Distinction between contractual and delictual liability for public veterinary authority and individual official in civil action following unsolved criminal civil plea

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu-Secţia I civilă la 03 octombrie 2019, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu şi B, obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 176.194,85 lei reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului prin tăieri ilegale de deconturi; obligarea pârâţilor în solidar la plata de daune morale în cuantum de 400.000 lei; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sibiu

Prin sentinţa nr. 100 din 09 februarie 2023, Tribunalul Sibiu-Secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul B şi excepţiile autorităţii de lucru judecat, lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu.

A admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu şi B şi a obligat în solidar pârâţii la plata sumei de 66.461,24 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantului.

A respins în rest solicitările reclamantului.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, în contradictoriu cu C, D, E, F, G, H şi I.

A anulat cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, în contradictoriu cu J, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a chematului în garanţie.

A obligat în solidar pârâţii să plătească reclamantului suma de 7.732,8 lei cheltuieli de judecată parţiale, proporţional pretenţiilor admise.

A obligat pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu să plătească chemaţilor în garanţie C, D, E, F, G, H şi I suma de câte 300 lei pentru fiecare cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia

Prin decizia nr. 770 din 07 martie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia-Secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu şi B, împotriva sentinţei civile nr.100 din 09 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Sibiu-Secţia I civilă.

A obligat apelanţii Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu şi B la plata în solidar a sumei de 6000 de lei în favoarea intimatului A, reprezentând cheltuieli de judecată.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 770 din 07 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia-Secţia I civilă au declarat recursuri distincte, pârâtul B şi pârâta Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu.

Recurentul-pârât B a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat, în principal, admiterea recursului, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului, excepţiei prescripţiei extinctive şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respingerea acţiunii şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat recurentul că instanţa a calificat greşit raportul juridic dedus judecăţii, care derivă dintr-un contract de concesiune de bunuri şi servicii publice ce are caracter administrativ, situaţie faţă de care este exclusă răspunderea civilă delictuală. În acest sens, recurentul arată că raportul juridic dedus judecăţii decurge din contractul de concesionare nr. 1530/01.09.1999, încheiat iniţial pe o perioadă de 15 ani şi ulterior prelungit prin mai multe acte adiţionale, între Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi Dr. A PFA, iar, ulterior apariţiei OUG nr. 34/2006, între ANSVSA prin DSVSA Sibiu şi CMV Dr. A, înregistrat în registrul unic al cabinetelor medical veterinare cu nr. 8378/04.08.2014 deţinut de Colegiul medicilor veterinari. Contractul a fost încheiat în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul legal al concesiunilor şi a HG nr. 446/1999 privind aprobarea concesionării unor activităţi sanitar veterinare publice de interes naţional şi a unor bunuri proprietate publică a statului. Cele două acte normative au fost în vigoare şi au produs efecte până la adoptarea OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

Contractul de concesiune a fost atribuit reclamantului A prin procedura de achiziţie publică prevăzută de legea specială, astfel încât acest contract are natura juridică a actului administrativ.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, recurentul arată că, atâta timp cât contractul de concesiune este încheiat între două entităţi juridice (ANSVSA prin DSVSA Sibiu şi CMV Dr. A), chiar dacă reclamantul A este reprezentantul CMV, cererea de chemare în judecată nu poate fi promovată în nume propriu de către reclamant, ci în numele entităţii juridice.

Deşi a redat în integralitate textul art. 28 alin. (1). C. proc. pen., interpretarea dată de instanţa de apel tezei I referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile „cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvărşit-o” este greşită. În mod evident, în spiritul textului art. 28 alin. (1) teza I , autoritatea de lucru judecat vizează strict „existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o” atunci când persoana a fost condamnată.

Motivarea instanţei de apel în sensul că „instanţa penală a constatat în mod expres, că inculpatul ( pârâtul recurent) a săvârşit faptele de care era acuzat folosindu-se de funcţia sa şi că partea civilă a suferit un prejudiciu” precum şi, susţinerea conform căreia „instanţa de fond nu s-a mărginit să preia constatările instanţei penale, ci a făcut o analiză proprie a probelor” este superficială şi nefondată.

Cât timp instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei, deoarece faptele reţinute în rechizitoriu nu constituie infracţiune, în conformitate cu art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., instanţa civilă era obligată să constate că reclamantul nu a făcut niciun fel de probă în procesul civil şi nici nu a dispus din oficiu administrarea vreunei astfel de probe. Procedând astfel, atât prima instanţă cât şi curtea de apel, au făcut aprecieri greşite cu privire la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale. Pe de altă parte, dacă ar fi avut în vedere întregul probatoriu din dosarul penal, concluzia la care s-ar fi ajuns, ar fi fost cu totul alta. Potrivit menţiunilor din cuprinsul deciziei de la fila 8 alin. (7) „rechizitoriul nu individualizează concret aceste deconturi făcând o referire generică la acestea, indicând doar perioada de întocmire, respectiv perioada 2011- 2012.” La aceeaşi pagină alineat ultim, se precizează că „în cazul unora dintre aceste ştergeri, modificări de sume ori adăugiri, nu s-a putut stabili cu certitudine cine le-a efectuat”, iar, la pagina 26 alin. (3) fraza a doua din decizie, s-a reţinut „în cazul unora din aceste ştergeri, modificări de sume ori adăugiri, nu s-a putut stabili cu certitudine cine le-a efectuat”.

Nici în cuprinsul Raportului de expertiză efectuat în cauză nu s-a stabilit care persoană a efectuat ştersăturile şi menţiunile din cuprinsul documentelor examinate, deşi există semnături şi ştampile cu numele funcţionarilor din cadrul instituţiei care au efectuat aceste ştersături şi au diminuat deconturile.

În mod greşit şi contrar dispoziţiilor legii privind achiziţiile publice, curtea de apel a înlăturat susţinerile recurentului privind caracterul de titlu executoriu al contractului de concesiune, cu scopul de a înlătura caracterul răspunderii contractuale.

Aşa fiind, este evidentă lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantului A, motiv pentru care se impune admiterea excepţiei invocate, admiterea recursului şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului, acesta arată că, nefiind parte în contractul menţionat, nu are calitate procesuală pasivă. Izvorul juridic al pretenţiilor reclamantului îl constituie contractul, şi prin urmare, natura răspunderii este contractuală şi nicidecum delictuală. Raporturile dintre DSVSA Sibiu şi recurent îşi au izvorul într-un alt contract care nu face obiectul prezentei judecăţi. Între recurentul pârât şi reclamantul A persoană fizică nu există nici un raport juridic şi, în consecinţă, nu există nici un fel de răspundere.

