în garanţie Societatea J S.A., prin lichidator K SPRL, împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi a încheierii interlocutorii din data de 13.11.2018, şi de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi încheierii de şedinţă din 09.10.2018, în contradictoriu cu Spitalul D Vâlcea şi intimaţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii, Consiliul Judeţean Vâlcea, F, G, H şi I.

Curtea a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul E; a respins cererea de chemare în garanţie a apelanţilor Societatea J S.A., prin lichidator judiciar K SPRL, şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca rămasă fără obiect; a obligat pârâtul Spitalul D Vâlcea la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: 40.000 euro către reclamanta A, 100.000 euro către reclamantul B şi 20.000 euro către reclamantul C; a menţinut în rest sentinţa.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 3549 din data de 08 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Piteşti - Secția I civilă, au declarat recurs principal reclamanţii A, B, prin reprezentantul legal A, şi C şi pârâtul Spitalul D Vâlcea şi recurs incident chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi pârâtul E.

4.1. Recursul formulat de reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi, reţinând cauza spre rejudecare, să se admită cererea de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au învederat că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Consiliul Judeţean Vâlcea, recurenţii-reclamanţi au solicitat să se constate că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât Spitalul D se află în subordinea sa. Recurenţii reclamanţi au susţinut că pot avea calitate procesuală pasivă şi persoanele fizice sau juridice care, în temeiul legii sau a unor prevederi contractuale, sunt ţinute să răspundă pentru prejudiciul creat de autorii faptelor ilicite, fie direct către persoana prejudiciată, fie către autorul faptei ilicite, în regres.

Recurenţii-reclamanţi au expus prevederile art. 1385 C. civ. şi art. 1532 C. civ. şi consideraţii teoretice referitoare la noţiunea de prejudiciu.

Recurenţii-reclamanţi au expus pe larg situaţia de fapt şi au arătat că, din probatoriul administrat, rezultă vinovăţia constând în neglijenţa şi imprudenţa cu care pârâţii au acţionat la naştere, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Recurenţii reclamanţi au descris prejudiciul produs reclamantului B, arătând că acesta este încadrat în grad de handicap, neputând folosi mâna stângă, mult mai mică decât mâna dreaptă, şi prezintă multe boli asociate paraliziei totale de plex brahial stâng, fractură de humerus drept, ischemia membrului inferior stâng, cataractă.

Pentru o aparenţă de normalitate, reclamantul minor are nevoie de montarea unei mâini bionice, a cărei valoare depăşeşte 100.000 USD, iar termenul de garanţie pentru o asemenea mână este de doar 3 ani.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, după naştere, viaţa întregii familii s-a schimbat, au fost nevoiţi să se mute în Bucureşti, între două spitale, pentru a fi mai aproape de specialiştii în domeniile medicale aferente bolilor de care suferă şi pentru a beneficia de terapiile paleative.

Având în vedere starea sa de sănătare şi faptul că minorul avea în permanenţă nevoie de prezenţa sa, recurenta reclamantă a fost nevoită să îşi părăsească activitatea, aceea de tehnician dentar, veniturile sale fiind astfel mult diminuate. În mod evident, reclamantul B a fost lipsit de o copilărie normală şi de mic a învăţat lecţia izolării, a marginalizării, a neputinţei. Şi ca adult suferinţa va fi la fel de mare, pentru că traumatismele suferite la naştere sunt ireversibile. Nici reclamanta A, cu scleroză multiplă şi depresie, nu se mai poate reîntoarce la viaţa dinaintea naşterii.

Recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1385 şi art. 1532 C. civ., în sensul că suma stabilită nu acoperă întinderea prejudiciului, producându-se o infirmitate permanentă, copilul şi familia fiind supuşi izolării, posibilităţile unei vieţi normale fiind excluse pentru fiecare dintre ei.

Au susţinut că daunele morale acordate minorului trebuie să compenseze nu numai durerile fizice, dar şi suferinţele psihice în legătură cu perceperea stimulilor dureroşi. De altfel, omul percepe nu numai o durere fizică, ci și una psihică ca urmare a conștientizării desfigurării sale fizice, a perceperii compasiunii sau dezgustului celor din jur, dar și ca urmare a diminuării posibilităților de afirmare și manifestare în colectivitate. La serbarea de Crăciun, minorul a fost singurul elev din clasă care nu a primit un rol în piesa regizată la nivelul clasei. Umilinţa şi durerea au fost şi sunt fără margini, pentru că asemenea situaţii sunt zilnice şi nenumărate.

De mai mult de 10 ani minorul este supus investigaţiilor, intervenţiilor chirurgicale, exerciţiilor terapeutice, medicaţiei. Aceste suferințe fizice și psihice ale minorului sunt evident percepute și resimțite de părinții acestuia, reclamanții A și C, cauzându-le acestora o suferință psihică proprie în contextul afecțiunii ce o poartă copilului.

În plus, daunele morale ce se vor acorda acestor reclamanți trebuie să compenseze și sentimentele de frustrare, anxietate, depresie, furie, tristețe ale părinților minorilor, ce conștientizează consecințele pentru viitorul minorului a traumei suferite de acesta, sentimente ce nu trebuie să îmbrace forme patologice pentru a fi acoperite.

Recurenţii reclamanţi au arătat că o oră de înot (recomandată de medic pentru stimularea musculaturii spatelui) costă 100 lei, minorul nu se poate îmbrăca singur, nu-şi poate deschide singur caietul, nu poate tăia o felie de măr. Tatăl minorului este militar şi şi-ar dori şi minorul o carieră de militar. Niciodată nu va putea avea această meserie, aşa cum nu va putea avea nici alte zeci de meserii.

4.2. Recursul formulat de pârâtul Spitalul D Vâlcea.

Prin cererea formulată, pârâtul Spitalul D Vâlcea a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 3549/08.06.2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă în dosarul nr. x/90/2017, cât și împotriva sentinţei civile nr. 2136/22.11.2022 pronunţate de Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă în dosarul nr. x/90/2017, inclusiv împotriva încheierii de şedinţă din data de 09.10.2018, pronunţată de aceeaşi instanţă în cauza civilă amintită, prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pe care Spitalul D Vâlcea a invocat-o prin întâmpinarea depusă la instanța de fond.

În motivarea recursului, recurentul pârât a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că, între concluziile noului raport de expertiză medico-legală - supliment, nr. (...)/2013/2021, care a fost redactat de I.N.M.L. „Mina Minovici” București cu ocazia soluționării de către Tribunalul Vâlcea a prezentului litigiu și concluziile din avizul nr. (...)/2013/20.05.2022, există o contradicție evidentă, în sensul că prin raportul de nouă expertiză medico-legală – supliment, anterior menționat, s-a reiterat faptul că „medicul E ar fi putut diagnostica clinic excesul de volum fetal, ceea ce ar fi impus o altă conduită la naștere, respectiv operația cezariană, care ar fi condus la evitarea distociei de umeri a numitului B și a leziunilor de plex brahial pe care acest reclamant le-a suferit la naștere”, în timp ce în cuprinsul avizului nr. (...)/2013/20.05.2022, emis de Comisia de Avizare și Control din cadrul Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București, s-a inserat că nu s-au constatat deficiențe în ceea ce privește acordarea îngrijirilor medicale la momentul nașterii minorului B, respectiv în data de 02.01.2010, de către pârâtul E.

În temeiul art. 22 alin. (2) C. proc. civ., atât judecătorul fondului, cât şi judecătorii apelului aveau obligația să solicite opinia Comisiei superioare medico-legale care funcționează pe lângă Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București cu privire la contradicția menţionată.

În acest sens, recurentul pârât a invocat art. 23 şi art. 27 din Anexa la H.G. nr. 774/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată nu este motivată, deoarece nu sunt prezentate motivele pentru care apelul său a fost respins, astfel că devin aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a învederat că la paginile 14 - 20 ale deciziei atacate sunt prezentate, în detaliu, motivele pentru care au fost admise apelurile pe care reclamanții și pârâtul E le-au formulat.

În cuprinsul minutei deciziei recurate nu s-a precizat, expres sau tacit, faptul că apelul pe care Spitalul D Vâlcea l-a formulat împotriva sentinței civile nr. 2136/22.11.2022 pronunțate de Tribunalul Vâlcea a fost respins și, totodată, în considerente nu sunt prezentate motivele pentru care apelul acestuia a fost respins.

Recurentul-pârât a mai invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că încheierea de ședință din data de 09.10.2018 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/90/2017, precum și decizia civilă nr. 3549/08.06.2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în același dosar, prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de Spitalul D Vâlcea, au fost date cu aplicarea greșită a legii, deoarece în prezentul litigiu sunt incidente prevederile art. 688 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aplicabile cu prioritate faţă de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În speța dedusă judecății, termenul de 3 ani prevăzut de art. 688 din Legea nr. 95/2006 a început să curgă la data de 02.01.2010, deoarece la această dată s-a produs prejudiciul pe care l-a suferit minorul B.

De asemenea, în prezenta cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, așa cum a statuat instanţa de apel, întrucât plângerea penală pe care reclamanţii au formulat-o împotriva pârâților persoane fizice din acest dosar a fost respinsă pe motiv că a intervenit prescrierea răspunderii penale.

Potrivit art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului sau dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, motiv pentru care nu se poate statua că termenul general de prescripție pentru recuperarea pe latură civilă a prejudiciului a fost întrerupt pe durata soluționării procesului penal sau că un nou termen de prescripție pentru recuperarea pe cale civilă a pagubei a început să curgă de la data soluționării definitive a litigiului penal.

Nu se poate reține că existența unor plângeri sau dosare penale ar reprezenta un caz de întrerupere a prescripției, deoarece, prin decizia nr. 5362/20.11.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că existența unui proces penal nu constituie, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un caz de întrerupere a cursului prescripției.

Dosarul de faţă a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 29.06.2017, iar prejudiciul pe care reclamantul B l-a suferit s-a produs în ziua de 02.01.2010, dată la care reclamanţii au cunoscut identitatea persoanei care a produs prejudiciul suferit de minorul în cauză.

Recurentul-pârât a considerat că, în mod greșit, atât Tribunalul Vâlcea, cât și Curtea de Apel Pitești au statuat că Spitalul D Vâlcea are calitate procesuală pasivă, deoarece, la momentul comiterii faptei, respectiv ianuarie 2010, pârâții E, F, G, I și H erau încadrați la Spitalul L Rm. Vâlcea.

