Limits of Annulment Appeal: Material Errors and Omission of Review in Medical Service Contract Liability

Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă sub nr. x/1/2024, S.C. A S.R.L., prin lichidator judiciar B a solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi, în consecinţă, anularea deciziei civile nr. 421/2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, în temeiul art. 503 alin. pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ.

În motivarea cererii întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., după prezentarea situaţiei de fapt şi a istoricului cauzei, contestatoarea a susţinut că dezlegarea dată recursului este rezultatul unor erori materiale, întrucât nu s-a dovedit vreo înţelegere frauduloasă între vreun medic şi societatea contestatoare, astfel încât, să se prescrie medicamente în numele şi pentru vreun pacient care nu ar fi avut nevoie. Într-o altă ordine de idei, în contractul cu Casa de Sănătate, contestatoarea nu avea atribuţii în a verifica temeinicia/veridicitatea prescripţiei medicale, ci obligaţia de a verifica doar dacă acea prescripţie era corect întocmită din punct de vedere formal.

În motivarea cererii întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea a arătat că instanţa de recurs nu a cercetat motivele de recurs invocate de către contestatoare, anume motivul referitor la nemotivarea hotărârii din apel, cel care viza aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene Omului, art. 16 lit. j) şi art. 21 alin. (1) din contractul nr. 66/2010, încălcarea prevederilor Regulamentului de Organizare si Funcţionare al CAS, a prevederilor Ordinului nr. 178/2008 şi a HG nr. 262 din 31 martie 2010 prin care s-a aprobat Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010, precum şi a Ordinului nr. 2634/2015 privind documentele financiar contabile şi care prevăd termenul de 5 ani de păstrare a documentelor, precum şi a motivului de recurs ce viza faptul că prevederile art. 255 alin. (1) şi (6) din Legea 95/2006 nu aveau forma şi conţinutul reţinute de instanţa de apel în perioada 2010 - martie 2011.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 503 alin. (3) pct. 2 şi 3 C. proc. civ.

Intimata Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa Năsăud a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii căii de atac.

În şedinţa publică din 19 septembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiilor prematurităţii şi inadmisibilităţii căii de atac, invocate prin întâmpinare, precum şi asupra contestaţiei în anulare.

2. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Referitor la excepţia prematurităţii contestaţiei în anulare, invocată prin întâmpinare şi motivată prin faptul că această cale de atac ar fi fost declarată mai înainte de comunicarea hotărârii contestate, Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât partea interesată în promovarea unei contestaţii în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ. poate declara această cale extraordinară de atac, conform celor instituite de art. 506 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că termenul de formulare şi motivare a contestaţiei în anulare este de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data de la care hotărârea a rămas definitivă. În actuala reglementare, termenul de un an prevăzut de art. 506 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. are semnificaţia unui termen-limită, înăuntrul căruia trebuie să aibă loc comunicarea hotărârii definitive şi, totodată, exercitarea contestaţiei în anulare.

Împrejurarea motivării hotărârii contestate la o dată ulterioară formulării contestaţiei în anulare şi înregistrarea ei pe rolul instanţei mai înainte de comunicarea hotărârii către părţile cauzei nu poate avea însă ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispoziţiile art. 506 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu), adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire. Ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură, cu atât mai mult cu cât contestaţia în anulare a fost motivat în fapt şi în drept, fiind excesiv de formal ca în cauză contestaţia în anulare să fie respinsă într-un moment în care dreptul contestatoarei de a formula calea extraordinară de atac a devenit actual, numai pentru faptul că, la data sesizării instanţei, această cerinţă nu era îndeplinită.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare susţinută de intimata Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa Năsăud, Înalta Curte reţine că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii în anulare nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 503 alin. (1) şi (2) pct. 1 - 4 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.