Referitor la excepţia prescripţiei extinctive, recurentul arată că pretenţiile deduse judecăţii au izvor juridic în raporturile contractuale derulate între părţi şi se grevează pe susţinerea reclamantului că economic, este creditorul pârâtei, debitoarea DSVSA Sibiu, de la care nu a primit plata sumei conform înscrisurilor justificative prezentate ca dovadă a executării contractului. În atare condiţii, la data la care obligaţia de plată în sarcina pârâtei debitoare a devenit scadentă, reclamantul avea posibilitatea să ceară executarea, iar în caz de refuz, să se adreseze instanţei pentru încasarea sumei pretins datorate. Reclamantul avea posibilitatea să se prevaleze şi de normele legii speciale aplicabile contractelor de concesiune şi să ceară executarea silită, în măsura în care a considerat că pârâta datorează suma cu titlu de contravaloare a serviciilor pretins executate în baza contractului de concesiune. Numai că, fiind nemulţumit de faptul că pârâta parte în contract, nu a plătit sumele pretinse, reclamantul în loc să utilizeze pârghiile juridice în materia executării cu bună credinţă a obligaţiilor contractuale, s-a mărginit să sesizeze organele de urmărire penală, animat de ideea de a-l inculpa pe recurent.

Sub aspectele arătate, plângerea penală şi derularea procedurii penale nu influenţează curgerea prescripţiei extinctive şi stingerea dreptului la sumele pretinse, deoarece faptele pentru care s-au efectuat actele de urmărire penală s-au dovedit inexistente şi fără legătură cu executarea contractului de concesiune şi cu diligenta părţii contractuale de a pretinde executarea de către pârâta debitoare a obligaţiei contractuale de a da. Cu alte cuvinte, nu pot fi abstractizate sau analizate trunchiat raporturile contractuale existente între reclamant şi pârâtă pentru a nega obligaţia de diligenţă sau pasivitatea reclamantului în realizarea dreptului pretins.

Pe de altă parte, alegerea de către reclamant a căii penale şi invocarea ca faptă ilicită tăierea deconturilor nu dau naştere unui drept substanţial de care să se prevaleze pentru a obţine despăgubiri, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia care, prin raportare la drepturile şi obligaţiile ce formează obiectul contractului de concesiune, avea cunoştinţă de pretenţiile cuvenite încă de la data scadenţei contractuale, care este, de fapt, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Susţinerile reclamantului preluate fără cenzură atât de către tribunal cât şi de către curtea de apel în sensul că acesta nu a cunoscut existenţa sau întinderea prejudiciului, sunt nereale şi lipsite de substanţă, cât timp reclamantul a emis facturile pentru o anumită sumă, iar, urmare decontului, a primit o cu totul altă sumă.

De asemenea, în condiţiile naşterii conflictului litigios privind executarea contractului, reclamantul ştia că pe baza cererii înaintate înăuntrul termenului de 3 ani de la data la care creanţa a devenit scadentă, numai instanţa de judecată sau alt organism jurisdicţional după caz, stabileşte dacă au fost sau nu au fost respectate dispoziţiile legale de către pârâta debitoare şi dacă acesteia îi revine obligaţia de executare a obligaţiei contractuale. De altfel, sumele ce nu i-au fost remise reclamantului de pe un număr de 5 facturi din perioada 2011-2012 şi respectiv o factură din anul 2013, în care s-au operat tăieri de către funcţionarii de la compartimentele cu atribuţii de verificare a operaţiunilor inserate şi suspuse la plată, se regăsesc şi astăzi în contabilitatea DSVSA Sibiu în contul 473.

Deoarece prin hotărârea atacată recurentul nu a fost obligat la plata daunelor morale (capătul de cerere din acţiunea reclamantului fiind respins) în mod evident, nu poate fi obligat la despăgubiri în solidar cu DSVSA Sibiu (în contul căreia, aşa cum a arătat mai sus, se regăsesc acele sume).

În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că instanţele anterioare nu au dat efect dovezilor dosarului, din care rezultă că izvorul juridic al obligaţiei de plată pe care reclamantul o opune pârâţilor este contractul, conflictul litigios fiind declanşat şi susţinut în legătură cu executarea drepturilor şi obligaţiilor asumate de CMV A şi de DSVSA Sibiu prin contractul de concesiune.

De asemenea, nu au disociat raporturile contractuale ale reclamantului şi pârâţilor, de afirmaţiile şi susţinerile reclamantului din cauza penală şi nu au analizat drepturile şi obligaţiile pe care părţile contractului şi le opun reciproc, reclamantul că ar fi prestat serviciile sanitar veterinare la nivelul pretenţiilor invocate, iar pârâţii că ar fi refuzat să facă plata la nivelul cerut şi înscris în documentele întocmite de reclamantul-contractant.

Totodată, nu au verificat dacă sintagma tăierea deconturilor este în sine o faptă ilicită sau se înscrie în activitatea de verificare a executării efective a serviciilor obiect al contractului de concesiune, servind astfel la garantarea sănătăţii publice în cadrul sistemului adoptat de Regulamentul nr. 142/2011 şi Directiva nr. 97/78 CE de respectare a procedurii privind decontarea acţiunilor sanitar-veterinare, de constatare de nereguli şi a obligaţiei statului (prin instituţii şi funcţionari) de a iniţia şi a uza neîntârziat de orice posibilitate şi procedură specifică pentru a remedia neregulile legate de conformitatea serviciilor cu normele sanitare veterinare şi cu realitatea.

Instanţele anterioare nu au verificat dacă măsurile luate la nivelul instituţiei pârâte, în privinţa executării prestaţiilor sanitar veterinare obiect al contractului de concesiune, despre care reclamantul susţine că sunt abuzive şi ilicite, reprezintă/respectă punerea în executare a normelor juridice naţionale de aplicare a legislaţiei UE (Regulamentul (UE) nr. 142/2011 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1069/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a unor norme sanitare privind subprodusele de origine animală şi produsele derivate care nu sunt destinate consumului uman şi de punere în aplicare a Directivei nr. 97/78/CE.

Mai arată recurentul că nu s-a cercetat dacă activitatea de exercitare cu o mai mare exigenţă a verificării prestării serviciilor sanitar veterinare obiect al contractelor de concesiune s-a impus prin Ordinele ANSVSA emise pentru prevenirea bolilor transmisibile ale animalelor, ca element de bază al apărării sănătăţii animalelor, declarată la acea vreme obiectiv major al serviciilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor din România determinat de situaţia ivită în acea perioada când „... pe teritoriul ţării noastre au existat trei focare de pestă porcina africană, înregistrate la porcinele din exploataţii non-profesionale. Pesta porcină africană poate deveni endemică în scurt timp, blocând întregul sector de creştere a suinelor, producând pagube economice însemnate” (Ordinul NASVSA nr. 20/2010);

În egală măsură nu s-a dat efect considerentelor obligatorii din Decizia CCR nr. 405/2016 (pct. 84) care referindu-se la art. 297 C. pen., indică rezultatul faptei ca fiind vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi intereselor respective, ceea ce înseamnă că diferendele ivite între părţile semnatare ale contractului, în legătură cu executarea obligaţiilor contractate, nu intră în sfera de incidenţă a articolului 297 C. pen. Aşa fiind, instanţele civile nu puteau prelua tale quale susţinerile din dosarul penal, pe de o parte, pentru că acţiunea civilă a fost disjunsă şi achitarea a fost dată în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. şi pe de altă parte, pentru că în această situaţie, instanţa penală nu avea competenţa de a stabili natura răspunderii pentru încălcarea unor atribuţii de serviciu care ar fi putut fi disciplinară, administrativă sau penală.