În temeiul H.G. nr. 641/2011, Spitalul L Rm. Vâlcea, instituție la care pârâții menţionaţi au lucrat până la data de 31.07.2011, a fost desființat și reorganizat ca structură fără personalitate juridică, în cadrul Spitalului D Vâlcea. Faptul că, începând cu data de 1.08.2011, aceştia au fost încadrați la Spitalul D Vâlcea rezultă din cuprinsul documentelor depuse la dosar la data de 21.06.2022. Intimata-pârâtă H s-a pensionat la data de 1.08.2011, motiv pentru care această pârâtă nu a lucrat la Spitalul D Vâlcea.

În cuprinsul protocolului de predare-preluare de către Spitalul D Vâlcea a patrimoniului fostului Spital L Rm. Vâlcea, nu s-a inserat, expres sau tacit, că Spitalul D Vâlcea va prelua litigiile fostului Spital L Rm. Vâlcea, care se vor naște după data de 1.08.2011 și nici nu va prelua o eventuală răspundere civilă individuală a medicilor care, în luna ianuarie 2010, le-au acordat asistență medicală reclamanţilor la Spitalul L Rm. Vâlcea. Indică în acest sens dispoziţiile art. 381 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Recurentul pârât a susţinut că, deși încadrat pe baza unui contract de muncă, medicul asigură asistență medicală nu în baza îndrumărilor comitentului, respectiv în temeiul recomandărilor conducerii spitalului, ci în mod independent, potrivit pregătirii sale profesionale. Spitalul, în calitate de angajator, nu impune unui medic anumite reguli cu privire la exercitarea profesiei amintite și nici nu impune o anumită conduită profesională, care, în eventualitatea în care nu este respectată de medic, dă posibilitatea angajatorului să dispună aplicarea unei sancțiuni disciplinare împotriva medicului.

În considerentele deciziei civile recurate s-a reținut că lipsa unui ecograf care trebuia să existe în dotarea Spitalului L Rm. Vâlcea constituie cauza vătămării minorului B, motiv pentru care, în opinia instanței de control judiciar, în prezentul litigiu sunt aplicabile prevederile art. 654 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Instanţa de apel a făcut o greșită aplicare a cadrului juridic care este aplicabil în dosar, deoarece, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale exclusive a Spitalului D Vâlcea trebuia ca, la momentul nașterii minorului B, adică la data de 02.0l.2010, precum și în perioada internării reclamantei A în Spitalul L Rm. Vâlcea, respectiv în intervalul de timp cuprins între 01.01.2010 și 13.01.2010, să fi existat cel puţin una dintre situaţiile prevăzute la art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce nu rezultă din probatoriul administrat.

Prevederile art. 654 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu se referă la împrejurarea că spitalul este răspunzător, în mod exclusiv, pentru prejudiciile produse pacienților în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, ci enumeră cazurile în care personalul medico-sanitar nu este răspunzător pentru daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiunii.

Din probele administrate rezultă că, în perioada ianuarie 2009 - 31.07.2010, la fosta unitate sanitară, adică la Spitalul L Rm. Vâlcea, au existat 4 ecografe, care au fost înregistrate în evidența contabilă a Spitalului L Rm. Vâlcea (punctele 150, 153, 154 și 155 ale situației din data de 31.07.2011). Din declaraţia pârâtului G, managerul interimar al Spitalului L Rm. Vâlcea, dată în procesul penal, reiese că în luna ianuarie 2010 la fostul Spital L Rm. Vâlcea a existat un ecograf portabil folosit la camera de gardă și/sau la sala de nașteri, aspect care rezultă şi din cuprinsul declarației martorei M, asistent medical la fostul Spital L Rm. Vâlcea în luna ianuarie 2010.

Spitalul L Rm. Vâlcea a fost la nivelul 2 de ierarhizare (punctul 185 al Anexei nr. 1 la Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1881/2006), ceea ce implică existenţa, ca dotare minimă obligatorie, a unui ecograf cu sondă vaginală (alin. (2) de pe pagina 13 a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 910/2002), în lipsa căruia nu putea primi autorizație de funcționare și nici nu ar fi fost acreditat.

În luna ianuarie 2010, pârâtul E știa că în dotarea unității sanitare amintite exista un ecograf performant, care se afla la etajul 5 al acestei instituții sanitare și care putea fi utilizat în scopul acordării asistenței medicale reclamantei A.

La dosarul cauzei nu există nicio dovadă care să ateste că, în luna ianuarie 2010, numitul E a făcut demersuri pentru a utiliza unul dintre ecografele aflate în dotarea Spitalului L Rm. Vâlcea în scopul determinării greutății fătului născut de reclamanta A, în sensul că pârâtul E nu l-a înștiințat, prin orice mijloace de comunicare, pe medicul șef al secției în care intimatul își desfășura activitatea la acel moment și nici pe managerul interimar al respectivei unității sanitare despre faptul că, în noaptea de 01/02.01.2010, din diverse motive, nu poate folosi niciun ecograf care se afla în patrimoniul Spitalului L Rm. Vâlcea, pentru a-i acorda asistență medicală doamnei A.

La fila 290 dosar fond se află certificatul de competență eliberat de Ministerul Sănătății - Centrul Național de Perfecționare în Domeniul Sanitar București, prin care se atestă că pârâtul E a obținut competență în ecografie obstetricală și ginecologie.

La pronunțarea deciziei atacate, instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că, la momentul internării numitei A în Spitalul L Rm. Vâlcea, respectiv în luna ianuarie 2010, nu a prezentat documente care să conțină rezultatul analizelor și investigațiilor medicale pe care le-a efectuat în perioada sarcinii, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor şi răspunsul pârâtului E la interogatoriu.

În luna ianuarie 2010, când s-a născut minorul B, organizarea activității medicale a Spitalului L Rm. Vâlcea era de competența conducerii instituției sanitare amintite, pârâtul G fiind numit în funcția de manager interimar la Spitalul L Rm. Vâlcea, pe o perioadă de 6 luni, începând cu data de 01.09.2010, motiv pentru care răspunderea pentru existența unor deficiențe care s-au produs în luna ianuarie 2010 la fostul Spital L Rm. Vâlcea, în ceea ce privește organizarea activității medicale a fostei unități sanitare, aparține persoanei fizice care, la data de 02.01.2010, a ocupat funcția de manager interimar al fostului Spital L Rm. Vâlcea.

Din cuprinsul Raportului de Expertiză Medico-Legală nr. (...)/2021 din 15.06.2022, care a fost întocmit de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București, respectiv ultimul alineat de pe pagina 21 a acestui raport, reiese că „nu rezultă deficiențe în acordarea asistenței medicale la naștere pacientei A și că s-a apreciat corect un eventual prognostic bun pentru nașterea pe cale vaginală”.

De asemenea, din conținutul Raportului de Nouă Expertiză Medico- Legală - supliment nr. (...)/2013 din data de 12.10.2021, care a fost întocmit de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București în speța dedusă judecății, respectiv alin. (3) de pe pagina 16 a acestui raport, reiese că „la spitalul din Rm. Vâlcea nou-născutul B a fost corect diagnosticat și tratat”.

Față de măsura în care au fost lezate valorile morale, dar și de consecințele negative suferite de fiecare reclamant din dosar, obligarea Spitalului D Vâlcea la plata sumei totale de 160.000 euro, cu titlu de daune morale, către numiții A, B și C, este exagerată.

În considerentele sentinței primei instanţe s-a reținut că vina pentru o monitorizare necorespunzătoare pe parcursul sarcinii aparține reclamantei A.

Singurul argument pentru care instanţa de apel a înlăturat culpa reclamantei A în producerea prejudiciului mai sus menționat a fost determinat de faptul că vătămările suferite de reclamantul B s-au produs din cauza lipsei unui ecograf care trebuia să existe în dotarea Spitalului L Rm. Vâlcea, împrejurare care, față de înscrisurile anexate recursului, nu este reală.

La stabilirea cuantumului daunelor morale care au fost acordate numitului C, nu s-a luat în considerare faptul că acesta a lucrat în toată perioada cuprinsă între 01.01.2010 și în continuare, realizând venituri suficiente pentru a întreține și pe ceilalți membrii ai familiei sale.

De asemenea, la stabilirea cuantumului sumei pe care Spitalul D Vâlcea a fost obligat să o plătească numitului B, s-a ținut cont de afirmația reclamanților A și C, conform căreia minorul B ar avea nevoie de o mână bionică care costă aproximativ 100.000 de dolari SUA, precum și de niște intervenții chirurgicale în scopul ameliorării stării de sănătate a acestui minor.

Totodată, la stabilirea cuantumului daunelor morale pe care Spitalul D Vâlcea a fost obligat să le achite numitei A, nu s-a luat în considerare faptul că această reclamantă nu a prezentat, la momentul internării, înscrisuri care să conțină rezultatul analizelor și investigațiilor medicale pe care le-a efectuat în perioada sarcinii și nici de împrejurarea că dispensarizarea gravidei în timpul sarcinii a fost deficitară.

Faptul că instanța de control judiciar a constatat că în dosar sunt aplicabile dispozițiile art. 654 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu înseamnă că prejudiciul pe care l-au suferit numiții A și B trebuie suportat integral de Spitalul D Vâlcea, chiar și în cazul în care în speța dedusă judecății nu există niciuna dintre situațiile menționate la art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

4.3. Recursul incident formulat de pârâtul E:

Prin cererea formulată, recurentul-pârât E a învederat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că a solicitat admiterea recursului incident, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat şi împotriva încheierii din data de 09.10.2018 prin care Tribunalul Vâlcea a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, desfiinţarea încheierii menţionate, cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor şi respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi împotriva pârâtului E, ca fiind prescrisă.

Recurentul pârât a precizat că înţelege să critice decizia doar sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a menţinut soluţia primei instanţe care, prin încheierea din 09.10.2018, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor. În ceea ce priveşte răspunderea pentru malpraxis, se aplică norma specială reprezentată de art. 688 din Legea nr. 95/2006, şi numai în subsidiar se aplică norma generală reprezentată de prevederile Decretului nr. 167/1958. Instanţa de apel a avut în vedere prescripţia prevăzută de norma generală, dar această eroare este însă lipsită de efect practic, întrucât termenul de prescripţie prevăzut de ambele norme este acelaşi, 3 ani.

Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că în speţă este incident cazul de întrerupere a termenului de prescripţie prevăzut de art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. De altfel, instanţa de apel nici nu precizează dacă este vorba de suspendarea curgerii termenului de prescripţie sau de întreruperea curgerii lui, dar în motivare se referă la art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Norma specială reprezentată de art. 688 din Legea nr. 95/2006 se completează cu norma generală, Decretul nr. 167/1958, în ceea ce priveşte întreruperea termenului de prescripţie.

Cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie sunt limitativ prevăzute de art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, însă în cauză nu se poate reţine că existenţa dosarelor penale (dosar nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, dosar nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm. Vâlcea, dosar nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea în care s-a dispus clasarea pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii penale, dosar nr. xl/P/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea disjuns din dosar nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm. Vâlcea) ar fi caz de întrerupere a termenului de prescripţie prevăzut de art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se referă la o acţiune civilă.

Mai mult dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului. Or, în speţă, s-a dispus clasarea cauzei, ceea ce echivalează cu pronunţarea încetării procesului.

Prin decizia nr. 5362/20.11.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că existenţa unui proces penal nu constituie, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un caz de întrerupere a cursului prescripţiei. S-a mai reţinut prin aceeaşi hotărâre că o astfel de interpretare este aplicabilă numai în situaţia în care acţiunea civilă ar fi fost pornită în cadrul procesului penal şi ar fi rămas nesoluţionată. Or, în speţă, nu există o hotărâre a instanţei care să lase nesoluţionată acţiunea civilă.

4.4. Recursul incident formulat de chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Împreună cu întâmpinarea la cele două recursuri principale, chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat şi recurs incident criticând omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra excepţiilor inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a Fondului şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive în prezenta cauză.

Recurentul-chemat în garanţie şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului, recurentul chemat în garanţie a arătat că inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată formulată pe calea unei acţiuni de drept comun împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor a fost stabilită atât de Curtea Constituţională prin decizia nr. 80/28.02.2017, cât şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin jurisprudenţa unanimă de menţinere a soluţiilor de respingere ca inadmisibile a acţiunilor.

Inadmisibilitatea cererii formulate împotriva Fondului priveşte procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 213/2015, legea specială aplicându-se cu prioritate în raport cu legea generală, Legea nr. 213/2015 reglementând în mod expres alternativa la procedura instituită.

În prezenta cauză, Fondul a fost chemat în judecată în calitate de chemat în garanţie, de către pârâtul E. Temeiul de drept al cererii principale este răspunderea civilă delictuală, reclamanţii solicitând, pe calea dreptului comun, obligarea la plata de despăgubiri ca urmare a prejudiciului suferit în urma producerii riscului asigurat prin poliţa de asigurare malpraxis.

Deşi Fondul este desemnat ca un garant al plăţii indemnizaţiilor/ despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător (art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, forma în vigoare la data deschiderii procedurii de faliment pentru J S.A.), nicio dispoziţie din acest act normativ nu prevede subrogarea de drept a Fondului în drepturile şi obligaţiile procesuale ale asigurătorului căruia i s-a retras autorizaţia de funcţionare, fiind exclusă interpretarea potrivit căreia Fondul ar fi succesorul legal al asigurătorului în faliment sau debitor garant. Fondul nu poate fi obligat nici în locul şi nici în solidar cu asigurătorul în faliment.

Dimpotrivă, noţiunea de garant regăsită în titulatura sa se refera la faptul că Fondul, ca instituţie, a fost înfiinţat prin lege, ca schemă de garantare, ca mecanism de acordare de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, nicidecum la dispoziţiile art. 38 C. proc. civ., respectiv art. 72 C. proc. civ.

Întrucât faţă de asigurătorul Societatea J S.A., s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, pentru creditorii de asigurări, alternativa prevăzută de lege de a obţine despăgubiri o reprezintă, pe de o parte, formularea unei cereri de plată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 213/2015, iar pe de altă parte, formularea unei cereri de înscriere la masa credală, în temeiul Legii nr. 85/2014.

Nerespectarea procedurii speciale constituie un fine de neprimire a acţiunii, conducând la inadmisibilitatea cererii prin care se pretind despăgubiri de la asigurătorul în faliment formulate direct împotriva Fondului, pe calea unei acţiuni de drept comun.

În ceea ce priveşte contractul de asigurare pe care se întemeiază cererea de chemare în garanţie, Fondul este simplu terţ în raport cu acesta, iar extinderea efectelor în condiţiile în care nu a participat la încheierea acestuia şi nu există dispoziţie legală care să îi atribuie calitatea de succesor în drepturi/reprezentant ori mandatar, este lipsit de orice temei legal.

O eventuală calitate procesuală pasivă a Fondului se poate naşte doar în cadrul unei acţiuni ce are ca obiect o contestaţie împotriva deciziei emise de Fond în soluţionarea cererii de plată formulată de petent. Calitate procesuală pasivă poate avea asiguratorul, reprezentat, în condiţiile insolvenţei, de către lichidatorul judiciar desemnat de judecătorul sindic.

Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanților solicitate pe calea unei acţiuni de drept comun ce are ca obiect o acţiune în răspundere delictuală, recurentul-chemat în garanţie solicită respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată, iar în subsidiar cenzurarea pretenţiilor acestora, neexistând un temei legal pentru ca Fondul sa fie chemat în judecată pe calea dreptului comun, cauza litigiului fiind un contract de asigurare încheiat între o societate de asigurări în faliment şi un asigurat.

Faţă de cele de expuse, s-a solicitat admiterea recursului incident, astfel cum a fost formulat, respingerea cererii de chemare în garanţie formulată împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor pe cale de excepţie ca inadmisibilă/ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 01 noiembrie 2023, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimaţii-pârâţi F, H şi I, la recursul declarat de recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea, precum şi la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea, intimaţii-pârâţi au solicitat admiterea acestuia, apreciind că este greşit raţionamentul instanţelor de fond, în sensul că existenţa unui dosar penal ar fi caz de întrerupere a termenului de prescripţie. În acest sens indică decizia nr. 5362/20.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că existenţa unui dosar penal nu constituie, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un caz de întrerupere a cursului prescripţiei.

De asemenea, au susţinut că dreptul material la acţiune al reclamantei curge de la data la care recurenţii-reclamanţi s-au constituit părţi civile în dosarul penal (fiind astfel probată împrejurarea că recurenţii-reclamanţi cunoşteau atât existenţa prejudiciului, cât şi persoanele care au acordat asistenţa medicală), respectiv anul 2010 şi s-a împlinit în anul 2014.

Intimaţii-pârâţi au apreciat că este fondată şi critica referitoare la împrejurarea că instanţa de apel nu a dat eficienţă concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr. (...)/2021, prin care s-a subliniat faptul că recurenta-reclamantă nu a efectuat controale medicale şi ecografice aşa cum prevede protocolul de dispensarizare a gravidei cu risc, aceasta efectuând ecografii numai o dată la trei luni, la momentul în care era internată în spital.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, intimaţii-pârâţi au invocat excepţia nulităţii acestuia în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinerile din cererea de recurs vizând, în mare parte, situaţia de fapt, administrarea probatoriului şi nemulţumirile legate de modul de soluţionare a cererii în faţa instanţei de fond.

Pe fond, recursul urmează a fi respins ca nefondat, având în vedere probatoriul administrat în cauză şi concluziile inserate în rapoartele de expertiză medico-legală care au subliniat faptul că intimaţii-pârâţi F, H şi I au acordat asistenţă medicală corespunzătoare atât mamei, cât şi minorului.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 03.01.2024, intimaţii-pârâţi F, H şi I au solicitat admiterea recursului incident formulat de recurentul-pârât E, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.

Au susţinut că dreptul material la acţiune al reclamanţilor a început să curgă de la data la care aceştia s-au constituit părţi civile în dosarul penal, respectiv anul 2010 şi s-a împlinit în anul 2014.

Este greşit raţionamentul instanţelor inferioare, în sensul că existenţa unui dosar penal ar fi caz de întrerupere a termenului de prescripţie. În acest sens indică decizia nr. 5362/20.11.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 08 noiembrie 2023 s-a înregistrat în dosar întâmpinarea formulată de intimata-chemată în garanţie Societatea J S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar K SPRL la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, precum şi la recursul declarat de recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-chemată în garanţie a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursurilor şi să se constate că acestea sunt nule, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

La data de 09 noiembrie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, prin care s-a invocat excepţia nulităţii, solicitându-se a se constata că recursul reclamanţilor este nul, întrucât criticile acestora nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul formulat de recurenţii-reclamanţi este identic cu memoriul de apel, singura diferenţă fiind aceea că în cuprinsul recursului recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1385 şi art. 1532 noul C. civ.

Pe de altă parte, deşi reclamantul C pretinde că a formulat recurs, în cuprinsul memoriului de recurs acesta nu prezintă nicio critică concretă/punctuală cu privire la hotărârea atacată, motiv pentru care se impune respingerea recursului acestui reclamant ca nemotivat.

În ceea ce priveşte fondul recursului, recurentul-pârât a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea, înregistrată la dosar la data de 20 decembrie 2023, s-a solicitat să se aprecieze dacă recursul incident formulat de E este admisibil, precum şi dacă acesta se încadrează sau nu în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare reiterează susţinerile din cererea de recurs referitoare la faptul că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, încheierea de şedinţă din data de 09.10.2018 pronunţată de Tribunalul Vâlcea şi decizia recurată fiind date cu aplicarea greşită a legii.

A mai susţinut că recurenţii-reclamanţi au formulat plângere penală doar împotriva medicilor şi personalului medical care le-a acordat asistenţă medicală, iar nu împotriva Spitalului D Vâlcea, astfel că nu se poate statua că termenul general de prescripţie a fost întrerupt faţă de Spitalul D Vâlcea prin formularea de către petenţi a unei plângeri penale.

La data de 09 noiembrie 2023, a fost înregistrată în dosar întâmpinarea formulată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor la recursul formulat de recurenţii-reclamanţi şi la recursul formulat de recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea; împreună cu întâmpinarea, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat şi recurs incident, criticile fiind redate mai sus.