Întrucât, în cauza de faţă, contestatoarea S.C. A S.R.L. şi-a întemeiat cererea pe două motive prevăzute de lege în cadrul regimului juridic al acestei căi extraordinare de atac, respectiv art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ., şi le-a motivat în acest sens, aceasta îndeplineşte, conform celor expuse anterior, condiţiile de admisibilitate, motiv pentru care argumentele susţinute de intimată prin întâmpinarea depusă la dosar sunt apreciate de Înalta Curte ca nefondate.

Examinând contestaţia în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Acest motiv de contestaţie în anulare, referitor la săvârşirea unei greşeli materiale în dezlegarea recursului, are în vedere o eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar această noţiune nu se interpretează extensiv, pe această cale neputând fi îndreptate eventuale greşeli de judecată.

Astfel, motivul potrivit căruia hotărârea contestată trebuie să fie rezultatul unei erori materiale se referă la săvârşirea unei greşeli de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv în raport de data înregistrării la instanţă, deşi din plicul ataşat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poştal înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanţa de plată a taxei judiciare de timbru; pronunţarea asupra legalităţii unei alte hotărâri judecătoreşti decât cea recurată, etc.

În realitate, contestatoarea nu este mulţumită de modul cum a fost soluţionat recursul şi de modul de aplicare a legii, respectiv de faptul că instanţa de recurs ar fi interpretat greşit situaţia de fapt, clauzele contractului dintre părţi şi legislaţia incidentă în materie dar, aşa cum s-a arătat anterior, pe calea contestaţiei în anulare nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată.

Aprecierile făcute de instanţa de recurs asupra interpretării unor dispoziţii legale şi a probelor administrate în cauză nu intră în categoria „greşelilor materiale”, astfel definite de textul legal incident în materia contestaţiei în anulare specială.

Folosind sintagma „greşeli materiale”, textul vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unei dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural, acestea din urmă putând fi invocate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, se reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”. De asemenea, permanent se subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Ca atare, nefiind în discuţie confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale, determinante în pronunţarea soluţiei, aceste susţineri ale contestatoarei nu se circumscriu noţiunii de eroare materială, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

În consecinţă, dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii în anulare nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate şi nici nu cenzurează modul în care instanţa de recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia.

Condiţiile prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în speţă, întrucât instanţa de recurs a analizat criticile formulate de contestatoare şi le-a respins, ca nefondate.

Astfel, analizând formulate de către contestatoare în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la nemotivarea hotărârii din apel, instanţa de recurs a cercetat exhaustiv criticile subsumate acestui caz de casare, în cuprinsul paginilor 10 - 14 din decizia contestată, concluzionând că instanța de apel, în rejudecare, „a realizat o cercetare aprofundată a circumstanțelor de fapt ale cauzei în raport cu clauzele contractului încheiat între părțile litigante, dar și cadrul legal special aplicabil contractului.

În urma acestei analize, instanța de apel a concluzionat că, în măsura în care reclamanta nu a prezentat actele financiar-contabile (nici în faza de executare a contractului, dar nici în faza de cercetare penală și nici în fața instanței civile) – obligație contractuală și legală - prin care să poată fi verificată realitatea furnizării serviciilor la care s-a obligat prin contractul încheiat, refuzul pârâtei de a achita sumele solicitate este legitim.

În acest context, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel și cu soluția pronunțată în cauză nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă, ca nefondată.”

Au fost analizate şi criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care contestatoarea a invocat încălcarea art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum şi cele prin care s-a susținut că decizia atacată este nelegală, fiind interpretate și aplicate greșit normele de drept material care reglementează rezilierea contractelor și efectul rezilierii, precum și dispozițiile HG nr. 262/2010 și dispozițiile Ordinului nr. 2634/2015 privind documentele financiar contabile, astfel cum rezultă din paginile 14 - 18 din decizia contestată.