Concluzionează recurentul că izvorul juridic al drepturilor băneşti pretinse este contractul de concesiune. Statutul juridic al reclamantului nu este de cetăţean, ci de profesionist în calitate de persoană fizică autorizată (PFA) - prestator de servicii la care s-a obligat prin contract. Părţile contractului de concesiune sunt ANSVSA -DVSVSA Sibiu şi CMV dr. A. Procesul şi hotărârea judecătorească civilă nu răspunde cerinţei în echitate şi se bazează pe lipsa de corectitudine a procedurilor în ansamblu, prin suprapunerea dreptului reclamantului de a obţine două decizii cu caracter obligatoriu, şi implicit accesul la două proceduri în afara oricărei cerinţe legale, prin încălcarea res judicata şi a principiului securităţii juridice întrucât, o hotărâre de achitare în penal care a devenit definitivă şi obligatorie instantaneu este supusă riscului de a fi anulată (Brumărescu) sau reinterpretată (Ryabykh c. Rusiei, §§51-58), ori să fie folosită ca protecţie a lipsei de diligenţă a reclamantului care, în pofida calităţii de profesionist, parte în contract comercial, s-a erijat în victima unor fapte inexistente pentru a evita sarcina probei ce îi revine cu privire la îndeplinirea obligaţiilor contractuale şi a dreptului la încasarea contravalorii prestaţiilor pretins efectuate.

Recurenta-pârâtă Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respingerea cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că prin decizia civilă atacată Curtea de Apel Alba Iulia nu a învederat împrejurările de fapt şi de drept de natură să evidenţieze respingerea apelului formulat de recurentă. Instanţa de apel s-a limitat la a prelua cele dispuse de instanţa de fond, dând o aparenţă de motivare a hotărârii astfel pronunţate. Chiar dacă instanţa de control judiciar şi-a însuşit întru totul apărările reclamantului, aceasta trebuia să indice, pentru respectarea cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., propriile motive de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în cauză ale pârâtei apelante. Or, argumentele pentru care s-au respins susţinerile recurentei nu au fost arătate, motivele invocate prin apel, concluziile scrise, nefiind deloc analizate şi, prin urmare, nu a fost cercetat fondul cauzei. Cât timp în considerente instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în cauză, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la casare.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că instanţa de fond nu avea competenţa să judece cauza. Astfel, obiectul concret al pretenţiilor formulate îl reprezintă executarea contractului de concesiune nr. 1530/01.09.1999, aşa cum a fost prelungit prin Actul adiţional nr. 8/12.2016, în cauză solicitându-se obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând prejudiciu pretins de reclamant, cauzat ca urmare a tăierilor din deconturile depuse de către acesta la DSVSA Sibiu în perioada anilor 2011-2012, deconturi ce au fost diminuate de către angajaţii din cadrul recurenti cu atribuţii şi responsabilităţi în verificarea dosarelor de decont, iar nu de directorul executiv al recurentei, angajaţi faţă de care s-a formulat cerere de chemare în garanţie.

Contractul de concesiune nr. 1530/01.09.1999 şi Actul adiţional nr. 8/12.12.2016 au fost încheiate în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, act normativ abrogat prin OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

Din punct de vedere al normelor procesual civile, printre care se regăsesc şi cele care reglementează competenţa materială şi funcţională a instanţelor de judecată abilitate de legiuitor să soluţioneze litigiile născute din executarea acestor contracte, nu mai pot fi aplicate prevederile de drept procesual cuprinse în Legea nr. 219/1998 sau cele din OUG nr. 34/2006, care a abrogat-o, ci trebuie aplicate normele actuale ce reglementează competenţa instanţelor de judecată în materie, cuprinse în Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor. Potrivit dispoziţiilor art. 69 Legea nr. 101/2016, „(1) Contestaţiile/Cererile/Plângerile aflate în curs de solulionare la Consiliul instanţa de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă să fie soluţionate în condiţiile şi cu procedura prevăzute de legea în vigoare la data la care au fost depuse. (2) Dispoziţiile prezentei legi se aplică numai contestaţiilor/cereri lor/plângeri lor formulate după intrarea ei în vigoare.” Rezultă că alin. (1) al art. 69 vizează procedurile judiciare în curs de desfăşurare la momentul intrării în vigoare a legii, proceduri ce nu pot viza decât contractele încheiate în temeiul Legii nr. 219/1998 sau al OUG nr. 34/2006 întrucât la acel moment, în 26.05.2016, nu puteau exista litigii născute din contracte încheiate în temeiul Legilor nr. 98, 99 şi 100/2016, toate intrate în vigoare la 26.05.2016. Iar alin. (2) al art. 69 vizează cererile formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 101/2016, indiferent de norma de drept material aplicabilă. În consecinţă, în privinţa legii procesuale aplicabile cererilor privind contractele încheiate sub imperiul OUG nr. 34/2006 sau a celor de concesiune încheiate în temeiul Legii nr. 219/1998, legea procesuală aplicabilă este Legea nr. 101/2016 în măsura în care cererea de chemare în judecată a foşt formulată după intrarea sa în vigoare, în cauză acţiunea fiind formulată în anul 2019.

Prin urmare, se poate constata că procesul de faţă decurge din executarea unui contract de concesiune încheiat în temeiul Legii nr. 219/1998, competenţa materială şi funcţională procesuală trebuie stabilită cu luarea în considerare a dispoziţiilor din Legea nr. 101/2016, pe cale de consecinţă competenţa revine Tribunalului, Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, iar instanţa de fond era datoare să -şi verifice competenţa.

Mai arată recurenta că nu s-a ţinut cont de excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de apelanta pârâtă. În cauză, recurenta a încheiat un contract de concesiune cu CMV Dr. A, ce are personalitate juridică, fiind înscris în Registrul Cabinetelor Veterinare al Colegiului Medicilor Veterinari şi având cod de identificare fiscală. Prin urmare, având în vedere definiţia calităţii procesuale, reprezentate de îndreptăţirea de a sta într-un proces, calitatea procesuală activă revine Cabinetului Medical A, ca fiind entitatea care eventual ar fi suferit un presupus prejudiciu din cauza faptei imputabile recurentei. Întrucât acţiunea a fost formulată de persoana fizică A, acesta nu are calitate procesuală activă, iar acţiunea apare ca inadmisibilă.