Prin întâmpinare, recurentul-chemat în garanţie a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, apreciind că instanţa de apel a reţinut în mod corect că prepuşii chemaţi în judecată de către reclamanţi nu răspund civil, chiar dacă în cauză se reţine existenţa unui malpraxis. Astfel, având în vedere probatoriul administrat în cauză, în mod corect instanţa de apel a stabilit că nu este îndeplinită condiţia privind săvârşirea unei fapte ilicite în ceea ce-l priveşte pe pârâtul E. Totodată, având în vedere concluziile expertizelor medico-legale efectuate în cauză, în mod corect instanța de control a hotărât că această faptă este imputabilă spitalului.

La data de 20 noiembrie 2023, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de recurentul-pârât E, prin care s-a solicitat respingerea recursurilor formulate de reclamanţi şi de Spitalul D Vâlcea ca fiind nefondate.

La data de 21 noiembrie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimatul-pârât G, prin care acesta a solicitat admiterea recursului formulat de către Spitalul D Vâlcea.

În esenţă, a susţinut că a avut calitatea de manager interimar al Spitalului L Râmnicu Vâlcea la data de 02 ianuarie 2010, dată la care existau în respectiva unitate spitalicească 4 ecografe. Atât la nivelul sălii de naşteri, cât şi al serviciului internări funcţiona un ecograf portabil x. care putea fi folosit de orice medic, în orice cabinet.

A mai susţinut că, în calitate de manager, a creat condiţiile necesare prestării unor acte medicale de calitate. De asemenea, a susţinut că nu a primit nicio sesizare de la personalul medical referitoare la lipsa de funcţionalitate a ecografelor existente şi nici nu au existat referiri la posibile deficienţe ale acestora.

La data de 21 noiembrie 2023, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi la recursul declarat de Spitalul D Vâlcea, prin care s-a solicitat respingerea recursului declarat de acest pârât.

Prin întâmpinarea formulată la recursul incident declarat de pârâtul E, înregistrată la data de 09 ianuarie 2024, recurenţii-reclamanţi au solicitat respingerea acestui recurs ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea depusă de Societatea J S.A., recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului său, susţinând că a prezentat în detaliu motivele pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în sprijinul acestei solicitări reluând, în esenţă, susţinerile din memoriul de recurs.

Prin răspunsul la întâmpinarea depusă de intimaţii-pârâţi F, H şi I, recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea a solicitat să se ia act că aceştia au afirmat că sunt de acord cu admiterea recursului său, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor de a solicita daune morale şi materiale pe latură civilă, cât şi în ceea ce priveşte critica referitoare la concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. (...)/2021, prin care s-a reţinut că reclamanta A nu a efectuat controalele medicale şi ecografice, aşa cum prevede protocolul de dispensarizare a gravidei cu risc obstetrical.

Prin răspunsul la întâmpinarea depusă de recurentul-chemat în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor, recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea a învederat că în conţinutul memoriului de recurs pe care l-a formulat sunt prezentate în detaliu motivele pentru care în prezentul litigiu sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. În continuare a reiterat aspecte prezentate în recursul formulat.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a susţinut că instanţa de recurs urmează a aprecia dacă cererea de chemare în garanţie a Fondului trebuia respinsă, pe fond, ca rămasă fără obiect sau ca neîntemeiată ori trebuie admisă.

Prin răspunsul la întâmpinarea depusă de recurenţii-reclamanţi, recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea a reluat o mare parte din susţinerile expuse în memoriul de recurs.

A mai susţinut că, deşi a făcut referire la Ordinele nr. 910/2022 şi nr. 1881/2006 emise de Ministrul Sănătăţii, recurenţii-reclamanţi nu au făcut referire, în întâmpinarea formulată, la incidenţa acestor Ordine în speţa dedusă judecăţii. Totodată, a învederat că instanţa de apel a ignorat tot probatoriul administrat în cauză.

Prin răspunsul la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât E, recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului pentru nemotivare, întrucât în cuprinsul memoriului de recurs a detaliat motivele pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte fondul recursului, recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea a reluat susţineri expuse în memoriul de recurs, învederând, totodată, că deşi a făcut referire la Ordinele nr. 910/2022 şi nr. 1881/2006 emise de Ministrul Sănătăţii, recurentul-pârât E nu a făcut referire, în întâmpinarea formulată, la incidenţa acestor Ordine în speţa dedusă judecăţii.

Prin răspunsul la întâmpinarea depusă de recurenţii-reclamanţi la recursul incident al recurentului-pârât E, recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea a reluat susţinerile expuse în întâmpinarea formulată la recursul incident al recurentului-pârât E.

În plus a susţinut că, prin rechizitoriul întocmit în dosarul penal nr. x/P/2011 la data de 29.04.2016, s-a reţinut că, la data de 02.01.2010, în cadrul spitalului erau mai multe aparate de investigaţii ecografice. Or, instanţa de apel a statuat contrariul.

Intimaţii-pârâţi F, H şi I au formulat răspuns la întâmpinările depuse la dosar de G, E şi de recurenţii-reclamanţi, răspuns înregistrat la dosar la data de 08 decembrie 2023.

În ceea ce priveşte susţinerile din întâmpinarea formulată de G, intimaţii-pârâţi au învederat că şi ei au solicitat admiterea recursului declarat de Spitalul D Vâlcea, întrucât instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. În consecinţă, nu au susţineri suplimentare.

Cu privire la întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi, intimaţii-pârâţi au solicitat să fie înlăturate susţinerile acestora, urmând a se reţine că prin avizul INML, necontestat de recurenţi, s-a reţinut şi culpa mamei în incidentul din 02.01.2010, pentru neefectuarea investigaţiilor şi controalelor prevăzute de protocoalele de urmărire a gravidei, aceasta înţelegând să încerce să transfere în sarcina altor persoane rezultatul inacţiunilor sale. În acest sens, urmează a se avea în vedere declaraţia martorei aflată la fila 1164 din dosarul de fond.

Au mai susţinut că nu este lipsită de relevanţă nici ecografia efectuată de mamă în 29.11.2009 (singura efectuată în trimestrul III şi IV de sarcină), care aproxima greutatea fătului la aproximativ 1500 g, pentru ca, la o lună de la efectuarea acesteia copilul să cântărească 5200 g. Dacă pe parcursul lunii decembrie 2009, mama efectua cel puţin una din cele 2 ecografii recomandate, informaţiile comunicate medicului obstetrician ar fi fost de natură să ducă la alte decizii.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinările depuse la dosar de recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea, de recurentul-pârât E şi de intimaţii-pârâţi F, H şi I, răspuns înregistrat la dosar la data de 26 ianuarie 2024, prin care au solicitat respingerea recursului incident.

De asemenea, au învederat că, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul de recurs, în continuare apar afecţiuni noi şi/sau se agravează afecţiunile mai vechi, toate fiind datorate manevrelor greşite la naştere.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 octombrie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A, B prin reprezentant legal A şi C, de recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea, recursurile incidente declarate de recurentul-pârât E şi de recurentul-chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguratorilor împotriva deciziei nr. 3549 din 8 iunie 2023 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi F, H, I, G şi Consiliul Judeţean Vâlcea şi de intimaţii-chemaţi în garanţie Societatea J S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar K SPRL şi Ministerul Sănătăţii.

A fixat termen de judecată la data de 04 februarie 2025, ora 1000, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se impune clarificarea unei chestiuni de drept procesual în ceea ce priveşte soluţia pe care o poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în caz de casare, dat fiind faptul că, prin cererea de recurs formulată de recurenţii reclamanţi, aceştia au precizat că solicită reţinerea cauzei spre rejudecare, solicitare reiterată de avocatul recurenţilor cu ocazia formulării concluziilor asupra fondului, acesta precizând expres că recurenţii reclamanţi nu doresc trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În acest context, se impune şi observaţia că argumentele expuse în cererea de recurs sunt subsumate criticii vizând cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel.

Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse reglementării art. 497 C. proc. civ., care stabileşte că în caz de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată.

Se poate constata că, în planul soluţiilor puse la dispoziţia instanţei supreme, legiuitorul a optat, în situaţiile în care recursul se admite, pentru casarea cu trimitere. (Decizia nr. 79/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, par. 120)

Intenţia legiuitorului de a limita judecata în recurs la verificarea aspectelor de nelegalitate a hotărârii atacate rezultă şi din restrângerea sferei motivelor de recurs, comparativ cu fosta reglementare, precum şi din specificitatea motivelor de recurs prevăzute de noul cod, acestea vizând, în mod exclusiv, nelegalitatea hotărârii, iar nu (şi) netemeinicia acesteia.

Prin urmare, faţă de acest conţinut al motivelor de recurs, este în afara îndoielii că legiuitorul noului cod a exclus posibilitatea ca instanţa de recurs (adică, de regulă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) să poată examina hotărârea atacată cu privire la aspecte care ţin de stabilirea situaţiei de fapt, deci inclusiv de recalificarea faptelor şi de interpretarea probelor. (Decizia nr. 79/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, par. 117, 118).

Având în vedere funcţia constituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, recursul judecat de instanţa supremă are, după cum deja s-a arătat mai sus, ca scop exclusiv verificarea legalităţii hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Din acest motiv, recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor, administrarea şi interpretarea probelor reprezentând prerogative acordate exclusiv instanţelor fondului (primei instanţe şi instanţei de apel) (Decizia nr. 79/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, par. 159).

În contextul expus, soluţia dorită de recurenţii reclamanţi, aceea a reevaluării, în această fază procesuală, a cuantumului despăgubirilor acordate, nu este permisă de normele procesuale arătate, care impun, în cazul admiterii recursului, soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare, ceea ce presupune prelungirea duratei procesului.

În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor reclamanţi din răspunsul la întâmpinare prin care aceştia au arătat că, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul de recurs, în continuare apar afecţiuni noi şi se agravează afecţiunile mai vechi, toate fiind datorate manevrelor greşite la naştere, este de observat că aceste împrejurări ar implica o pretenţie nouă, a cărei formulare nu este permisă de normele de procedură ulterior fazei judecăţii în primă instanţă.

Astfel, chiar dacă agravarea stării sănătăţii, cu consecinţa sporirii prejudiciului, este echivalentă cu apariţia unui nou prejudiciu, cu caracter de certitudine, care se cere a fi reparat, formularea unor astfel de pretenţii în prezentul proces, în căile de atac, este interzisă de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se pot formula pretenţii noi.

Motivele de recurs invocate au fost circumscrise de recurenţii-reclamanţi cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prima chestiune invocată de recurenţii reclamanţi se referă la soluţia pronunţată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Vâlcea.

