State liability for defense costs after acquittal and the binding force of cassation rulings on procedural law

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava-Secţia I civilă la data de 05 februarie 2021 sub nr. x/86/2021, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata sumei de 1.046.000 lei, din care suma de 46.000 lei reprezentând daune materiale, ca urmare a prejudiciilor suferite în urma trimiterii în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor continuate de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea nr.70/2000 raportat la art. 249 şi art. 248 ind. 1 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) compusă din suma de 38.000 lei reprezentând onorariu asistență avocațială în dosarul nr. x/39/2014, conform facturilor şi chitanțelor emise de Cabinet Avocat B și suma de 8.000 lei reprezentând onorariu expert evaluator desemnat de instanța de judecată în dosarul nr. x/39/2014, iar suma de 1.000.000 lei reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a trimiterii nelegale în judecată; cu cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 lei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 6, art. 8 și art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei Europene şi art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, art. 411 alin. (2), art. 453 C. proc. civ.

I.2. Hotărârea Tribunalului Suceava – Secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr.2371 din 07 noiembrie 2021, Tribunalul Suceava-Secţia I civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 15.000 lei cu titlu de daune morale; a respins, ca nefondată, cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia Curţii de Apel Suceava – Secţia I civilă pronunţată în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr.1052 din 30 septembrie 2022, Curtea de Apel Suceava-Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de acordare a daunelor morale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

I.4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă pronunţată în primul ciclu procesual

Prin decizia nr.856 din 17 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr.1052 din 30 septembrie 2022 a Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă, a casat, în parte, decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantului cu privire la pretenţia acestuia referitoare la daunele materiale; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva aceleiaşi decizii.

I.5. Decizia Curţii de Apel Suceava – Secţia I civilă în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr.994 din 25 octombrie 2023, Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A, împotriva sentinţei nr.2371 din 7 decembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Suceava – Secţia I civilă în dosarul nr.x/86/2021; a schimbat în parte sentinţa civilă nr.2371/07.12.2021 pronunţată de Tribunalul Suceava, în sensul că: a admis în parte cererea, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului A suma de 42.000 de lei cu titlu de daune materiale, reprezentând onorariu de avocat (38.000 de lei) şi onorariu expert (4.000 de lei) cheltuieli efectuate de reclamant în cadrul dosarului penal nr.x/39/2014; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu sunt contrare deciziei pe care a pronunţat-o şi deciziei nr.1052/30.09.2022 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, astfel cum a fost casată în parte prin decizia civilă nr.856/17.05.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a obligat intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantul A a sumei de 4.070 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din faţa primei instanţe, apel şi recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru.

I.6. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr.994 din 25 octombrie 2023 a Curţii de Apel Suceava – Secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, precum şi Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Suceava.

I.6.1. Recursul declarat de reclamantul A

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat incidenţa motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, întrucât la dezbateri a participat şi reprezentantul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, deşi acesta nu avea niciun temei legal pentru a participa.

A mai susţinut că, din punct de vedere procedural, participarea procurorului în prezentul dosar trebuia pusă în discuţia părţilor, urmând ca instanţa să se pronunţe nemijlocit şi motivat asupra noului cadru procesual, nestabilit de reclamant.

Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 92 alin. (2) C. proc. civ., procurorul, dar nu din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, putea participa doar dacă litigiul viza o apărare a ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.

Raportat însă la obiectul cererii deduse judecăţii, prezentul litigiu nu este unul în care procurorul trebuie să intervină pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.

În acest context, al participării procurorului DNA la dezbaterile cauzei, fără ca participarea sa să aibă un temei legal, să fie admisă legal prin încheiere de către judecătorii cauzei, după o prealabilă și legală punere în discuția contradictorie a părților, este incidentă o nulitate absolută cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 174 alin. (1) și (2) rap. la art. 175 alin. (1) C. proc. civ., cauzată de încălcarea dispozițiilor imperative speciale privind competența DNA, prevăzute de art. 1 alin. (2), art. 3, art. 13 din OUG nr.43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, toate acestea atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțată, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (l) pct. 1 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează o contradictorialitate a motivelor hotărârii.