O altă critică vizează faptul că intimatul B nu are calitate procesuală pasivă în cauză, acesta nefiind parte în contractul de concesiune în litigiu. Conform Ordinului preşedintelui ANSVSA nr. 20/2010, directorul executiv nu avea nici un fel de aţribuţii şi responsabilităţi privind dosarele de decont, directorul executiv adjunct fiind ultimul care verifică şi avizează dosarele în cauză, drept pentru care răspunderea în solidar cu recurenta revine funcţionarilor publici menţionaţi în cererea de chemare în garanţie formulată în prezenta cauză. De altfel, nici în raportul de expertiză contabilă nu s-a putut evidenţia că există, în dosarele de decont, vreun document care poartă semnătura sau parafa directorului executiv al DSVSA Sibiu, B.

Printr-o altă critică, se învederează că, în cauză, se impunea admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, conform art. 28 C. proc. pen. Prin sentinţa penală nr. 60/07.07.2017 a Tribunalului Sibiu, pronunţată în dosarul nr. x/85/2015 (astfel cum a fost menţinută prin decizia penală nr. 80/31.01.2019 de Curtea de Apel Alba Iulia), instanţa a dispus achitarea inculpaţilor pentru toate capetele de acuzare din rechizitoriul DNA. În cadrul dosarului penal nr. x/85/2015, partea vătămată A, reclamantul din prezentul dosar, în termenul legal prevăzut la art. 20 C. proc. pen., s-a constituit parte civilă cu suma de 176.194,85 lei, reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a tăierilor din deconturile depuse de către acesta la DSVSA Sibiu, în perioada anilor 2011-2012 şi cu suma de 400.000 lei, reprezentând daune morale, recurenta având calitate de parte responsabilă civilmente, în condiţiile art. 21 C. proc. pen. Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 28 C. proc. pen. privind autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal, în sensul că „(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o”.

Mai arată recurenta că instanţa de apel nu a ţinut cont de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la presupusele creanţe de la nivelul anilor 2011-2012, pretenţii supuse termenului de prescripţie de 3 ani, conform art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. La nivelul anilor 2011-2012, când nu i-au fost achitate sumele de bani la care pretinde că are dreptul, reclamantul cunoştea acest aspect şi, ca atare, putea să acţioneze în judecată instituţia pe cale civilă pentru recuperarea prejudiciului pe care pretinde că l-ar fi suferit, independent de formularea unei plângeri penale. Recurenta a achitat către CMV A, sumele de bani pe care le-a facturat acesta, aşa cum au fost diminuate, a acceptat banii şi nu a formulat nici un fel de acţiune/ contestare împotriva recurentei care să arate că este nemulţumit.

De asemenea, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Prejudiciul nu există şi nu a fost dovedit. Sumele acceptate la plată de către recurentă la nivelul anilor 2011-2012 au rezultat în urma verificărilor efectuate de structurile de specialitate din cadrul instituţiei recurente, reclamantul şi-a însuşit aceste sume şi a emis factură fiscală. Ca să poată pretinde o sumă de bani, reclamantul trebuia să dovedească pe de o parte, că şi-a îndeplinit impecabil obligaţiile contractuale, iar pe de altă parte, că ambele părţi chemate în solidar în proces cu rea-credinţă nu şi-au îndeplinit obligaţiile corelative cauzându-i astfel un prejudiciu cert şi dovedit. Or, directorul executiv B nu avea stabilite niciun fel de atribuţii şi responsabilităţi în ce privea deconturile pentru acţiunile sanitar veterinare. Raportat la anul 2013-2014 acţiunea este prescrisă, iar această perioadă nu a făcut obiectul Rechizitorului DNA, respectiv raportul de constatare a DNA a cuprins intervalul 2010-2012, la care se face trimitere în acţiunea formulată. Ambele instanţe de judecată din dosarul penal au reţinut că vorbim de anii 2011-2012 ca interval de timp în care nu a fost aprobată plata deconturilor în litigiu. Analizând Raportul de constatare DNA din 15.12.2014, suma rezultată, adică cea de 176,194.85 lei, este stabilită ca urmare a tăierilor de deconturi pentru anii 2010-2014, adică mai mult cu doi ani, decât perioada menţionată în rechizitoriu şi decât perioada cerută de reclamant prin constituirea de parte civilă din dosarul penal.

Se susţine că fapta ilicită nu este dovedită. Presupusele tăieri de deconturi nu sunt făcute discreţionar şi cu abuz de putere, ele au fost rezultatul mai multor neconformităţi constatate de către inspectori din serviciile şi birourile din cadrul DSVSA Sibiu. Aşadar, în etapa verificării acestor dosare depuse spre decontare, de-a lungul timpului s-a constatat că CMV A, nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de concesiune nr. 1530/01.09.1999 ce stă la baza emiterii deconturilor, şi a avut repetate deficienţe în ceea ce priveşte activitatea de identificare şi înregistrare a animalelor, nu a efectuat la timp sau a efectuat în mod defectuos, din punct de vedere tehnic, acţiunile sanitar veterinare de interes naţional, fie nu a efectuat inspecţiile în toate exploatatele de animale, fie nu a actualizat efectuarea mişcărilor în Baza Naţională de Date a efectivelor de animale în funcţie de situaţia reală din teritoriu, toate acestea fiind cuprinse în Planul Cifric din cadrul Programului Strategic National obligatoriu, fiind şi sancţionat contravenţional de mai multe ori.

Potrivit art. 75 C. civ., nu constituie încălcare a drepturilor private şi demnităţii persoanei, atingerile care sunt permise de lege, de pactele sau convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului, la care România este parte. Totodată, prin art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, pentru apărarea ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice.

Între conduita recurentei şi fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu există legătură de cauzalitate. Eventualele tăieri sau diminuări de deconturi au fost efectuate de personalul angajat al DSVSA Sibiu, în concordanţă cu procedura din Ordinul ANSVSA nr. 20/2010, privind procedura decontării acţiunilor sanitar veterinare şi nu de directorul executiv B. În cauză, persoanele chemate în garanţie sunt cele care au întocmit rapoarte, note justificative, procese verbale, etc., prin care nu au avizat la plată sumele solicitate de CMV A, acestea fiind diminuate în mod corespunzător, raportat la deficienţele constatate, în efectuarea acţiunilor sanitar-veterinare sau de înregistrare şi identificare a animalelor. Diminuările de decont au fost făcute în nume personal, de funcţionari publici, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, motiv pentru care, în eventualitatea, stabilirii unui eventual prejudiciu, aceştia răspund solidar, fapt pentru care recurenta a formulat cererea de chemare în garanţie. Astfel, în eventualitatea respingerii recursului şi admiterii în tot sau în parte a cererii formulată de reclamant, personalele chemate în garanţie trebuie să fie obligate la plata sumelor solicitate.

