Statute of limitations ends criminal case against obstetrician in newborn's death; civil award upheld at €250,000 per plaintiff.

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2024

Deliberând asupra cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente B. S.A., în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 226 din 27 februarie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Târgu-Mureş, în esenţă, în temeiul art. 396 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen., a condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare sub supraveghere şi s-a stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen., un termen de supraveghere de 3 ani şi 6 luni, care va curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a pus în vedere inculpatului A. ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Mureş, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus inculpatului să execute obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 94 alin. (1) din C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) din C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Mureş.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus obligarea inculpatului A. ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Administraţiei Serelor, Parcurilor şi Zonelor Verzi din municipiul Târgu Mureş, judeţul Mureş sau în cadrul Primăriei municipiului Târgu Mureş, judeţul Mureş.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. coroborat cu art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., respectiv asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse, dar şi cu privire la consecinţele săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, constând în posibilitatea revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi consecutiv, executarea pedepsei iniţial suspendate.

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. coroborat cu art. 25 din C. proc. pen. raportat la art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen., s-a respins, ca fiind tardivă, cererea de constituire de parte civilă formulată de părţile civile C. şi D., sub aspectul daunelor materiale solicitate.

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) şi art. 25 din C. proc. pen., cu aplicarea art. 1349, art. 1357, art. 1373, art. 1381, art. 1385 şi art. 1391 din C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată în cauză de către părţile civile C. şi D. şi a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente E. S.A., în limita contractului de asigurare, dar şi în solidar cu partea responsabilă civilmente B. S.A., iar aceasta din urmă în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. F. S.A. prin lichidatorul judiciar G.., în limita contractului de asigurare, la plata sumei de câte 250.000 de euro pentru fiecare parte civilă cu titlu de daune morale, respingând, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor solicitate.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu art. 404 alin. (4) lit. e) din C. proc. pen. şi art. 398 din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2862 de RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 1472 de RON reprezentând cheltuieli judiciare aferente fazei de urmărire penală şi suma de 1210 RON reprezentând cheltuieli judiciare aferente fazelor de cameră preliminară şi judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, în fapt şi în drept, că fapta inculpatului A. care, în perioada 1 octombrie 2014 - 3 martie 2015, în calitate de medic primar obstetrică ginecologie, a urmărit şi monitorizat sarcina numitei D. în cadrul B. S.A. şi a diagnosticat în mod eronat sarcina ca fiind "Sarcină 34 săptămâni, retard de creştere intrauterină, în observaţie", în realitate diagnosticul fiind " Sarcină 31 - 32 săptămâni", fapt ce a condus la neinternarea la data de 02.03.2015 a gravidei într-o unitate sanitară publică de nivel II sau III cu secţie de terapie intensivă neonatală, expunând astfel nou-născutul prematur H. la riscul tratamentului incomplet pentru sindromul de detresă respiratorie, aspect care a condus la moartea nou-născutului la data de 4 martie 2015, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel inculpatul A., părţile civile D. şi C. şi părţile responsabile civilmente B., F. - prin lichidator judiciar I. - filiala Cluj şi S.C. E. S.A..

Prin decizia penală nr. 84/A din data de 16 februarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate pe latura penală a cauzei, de către inculpatul A., părţile responsabile civilmente B. S.A., E. S.A., S.C. F. S.A. prin lichidatorul judiciar G.. împotriva sentinţei penale nr. 226/27 februarie 2023 pronunţate de Judecătoria Târgu-Mureş, în dosarul nr. x/2021 şi, în consecinţă:

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi, în rejudecare:

În baza 396 alin. (6) din C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate în latura penală a cauzei de părţile civile D. şi C. împotriva sentinţei penale nr. 226/27 februarie 2023 pronunţate de Judecătoria Târgu-Mureş, în dosarul nr. x/2021.

S-au menţinut restul dispoziţiilor hotărârii penale atacate compatibile cu prezenta decizie.