Întrucât această chestiune pune în discuţie şi tinde spre a demonstra o greşită aplicare în cauză a normelor relevante pentru stabilirea calităţii procesuale pasivă a pârâtului menţionat, se impune cercetarea sa din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează o chestiune de drept procesual.

Instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât reţinând că afirmaţiile reclamanţilor nu sunt susţinute de argumente de drept, „simpla existență a unor obligații legale în sarcina acestor pârâți vizând sistemul public de sănătate nefăcându-i părți ale raportului juridic dedus judecății în cauză” iar reclamanţii nu şi-au îndeplinit „obligația de a indica faptele acestor pârâți ce au cauzat prejudiciul reclamat în cauză”.

Conform art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Astfel, îndeplinirea de către reclamant a obligației justificării calității procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată reprezintă o problemă procedurală, iar nu una substanţială, ea fiind necesară stabilirii unui cadru procesual corect iar existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate sau contestate constituie o chestiune de fond conform art. 36 teza a II-a C. proc. civ.

Calitatea procesuală pasivă în acţiunea în răspundere civilă delictuală trebuie apreciată în raport cu situaţia afirmată prin cererea de chemare în judecată, supusă verificărilor jurisdicţionale. În cauză, recurenţii reclamanţi au justificat calitatea procesuală pasivă a Consiliului Judeţean Vâlcea, arătând că acesta se află în subordinea Spitalul D şi susţinând că pot avea calitate procesuală pasivă şi persoanele fizice sau juridice care, în temeiul legii sau a unor prevederi contractuale, sunt ţinute să răspundă pentru prejudiciul creat de autorii faptelor ilicite, fie direct către persoana prejudiciată, fie către autorul faptei ilicite, în regres.

În această situaţie, se constată că, pe de o parte, nu s-a arătat care este în concret fapta proprie imputată acestui pârât iar, pe de altă parte, nu au fost aduse argumente care să susţină angajarea răspunderii sale în calitate de comitent. Pentru angajarea acestui tip de răspundere este necesar a se demonstra raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei, faţă de dispoziţiile art. 1373 alin. (2) C. civ. conform cărora comitentul este „cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia”.

Aşadar, comitentul este persoana care, în baza unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra prepusului, esenţială fiind condiţia ca, în baza acestor raporturi, să poată fi stabilit dreptul comitentului de a da ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepuşilor în îndeplinirea atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiilor încredinţate.

Singurul argument invocat de recurenţii reclamanţi este acela că pârâtul Spitalul D Vâlcea este un spital public din reţeaua autorităţii administraţiei publice locale, relaţie care presupune gestionarea unor probleme de ordin organizatoric şi administrativ. Pe de o parte, existenţa acestei relaţii nu pemite concluzia că autoritatea administrativă locală ar avea dreptul de a da dispoziţii şi instrucţiuni privind activitatea medicală desfăşurată în cadrul spitalului, iar pe de altă parte, nu s-a invocat o faptă ilicită concretă care să fi fost săvârşită în contextul acestei relaţii.

În consecinţă, motivul de recurs prin care s-a criticat soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Vâlcea, examinat prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte criticile circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că recurenţii-reclamanţi au expus prevederile art. 1385 C. civ. şi art. 1532 C. civ. şi consideraţii teoretice referitoare la noţiunea de prejudiciu, susţinând în esenţă că despăgubirile acordate de instanţa de apel nu acoperă întinderea prejudiciului.

Cu titlu prealabil, este de menţionat că în speţă este aplicabil Codul civil de la 1864, faţă de dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, conform cărora obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor.

În cauză, fiind în discuţie răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptelor ilicite, 02.01.2010, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, fiind intrată în vigoare ulterior acestei date, la data de 1 octombrie 2011.

În ceea ce priveşte întinderea obligaţiei de reparare a prejudiciului, principiul general este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită, ceea ce înseamcă autorul prejudiciului este obligat să repare prejudiciul efectiv dar şi beneficiul nerealizat de victimă ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, urmărindu-se astfel restabilirea situaţiei anterioare a victimei prejudiciului.

În caz de vătămare a sănătăţii, stabilirea prejudiciului comportă soluţii diferite: dacă vătămarea are consecinţe de durată, se iau în considerare cheltuielile făcute pentru restabilirea sănătăţii victimei; dacă a avut ca efect pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă, se iau în considerare circumstanţele specifice; dacă este vorba de un minor, se are în vedere situaţia sa, îngrijirile pe care acesta trebuie să le primească, cheltuielile şi eforturile suplimentare necesare pentru adaptarea acestuia la mediul şcolar, putând fi acordate în acest scop despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice sau constând într-o sumă globală.

Toate aceste elemente arătate mai sus trebuie analizate atunci când obiectul judecăţii poartă asupra daunelor materiale, întrucât toate prejudiciile de felul celor menţionate pot fi apreciate în bani.

În cauză, în cererea de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că solicită acordarea unor despăgubiri materiale şi morale, fără însă a arăta, deşi art. 194 lit. c) C. proc. civ. o impunea, obiectul cererii şi valoarea lui în privinţa daunelor materiale iar în considerentele sentinţei pronunţate de prima instanţă s-a arătat că nu s-a făcut dovada unor astfel de prejudicii. Evaluarea primei instanţe s-a raportat la acordarea unor daune morale, constând în despăgubiri patrimoniale pentru repararea prejudiciilor fără caracter patrimonial, nesusceptibile de evaluare bănească, a căror evaluare comportă aplicarea unor reguli diferite.

În cererea de recurs, recurenţii reclamanţi au reiterat descrierea prejudiciului produs reclamantului B, constând în vătămări ale sănătăţii şi integrităţii sale fizice, suferinţele psihice determinate de aceste vătămări; au susţinut că daunele morale acordate minorului trebuie să compenseze nu numai durerile fizice, dar şi suferinţele psihice în legătură cu perceperea stimulilor dureroşi, în legătură cu diminuarea posibilităților de afirmare și manifestare în colectivitate, precum şi suferințe fizice și psihice determinate de faptul că, de mai mult de 10 ani, minorul este supus investigaţiilor, intervenţiilor chirurgicale, exerciţiilor terapeutice, medicaţiei.

În această situaţie, considerentele teoretice referitoare la diferitele tipuri de prejudicii şi despăgubirile care pot fi acordate au fost expuse pentru a explica înlăturarea unora din susţinerile făcute în cererea de recurs, care sunt circumscrise unor astfel de prejudicii materiale, cum sunt nevoia de montare a unei mâini bionice, mutarea familiei în Bucureşti, părăsirea de către reclamantă a activităţii sale profesionale şi diminuarea în consecinţă a veniturilor realizate, costurile unor tratamente.

În contextul concret al speţei, aceste elemente nu erau supuse analizei instanţei de apel, în condiţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, prima instanţă a stabilit că „în ceea ce priveşte prejudiciul solicitat de reclamanţi, instanţa apreciază că aceştia nu au făcut nicio dovadă că ar fi suferit un prejudiciu material” iar prin cererea de apel reclamanţii nu au formulat critici prin care să combată această statuare, expunând elemente de fapt pentru a descrie suferinţele fizice şi psihice ale reclamantului minor şi ale părinţilor săi.

De altfel, astfel cum s-a arătat mai sus, nici în cererea de chemare în judecată nu a fost indicat în concret care este prejudiciul material suferit, deşi o cuantificare şi explicitare a acestuia este impusă de prevederile art. 194 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.

Sumele globale indicate în cererea de chemare în judecată au fost justificate prin expunerea situaţiei de fapt care a generat suferinţele fizice şi psihice ale reclamanţilor, fără a fi invocate în apel critici concrete privind soluţia primei instanţe care a considerat că este neîntemeiată cererea pentru repararea prejudiciului material.

Aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în stabilirea de către instanţa de apel a cuantumului despăgubirilor este susţinută de recurenţii reclamanţi prin prisma faptului că „suma stabilită nu acoperă întinderea prejudiciului, producându-se o infirmitate permanentă, copilul şi familia fiind supuşi izolării, posibilităţile unei vieţi normale fiind excluse pentru fiecare dintre ei”.

Prejudiciul produs reclamantului B a fost descris de recurenţii reclamanţi prin prezentarea vătămărilor aduse sănătăţii şi integrităţii sale fizice, a suferinţelor psihice determinate de aceste vătămări; au susţinut că daunele morale acordate minorului trebuie să compenseze nu numai durerile fizice, dar şi suferinţele psihice în legătură cu perceperea stimulilor dureroşi diminuării, în legătură cu diminuarea posibilităților de afirmare și manifestare în colectivitate, suferințe fizice și psihice determinate de faptul că, de mai mult de 10 ani, minorul este supus investigaţiilor, intervenţiilor chirurgicale, exerciţiilor terapeutice, medicaţiei.

Din examinarea considerentelor instanţei de apel, rezultă că toate elementele relevante au fost avute în vedere şi evaluate în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale acordate, arătându-se în motivarea deciziei că „în ce îl privește pe minorul B, căruia fapta analizată în speță i-a cauzat o infirmitate permanentă, daunele morale trebuie să compenseze nu numai durerile fizice, dar și suferințele psihice în legătură cu perceperea stimulilor dureroși. De altfel, omul percepe nu numai o durere fizică, ci și una psihică ca urmare a conștientizării desfigurării sale fizice, a perceperii compasiunii sau dezgustului celor din jur, dar și ca urmare a diminuării posibilităţilor de afirmare şi manifestare în colectivitate. De asemenea, nu se pot igora nici durerile fizice cauzate de intervenţiile medicale pentru înlăturarea consecinţelor faptei, ce generează și suferinţe psihice. Toate acestei împrejurări au rezonanţă negativă în plan psihic şi afectiv, amplificate de vârsta victimei, minorul fiind lipsit de posibilitatea de a participa la activităţile și jocurile specifice vârstei sale, dar și de bucuria acestora”.

De asemenea, instanţa de apel a arătat că „minorul a suferit și un prejudiciu estetic, acesta fiind lipsit de posibilitatea de a duce o viaţa normală, de a se bucura de copilărie şi de activităţile sale fireşti, fiind nevoit să facă numeroase investigaţii de specialitate şi intervenţii chirurgicale, procesul medical la care este supus acesta fiind dureros şi de durată, implicând inclusiv excluderea acestuia din colectivitate, la o vârstă la care integrarea în colectivitate este esenţială pentru dezvoltarea sa ulterioară. În plus, trauma psihică actuală va fi conştientizată și amplificată odată cu trecerea timpului.”