În cauză, nu există nici culpă, măsurile dispuse au avut la bază un suport legal, iar prejudiciul a fost acela al recurentei, respectiv refuzul nejustificat al reclamantului de a realiza acţiunile sanitar veterinare obligatorii pe aria de competenţă potrivit clauzelor contractuale şi de a se conforma normelor sanitar veterinare în vigoare.

5.Apărările formulate în cauză

Prin notele scrise înregistrate la 03 iulie 2024, recurenta-pârâtă Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu a reiterat aspecte învederate prin memoriul de recurs propriu şi a solicitat admiterea ambelor recursuri declarate în cauză.

Prin întâmpinarea înregistrată la 29 iulie 2024, intimatul-reclamant A a invocat excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la ambele recursuri, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

Referitor la nulitatea recursurilor, intimatul a arătat că deşi recurenţii au indicat motive prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate aceştia au criticat modalitatea în care instanţele anterioare au analizat şi interpretat probatoriul administrat, ceea ce echivalează cu o nemotivare a recursurilor, sancţionată cu nulitatea.

Pe fondul recursurilor, a arătat că, în mod corect, instanţele anterioare au reţinut că prezenta acţiune reprezintă judecarea laturii civile a dosarului penal nr. x/85/2015 al Tribunalului Sibiu, dosar în care, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate, a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de către reclamant, în calitate de parte civilă. Mai mult, în dosarul penal nr. x/85/2015, pârâtul B a avut calitatea de parte în dosar, aceea de inculpat, ceea ce reprezenta sau echivala cu calitatea de pârât în cadrul acţiunii civile din acel dosar, calitate ce se păstrează şi în soluţionarea acţiunii civile la instanţa civilă, în cazul în care aceasta a fost lăsată nesoluţionată de către instanţa penală. Aceleaşi argumente se regăsesc şi se aplică şi cu privire la situaţia reclamantului, care a avut de asemenea, calitatea de parte în dosarul penal nr. x/85/2015, respectiv aceea de parte civilă.

În mod corect, au fost dezlegate de către instanţele anterioare excepţia dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

Instanţa de apel a analizat şi a verificat sentinţa atacată, a analizat fiecare excepţie invocată de părţi şi a arătat, pe larg, care sunt motivele pentru care au fost respinse aceste excepţii. Chiar şi cu privire la excepţia formulată, pentru prima dată, în cadrul apelului, aceea a necompetenţei funcţionale şi materiale a instanţei de fond, instanţa de apel a arătat care sunt dispoziţiile legale, le-a analizat şi a motivat pe larg, de ce a dispus respingerea acestei excepţii ca fiind formulată tardiv.

Caracterul de act administrativ al contractului de concesiune nr. 1530/1999 nu poate avea influenţă asupra faptului că în dosarul penal nr. x/85/2015 al Tribunalului Sibiu s-au judecat infracţinile/abuzurile săvârşite de B, în calitate de director general al DSVSA Sibiu, infracţiuni cu privire la care s-a dat o soluţie de către instanţa de judecată penală, care a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă din cadrul aceluiaşi dosar penal.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 13 august 2024, recurentul-pârât B a solicitat respingerea excepţiei de nulitate, admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 13 august 2024, recurenta-pârâtă Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu a solicitat respingerea excepţiei de nulitate, admiterea ambelor recursuri, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Prin notele scrise înregistrate la 22 ianuarie 2025, recurentul-pârât B a reiterat concluziile de admitere a recursului propriu, cu consecinţa exonerării recurentului de lam plata sumelor solicitate de către reclamant cu titlu de despăgubiri, respectiv cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin notele scrise înregistrate la 27 ianuarie 2025, intimatul-reclamant A a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată astfel cum au fost solicitate şi dovedite.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la recursul lui B, Înalta Curte reţine că recurentul critică decizia recurată, din perspectiva unei greşite interpretări şi aplicări a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ.), respectiv aplicarea şi interpretarea greşită a condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale proprii- art. 1349 şi art. 1357 C. civ.- sub aspectul justificării calităţii procesuale active, a calităţii procesuale pasive, precum şi a dispoziţiilor legale privind momentul de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă şi cazurile de întrerupere – art. 2517, art. 2523 şi art. 2537 C. civ.

Critica privind calificarea greşită a raportului juridic dedus judecăţii în sensul că acesta derivă din contractul de concesiune nr. 1530/01.09.1999 încheiat între intimatul-reclamant şi pârâta DSVS Sibiu, litigiul fiind unul de drept administrativ, iar nu de drept civil, nu poate fi primită.

Înalta Curte constată că acest aspect, ce are relevanţă asupra competenţei materiale a instanţei, a fost dedus judecăţii pentru prima dată în cadrul cererilor de apel formulate împotriva hotărârii de primă instanţă.

Faţă de momentul formulării unei astfel de solicitări, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii”.

În lumina textului legal, primul termen de judecată la care părţile legal citate au putut pune concluzii în faţa primei instanţe a fost cel din data de 09.12.2029, cu prilejul cercetării pe fond a pricinii la Tribunalul Sibiu-Secţia I civilă când, procedura de citare a fost legal îndeplinită. Prima instanţă, în mod corect, a procedat la verificarea competenţei, după punerea în discuţia contradictorie a părţilor reprezentate de avocaţi, respectiv consilier juridic, şi a apreciat că instanţa competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza.

Prin urmare, invocarea acestui aspect în calea de atac a apelului s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ. antereferite, fiind sancţionat, în mod corect, de către instanţa de apel, în sensul constatării tardivităţii invocării excepţiei de necompetenţă materială cu prilejul exercitării căii de atac a apelului.

Cu atât mai mult, invocarea din nou a acestui incident procedural, în calea extraordinară de atac a recursului, nu poate fi primită, pentru aceleaşi considerente ca şi cele ale instanţei de apel, dar şi potrivit considerentelor proprii ale instanţei de recurs mai sus menţionate.

În ce priveşte critica vizând calitatea procesuală activă a intimatului-reclamant A, Înalta Curte constată că recurentul justifică calitatea procesuală activă a reclamantului, în primul rând, prin raportare la pârâta, Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, iar nu cu referire la propria persoană, argumentând excepţia invocată prin prisma contractului de concesiune nr. 1520/1999 încheiat între CMV dr. A şi Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu. În acest sens, susţine că prezenta acţiune nu putea fi promovată de persoana fizică A, întrucât aceasta nu are calitatea de parte cocontractantă în contractul de concesiune respectiv, ci CMV dr. A.

În concordanţă cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 27 alin.(2) C. proc. pen., „persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, poate introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile”.

În aplicarea dispoziţii legale menţionate, partea civilă din procesul penal în care recurentul B a avut calitatea de inculpat, respectiv intimatul-reclamant A a solicitat acordarea despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru prejudiciul cauzat de recurent (a cărui existenţă şi dimensiune a fost constatată în dosarul penal), ţinând cont de împrejurarea că, în cadrul cercetării penale, latura civilă a cauzei a rămas lăsată nesoluţionată.