Împotriva deciziei penale nr. 84/A din data de 16 februarie 2024, pronunţate în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au formulat recurs în casaţie inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente B. S.A.

În esenţă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. coroborat cu art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

În temeiul dispoziţiilor art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a solicitat instanţei să constate admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie întrucât cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen.

Pe fond, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen., a solicitat să se dispună admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi achitarea sa faţă de acuzaţia de ucidere din culpă.

A arătat că, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat asupra incidenţei cazului de casare prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inclusiv în situaţia în care faţă de inculpat a fost dispusă o soluţie de încetare a procesului penal în apel, acesta solicitând pe calea recursului în casaţie pronunţarea unei soluţii de achitare.

A susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut vinovăţia sa în privinţa nefericitului deces al nou născutei H., starea de fapt reţinută de aceeaşi instanţă în cuprinsul hotărârii recurate ar fi trebuit să conducă instanţa la concluzia că fapta imputată acestuia nu este tipică sub aspectul raportului de cauzalitate.

A arătat că, în analiza raportului de cauzalitate, instanţa de fond s-a raportat preponderent la teoria imputării obiective a rezultatului, însă a aplicat în mod greşit criteriile acesteia, aspect pe care apărarea 1-a evidenţiat în faţa instanţei de apel. Practic, ceea ce s-a criticat nu a fost recurgerea la această metodă de rezolvare a problemei raportului de cauzalitate, ci modalitatea în care a fost pusă în practică teoria aleasă.

De-a lungul procesului penal, apărarea a considerat că organele judiciare ar trebui să tranşeze problematica raportului de cauzalitate în conformitate cu teoria imputării obiective a rezultatului şi nu pentru că aceasta este teoria promovată în doctrina de specialitate de şcoala de drept de la Cluj (pag. 39 din decizia recurată), ci pentru că aceasta răspunde cel mai bine nevoilor actuale, fiind îmbrăţişată într-o mulţime de sisteme de drept europene, precum cele german, elveţian, spaniol sau portughez.

Instanţa de apel a concluzionat că pentru rezolvarea problematicii raportului de cauzalitate ar trebui să se raporteze la teoria echivalenţei condiţiilor. În ciuda reproşurilor prezentate în decizia instanţei de apel, în opinia apărării, recurgerea la o astfel de metodă este complet depăşită în stadiul actual al ştiinţei dreptului penal. În cazul teoriei echivalenţei condiţiilor, are valoare de cauză orice acţiune sau inacţiune anterioară în absenţa căreia rezultatul nu s-ar fi produs. Pentru a determina cauza sau cauzele, se recurge la eliminarea ipotetică a câte uneia dintre posibilele cauze pentru a se vedea dacă în absenţa ei rezultatul ar fi survenit.

Privind problematica din această perspectivă, conduita imputată nu joacă un rol caracteristic, nu constituie o contribuţie esenţială. Eventuala determinare greşită a vârstei gestaţionale pe perioada sarcinii în contextul în care naşterea a intervenit, iar nou născutul a avut o adaptare bună la mediul extrauterin, potrivit experienţei generale şi a celei specifice în materie medicală, nu conduce la decesul nou născutului şi nu îl determină în mod obişnuit. Conform instanţei de apel, ulterior estimării greşite a vârstei gestaţionale pe perioada sarcinii, care ar fi fost realizată de inculpat, apare estimarea greşită a vârstei sarcinii din momentul internării părţii civile D. în vederea naşterii, apoi intervine determinarea greşită a vârstei gestaţionale la care s-a născut H., efectuată de personalul din secţia de neonatologie, coroborată cu nedepistarea problemelor medicale de care suferea şi apoi intervine temporizarea transferului nou născutei la o unitate medicală superioară.