În susţinerea acestui motiv, recurentul-reclamant a învederat că, deşi instanţa de apel a concluzionat că pretenţiile sale sunt întemeiate, în dispozitiv, în contradicţie cu argumentele reţinute, a acordat doar parţial sumele solicitate.

Printr-un al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că în cuprinsul hotărârii atacate nu se regăsesc argumentele admiterii apelului formulat de pârât şi nici motivele pentru care nu s-a dat niciun răspuns la restul cererilor pe care reclamantul le-a formulat.

De asemenea, a susţinut că urmare acestor nelegalităţi cererea de apel a fost respinsă, instanţa de apel apreciind în mod absolut eronat că în prezenta cauză nu sunt întrunite elementele ce ar atrage răspunderea obiectivă a statului pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat.

A mai susţinut şi faptul că abordarea instanţei de apel este contrară concluziilor minutei întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel.

În concluzie a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

I.6.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice

Prin recursul formulat, recurentul-pârât a criticat decizia instanţei de apel, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivat de faptul că motivarea deciziei recurate se centrează exclusiv pe cele reținute în motivarea deciziei de casare, preluată aproape în integralitate.

Astfel, în raport cu dezlegările din decizia de casare, în rejudecare, instanța de apel avea obligaţia de a analiza dacă în cauză sunt incidente condiţiile prevăzute de art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată sub aspectul invocat, se constată că instanţa de apel nu a realizat o motivare corespunzătoare a deciziei pronunțate în ceea ce priveşte examinarea argumentelor prezentate de părţi şi interpretarea probatoriului administrat în cauză, lipsind exprimarea propriilor argumente, situaţie ce echivalează cu lipsa de motivare a hotărârii.

Pe cale de consecință, a considerat că soluția exprimată prin dispozitiv este nesusținută și pur formală, în condițiile în care nu au fost analizate probele administrate, nu au fost stabilite împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu au fost invocate normele substanţiale şi procedurale incidente și aplicarea lor în speță.

Lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., este echivalentă necercetării fondului și atrage, în consecință, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

O altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că în mod nelegal s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor să plătească reclamantului A suma de 42.000 de lei cu titlu de daune materiale, reprezentând onorariu de avocat (38.000 de lei) și onorariu expert (4.000 de lei), cheltuieli efectuate de reclamant în cadrul dosarului penal nr.x/39/2014.

A susţinut că instanța de casare a concluzionat că se impune a fi dezlegat întelesul art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în condițiile în care a apreciat că, în primul ciclu procesual, instanța a făcut trimitere la o normă fără incidenţă în cauză.

Pe cale de consecință, în raport cu dezlegările din decizia nr.856/17.05.2023, a apreciat că, în rejudecare, instanța de apel avea obligația de a analiza dacă în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Totodată, a considerat că în speță nu pot fi incidente prevederile acestui text de lege şi a indicat statuările Curţii Constituţionale din Decizia nr.440/22.06.2017, potrivit cărora prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. pot fi incidente doar în situaţia în care pretenţiile financiare izvorâte din desfășurarea procesului penal sunt formulate de terţe persoane, care nu au avut calitatea de părţi în procesul penal respectiv.

În raport cu dispoziţiile art. 32 alin. (2) C. proc. pen., rezultă că reclamantului A, care a fost parte în procesul penal, în calitate de inculpat, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

În concluzie, în raport cu cele expuse, a apreciat că dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu pot fundamenta cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 42.000 de lei cu titlu de daune materiale, reprezentând onorariu de avocat (38.000 de lei) și onorariu expert (4.000 de lei), cheltuieli efectuate de reclamant în cadrul dosarului penal nr. x/39/2014.