Cererea de constituire ca parte civilă, în cadrul procesului penal, aflată la fila 95 din vol. I al dosarului de fond, a fost depusă de persoana fizică A şi, prin urmare, acţiunea civilă în cadrul căreia se deduc judecăţii pretenţiile acestuia este formulată, în mod corect, tot de persoana fizică. Prezentul demers judiciar este consecinţa constituirii ca parte civilă a reclamantului în dosarul penal, în care recurentul a avut calitatea de inculpat şi de nesoluţionarea în acel cadru procesual a pretenţiilor formulate, declanșat ca urmare a formulării unei plângeri penale, justificate de comiterea unei fapte ilicite, calificate ca fiind infracţiune, în conformitate cu legea penală. Ligitiul pendinte izvorăşte din fapta ilicită comisă de către recurent, ci nu din raporturile contractuale, întemeiate pe contractul de concesiune, cum eronat susţine recurentul.

Faţă de cele arătate, critica este nefondată.

Pentru aceleaşi considerente, nici critica privind calitatea procesuală pasivă a recurentului nu poate fi primită, întrucât apărările formulate sunt identice cu cele referitoare la calitatea procesuală activă, recurentul afirmând, în mod eronat, faptul că izvorul juridic al pretenţiilor reclamantului îl constituie contractul de concesiune.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că, în ce-l priveşte pe recurentul-pârât B, calitatea procesuală pasivă din cadrul prezentului litigiu (având ca obiect răspundere civilă delictuală) este conferită de calitatea de inculpat, pe care acesta a avut-o în procesul penal în care a fost lăsată nesoluţionată latura civilă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., ce reglementează posibilitatea părţii vătămate, care s-a constituit parte civilă în procesul penal şi căreia nu i-a fost soluţionată cererea (reclamantul A), să recurgă la instanţa civilă pentru valorificarea acestor pretenţii, singura condiţie impusă de lege fiind aceea de constituire ca parte civilă în litigiul penal.

Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantului, Înalta Curte reţine că termenul general de prescripţie de 3 ani aplicabil în cauză a fost respectat.

Astfel, potrivit art. 2517 C. civ. „Termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen” şi începe să curgă, potrivit art. 2523 din acelaşi cod, „...de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut, sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”.

În cauză, reclamantul a cunoscut prejudiciul urmare a întocmirii, cu prilejul cercetării penale desfăşurate în dosarul penal nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Alba Iulia, a Raportului de constatare din 15.12.2014 şi s-a constituit parte civilă în dosarul penal la data de 12.08.2015. Cererea de constituire ca parte civilă a fost precizată, la data de 18.12.2015, în dosarul nr. x/85/2015 al Tribunalului Sibiu, în sensul că se solicită suma de 176.194,85 lei cu titlu de daune materiale, aferente tăierilor ilegale de deconturi săvârşite de recurentul-pârât şi suma de 400.000 lei cu titlu de daune morale.

Suma de 176.194,85 lei a fost stabilită prin Raportul de constatare din 15.12.2014, prin care s-a reţinut că „din valoarea totală a deconturilor depuse de CMV dr. A pentru perioada ianuarie 2010-iunie 2014 DSVSA Sibiu nu a achitat 176.194,85 lei...”. Referitor la această sumă, instanţa de fond a reţinut că perioada ce face obiectul prezentei cauze este situată la nivelul anilor 2011-2012 şi a acordat reclamantului suma de 66.461,24 lei, pe care acesta nu a contestat-o, nepromovând calea de atac a apelului împotriva acestei soluţii.

Prin urmare, momentul de început al curgerii termenului de prescripţie nu este cel al formulării plângerii penale (anul 2013), ci este cel al întocmirii Raportului de constatare din data de 15.12.2014.

În plus, se evidenţiază că cursul prescripţiei a fost întrerupt, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2537 alin. (3) C. civ., care normează faptul că prescripţia se întrerupe „prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirea se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă”. Întreruperea cursului prescripţiei operează până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a hotărârii penale, în conformitate cu art. 2541 alin. (6) C. civ.

Or, sentinţa penală nr. 60/07.07.2017 pronunţată în dosarul nr. x/85/2015 al Tribunalului Sibiu, a devenit definitivă la data pronunţării deciziei penale nr.80/31.01.2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care au fost soluţionate apelurile declarate de Ministerul Public şi de inculpatul B împotriva acestei sentinţe.

Aplicând normele juridice antereferite, Înalta Curte decelează că prescripţia începută în anul 2014 (data Raportului de constatare prin care s-a stabilit prejudiciul) a fost întreruptă la momentul constituirii ca parte civilă (12.08.2015), întrerupere care a durat până la rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 60/07.07.2017 a Tribunalului Sibiu, adică 31.01.2019 (momentul soluţionării apelului împotriva acestei sentinţe), dată în raport de care pretenţiile deduse judecăţii prin prezenta acţiune înregistrată la 03.10.2019 sunt formulate în termenul de prescripţie prevăzut de lege.

Apărările recurentului subsumate acestei critici privind o eventuală posibilitate a reclamantului de a-şi valorifica pretenţiile prin formularea unei cereri de executare silită, în temeiul contractului de concesiune încheiat cu Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, nu poate fi avută în vedere în analiza legalităţii deciziei recurate, fiind străină de cadrul procesual în care se dezbat pretenţiile reclamantului, respectiv acela al răspunderii civile delictuale determinate de nesoluţionarea laturii civile de către instanţa penală.

Alegaţia recurentului în sensul că, întrucât solicitarea de acordare a daunelor morale a fost respinsă, acesta nu poate fi obligat în solidar cu Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu la plata contravalorii prejudiciului creat reclamantului, este fără suport juridic, întrucât respingerea unui capăt de cerere (daune morale) nu exonerează partea culpabilă de acoperirea contravalorii prejudiciului material, care formează obiectul altui capăt de cerere.

Faţă de cele arătate, critica privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului este nefondată.

Criticile recurentului, potrivit cărora instanţa de apel nu a dat efect contractului de concesiune şi nu a avut în vedere drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor, care au izvor contractual, şi nu delictual, vor fi înlăturate fiind relevante considerentele sus-menţionate cu privire la natura juridică a raportului litigios dedus judecăţii, respectiv împrejurarea că izvorâşte din comiterea unei fapte ilicite, care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, şi nu din neexecutarea fără justificare a unei obligaţii contractuale.

Susţinerea recurentului în sensul că instanţele anterioare nu au verificat dacă sintagma tăierea deconturilor reprezintă o faptă ilicită ori se înscrie în activitatea de verificare a executării efective a serviciilor, obiect al contractului de concesiune, nu poate fi primită, câtă vreme în ce-l priveşte pe acesta fapta ilicită a fost stabilită în cadrul cercetării penale, obiect al dosarului nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Alba Iulia, aspect care se impune cu autoritate de lucru judecat în cauza pendinte, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform căruia hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Înalta Curte evidenţiază că această critică este una ce vizează tot natura juridică a raporturilor contractuale dintre intimatul-reclamant şi pârâta Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, iar nu una prin care să se conteste existenţa faptei ilicite proprii a pârâtului B.