Verificând care din conduitele prezentate anterior au jucat un rol caracteristic şi reprezintă o condiţie esenţială la producerea nefericitului deces al nou născutei H., a arătat că este mai mult decât evident că acţiunea din momentul internării şi acţiunile ulterioare naşterii joacă un astfel de rol. Determinarea greşită a vârstei gestaţionale (şi nu estimarea ca în cazul inculpatului A.), diagnosticarea greşită şi aplicarea unui tratament greşit unui nou născut şi temporizarea transferului într-o unitate medicală superioară, ceea ce nu mai era în competenţa, atribuţiile şi nici sub controlul său, are ca şi consecinţă mai mult decât firească, decesul.

În aceste condiţii, a considerat că, din structura infracţiunii de ucidere din culpă imputată inculpatului, lipseşte raportul de cauzalitate, motiv pentru care se impune admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi achitarea acestuia în raport de acuzaţia de ucidere din culpă.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de partea responsabilă civilmente B. S.A. s-a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală, casarea deciziei mai sus indicate şi pronunţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului A., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. pentru fapta de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen., soluţie care va avea consecinţe şi asupra laturii civile a cauzei, în ceea ce o priveşte.

A susţinut că, în prezenta speţă, criticile aduse hotărârii pronunţate de instanţa de apel vizează tocmai faptul că nu există o corespondenţă deplină între conduita materială imputată inculpatului prin actul de acuzare şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Aşa cum s-a arătat pe larg în motivele scrise depuse la dosar, raportat la starea de fapt reţinută, a arătat că rezultă fără niciun dubiu că:

- Diagnosticarea nu a fost eronată, nu se poate stabili cu certitudine că "în realitate sarcina era la momentul respectiv 31-32 săptămâni" şi nu 34 săptămâni, în luna februarie;

- Stabilirea în luna februarie a unei vârste gestaţionale (eronată sau corectă) nu putea expune nou născutul în luna martie, după ce a fost preluat de neonatologi, unui tratament incomplet pentru sindromul de detresă respiratorie, neexistând nicio legătură de cauzalitate între vârsta gestaţională şi posibilitatea sau nu a stabilirii diagnosticului;

- Sindromul de detresă respiratorie cu deficit de sulfactant poate apărea şi la prematuri şi la nou născuţi la termen;

- B., spital privat acreditat şi autorizat, avea secţie de terapie intensivă neonatală, chiar dacă nu era clasificat ca fiind de grad 3,2 sau 1, asemenea spitalelor publice;

- Internarea în orice maternitate ar fi avut loc, şi indiferent de vârsta de gestaţie stabilă, nu putea produce decesul, acesta fiind datorat detresei respiratorii cu deficit de sulfactant, ceea ce NU a fost diagnosticat nici de medicul neonatolog care a preluat nou născutul, dar nu a fost stabilit diagnosticul (deşi se putea stabili şi aplica tratamentul corespunzător) nici de neonatologul de la Spitalul Judeţean Mureş (spital de grad 3) care a preluat nou născutul şi l-a avut sub supraveghere încă aproape 12 ore înainte de deces.

A susţinut că decizia de a stabili vârsta gestaţională la data de 5 februarie 2015 ca fiind 34 de săptămâni nu a fost o decizie bazată pe o greşită interpretare, sau o eroare, ci bazată pe criterii obiective, respectiv măsurători ecografice pentru estimarea vârstei gestationale după criteriile DBP, susţinută de vasta literatură de specialitate, precum şi de criteriul subiectiv comunicat de către persoanele vătămate- data ultimei menstruaţii.

A arătat că indiferent de vârsta (eronată sau nu) stabilită de către medicul gineco-obstretician, este în sarcina neonatologului să stabilească vârsta gestaţională a nou-născutului pe baza criteriilor din Ghidul neonatologilor. Această vârstă e mult mai precisă, având în vedere că neonatologul vede efectiv nou-născutul şi îi poate testa reflexele, spre deosebire de ginecolog care vede doar ecografic, efectuează măsurători fără a avea alte posibilităţi de evaluare.

