Prescription of state claim for restitution overvaluation: objective start date versus subjective knowledge of damage extent

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 20 august 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a solicitat instanţei să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunţa, obligarea pârâtei la plata sumei de 578.048 lei reprezentând parte din diferența dintre valoarea de 1,078.048 lei - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din data de 22.06.2007 întocmit în dosarul nr. x/CC de către expert evaluator S.C. A S.A. şi valoarea de 221.523 lei stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din terenul intravilan în suprafață de 586mp şi clădirea în suprafață de 586mp mp - situat în Oradea, str. (...), județul Bihor, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plății efective; totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plății.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1094 din 29 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.

A obligat pe pârâtă la plata către B a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 lei, reprezentând onorariu de avocat redus şi a sumei de 116,18 EUR, echivalent în lei la cursul BNR din data plății, reprezentând cheltuieli de transport.

3. Hotărârea pronunţată de instanța de apel:

Prin decizia nr. 12A din 10 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor și de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum și apelul incident formulat de apelantul-chemat în garanție B împotriva sentinţei civile nr. 1094 din 29 iunie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 12A din 10 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

Instanţa de apel a reţinut în mod greșit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție s-ar raporta, cel mai târziu, la data pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost validat raportul Curții de Conturi.

Recurentul susţine că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existența pagubei, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia ar fi acela al pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, hotărâre prin care Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată contestația promovată de pârâta din cauză împotriva încheierii nr. 18 din 10 martie 2014 și a deciziei nr. 10/2013 a Curții de Conturi.

Recurentul susține că de la momentul indicat de curtea de apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Preşedintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a măsurii care viza ”verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 - 2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de evaluare”.

La data emiterii Deciziei nr. 10/2013, respectiv a pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, nu se putea afirma că raportul de evaluare din data de 22.06.2007, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunțării sentinței civile nu se poate reține existența unui prejudiciu.

Arată că aceste argumente sunt confirmate prin chiar Decizia 10/2013 a Curţii de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate şi regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.

Deci, reclamantul din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă de control judiciar în apel, întrucât aceasta a fost stabilită – atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei – doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. C S.R.L.

Prin urmare, recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel.

În consecinţă, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. 168/GB/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă, prin care ar fi fost înştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se foloseşte de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară. A precizat că înţelege să critice cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa de apel în sarcina sa, solicitând diminuarea acestora.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte califică excepţia de inadmisibilitate a recursului, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, ca fiind o apărare de fond.

Criticile de nelegalitate deduse judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac vizează faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurentul-reclamant sunt nefondate.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în aceea că în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001 a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Decizia de despăgubiri (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opțiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2011 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil („prescripțiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de prim control judiciar a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data finalizării raportului Curții de Conturi sau, cel mai târziu, al pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. 168/GB/18.01.2021), prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010, recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiționează exerciţiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii şi, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al naşterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. 168/GB/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2011.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2011 – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înfiinţată prin HG nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din OUG nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanțelor), situație confirmată prin HG nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4)) şi menținută ca atare până la adoptarea HG nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relația de subordonare a instituției pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea şi trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

În egală măsură, considerentele anterior reţinute sunt aplicabile şi în cazul Curţii de Conturi a României, instituţie care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în anul 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția şi finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, care îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

De asemenea, se constată incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia intervenția Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 10 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

Cât priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-chemat în garanţie B, se constată că prima instanţă a respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în garanție, soluţie menţinută de instanţa de apel. Se constată, de asemenea, că pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu a declarat recurs.

Cum intimatul-chemat în garanţie nu poate pretinde acordarea cheltuielilor de judecată de la recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, cu care nu are un raport juridic procesual direct, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a acestor cheltuieli aferente fazei procesuale a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 12A din 10 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-chemat în garanţie B.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.