În ceea ce priveşte suferinţele resimțite de părinții minorului, reclamanții A și C, aceştia au arătat că le-a fost cauzată o „suferință psihică proprie în contextul afecțiunii ce o poartă copilului”, recurenţii arătând că „daunele morale ce se vor acorda acestor reclamanți trebuie să compenseze și sentimentele de frustrare, anxietate, depresie, furie, tristețe ale părinților minorilor, ce conștientizează consecințele pentru viitorul minorului a traumei suferite de acesta, sentimente ce nu trebuie să îmbrace forme patologice pentru a fi acoperite în speță” şi că „reclamanta A, cu scleroză multiplă şi depresie făcută nu se mai poate reîntoarce la viaţa dinaintea naşterii”.

Din examinarea considerentelor instanţei de apel, rezultă că şi aceste elemente au fost avute în vedere şi evaluate în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale acordate, recurenţii reclamanţi preluând de altfel pasaje din motivarea deciziei în care s-a arătat că suferințele fizice și psihice ale minorului „sunt evident percepute și resimțite de părinții acestuia, reclamanții A și C, cauzându-le acestora o suferință psihică proprie în contextul afecțiunii ce o poartă copilului. În plus, daunele morale ce se vor acorda acestor reclamanți trebuie să compenseze și sentimentele de frustrare, anxietate, depresie, furie, tristețe ale părinților minorilor, ce conștientizează consecințele pentru viitorul minorului a traumei suferite de acesta, sentimente ce nu trebuie să îmbrace forme patologice pentru a fi acoperite în speță. Totodată, se va ține seama de efortul suplimentar fizic, moral și financiar ce trebuie depus de părinții minorului pentru a-l susține pe acesta, astfel încât copilul să își poate atinge potențialul maxim, efort ce implică nu numai procesul medical la care trebuie supus minorul, dar și suportul moral ce trebuie acordat copilului de părinții acestuia, precum și efortul fizic necesar compensării dizabilității minorului. Toate aceste aspecte au consecințe negative asupra stării mentale a reclamanților, dar și asupra vieții de familie a acestora.

În ce o privește pe reclamanta A, instanța va avea în vedere, în contrast cu reclamantul C, faptul că aceasta, conform declarațiilor de martori, a fost nevoită să se dedice exclusiv îngrijirii și educării minorului, renunțând la o carieră proprie, ceea ce cauzează un sentiment acut de frustrare și resentiment, în contextul bolii autoimune de care suferă, boală ce, de altfel, are ca recomandare evitarea stresului.”

În contextul expus, Înalta Curte constată că, deși recurenţii reclamanţi au indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind aplicarea greşită a normelor de drept material, nu au invocat în concret vreo greşeală săvârşită de către instanţa de apel în aplicarea dispozițiilor legale sub aspectul cuantificării daunelor morale.

Criticând cuantumul sumei acordate de instanța de apel pentru repararea prejudiciului moral, recurenţii reclamanţi au considerat, în esenţă, că întinderea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul nepatrimonial nu este în conformitate cu gravitatea suferinţelor fizice şi psihice resimţite de aceştia, însă problema gravității suferințelor morale produse reclamanţilor prin fapta ilicită reprezintă o chestiune de fapt care a fost stabilită de instanţa de apel în urma aprecierii probelor administrate în cauză şi nu o problemă de interpretare sau aplicare a dispoziţiilor legale.

Astfel, instanţa de apel a enunţat criteriile avute în vedere pentru stabilirea cuantumul daunelor morale şi a avut în vedere, principiile rezultate din jurisprudenţei constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit şi toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), conform cărora daunele morale se stabilesc prin aprecierea consecinţelor negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Astfel, criteriul general evocat de Curte constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora. În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Din cele expuse mai sus, rezultă că analiza efectuată de instanţa de apel s-a raportat la toate elementele relevante ale cauzei, considerentele expuse în motivarea deciziei având în vedere şi evaluând în acest sens toate circumstanţele invocate de recurenţi.

În ceea ce priveşte gravitatea culpei, aceasta poate fi luată în considerare în stabilirea întinderii despăgubirilor în situaţia în care producerea prejudiciului suferit de victimă se reţin atât culpa autorului cât şi culpa proprie a victimei însăşi. Sub acest aspect, culpa recurentei reclamante a fost înlăturată de instanţa de apel, aceasta apreciind că „în mod greșit s-a reținut de către tribunal culpa mamei, menționarea, în raportul de expertiză medico-legală, a unei monitorizări deficitare a gravidei pe parcursul sarcinii nefiind relevantă sub acest aspect.”

În contextul expus, se reţine că instanţa de apel a respectat criteriile în raport cu care trebuie apreciată intensitatea suferințelor morale pentru a se stabili cuantumul sumei ce urmează a fi acordată pentru repararea prejudiciului moral, aceste criterii fiind enunțate în decizia recurată și cercetate în raport cu elementele de fapt ale speţei.

Evaluarea realizată în concret de către instanţa de apel se raportează la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar recurenţii pârâţi nu au dezvoltat critici prin care să arate în ce constă pretinsa interpretare sau aplicare greşită a unei norme juridice.

În cadrul procesual al recursului, legea limitează analiza instanţei de recurs la aspectele de nelegalitate expuse în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce presupune că, în privinţa cuantificării daunelor morale, legea permite verificarea măsurii în care au fost aplicate criteriile obligatorii în această evaluare, verificare efectuată conform celor expuse mai sus, iar evaluarea instanţei de apel care vizează analiza situaţiei de fapt reprezintă o chestiune de temeinicie, care nu poate forma obiect de analiză în recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Susţinerile formulate de recurenţii-reclamanţi în cererea de recurs, prin care aceştia au expus pe larg situaţia de fapt şi au arătat că, din probatoriul administrat, rezultă vinovăţia constând în neglijenţa şi imprudenţa cu care pârâţii au acţionat la naştere, precum şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, reprezintă chestiuni care vizează temeinicia hotărârii. O eventuală greşeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului. Astfel, instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză.

În acest sens dispune art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care arată că scopul recursului este să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile dispoziţiile. Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă şi din structura art. 488 C. proc. civ., care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul pârât Spitalul D Vâlcea, motivul de casare invocat de acesta, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care a susţinut încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., nu este întemeiat. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul a considerat că atât judecătorul fondului, cât şi judecătorii apelului aveau obligația să solicite opinia Comisiei superioare medico-legale care funcționează pe lângă Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București cu privire la contradicția între concluziile noului raport de expertiză medico-legală - supliment, nr. (...)/2013/2021, care a fost redactat de I.N.M.L. „Mina Minovici” București și concluziile din avizul nr. (...)/2013/20.05.2022. În acest sens, recurentul pârât a invocat art. 23 şi art. 27 din Anexa la H.G. nr. 774/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

În aplicarea acestui text legal în căile de atac, sunt de observat dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Din interpretarea coroborată a celor două norme de procedură rezultă că omisiunea instanţei de a dispune din oficiu completarea probelor ori administrarea unor probe noi nu poate fi sancţionată în căile de atac, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

În cauză, în încheierea de la termenul din 27 aprilie 2023, s-a consemnat că, la interpelarea instanţei de apel, părţile au formulat concluzii cu privire la proba cu înscrisuri, proba cu înregistrări audio-video, raportul de expertiză întocmit în cauză precum şi cu privire la contradicţia între raportul de expertiză şi aviz. Având cuvântul pentru apelantul-pârât Spitalul D Vâlcea, reprezentantul acestuia a formulat concluzii în sensul că lasă la aprecierea instanţei, arătând că, din punctul său de vedere, se poate solicita doar părerea Comisiei Superioare de Medicină Legală.

Astfel, apelantul pârât nu a formulat o cerere prin care să solicite instanţei administrarea dovezii dorite, arătând expres că lasă la aprecierea instanţei soluţia cu privire la chestiunea pusă în discuţie.

În aceste condiţii, în calea de atac a recursului, nu poate fi imputată lipsa de rol activ a judecătorului fondului în dispunerea unei astfel de probe, fiind incidente dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., expuse mai sus.

Motivul de recurs prin care recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată nu este motivată, deoarece nu sunt prezentate motivele pentru care apelul său a fost respins, nu sunt întemeiate. Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, însă, din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că aceasta conţine argumentele pentru care instanţa a considerat că apelul declarat de apelantul pârât Spitalul D Vâlcea nu este întemeiat.

Astfel, instanţa de apel a constatat că apelantul-pârât Spitalul D Vâlcea a susţinut, în cererea de apel formulată, critici privind următoarele chestiuni: lipsa calităţii sale procesuale pasive în cauză deoarece, pe de o parte, la momentul comiterii faptei, respectiv ianuarie 2010, pârâţii E, F, G, I şi H erau încadraţi la Spitalul L Râmnicu Vâlcea, ale cărui litigii nu le-a preluat, iar pe de altă parte, nu are calitatea de comitent al medicului întrucât, în calitate de angajator, nu impune unui medic anumite reguli cu privire la exercitarea atribuţiilor cu caracter medical; excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind apelată în acest sens încheierea de şedinţă din data de 09.10.2018; în ceea ce privește fondul cauzei, apelantul-pârât Spitalul D Vâlcea a arătat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, deoarece nu există fapta ilicită a personalului medico-sanitar, nu există legătură de cauzalitate între eventuala faptă ilicită comisă de personalul medico-sanitar care în luna ianuarie 2010 le-a acordat asistenţă medicală reclamanţilor şi prejudiciul pe care l-au suferit persoanele fizice.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a analizat argumentele apelantului-pârât Spitalul D Vâlcea referitoare la chestiunea prescripţiei, constatând că acesta a invocat dispozițiile art. 688 din Legea nr. 95/2006 şi reținând însă că atât norma specială, cât și cea generală cuprind dispoziții similare, astfel încât în speţă nu se impune o analiză distinctă a acestora. De asemenea, instanţa de apel a examinat argumentele părţilor în privinţa efectelor procesului penal asupra prescripţiei şi a răspuns susţinerilor apelantului pârât referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Spitalului D Vâlcea, făcând referire la instituția reorganizării persoanei juridice, argumentele referitoare la răspunderea comitentului fiind nerelevante în contextul în care răspunderea medicului nu a fost reţinută de instanţa de apel, aceasta stabilind că prepușii chemați în judecată de reclamanți nu răspund civil.