A susţinut că, raportat la starea nou-născutului la momentul naşterii, la adaptarea bună a acesteia la viaţa extrauterină în primele minute şi la faptul că degradarea stării de sănătate a avut loc la mai multe ore după aceasta, decesul intervenind la 24 de ore (moment la care se afla de aproape 12 ore deja la Spitalul Judeţean) din cauza unei afecţiuni care a apărut la mai multe ore după naştere, nu există nici cel mai mic dubiu cu privire la faptul că internarea la B. a pacientei nu a avut nicio repercusiune asupra tratamentului aplicat de neonatologi. Astfel că, indiferent de locul unde ar fi avut loc naşterea, s-a apreciat că s-ar fi aplicat acelaşi tratament.

A învederat că, stabilirea (eronată sau nu) a vârstei gestaţionale de către medicul ginecolog nu putea expune nou născutul la riscul tratamentului incomplet pentru sindromul de detresă respiratorie. Sindromul de detresă respiratorie putea fi prezent indiferent de vârsta de gestaţie, prin urmare neonatologul putea să ia în calcul acest sindrom chiar şi în cazul unui nou născut la termen. Neonatologul stabileşte diagnosticul şi tratamentul aplicat raportat la starea de sănătate şi patologia nou-născutului, şi nicidecum raportat la vârsta gestaţională (şi cu atât mai puţin la cea stabilită de ginecolog, nu de neonatolog). Prin urmare, o stabilire eronată a vârstei gestaţionale NU se poate repercuta în conduita medicală ulterioară a neonatologului, NU poate expune nou-născutul la riscul unui tratament incomplet pentru detresă respiratorie.

A susţinut că decesul nou născutului s-a datorat detresei respiratorii prin deficit de sulfactant. Detresa respitratorie cu deficit de sulfactant poate apărea atât la nou născuţi prematuri, cât şi la nou născuţi la termen (ghidul Managementul sindromului de detresa respiratorie prin deficit de surfactant ghid clinic pentru neonatologie 2010, pag 9, punctul 5.1). Indiferent deci dacă la 5 februarie 2015 (momentul la care se referă rechizitoriul ca fiind acţiunea culpabilă a inculpatului) fătul era de 31-32 de săptămâni (ultima menstruaţie 1 iulie 2014- deci la naştere avea 35 de săptămâni) sau era de 34 de săptămâni (ultima menstruaţie, aşa cum a declarat şi pacienta - 16 iunie 2014, deci la naştere ar fi avut 37 de săptănâni), stabilirea acestei vârste gestaţionale nu a influenţat conduita medicală, nu a împiedicat posibilitatea stabilirii diagnosticului corect de neonatologi şi aplicarea tratamentului corespunzător şi nu a condus nici direct şi nici indirect la decesul nou-născutului.

Prin urmare, s-a apreciat că reiese fără niciun dubiu că inculpatul A. nu a săvârşit nicio acţiune care ar fi fost aptă să producă (direct sau indirect) rezultatul decesului, ceea ce face ca fapta să nu fie tipică, lipsind legătura de cauzalitate şi impunându-se soluţia de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

La dosar au fost transmise concluzii scrise de către:

- partea responsabilă civilmente S.C. F. S.A. prin lichidatorul judiciar G.., care a solicitat admiterea celor două recursuri formulate.

- părţile civile D. şi C. şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureş, care au solicitat respingerea recursurilor declarate.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente B. S.A., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, iar cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., prevede că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată corespund tiparului obiectiv de incriminare al infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A..

În sarcina inculpatului a fost reţinută comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen., potrivit căreia:, Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni."