Pentru considerentele expuse a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și în principal trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel și, în rejudecare, respingerea apelului reclamantului vizând cererea de obligare a pârâtului atât la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în cadrul dosarului penal nr. x/39/2014, cât și a cheltuielilor de judecată.

I.6.3. Recursul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Suceava

Prin cererea formulată, Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Suceava a învederat că instanța de apel a dat satisfacție reclamantului sub aspectul acordării daunelor materiale exclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal, considerând că există o răspundere obiectivă a statului.

Totodată, deși instanța de apel nu a reţinut nici o culpă din partea intimaților Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava și Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava în legătură cu soluționarea dosarului penal nr. y/39/2014, a admis cererea apelantului-reclamant A în ceea ce privește capătul de cerere vizând daunele materiale.

În contradicție cu instanța de apel în ceea ce privește fundamentul juridic și temeiurile de drept aplicabile, indicate de apelantul-reclamant, fără a indica în mod clar și explicit existența unui caz de eroare judiciară și texul de lege corespunzător aplicabil, recurenta a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de acesta este netemeinică.

A mai susţinut că dispoziţiile art. 538 și art. 539 C. proc. pen., art. 96 din Legea nr.303/2004 (în vigoare până la data de 15 decembrie 2022), în diferitele forme pe care acest articol le-a avut în decursul timpului, respectiv art. 268 alin. (4) din Legea nr.303/2022 (în vigoare începând cu 16 decembrie 2022) prevăd cazurile de eroare judiciară.

Cu privire la definirea erorii judiciare, recurenta a invocat şi statuările Curţii Constituţionale din Decizia nr.45/2018 (paragraful 21) şi din Decizia nr.252/2018 (paragraful 149).

În ceea ce privește cazurile de eroare judiciară reglementate de Codul de procedură penală, art. 538 - 539 din acest cod, acestea sunt urmate de alte dispoziții ce reglementează condițiile de exercitare a acțiunilor prin care se poate solicita acordarea de compensații pentru prejudicii în cazurile de eroare judiciară reglementate de cele două articole menționate (prejudiciu și modalitatea de reparare a acestuia, calitatea procesuală activă, termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii, calitatea procesuală pasivă și instanța competentă).

Art. 96 din Legea nr.303/2004, așa cum a fost modificată de Legea nr.242/2018, în afară de cazurile de eroare judiciară de la alin. (3), prevede și alte condiții de exercitare a acțiuni în răspundere pentru eroare judiciară (calitatea procesuală pasivă și instanța competentă), condiții prevăzute și de art. 269 din Legea nr.303/2022.

Aceasta indică faptul că, prin aceste reglementări, legiuitorul a reglementat nu numai o simplă cauză a acțiunilor judecătorești, ci veritabile acțiuni, cu cazurile și condițiile proprii de exercitare, indicând voința acestuia de a recunoaște dreptul părții de a formula anumite pretenții referitoare la pretinse prejudicii cauzate de activitatea procesual penală sau procesual civil exclusiv pe o anumită cale procedurală și în anumite condiții de exercitare a acțiunii

Dacă s-ar admite că, în cazul cererilor de chemare în judecată prin care se solicită acoperirea prejudiciilor cauzate prin acte procesuale sau procedurale săvârșite în cadrul procesului penal ori civil, s-ar putea invoca, drept temei al răspunderii, temeiul de drept comun privind răspunderea civilă delictuală ori temeiurile de drept indicate de reclamanți, înseamnă a se nesocoti prevederile art. 538 și art. 539 C. proc. pen., precum și celelalte dispoziții ce reglementează alte cazuri de eroare judiciară [art. 96 alin. (3) din Legea nr.303/2004, în forma ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr.242/2018, respectiv art. 268 alin. (4) din Legea nr.303/2022] și înseamnă a permite „ocolirea” acestor dispoziții concrete, imperative și derogatorii de la dreptul comun, ce au fost edictate pentru a produce efecte și pentru a fi aplicate, în temeiul principiului specialia generalibus derogant, și nu ca o alternativă ori opțiune.