Criticile aduse de toți apelanții aspectelor de fond ale cauzei au fost, de asemenea, examinate, instanța de apel arătând că le va răspunde cu argumente comune; stabilind situația de fapt, instanţa de apel a constatat că lipsa unui ecograf la Biroul de internări este relevată și de declarațiile martorilor angajați ai spitalului, că aceasta nu poate fi imputată pârâtului E, ci Spitalului L Râmnicu Vâlcea. Instanţa a arătat că greșeala presupune nerespectarea unor norme de comportament profesional, această ultimă situație nefiind probată în cauză şi a concluzionat că lipsa dotării Spitalului cu un ecograf este cauza vătămării minorului, stabilind că această faptă este imputabilă spitalului.

Susţinerea recurentului pârât privind faptul că, în cuprinsul minutei deciziei recurate, nu s-a precizat faptul că apelul pe care Spitalul D Vâlcea l-a formulat împotriva sentinței civile nr. 2136/22.11.2022, pronunțate de Tribunalul Vâlcea în prezenta cauză, a fost respins, nu poate fi reţinută, minuta aflată la fila 316 din dosarul de apel conţinând menţiunea „Respinge apelurile ca nefondate”, menţiune din care rezultă că soluţia de respingere a privit toate apelurile declarate în cauză.

Împrejurarea că în dispozitivul deciziei nu s-a consemnat acest aspect, deşi el rezultă din minută şi din considerentele deciziei, reprezintă o eroare materială şi nu un motiv de nelegalitate a deciziei, fiind în discuţie o imperfecţiune de ordin formal a hotărârii, iar nu de o omisiune de soluţionare a uneia din căile de atac declarate în cauză.

Recurentul-pârât a mai invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând soluţia de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune şi susţinând că în cauză sunt aplicabile, cu prioritate faţă de prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, dispoziţiile art. 688 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Conform acestui text legal, actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni.

Textul legal menţionat a fost invocat şi de recurentul pârât E în recursul său, argumentele care succed răspunzând şi criticilor acestuia.

Ca formă particulară a răspunderii civile profesionale, răspunderea pentru malpraxis reprezintă cauza unor cereri în justiție care au ca obiect repararea prejudiciilor materiale și/sau morale rezultate din erorile profesionale săvârșite în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, erori prejudiciabile pentru pacient (Decizia nr. 5 din 21 februarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casație şi Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, par. 72).

Împrejurarea că dispoziţia legală enunţată este cuprinsă în capitolul „Dispoziții finale“ al titlului XVI determină concluzia că normele vizează toate categoriile de litigii pe care un act de malpraxis le poate genera. Astfel, pentru aceste categorii particulare de acțiuni în justiție, trimiterea la dreptul comun conținută în prevederile nu ar mai putea privi și prescripţia, câtă vreme aceasta își are reglementare în respectiva normă specială.

Susţinerea recurentului reclamant în sensul că termenul de 3 ani prevăzut de art. 688 din Legea nr. 95/2006 a început să curgă la data de 02.01.2010, deoarece la această dată s-a produs prejudiciul pe care l-a suferit minorul B, este parţial corectă, raportat la pretenţiile concrete formulate în prezenta cauză, întemeiate pe prejudicii produse la acea dată. Unele din prejudiciile invocate s-au produs însă după data de 2.01.2010, acestea constând în diminuarea posibilităților de afirmare și manifestare în colectivitate sau suferințele fizice și psihice determinate de investigaţiile, intervenţiile chirurgicale ulterioare, în raport cu acestea neputându-se reţine, contrar art. 688 din Legea nr. 95/2006, că prescripţia a început că curgă înainte de data producerii prejudiciului.

Fiind însă un termen de prescripţie, el este supus cauzelor de întrerupere şi suspendare reglementate de lege, în cauză fiind corect reţinută de instanţă cauza de întrerupere reglementată de art. 16 lit. b) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Astfel, contrar susţinerii recurentului pârât E în sensul că instanţa de apel nu ar fi precizat dacă a reţinut suspendarea curgerii termenului de prescripţie sau întreruperea curgerii lui, în considerente deciziei se face referire expresă la textul legal care reglementează întreruperea termenului de prescripţie.

În principiu, condiţiile cerute de art. 16 lit. b) din Decretul-lege nr. 167/1958, pentru a se produce efectele întreruptive de prescripţie, constau în formularea unei cereri de chemare în judecată care să vizeze fondul dreptului subiectiv a cărui acţiune se prescrie, chiar introdusă fiind la o instanţă judecătorească sau organ de arbitraj necompetent şi sub condiţia admiterii acesteia, conform alin. (2) al art. 16 din acelaşi Decret-lege.

În situaţia particulară a plângerii penale, ce are drept scop antrenarea răspunderii penale, aceasta poate fi asimilată unei cereri în sensul dispoziţiilor art. 16 lit. b) din Decretul-lege nr. 167/1958 în măsura în care este însoţită de o constituire de parte civilă, adică are ataşată şi acţiunea civilă a persoanei vătămate, întrucât numai aceasta aduce în dezbatere dreptul subiectiv civil, în acest caz neputându-i-se reproşa părţii lipsa de diligenţă în rezolvarea pretenţiilor civile (pentru ca apoi să-i poată fi paralizat demersul prin opunerea efectului prescripţiei). Aceasta este situaţia în prezenta cauză, reclamanţii formulând acţiune civilă pentru recuperarea prejudiciului.

Împrejurarea că plângerea penală pe care reclamanţii au formulat-o împotriva pârâților persoane fizice din acest dosar a fost respinsă pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii penale nu determină incidenţa art. 16 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958, în sensul lipsei efectului întreruptiv de prescripţie, cum a considerat recurentul pârât.

Prescripţia răspunderii penale, în condițiile în care reclamanţii s-au constitut parte civilă în cursul urmăririi penale, nu este de natură să paralizeze dreptul acestora de a sesiza instanța civilă cu o acțiune în despăgubiri, câtă vreme latura civilă a rămas nesoluționată din cauza soluţiei date în procedura judiciară penală, o asemenea soluţie neputând fi asimilată unei respingerii a acţiunii civile pentru a conduce la aplicarea art. 16 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Plângerea penală formulată de persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, prin care s-a constituit şi parte civilă în vederea recuperării prejudiciului, conduce la întreruperea termenului de prescripție al dreptului material la acțiunea în repararea pagubei, astfel încât partea vătămată are, sub aspectul pretenţiilor civile, posibilitatea promovării unei acţiuni separate în faţa instanţelor civile.

Soluţia de speţă indicată de recurenţii pârâţi, decizia nr. 5362/20.11.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, nu conţine o statuare diferită. Dimpotrivă, spre deosebire de situaţia de fapt din prezenta cauză, în acel proces s-a reţinut că „în cazul dedus judecății se constată că reclamanții nu au uzitat de calea procedurala pusă la dispoziția lor de legea procesual penală, întrucât nu s-au constituit părți civile în procesul penal”. Astfel cum s-a arătat mai sus, elementul relevant în analiza întreruperii termenului de prescripţie constă în formularea unei acţiuni civile în procesul penal.

Astfel, prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, iar, pe de altă parte prescripția extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona. Aşadar, cum reclamanţii s-au constituit parte civilă în procesul penal, nu puteau promova separat şi acţiune civilă în valorificarea aceloraşi pretenţii, întrucât opţiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă (electa una via non datur recursus ad alteram) şi partea nu o poate părăsi, cu excepţia situaţiei în care este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei.

În speţă, instanţa de apel a constatat că, în cadrul dosarului penal, s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale la data de 31.03.2017, acțiunea civilă rămânând nesoluționată, iar reclamanții s-au adresat la data de 29.06.2017 instanței civile, în conformitate cu art. 27 alin. (2) C. proc. pen. În acest context, se reţine că demersul judiciar al reclamanţilor a fost promovat în cadrul noului termen de prescripţie de 3 ani în care poate fi sesizată instanţa civilă, care a început să curgă ca efect al întreruperii prescripţiei.

Astfel, persoana care optase pentru realizarea pretenţiilor civile în procedura judiciară penală nu poate să-şi vadă paralizat dreptul de a sesiza instanţa civilă doar pentru că această opţiune legală a rămas nefinalizată din cauza soluţiei pronunţate în procedura urmăririi penale; într-o asemenea situaţie, un nou termen de prescripţie începe să curgă pentru dreptul de a învesti instanţa civilă pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor civile în momentul în care partea prejudiciată cunoscut că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată și numai raportat la acest moment poate fi analizat dacă sesizarea instanţei civile s-a făcut înăuntrul şi cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Împrejurarea că plângerea penală iniţială nu l-a vizat şi pe recurentul pârât nu poate conduce, în contextul concret al speţei, la o altă concluzie. Astfel, obiectul acţiunii civile constă în asigurarea unei juste şi integrale reparări a prejudiciului cauzat iar în speţă toate urmările păgubitoare invocate de reclamanţi decurg din aceeaşi situaţie de fapt, unică.

În consecinţă, este raţional şi echitabil ca toate pretenţiile de despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale iar în situaţia de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe păgubitoare pentru aceeaşi victimă, dacă sunt identificate date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări, art. 311 C. proc. pen. impune extinderea urmării penale. Într-o astfel de situaţie, partea civilă are posibilitatea de a se constitui parte civilă în raport cu elementele noi relevate, în condiţiile art. 20 alin. (1) C. proc. pen., până la începerea cercetării judecătoreşti. În contextul cauzei, în care procesul penal s-a finalizat în faza de urmărire penală datorită prescripţiei răspunderii penale, reclamanţii au fost lipsiţi de dreptul de a se constitui parte civilă, în condiţiile consacrate de textul legal menţionat, astfel încât situaţia rezultată nu le este imputabilă şi nu poate justifica, prin aplicarea prescripţiei, paralizarea şi a demersului judiciar civil.

Recurentul-pârât a considerat că, în mod greșit, atât Tribunalul Vâlcea, cât și Curtea de Apel Pitești au statuat că Spitalul D Vâlcea are calitate procesuală pasivă, deoarece, la momentul comiterii faptei, respectiv ianuarie 2010, pârâții E, F, G, I și H erau încadrați la Spitalul L Rm. Vâlcea.