În acest sens, instanţa de recurs a reţinut că „nu există o legătură între prevederile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și raportul juridic litigios, care privește o creanță rezultată dintr-un contract, și nu un drept real asupra unui bun material”, iar cu privire la prevederile Ordinului nr. 2643/2015 privind documentele financiar contabile, invocate de contestatoare instanţa de recurs a reţinut că, „Simpla invocare a textului de lege, însoțită, în cazul de față, de afirmațiile conform cărora expertiza s-a întocmit în anul 2016 sau că organele de urmărire penală au verificat realitatea serviciilor medicale prestate nu sunt apte de a genera controlul de legalitate, întrucât instanța de recurs nu poate/nu trebuie să deducă ce anume se contestă, ci partea recurentă trebuie să argumenteze în mod clar aspectele din raționamentul juridic al instanței de apel care sunt greșite.”

Cu privire la acest motiv de recurs, se reţine că ipoteza omisiunii cercetării unui motiv de recurs nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, întrucât instanţa este îndreptăţită să le grupeze şi să răspundă motivului de recurs printr-un considerent comun.

Prin urmare, chiar dacă nu au fost analizate toate argumentele învederate în susţinerea acestui motiv de casare, nu se poate reţine omisiunea de cercetare a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, după cum s-a arătat deja, instanţa de recurs poate grupa argumentele invocate de parte în dezvoltarea unui motiv de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient să arate considerentele pentru care a găsit neîntemeiat motivul de recurs, chiar dacă nu a răspuns explicit tuturor argumentelor invocate. În egală măsură, eventuala nemulţumire a contestatoarei privind modul în care instanţa de recurs a cercetat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate conduce la incidenţa cazului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., din moment ce legiuitorul a avut în vedere doar ipoteza omisiunii de cercetare a vreunui motiv de recurs, legiuitorul neavând în vedere şi argumentele pe care se sprijină motivele de recurs invocate.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că, pe calea contestaţiei în anulare, nu se poate verifica raţionamentul logico-juridic al instanţei de recurs, întrucât prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se realizează un control judiciar al hotărârii contestate, ci se urmăresc anularea ei şi procedarea la o nouă judecată, în considerarea unor neregularităţi stabilite în mod expres şi limitativ de legiuitor. În acest context, sunt neavenite susţinerile contestatoarei, în sensul aplicării greşite a prevederilor art. 255 alin. (1) şi (6) din Legea 95/2006 în forma şi conţinutul reţinute de instanţa de apel pentru perioada 2010 - martie 2011, cu atât mai mult cu cât instanţa de recurs a reţinut că din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, simpla afirmaţie a părţii, în sensul încălcării de către instanţă a normelor de drept materiale este lipsită de valențe juridice, în lipsa unei argumentări care să reflecte greşelile anume imputate instanței în judecarea apelului, în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, neanalizarea unora dintre argumentele din recurs a fost voită, din perspectiva inadmisibilităţii sau netemeiniciei lor, fapt ce nu permitea analiza acestora în recurs, iar nu prin omisiune a lor, în înţelesul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

De asemenea, contestatoarea critică toate aceste reţineri ale instanţei de recurs nu prin raportare la faptul că motivele sale de recurs nu au fost analizate, ci prin faptul că aceste argumente ale instanţei de recurs sunt greşite şi nu au condus la admiterea recursului.

În acest context, împrejurările reclamate de contestatoare nu se circumscriu, motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege pentru contestaţia în anulare, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs.

În consecinţă, ele nu pot fi valorificate într-o contestaţie în anulare, deoarece contestaţia în anulare nu deschide calea recursului la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale, expres şi limitativ prevăzute de lege, săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că judecata pe fond nu a fost bine făcută.

Astfel, în cadrul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esenţială.

Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei ori o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept sau erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european.

Totodată, în Cauza Mitrea contra României la 29 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

Prin urmare, în speţă, din verificarea deciziei supuse contestaţiei în anulare rezultă că instanţa de recurs a analizat criticile formulate de contestatoare în memoriul de recurs.

Aşa fiind, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii căii de atac, invocate prin întâmpinare.

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A S.R.L., prin lichidator judiciar B împotriva deciziei civile nr. 421 din 14 februarie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă în dosarul nr. x/112/2013*.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2024.