Validity of a cassation appeal filed electronically without signature: nullity for non-compliance with statutory formal requirements and the limits of the right of access to a court under Article 6 ECHR

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2021

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

1. Hotărârea ce formează obiectul recursului

Prin Decizia nr. 2363 din 8 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, a declarat recurs A., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători sub nr. x/2020.

3. Considerentele Înaltei Curţi

La termenul de judecată de astăzi, în temeiul art. 248 alin. (1) şi art. 237 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate excepţia nulităţii recursului pentru lipsa semnăturii.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (…) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic."

Aceste dispoziţii se corelează cu dispoziţiile generale în materia depunerii cererilor adresate instanţelor de judecată, şi anume cu dispoziţiile art. 148 din C. proc. civ. conform cărora:

"Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă (…), precum şi semnătura."

Semnătura are rolul de a atesta voinţa părţii cu privire la conţinutul actului procedural de învestire a instanţei, pe care l-a semnat.

Sancţiunea prevăzută pentru lipsa oricăreia dintre menţiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) şi c)-e) din C. proc. civ., precum şi a oricăruia dintre documentele la care se referă art. 486 alin. (2) din C. proc. civ. este, conform prevederilor alin. (3) ale aceluiaşi articol, nulitatea.

Art. 174 din C. proc. civ. defineşte noţiunea de nulitate ca fiind acea sancţiune care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. Art. 175 în alin. (2) din C. proc. civ. stabileşte că, în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

Legiuitorul a reglementat, însă, şi obligaţia instanţei de a pune în vedere părţii că are posibilitatea, ca într-un anumit termen, de a îndrepta neregularităţile actului de procedură. Astfel, art. 177 din C. proc. civ. prevede că ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură.

Astfel, lipsa semnăturii în cazul cererii de chemare în judecată este sancţionată cu nulitatea, potrivit art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., dar aceasta poate fi acoperită în condiţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor la care este legal citat, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul este în instanţă, acesta va semna cererea chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.

Pentru acoperirea lipsei semnăturii în cazul cererii de apel, sancţionată cu nulitatea, conform art. 470 alin. (1) lit. c) coroborat cu alin. (3) din C. proc. civ., textul art. 470 alin. (3) din C. proc. civ. trimite expres la dispoziţiile art. 196 alin. (2) din acelaşi cod, iar, potrivit art. 494 din C. proc. civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în secţiunea care reglementează recursul.

Din reglementările legale amintite reiese că cererea de recurs trebuie semnată personal de către parte, de către mandatarul părţii, de către avocat sau consilierul juridic, fie olograf, fie printr-o semnătură electronică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

În situaţia în care cererea de recurs nu este semnată, instanţa are obligaţia de a acorda părţii posibilitatea de a semna cererea de recurs, sub sancţiunea anulării acesteia, ca nesemnată.

În cauza de faţă, cererea de recurs formulată de A. şi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2020, nu a fost semnată de parte, fiind transmisă prin poşta electronică.

Prin citaţia primită la 13.01.2020, recurentului i s-a învederat că cererea de recurs nu este semnată şi că are obligaţia de a o semna, sub sancţiunea anulării cererii. La datele de 16 ianuarie 2020, 31 ianuarie 2020 şi 20 februarie 2020, prin e-mail, recurentul a depus note scrise, de asemenea nesemnate, prin care a comunicat instanţei faptul că toate căile de atac din dosar sunt semnate.

Prin urmare, constatând că recurentul nu s-a conformat obligaţiei legale de depunere la dosarul cauzei a unui exemplar semnat al cererii şi nici nu s-a prezentat personal pentru a semna cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu îndeplineşte condiţiile de formă stabilite sub sancţiunea nulităţii.

Analizând cauza şi din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispoziţiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiţia ca dreptul să nu fie afectat în substanţa sa. O limitare a dreptului de acces la instanţă nu se conciliază cu art. 6 din Convenţie decât dacă urmăreşte un scop legitim şi există un raport de rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenţie. S-a reţinut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege şi urmăreşte buna administrare a justiţiei. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la instanţă (art. 6 din Convenţie), reţinând că reclamanta a fost informată de instanţă asupra omisiunii sale şi de sancţiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

Pentru considerentele expuse, Completul de 5 judecători, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. e) şi alin. (3) din C. proc. civ., urmează a anula recursul declarat de A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 2363 din 8 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2021.