În acest sens sunt și considerentele Deciziei nr.136/2021 a Curții Constituționale (paragraful 32), precum și considerentele Deciziei nr.76/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragrafele 101, 102, 121).

A mai menţionat că intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu a participat în nici un fel la soluționarea dosarului penal nr.y/39/2014, nu a inițiat nici un demers procesual împotriva apelantului-reclamant care să justifice atragerea răspunderii obiective din partea intimatului Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Față de cele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, desființarea în parte a hotărârii atacate, și pe fond pronunțarea unei hotărâri legale, în sensul motivelor invocate, respectiv respingerea ca nefondat a apelului formulat de reclamant în ceea ce privește capătul de cerere vizând daunele materiale.

I.7. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurentul-reclamant A şi recurenta Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava.

A invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant A, apreciind că motivele invocate de acesta nu se încadrează în cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava, a solicitat admiterea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1 În conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) corob. cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-reclamant A, Înalta Curte constată următoarele:

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-reclamant, susţinând că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a fost tranşat în mod definitiv în primul ciclu procesual, iar cele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. sunt formal invocate, recurentul-reclamant fiind nemulţumit, în realitate, de hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de aspectele de fapt reţinute de aceasta.

Având în vedere excepţia invocată, Înalta Curte constată că, faţă de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii căii de atac intervine numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, împrejurare care nu se verifică în speţa de faţă.

Această sancțiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât ea nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. - şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, aşadar omisso medio.

În cauză, se reţine că o parte a criticilor expuse în cerere de recurentul-reclamant vizează o pretinsă motivare contradictorie a hotărârii atacate, aspecte ce pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, se mai pot identifica o critică întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care formal este încadrabilă în cazul invocat, chiar dacă nu este întemeiată.

În acest context, Înalta Curte, constatând că nu poate fi aplicată sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către recurentul-pârât prin întâmpinare şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac, urmând ca susţinerile ce nu reprezintă critici de nelegalitate să fie înlăturate ca atare.

II.2 În ceea ce priveşte recursurile declarate, examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.2.1 Recursul formulat de recurentul-reclamant A

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică decizia atacată pe motiv că instanţa de apel nu a fost legal constituită, întrucât participarea reprezentantului Direcţiei Naţionale Anticorupţie în etapa dezbaterilor a nu a avut niciun temei legal.

Prin invocarea acestui motiv de recurs şi în prezentul ciclu procesual, recurentul-reclamant ignoră faptul că acest aspect a fost dezlegat cu caracter definitiv prin decizia nr.856 din 17 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă în recurs, în primul ciclu procesual, în care s-a statuat că prezenţa procurorului în proces a fost justificată în baza dispoziţiilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ., iar participarea unui procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie a fost determinată de legătura directă dintre faptele reclamate, ca forme de ilicit, cu activitatea desfăşurată de procurorii din cadrul acestei direcţii.

Aşadar, având în vedere dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant nu mai poate reitera, iar prezenta instanţă nu mai poate analiza, în această etapă, chestiunile deja dezlegate (prezenţa procurorului în proces), întrucât acestea nu mai pot primi o altă rezolvare, în condiţiile în care prima instanţă de recurs le-a dat o dezlegare cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual, reţinând, cu autoritate de lucru judecat, legalitatea participării în această pricină a procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Printr-un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi instanţa de apel a concluzionat (antepenultimul alineat al paginii 9) că pretenţiile reclamantului sunt temeinice, în dispozitiv a acordat doar parţial suma solicitată de acesta.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit, instanţa găsindu-l nefondat.

Astfel, se constată că în recurs, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a statuat că reclamantul are un drept la despăgubire, constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal.