Nici critica privind faptul că instanţele devolutive nu au dat efect considerentelor obligatorii ale Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale nu poate fi primită, întrucât respectiva decizie de neconstituţionalitate este lipsită de relevanţă în cauză.

Prin această decizie de neconstituţionalitate, pronunţată în timpul judecării cauzei penale în care recurentul a avut calitatea de inculpat, s-a statuat că infracțiunea de abuz în serviciu presupune, în esență, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act de către un funcționar, trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului (nu și prin raportare la legislația secundară – ordine, regulamente etc).

Achitarea recurentului în dosarul penal s-a realizat tocmai în considerarea acestei decizii de neconstituţionalitate, reţinându-se că recurentului (inculpat în acel dosar) i se imputa încălcarea unor atribuții de serviciu, reglementate expres într-un ordin al președintelui unei autorități centrale, ordin care nu se încadra în categoria legislației primare pentru a întruni cerințele răspunderii penale pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în interpretarea dată de instanța constituțională.

Efectele deciziei de neconstituţionalitate menţionate au fost valorificate prin achitarea inculpatului în dosarul penal, având relevanţă pe tărâmul răspunderii penale, dar ele sunt lipsite de importanţă în cauza pendinte, întrucât prin intermediul acestora fapta ilicită nu mai întrunea elementele constitutive ale infracţiunii, din perspectiva modalităţii de reglementare în legislaţia secundară, iar nu primară, aşa cum ar fi impus norma juridică de drept penal. Acest impediment legal- lipsa reglementării atribuţiilor de serviciu prin legislaţia primară- a împiedicat tragerea la răspundere penală a recurentului. Însă impedimentul legal relevant în materie răspunderii penale este lipsit de eficacitate pe tărâmul răspunderii civile delictuale, având în vedere că este probată existenţa faptelor ilicite- exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu- fapte cauzatoare de prejudicii apte de declanşa angajarea răspunderii civile a acestuia.

Pentru toate considerentele expuse, recursul pârâtului B va fi respins, ca nefondat.

Referitor la recursul pârâtei Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, Înalta Curte constată că acesta este fondat, în limitele ce urmează a fi dezvoltate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că acele considerente ale prezentei instanţe, prin intermediul cărora au fost analizate criticile de nelegalitate din recursul pârâtului B, similare cu aspectele de nelegalitate din recursul pârâtei Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, în concret, cele privind competenţa materială a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului persoană fizică, excepţia autorităţii de lucru judecat, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, sunt aplicabile şi în ce priveşte recursul Direcţiei Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, astfel încât nu se mai impun a fi redate şi în recursul pârâtei, întrucât criticile menţionate au analizate argumentate de către instanţa supremă, fiind apreciate ca nefondate, iar raţionamentul juridic expus este aplicabil şi cu privire la aceleaşi critici existente în recursul Direcţiei Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu.

Recursul pârâtei Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu va fi analizat din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 6) C. proc. civ. privind modalitatea de motivare a hotărârii şi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ. sub aspectul condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la această pârâtă.

Referitor la nemotivarea deciziei recurate sau motivarea necorespunzătoare, Înalta Curte constată că recurenta a învederat faptul că instanţa de apel s-a limitat la a prelua cele dispuse de instanţa de fond, că a însuşit în totalitate apărările reclamantului, că nu a arătat argumentele pentru care a înlăturat susţinerile recurentei şi nu a analizat motivele de apel şi concluziile scrise ale acesteia.

În acord cu criticile subsumate acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii se confirmă, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului acestei pârâte la aceeaşi instanţă de apel.

Astfel, deşi instanţa de apel a analizat anumite chestiuni similare din apelurile pârâţilor prin intermediul unor considerente comune privind necompetenţa, autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale, prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului, calitatea procesuală activă a reclamantului, calitatea procesuală pasivă a pârâtului B, nu a procedat însă la o analiză distinctă a condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana recurentei-pârâte Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu.

Soluţia adoptată s-a fundamentat exclusiv pe analiza acestor condiţii cu trimitere la pârâtul B, fără a identifica, în concret, care este fapta ilicită a recurentei-pârâte, împrejurare relevantă pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie- aşa cum a solicitat reclamantul prin cererea de chemare în judecată- în condiţiile în care recurenta nu a avut calitatea de inculpat în cadrul procesului penal, ci doar calitatea de parte responsabilă civilmente, în virtutea raportului de prepuşenie.

În plus, nu au fost cercetate apărările acesteia deduse judecăţii prin motivele de apel privind raporturile contractuale cu intimatul-reclamant sub aspectul stabilirii existenţei unei fapte ilicite sau a unei neexecutări fără justificare a unor obligaţii contractuale asumate.

În acest sens, instanţa de apel era datoare, răspunzând criticilor formulate de către această pârâtă în calea de atac devolutivă, să verifice dacă îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiilor asumate de Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu în cadrul contractului de concesiune nr. 1530/01.09.1999 încheiat cu intimatul-reclamant A se circumscrie sediului materiei ce a fundamentat încheierea acelui contract (răspunderea civilă contractuală) sau, dimpotrivă, modalitatea de îndeplinire/neîndeplinire a acestor obligaţii, intrat în sfera ilicită specifică răspunderii civile delictuale.

Chiar dacă instanţa de apel nu a preluat motivarea instanţei de fond, cum susţine recurenta, ci a expus un raţionament logico-juridic propriu, în cadrul acestui raţionament nu se regăseşte analiza îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la pârâta Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, raportat la probele administrate şi la motivele de apel ale acestei părţi.

Prin considerentele expuse în hotărârea recurată, instanţa de apel a extins, practic, raţiunile pentru care a stabilit răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtului B şi asupra pârâtei Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, deşi o astfel de analiză trebuie realizată, în mod distinct, pentru fiecare pretins autor al unei fapte ilicite, cu arătarea, în concret, a modalităţii de săvârşire.

Neidentificând, punctual, în ce a constat fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a acestei pârâte, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre, care nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi care nu conţine considerentele, în raport de care să se efectueze controlul de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului.

Faţă de cele arătate, criticile sunt fondate şi vor fi admise ca atare.

Înalta Curte constată însă că recursul se impune a fi admis şi în ceea ce priveşte motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma unei greşite interpretări sau aplicări a normelor de drept material, respectiv în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel încât să atragă obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat reclamantului, în solidar cu recurentul-pârât B.

Astfel, aşa cum deja s-a reţinut prin considerente anterioare, prezenta acţiune reprezintă consecinţa nesoluţionării, de către instanţa penală, a laturii civile în dosarul penal în care recurentul-pârât B a avut calitatea de inculpat, iar intimatul-reclamant A şi recurenta-pârâtă Direcția Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu s-au constituit părţi civile.