Înalta Curte constată că este necesară în limitele controlului judiciar permis de recursul în casaţie examinarea situaţiei premise pentru reţinerea infracţiunii de ucidere din culpă constând în faptul că recurentului inculpat A. îi revenea exclusiv în sarcina, în exercitarea profesiei de medic, obligaţia de stabilire a diagnosticului şi tratamentul corespunzător de supraveghere şi monitorizare a pacientei D., cât şi a legăturii de cauzalitate între elementul material al laturii obiective a infracţiunii de ucidere din culpă (în calitate de medic primar obstetrică ginecologie, a urmărit şi monitorizat sarcina numitei D. în cadrul B. S.A. şi a diagnosticat în mod eronat sarcina) şi rezultatul produs (moartea nou-născutului).

Instanţa de apel cu autoritate de lucru judecat a constatat că inculpatul nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de supraveghere, din punct de vedere medical (operarea cu două date ale ultimei menstruaţii, o dată cea comunicată de pacientă şi de 4 ori cea calculată de inculpat personal, inconsecvenţa în această privinţă, lipsa unor evidenţe privind pacienta, modificarea vârstei sarcinii din registru) şi a reţinut "caracterul insuficient al măsurilor pe care el le-a luat pentru a stabili diagnosticul . . . . . . . . . .Estimarea vârstei sarcinii din data de 05.02.2015 a fost eronată, la această dată fiind formulat diagnosticul "sarcină 34 săptămâni" posibil prin suprascrierea diagnosticului iniţial de "sarcină 31-32 săptămâni"... "între conduita medicală şi deces există legătură de cauzalitate, întrucât estimarea eronată a vârstei sarcinii a avut drept consecinţă neinternarea gravidei într-o unitate de nivelul II sau III, lipsa temporizării naşterii, lipsa administrării de Dexametazonă, precum şi întârzierea aplicării terapiei intensive complexe adresată detresei respiratorii prin temporizarea transferului, toate acestea acţionând în sensul pierderii unei şanse de supravieţuire . . . . . . . . . .Conduita obstetricală corectă în acest caz ar fi fost de temporizare a naşterii prin tocoliză, administrare de Dexametazonă în vederea maturizării pulmonare fetale, precum şi antibioterapie profilactică."

Sub aspectul elementului material al laturii obiective a infracţiunii de ucidere din culpă, instanţa de apel a reţinut că inculpatul A., în perioada 1 octombrie 2014 - 3 martie 2015, în calitate de medic primar obstetrică ginecologie, a urmărit şi monitorizat sarcina numitei D. în cadrul B. S.A. şi a diagnosticat în mod eronat sarcina ca fiind "Sarcină 34 săptămâni, retard de creştere intrauterină, în observaţie", în realitate diagnosticul fiind " Sarcină 31 - 32 săptămâni", fapt ce a condus la neinternarea la data de 02.03.2015 a gravidei într-o unitate sanitară publică de nivel II sau III cu secţie de terapie intensivă neonatală, expunând astfel nou-născutul prematur H. la riscul tratamentului incomplet pentru sindromul de detresă respiratorie, prin neinternarea gravidei într-o maternitate de nivelul II sau III cu secţie de terapie intensivă neonatală, aspect care a condus la moartea nou-născutului, la data de 4 martie 2015.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că "estimarea vârstei gestaţionale de către medicul obstetrician a influenţat în mod cert evaluarea neonatologului, fiind de altfel şi criteriu în stabilirea vârstei gestaţionale . . . . . . . . . . Stabilirea vârstei gestaţionale de 37 de săptămâni a fost stabilită incorect în cadrul secţiei de Neonatologie (B. - s.n.) posibil prin preluarea vârstei stabilită de către obstetrician şi fără a aplica scorul de maturare FinnStrom, consecinţa fiind temporizarea transferului nou-născutului … cu consecinţe implicite asupra şansei de supravieţuire... un nou-născut prematur, cu vârsta gestaţională 34-35 săptămâni trebuie transferat în unităţi clasificate de gradul II sau III . . . . . . . . . .se impunea transferul nou-născutului imediat după naştere."