La reluarea judecăţii, instanţa de apel, având în vedere dezlegările date de Înalta Curte prin decizia de casare, obligatorii potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., respectiv acelea că reclamantului i se cuvin cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, a apreciat asupra cuantumului acestora prin administrarea de probe, reţinând următoarele: „Ca urmare a dezlegărilor date de ÎCCJ prin decizia din recurs, curtea constată că reclamantul este îndreptățit la acordarea daunelor materiale solicitate de la pârâtul Statul Român, daune generate de cheltuielile efectuate în cadrul dosarului penal în care a fost achitat.

În ceea ce privește daunele materiale reprezentând onorariul de avocat, curtea constată că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 38.000 de lei, sumă ce este dovedită în cauză prin chitanțele atașate cererii de chemare în judecată.

Referitor la daunele materiale reprezentând onorariu expert, efectuate în cadrul aceluiași dosar penal, curtea constată că reclamantul a dovedit această cheltuială doar în parte, pentru suma de 4.000 de lei, reprezentând contravaloarea onorariului pentru expertul judiciar. De asemenea, reclamantul a susținut că a mai achitat o sumă de 4.000 de lei pentru expert parte, însă la dosar nu s-a depus nicio dovadă care să certifice această cheltuială. Așa fiind, curtea constată că în ceea ce privește onorariul expert, cererea este îndreptățită doar pentru suma de 4.000 de lei.

Nu poate fi primită susținerea din concluziile orale a apelantului reclamant în sensul să fie acordate cu titlu de cheltuieli de judecată din dosarul penal reprezentând onorariu de avocat, suplimentar sumei de 38.000 de lei cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității. Astfel, chiar dacă în cauză s-a făcut dovada că onorariul de avocat din dosarul penal a fost mai mare de 38.000 de lei, atâta timp cât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat cu acest titlu doar suma de 38.000 de lei, instanța de judecată este limitată la această sumă”.

Astfel, din conţinutul considerentelor deciziei atacate, anterior redate, rezultă că instanţa de apel a constatat că reclamantului i se cuvin de principiu cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, întrucât această chestiune fusese tranşată prin decizia de casare, iar instanţa era obligată să ţină seama de caracterul obligatoriu al acestei dezlegări, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În ceea ce priveşte cuantumul acestor cheltuieli, instanţa de apel a avut în vedere, referitor la onorariul de avocat, că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat doar suma de 38.000 lei, sumă ce a fost şi dovedită, astfel că a respectat principiul disponibilităţii, fiind ţinută de limitele învestirii. Referitor la onorariul de expert, a reţinut că partea a făcut dovada achitării sumei de 4000 lei, pentru diferenţa de 4000 lei neprezentând dovezi.

În consecinţă, în urma probatoriului administrat cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale (înscrisuri: chitanţe şi facturi), a reieşit faptul că aceste cheltuieli de judecată au fost dovedite parţial de către reclamant.

Rezultă aşadar că aprecierea instanţei de apel în privinţa temeiniciei pretenţiilor reclamantului nu este de natură a determina o soluţie diferită de cea pe care a pronunţat-o, respectiv de acordare doar a cheltuielilor dovedite, cu respectarea limitelor învestirii, şi nu este în măsură să atragă casarea deciziei atacate.

Cu alte cuvinte, nu există o contradicţie între reţinerea instanţei de apel a faptului că partea reclamantă este îndreptăţită la recuperarea unor cheltuieli şi constatarea că aceste cheltuieli solicitate nu au fost decât parţial probate, astfel încât acţiunea este admisă în aceste limite.