Acţiunea a fost întemeiată de reclamant pe dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., potrivit cărora „(1) Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. (2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile.”

Cauza a fost însă soluţionată din perspectiva dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea civilă pentru fapta proprie, respectiv art. 1357 şi următoarele C. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin rechizitoriul întocmit la data de 03.03.2015, în dosarul penal nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Alba Iulia, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B pentru mai multe infracţiuni de abuz în serviciu, părţi civile fiind atât intimatul-reclamant A, cât şi recurenta-pârâtă Direcția Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu.

Dacă în ce-l priveşte pe recurentul-pârât B, s-a reţinut existenţa unei fapte ilicite ce a cauzat intimatului-reclamant A un prejudiciu de 176.194,85 lei, referitor la recurenta-pârâtă Direcția Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu nu s-a identificat o asemenea faptă în raport cu intimatul-reclamant iniţiator al prezentului demers judiciar.

Întrucât instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă, reclamantul s-a adresat instanţei civile cu această solicitare, chemând în judecată, în calitate de pârâţi, atât persoana fizică ce a figurat în calitate de inculpat în dosarul penal, B, cât şi partea civilă din acel dosar, Direcția Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, solicitând obligarea în solidar a acestora la plata despăgubirilor civile (prejudiciu material şi moral), astfel cum au fost individualizate prin cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 100 din 09 februarie 2023, Tribunalul Sibiu-Secţia I civilă a admis în parte cererea reclamantului A, formulată în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu şi B şi a obligat în solidar pârâţii la plata sumei de 66.461,24 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantului.

Această soluţie a fost menţinută de Curtea de Apel Alba Iulia-Secţia I civilă prin decizia civilă nr. 770 din 07 martie 2024 (recurată în prezenta cauză), prin care au fost a respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu şi B, împotriva sentinţei sus-menţionate.

Obligarea la repararea prejudiciului a vizat fapta ilicită săvârşită de pârâtul B, constând în tăierea ilegală a unor deconturi aprobate depuse de reclamantul A pentru perioada 2011-2012, fiind incidentă, deci, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Cu toate acestea, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au obligat pârâţii la plata de despăgubiri în solidar, fără a analiza care este fapta ilicită proprie a recurentei-pârâte Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu faţă de reclamantul A şi care este temeiul juridic, pe care se poate fundamenta o eventuală răspundere civilă a acestei pârâte.

În acest sens, câtă vreme recurenta-pârâtă a avut calitatea de parte civilă în dosarul penal, în apelul din cauza pendinte se impunea a se analiza, în mod distinct pentru această pârâtă, dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv care este fapta ilicită săvârşită faţă de reclamant, în ce constă prejudiciul produs reclamantului, care este legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi în ce constă vinovăţia.

Prin hotărârea de primă instanţă s-a reţinut că „fapta ilicită a pârâtei DSVSA Sibiu constă în neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul valabil încheiat cu creditorul”, însă instanţa de apel nu a confirmat acest considerent şi nu a analizat, punctual, dacă există o astfel de neexecutare, dacă cealaltă parte contractantă (reclamantul) şi-a respectat propriile obligaţii, şi dacă, o eventuală nerespectare a obligaţiilor asumate depăşeşte sfera raporturilor juridice contractuale, plasându-se în materia răspunderii civile delictuale.

În considerentele hotărârii recurate nu există vreo referire la fapta ilicită a recurentei-pârâte ori la modalitatea în care a fost săvârşită, astfel încât instanţa de recurs se află în imposibilitatea exercitări controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac, situaţie ce impune trimiterea cauzei în rejudecarea apelului acestei pârâte pentru clarificarea aspectelor menţionate.

Prin apărările formulate atât în apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, dar şi în cadrul prezentului recurs, recurenta a învederat, în mod constant, că raporturile sale cu reclamantul au fost de natură contractuală, că eventualele tăieri sau diminuări de deconturi s-au realizat potrivit procedurii prevăzute de Ordinul ANSVSA nr. 20/2010 privind procedura decontării acţiunilor sanitar veterinare şi că, în urma operaţiunilor de verificare şi control, s-au constatat anumite deficienţe în ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantul A.

Or, aşa cum deja s-a arătat, prin decizia recurată a fost analizată exclusiv fapta ilicită a pârâtului B, deşi recurenta-pârâtă a învederat că reclamantul A nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de concesiune nr. 1530/01.09.1999, ce stă la baza emiterii deconturilor, ceea ce a determinat efectuarea controalelor în urma cărora s-a procedat la tăierea deconturilor, dar şi că acesta nu a dovedit o încălcare a dispoziţiilor contractuale, care să fie imputabilă recurentei-pârâte.

Caracterul solidar al răspunderii civile delictuale nu înlătură obligaţia instanţei de a identifica, pentru fiecare dintre autorii faptei prejudiciabile, în mod distinct, care au fost acţiunile sau inacţiunile ce au avut drept consecinţă păgubirea persoanei vătămate.

Prin urmare, întrucât în cauză nu este identificată, în concret, fapta ilicită proprie a recurentei-pârâte, rezultă că faţă de aceasta nu a fost analizată îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, împrejurare ce impune casarea deciziei atacate şi rejudecarea apelului declarat de această pârâtă din perspectiva aspectelor menţionate în prezenta decizie.

În rejudecare, instanţa de apel va identifica, în concret, care a fost conduita culpabilă a recurentei-pârâte Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu faţă de reclamantul A şi, în cazul în care se va constata că există o asemenea faptă, care sunt dispoziţiile legale pe care se fundamentează răspunderea civilă a recurentei-pârâte, respectiv dacă aceasta este una pur contractuală sau, dimpotrivă, se identifică elemente specifice răspunderii civile delictuale.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că şi această critică a recurentei-pârâte este fondată.

Pentru considerentele expuse, referitor la recursul pârâtului B împotriva deciziei nr. 770 din 7 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia-Secţia I civilă, Înalta Curte apreciază că nu sunt întemeiate criticile formulate şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge, ca nefondat.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, şi văzând că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, va obliga pe recurentul-pârât B la plata acestor cheltuieli către intimatul-reclamant A, reduse conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., de la 9000 lei, astfel cum au fost solicitate şi dovedite, la 4500 lei, raportat la gradul de complexitate a cauzei şi la faptul că pricina a fost soluţionată la primul termen de judecată.

Referitor la recursul declarat de pârâta Direcția Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului pârâtei Direcția Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu către instanţa de apel, menţinând restul dispoziţiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B împotriva deciziei civile nr. 770/ din 07 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă.

Admite recursul declarat de pârâta Direcția Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului pârâtei Direcția Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu către instanţa de apel.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei.

Obligă recurentul-pârât B să plătească intimatului-reclamant A cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 4500 lei.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.