Înalta Curte constată astfel că, în sarcina inculpatului, în mod legal şi temeinic s-a reţinut o încălcare a obligaţiilor profesionale de supraveghere/monitorizare a sarcinii privind stabilirea unui diagnostic şi a unei conduite terapeutice optime de corelare a tuturor datelor clinice, paraclinice, imagistice, de laborator şi evolutive, avute la dispoziţie.

În acord cu argumentele instanţei de apel, Înalta Curte, în recurs în casaţie, reţine că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de ucidere din culpă este pe deplin dovedită, la fel şi situaţia premisă, reprezentată de existenţa obligaţiilor profesionale asociate actului medical în sarcina subiectului activ calificat al infracţiunii, şi anume, medic.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a avut în vedere, de asemenea, conduita medicală a medicului/medicilor neonatologi de la clinica B. şi a medicului ginecolog de la aceeaşi clinică (martora J.) de a stabili vârsta gestaţională, respectiv vârsta nou-născutului şi prin folosirea unor scoruri de maturare, cu precizarea că acestea urmează a fi analizate doar în măsura în care ar fi fost apte sa întrerupă legătura de cauzalitate ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale sau a unor măsuri de prevedere pentru exerciţiul profesiei de medic, cu referire strict la activitatea inculpatului A., susceptibile de a angaja răspunderea penală.

În consecinţă, se reţine în sarcina inculpatului o conduită medicală constând în esenţă în eroare de diagnostic (greşita determinare a vârstei nou-născutului care impunea temporizarea naşterii şi nu stimularea uterine în vederea declanşării travaliului, înlesnind crearea unui risc pentru viaţa acestuia, diminuându-i şansa de supravieţuire şi favorizând acţiunile ulterioare ale medicilor) care în coroborare cu omisiunea de a transfera pacientul, în timp util, la o unitate specializată a contribuit la rezultatul produs şi anume, decesul nou-născutului.

Instanţa de apel a subliniat astfel conduita superficială a inculpatului în activitatea de supraveghere/monitorizare a pacientei D., fiind evidenţiată printr-o primă contradicţie în data de 10.11.2014, între diagnosticul menţionat de inculpat în registrul de consultaţii respectiv " III G II P. Sarcină 21 săptămâni" şi cel menţionat pe raportul de ecografie fetală, şi anume" III G II P. Sarcină 19 săptămâni în evoluţie." Contradicţiile au continuat şi la consultul cu numărul 3, când medicul ginecolog în registrul de consultaţii a trecut "III G II P. Sarcină 24 săptămâni", iar diagnosticul menţionat în raportul de ecografie fetală a fost "III G II P. Sarcină 25 săptămâni în evoluţie". La consultul cu numărul 4, examenul ecograf a evidenţiat o vârstă a sarcinii de 31 săptămâni şi o zi, iar inculpatul a consemnat în registru diagnosticul de "III G IIIP Sarcină 34 săptămâni . . . . . . . . . .". La consultul din 26.02.2015, s-a menţionat de către medicul primar obstetrică-ginecologie A. diagnosticul principal de:

"III G III P Sarcină 37 săptămâni.." şi diagnosticul secundar de:

"În observaţie retard de creştere intrauterină", fiind luată în calcul data de 12.06.2014, ca dată a ultimei menstruaţii, diferită de cea reţinută la consultaţiile anterioare, respectiv 01.07.2014, observându-se discrepanţa între diagnosticul stabilit efectiv de către medicul ginecolog şi diagnosticul rezultat în urma ecografiei fetale cu privire la vârsta sarcinii, respectiv 34 săptămâni şi 2 zile, care concordă cu data ultimei menstruaţii indicată la primele controale.

Din perspectiva raportului de cauzalitate, element specific laturii obiective şi care intră în obiectul controlului judiciar ce poate fi exercitat în cadrul recursului în casaţie, contrar susţinerilor recurentului inculpat A., Înalta Curte reţine că examinarea acestuia se impune a fi efectuată prin prisma criteriilor impuse de teoria echivalenţei condiţiilor consacrată atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţă.