Aşa fiind, contrar susţinerii recurentului-reclamant, între considerentele anterior redate şi dispozitivul deciziei recurate nu există contradicţie, pentru a deveni incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pretinsa contradicţie invocată de către recurentul-reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este cea vizată de acest text de lege, întrucât considerentele deciziei recurate, care cuprind motivele de fapt şi de drept, dar şi un raţionament logico-juridic clar prin raportare la înscrisurile administrate şi la dispoziţiile legal incidente, conduc la soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, au legătură directă cu aceasta, astfel că nu se poate susţine că este vorba de contradictorialitate între considerente şi dispozitiv, atâta vreme cât acestea sprijină soluţia pronunţată.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel nu a expus argumentele admiterii apelului formulat de pârât, iar urmare acestei nelegalităţi cererea de apel a fost respinsă, instanţa apreciind eronat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii obiective a statului român pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, abordare total opusă concluziilor Minutei întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel.

Înalta Curte observă că prin decizia de casare nr.856 din 17 mai 2023 a fost admis doar recursul formulat de reclamant, iar pricina a fost trimisă instanţei de apel pentru rejudecarea apelului reclamantului doar în ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile materiale pretinse de acesta. Recursul declarat de pârât, ce privea chestiunea calităţii sale pasive în acţiunea pendinte, a fost respins ca nefondat.

Ţinând cont de limitele casării trasate de instanţa de recurs, în rejudecare, instanţa de apel, în mod corect, a analizat doar apelul reclamantului şi doar cu privire la aspectul despăgubirilor materiale.

Prin urmare, susţinerile recurentului-reclamant subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt străine de natura cauzei, astfel că nu pot fi primite, deoarece în ciclul procesual anterior, faţă de limitele admiterii recursului reclamantului, cererea privind despăgubirile pentru prejudiciul moral pretins a fi fost suferit de acesta a fost respinsă cu caracter definitiv.

În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de recurentul-reclamant va fi respins ca nefondat.

II.2.2 Recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor

Recurentul-pârât critică decizia instanţei de apel pe motiv că, în rejudecare, nu s-a analizat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 276 alin. (6) C. proc. civ., astfel cum a dispus Înalta Curte prin decizia de casare, susţinând, totodată, că acest text de lege nu este aplicabil reclamantului şi nu poate fundamenta cererea privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în procesul penal.

Această critică urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în realitate recurentul-pârât criticând faptul că instanţa de apel nu a respectat îndrumările date prin decizia de casare, deci este în discuţie nesocotirea art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Din examinarea deciziei de casare, Înalta Curte observă faptul că instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, a constatat că norma legală reglementată de art. 276 alin. (5) C. proc. pen. (respectiv aceea în care cheltuielile să poată fi recuperate de la persoana vătămată sau partea civilă ori partea responsabilă civilmente), la care a făcut referire instanţa de apel, nu era una aplicabilă reclamantului, întrucât acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, iar nu la sesizarea părții vătămate.

În acest sens, instanţa de casare a reţinut că dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. trebuie apreciate inclusiv din punctul de vedere al răspunderii civile obiective care revine statului. Acesta, în calitatea sa de organizator al activității judiciare și responsabil pentru acțiunile de urmărire penală, chiar dacă nu este în culpă, trebuie să suporte costurile de judecată în cazul în care acuzațiile sunt respinse.

Considerentele relevante cu privire la această dezlegare sunt următoarele:

„În acest sens trebuie văzut înțelesul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., conform căruia „în celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile”.

Trimiterea pe care norma procesuală penală o face la reglementarea legii civile trebuie apreciată inclusiv din punct de vedere al răspunderii civile obiective care incumbă statului, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost pretinse ca nesocotite la momentul declanșării urmăririi penale şi trimiterii în judecată.

Or, ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblul ei şi, în mod particular, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acţiunii penale exercitate (căreia îi este asimilată soluţia de achitare), constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspunderea penală şi care a demonstrat netemeinicia acuzației.

În consecinţă, fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire al reclamantului, constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal.