Acest argument nu poate fi reţinut, chiar recurentul pârât arătând că, în temeiul H.G. nr. 641/2011, Spitalul L Rm. Vâlcea, instituție la care pârâții menţionaţi au lucrat până la data de 31.07.2011, a fost desființat și reorganizat ca structură, fără personalitate juridică, în cadrul Spitalului D Vâlcea.

În acest sens sunt prevederile art. 1 din H.G. nr. 641/2011: „se aprobă desfiinţarea Spitalului L Râmnicu Vâlcea, unitate sanitară publică cu paturi, cu personalitate juridică” şi „reorganizarea ca structură, fără personalitate juridică, în cadrul Spitalului D Vâlcea”.

Conform art. 3 al actului normativ menţionat, „Personalul de specialitate medico-sanitar, auxiliar sanitar, tehnic-economic, administrativ şi de întreţinere, care îşi desfăşoară activitatea, în prezent, în cadrul Spitalului L Râmnicu Vâlcea, care se desfiinţează, va fi preluat în totalitate de către Spitalul D Vâlcea”. De asemenea, patrimoniul unităţii sanitare a fost preluat de către Spitalul D Vâlcea, prin protocol de predare-preluare, potrivit art. 4 din H.G. nr. 641/2011.

Astfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice care a preluat-o ca structură fără personalitate juridică. În consecinţă, independent de conţinutul protocolul invocat de recurentul pârât, patrimoniul Spitalului L Râmnicu Vâlcea, înţeles ca ansamblu al drepturilor şi obligaţiilor sale ce pot fi evaluate în bani, existent la data desfiinţării sale, a fost preluat, în temeiul actului normativ menţionat, ca efect al reorganizării, de recurentul pârât.

Dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006, invocate de recurentul pârât în susţinerea acestui motiv de recurs, nu sunt relevante din această perspectivă, ele expunând principii privind exercitarea profesiei de medic. Astfel, art. 381 alin. (1) și 3 din Legea nr. 95/2006, stabileşte că profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. Aceste dispoziţii prezintă relevanţă în stabilirea măsurii în care relaţia dintre medic şi spital prezintă caracterul de subordonare caracteristic raportului de prepușenie, însă, în raport cu situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel, analiza acestor coordonate nu se impune în contextul speţei, răspunderea personalului medical fiind înlăturată.

Conform art. 654 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament sau atunci când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

Instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile din Legea nr. 95/2006 care reglementează răspunderea civilă a personalului medical şi a stabilit că „expertiza medico-legală efectuată în cauză cu privire la minorul B a arătat că toate manevrele executate de personalul medical, după constatarea complicației constând în distocia umărului, au avut drept scop salvarea vieții fătului, aspect ce atrage incidența art. 654 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006”. De asemenea, instanţa de apel a stabilit că „toate aceste prejudicii suferite de minor puteau fi evitate dacă se opta pentru nașterea prin efectuarea unei cezariene. Această opțiune ar fi fost evidentă dacă medicul ar fi avut la dispoziție un ecograf, dar, potrivit raportului întocmit de specialiștii în obstetrică-ginecologie, pârâtul a decis ca nașterea să aibă loc pe cale naturală având în vedere testele efectuate, această decizie neputând fi apreciată o greșeală medicală, conform acestor experți”. În consecinţă, instanţa de apel nu a reținut răspunderea personalului medical chemat în judecată.

Potrivit situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, „cauza vătămării minorului ca urmare a îngrijirilor medicale acordate a fost lipsa dotării Spitalului cu un ecograf, ce ar fi permis o estimare mai bună a greutății fetale” iar „această faptă este imputabilă spitalului”, instanţa reţinând în acest sens dispoziţiile art. 163 şi 166 din Legea nr. 95/2006.

Potrivit art. 166 din Legea nr. 95/2006, spitalul asigură condiţii de investigaţii medicale, şi răspunde, în condiţiile legii, pentru calitatea actului medical precum şi pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienţilor. Astfel, acest text legal consacră o răspundere obiectivă a unităţii medicale întemeiată pe obligaţia de securitate reglementată de dispoziţiile citate, care instituie o obligaţie de rezultat.

Recurentul pârât a susţinut că prevederile art. 654 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006 nu se referă la împrejurarea că spitalul este răspunzător, în mod exclusiv, pentru prejudiciile produse pacienților în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, ci enumeră cazurile în care personalul medico-sanitar nu este răspunzător pentru daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiunii. Pentru angajarea răspunderii sale, recurentul pârât a susţinut că este necesar să fi existat cel puţin una dintre situaţiile prevăzute de art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ceea ce nu rezultă din probatoriul administrat.

Dispoziţiile art. 655 din Legea nr. 95/2006 impun angajarea răspunderii civile a unităţilor sanitare pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament în situaţia în care acestea sunt consecinţă a situaţiilor enumerate în textul legal, textul instituind astfel o răspundere obiectivă a furnizorului de servicii medicale. Nu se poate susţine că, în condiţiile în care legea instituie o răspundere a unităţii sanitare, printre altele, pentru defecte ale aparaturii medicale, o astfel de răspundere nu ar putea fi angajată în situaţia lipsei aparaturii medicale imputabile pârâtului, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat mai sus, legea instituie obligaţia spitalului de a asigura condiţii de investigaţie medicale precum şi răspunderea acestuia pentru calitatea actului medical, stabilind în sarcina sa acoperirea prejudiciilor cauzate pacienţilor.

Susţinerile recurentului pârât prin care acesta tinde la reevaluarea probatoriului administrat, respectiv a probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale, în scopul stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel în privinţa condiţiilor existente pentru realizarea investigaţiilor medicale, precum în privinţa conduitei pârâtului E, a reclamantei A sau a elementelor de fapt rezultate din proba cu expertiza medico-legală nu pot fi examinate în acest cadru procesual.

Astfel, recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 C. proc. civ., situaţie în care o eventuală greşeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului. În consecinţă, criticile exprimate de recurent fată de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză.

Aceste considerente se impun şi în privinţa criticilor formulate de recurentul pârât cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor. Astfel, în susţinerea acestor critici, recurentul pârât a reiterat argumente de fapt referitoare la conduita reclamantei A, susţinând că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu este reală.

Recurentul pârât a invocat împrejurarea că, la stabilirea cuantumului daunelor morale care au fost acordate numitului C, nu s-a luat în considerare faptul că acesta a lucrat în toată perioada cuprinsă între 01.01.2010 și în continuare, realizând venituri suficiente pentru a întreține și pe ceilalți membrii ai familiei sale, ignorând faptul că instanţa de apel nu s-a raportat la un eventual prejudiciu material constând în venitul nerealizat, ci exclusiv la consecinţele de ordin morale suferite de părţi. De asemenea, susţinerile referitoare la costul unor intervenţii chirurgicale suplimentare sau al tehnicii medicale necesare nu pot fi avute în vedere câtă vreme, astfel cum s-a detaliat în cadrul analizei recursului reclamanţilor, instanţa de apel nu a evaluat sau acordat despăgubiri pentru prejudicii materiale.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul chemat în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor, se constată că această parte a formulat recurs incident criticând omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra excepţiilor inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a Fondului şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive în prezenta cauză.

Astfel cum a arătat recurentul, cererea de chemare în garanţie a fost formulată împotriva sa de către pârâtul E.

Prin sentinţa primei instanţe, a fost admisă în parte cererea de chemare în garanţie şi au fost obligaţi chemaţii în garanţie Societatea J S.A., prin lichidator judiciar K SPRL, şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în solidar, la plata către pârâtul E a sumei de 60.000 euro, la care a fost obligat către reclamanţi.

Prin decizia care formează obiectul recursului, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul E şi a respins cererea de chemare în garanţie a apelanţilor Societatea J S.A., prin lichidator judiciar K SPRL, şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca rămasă fără obiect. În consecință, criticile aduse de acești apelanți sentinței tribunalului nu au mai fost analizate, astfel cum a precizat expres instanţa în considerentele deciziei.

Întrucât cererea îndreptată împotriva chematului în garanţie a fost respinsă, acesta nu avea interesul de a promova calea de atac împotriva dispozitivului însă, în principiu, el justifica acest interes în privinţa considerentelor, în situaţia în care calea de atac principală a fost declarată de părţile adverse.

Astfel, constatând că părţile adverse au procedat la declararea căii de atac şi, eventual, luând cunoştinţă de motivele acestora şi de limitele devoluţiunii fixate prin acestea, putea considera că apărarea poziţiei sale în proces necesită formularea unui recurs, printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să pună în discuţie modul în care instanţa de apel a procedat în privinţa excepţiilor invocate şi nesoluţionate în faza procesuală anterioară.

În contextul expus, scopul recursul incident este apărarea poziţiei chematului în garanţie de parte câştigătoare, cererea îndreptată împotriva sa fiind respinsă, însă, ca urmare a soluţiei de respingere care urmează a fi pronunţată asupra recursului declarat de pârâtul care a formulat cererea de chemare în garanţie, soluţia pronunţată asupra acestei din urmă cereri nu mai poate fi schimbată.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a excepţiilor invocate în privinţa judecării cererii de chemare în garanţie, se constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că primează lipsa de obiect a cererii, aceasta fiind una din cerinţele exercitării dreptului la acţiune. Doar în ipoteza în care această condiţie de exerciţiu a acţiunii civile era îndeplinită ar fi fost legal constituit cadrul procesual necesar judecării respectivei cereri, cadru în care se impunea soluţionarea excepţiilor invocate de chematul în garanţie.

Reţinând că motivele de recurs invocate de recurenţii-reclamanţi, de recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea, de recurentul-pârât E şi de recurentul-chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de aceste părţi împotriva deciziei nr. 3549 din 8 iunie 2023 a Curţii de Apel Piteşti– Secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A, B prin reprezentant legal A şi C, de recurentul-pârât Spitalul D Vâlcea, recursurile incidente declarate de recurentul-pârât E şi de recurentul-chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguratorilor împotriva deciziei nr. 3549 din 8 iunie 2023 a Curţii de Apel Piteşti– Secţia I civilă în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi F, H, I, G şi Consiliul Judeţean Vâlcea şi intimaţii-chemaţi în garanţie Societatea J S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar K SPRL şi Ministerul Sănătăţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2025.