În acord cu argumentele expuse prin decizia recurată, Înalta Curte reţine că acţiunile imputate inculpatului au avut un rol determinant în producerea lanţului cauzal care a condus la rezultatul socialmente periculos, constituind inclusiv premisa pe care s-au întemeiat o parte din acţiunile şi conduita medicală a celorlalte persoane care au fost implicate în actul medical.

Deşi aparent întemeiate, susţinerile recurentului inculpat A., în sensul că o culpă semnificativă reţinută celorlalte cadre medicale ale căror acţiuni sau omisiuni s-au succedat, Înalta Curte reţine, pe de-o parte, că acestea nu au format obiectul judecăţii, astfel încât nu este posibilă examinarea acestora în cadrul procesual dat, iar, pe de altă parte, că aceste acţiuni nu au fost de natură să înlăture antecedenţa cauzală a actului medical îndeplinit de recurentul inculpat, fiind în mod corect reţinută existenţa raportului de cauzalitate.

Deşi a fost dovedită implicarea inculpatului în activitatea infracţională, se constată că după trecerea unui anumit interval de timp de la data săvârşirii faptelor sancţionate penal, raportul juridic penal este stins ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Sub acest aspect, se constată că este legală şi temeinică soluţia instanţei de apel sub aspectul laturii penale pentru infracţiunea de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., privind încetarea procesului penal (termenul de prescripţie a răspunderii penale fiind de 8 ani şi raportat la intervalul 02.03.2015- 03.03.2015, acesta era împlinit la pronunţării deciziei atacate, din data de 16.02.2024).

Raportat la fapta ilicită dedusă judecăţii, chiar dacă nu mai poate constitui temei al tragerii la răspundere penală, potrivit art. 25 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., cu reţinerea deciziei nr. 586/2016 a Curţii Constituţionale a României, instanţa de apel este obligată a se pronunţa asupra acţiunii civile în ipoteza constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Asupra soluţiei pronunţate pe latură civilă, Înalta Curte consideră că, în mod legal şi temeinic, instanţa de apel a procedat la soluţionarea acţiunii civile formulate în procesul penal de către părţile civile D. şi C. şi a dispus obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente B. S.A., pentru prejudiciul cauzat părţilor civile, având în vedere că la data săvârşirii faptei inculpatul îşi desfăşura activitatea în cadrul acestei unităţi, în calitate de colaborator/prestator de servicii, în interesul şi folosind baza materială pusă la dispoziţie de această instituţie.

Celelalte susţineri formulate de recurentul inculpat A. şi de partea responsabilă civilmente B. S.A., prin intermediul recursului în casaţie de faţă, în sensul că inculpatul nu se face vinovat de săvârşirea faptei imputate, precum şi referirile la probatoriul administrat şi starea de fapt reţinută, nu pot fi examinate de instanţa de casaţie în această procedură. Alte referiri care se regăsesc şi în cererea de recurs în casaţie a părţii responsabile civilmente B. S.A., în sensul că stabilirea greşită a vârstei gestaţionale nu a influenţat conduita medicală, nu a împiedicat posibilitatea stabilirii diagnosticului corect de neonatologi şi aplicarea tratamentului corespunzător şi nu a condus nici direct şi nici indirect la decesul nou-născutului, au fost examinate deja prin prisma întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, în cauză s-a dovedit existenţa faptei, a unor norme sau proceduri încălcate de către inculpat, sub aspectul elementului material specific laturii obiective a infracţiunii, existenţa legăturii de cauzalitate cu rezultatul produs, precum şi existenţa laturii subiective.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente B. S.A. împotriva deciziei penale nr. 84/A din data de 16 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat şi recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente B. S.A. împotriva deciziei penale nr. 84/A din data de 16 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul inculpat şi recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2024.