Statuând în sens contrar, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada unor acţiuni ilicite ale statului şi pe de altă parte, că ar fi putut să ceară acordarea cheltuielilor judiciare în procesul penal, în considerarea dispoziţiilor art. 276 alin. (5) C. proc. pen., instanţa de apel a procedat eronat întrucât pe de o parte, a ignorat fundamentul legal al pretențiilor reclamantului dat de răspunderea obiectivă, independentă a statului şi, pe de altă parte, a făcut trimitere la o normă fără incidenţă în cauză (reclamantul, faţă de care acţiunea penală s-a pus în mișcare din oficiu, neregăsindu-se în ipoteza în care să poată cere recuperarea cheltuielilor de la persoana vătămată/partea civilă)”.

Aşadar, instanţa de casare a tranşat faptul că reclamantul este îndreptăţit la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de la stat, întrucât dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu-i oferă altă soluţie, reclamantul neputându-se îndrepta împotriva părţilor vătămate, acţiunea penală fiind pusă în mişcare din oficiu.

Dezlegând fundamentul juridic al solicitării reclamantului având ca obiect daunele materiale, instanţa de casare a trimis cauza spre rejudecare pe aspectul despăgubirilor materiale pretinse, cu indicaţia pentru instanţa de apel a avea în vedere îndrumările date în legătură cu fundamentul juridic al respectivei solicitări.

Or, dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul şi presupune că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni deja dezlegate şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs. Această regulă este instituită în textul art. 501 C. proc. civ.

Faţă de cele expuse, nu pot fi luate în considerare criticile recurentului-pârât referitoare la neanalizarea incidenţei dispoziţiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen., întrucât rejudecarea apelului s-a desfăşurat în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, incidenţa acestui text de lege în cauza de faţă fiind statuată cu autoritate de lucru judecat de prima instanţă de recurs.

În consecinţă, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al recursului formulat de recurentul-pârât şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

II.2.3 Recursul formulat de recurenta Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Suceava

Recurenta Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Suceava critică decizia instanţei de apel pe motiv că, deşi nu s-a reţinut nicio culpă în sarcina intimaţilor Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Suceava şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor în legătură cu soluţionarea dosarului penal nr.y/39/2014, a fost admisă cererea reclamantului în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând daunele materiale. Or, în opinia sa, cererea reclamantului este neîntemeiată, întrucât nu este vorba de o eroare judiciară.

Înalta Curte reţine că pretenţia privind acordarea de despăgubiri materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal este distinctă de eroarea judiciară, iar acest aspect a fost tranşat de prima instanţă de recurs, aceasta reţinând că pretenţia reclamantului în legătură despăgubirile solicitate a fost fundamentată pe răspunderea civilă obiectivă a statului, adică răspunderea care nu presupune existenţa unei culpe şi nici nu impune, în mod necesar, procurorului ca, la întocmirea rechizitorului şi trimiterea în judecată, să aibă certitudinea unei condamnări definitive. Această răspundere rezultă din obligaţia de garanţie pentru buna organizare a activităţii judiciare, a serviciului public al justiţiei şi incumbă statului în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost pretinse ca nesocotite la momentul declanşării urmăririi penale şi trimiterii în judecată.

În rejudecarea apelului, aşa cum s-a reţinut supra, cu ocazia analizării celorlalte două recursuri, instanţa de apel a avut a analiza doar apelul reclamantului în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând daunele materiale, chestiunea privind fundamentul juridic al solicitării având ca obiect daunele materiale fiind tranşată definitiv de instanţa de casare, care a reţinut că este întemeiată pe răspunderea obiectivă a statului.

Aşadar, fiind dezlegat de prima instanţă de recurs, acest aspect nu a mai fost antamat de instanţa de apel în rejudecare, aceasta respectând dezlegarea deja dată în recurs şi ţinând seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

În aceste coordonate, criticile recurentei nu pot fi primite, urmând ca în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul său să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A, de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de recurenta Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Suceava, împotriva deciziei nr. 994 din 25 octombrie 2023 a Curţii de Apel Suceava – Secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2024.