Validity of contracts by political party branches lacking legal capacity and inadmissibility of new legal grounds in extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 25.05.2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost modificată prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumei de 367.990,56 RON, cu titlu de preţ al serviciilor prestate şi, în principal, la plata unor penalităţi contractuale în sumă egală cu valoarea restului de plată din preţul contractului, anume 367.990,56 RON, potrivit explicaţiilor de la punctul 53 din cererea de chemare în judecată, în temeiul forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 C. civ., iar, în subsidiar, în situaţia în care instanţa va considera că nu sunt aplicabile penalităţi contractuale convenţionale, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 367.990,56 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, în temeiul art. 1 şi art. 2 din O.G. nr. 13/2011, coroborate cu dispoziţiile art. 1541 C. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270, art. 1182 şi art. 1196, art. 1541 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2664 din 18 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 367.990,56 RON, cu titlu de preţ al serviciilor prestate, precum şi suma de 7.284,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 1270/2021 din 30 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 2664/18.12.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 8.688,49 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a obligat-o la plata către apelantul-pârât a sumei de 13.892,45 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, la 24 martie 2022, reclamanta A. S.R.L. a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat casarea în tot a deciziei recurate (1270/2021 din 30 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă) cu trimiterea spre rejudecare la instanţa de apel, sub toate aspectele şi în privinţa tuturor capetelor de cerere ale acţiunii introductive, astfel cum a fost precizată, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată a fost dată cu neaplicarea art. 22 din Legea nr. 14/2003 coroborat cu dispoziţiile art. 12 din aceeaşi lege, din care rezultă în mod indirect (însă, fără dubiu) că doar partidul politic (B.) are personalitate juridică şi poate încheia valabil contracte, nu şi organizaţiile teritoriale ale acestuia (filialele B.).

Detaliind, recurenta a arătat că instanţa de apel a ignorat complet toate argumentele formulate de A. în faza fondului şi a apelului legate de starea de drept din speţă, în sensul inexistenţei, din punct de vedere juridic, a unor contracte/acte juridice civile distincte între A., pe de-o parte, şi filiale (organizaţii teritoriale, în sensul art. 12 din Legea 14/2003) ale B., în nume propriu, pe de altă parte. Or, această inexistenţă este cauzată de lipsa personalităţii juridice şi, deci, a capacităţii de folosinţă a contractanţilor - filiale ale B. - ca o condiţie de validitate a actelor juridice civile respective.

Totodată, a învederat că această situaţie s-a creat prin neaplicarea (ignorarea cu desăvârşire în considerentele deciziei recurate), normei de drept material din art. 22 din Legea nr. 14/2003 (coroborat cu art. 12 din aceeaşi lege), din care rezultă, într-o interpretare sistemică, faptul că doar partidul politic (adică B.) are personalitate juridică şi, deci, capacitate de folosinţă, iar nu şi organizaţiile teritoriale (filialele B.).

În continuare, a susţinut că ignorarea completă a acestei stări de drept care, dacă ar fi fost luată în seamă în mod temeinic, ar fi dus la concluzia corectă (la care a ajuns şi instanţa de fond) a existenţei unui singur contract valabil între A. şi B., încheiat prin acceptarea ofertei, la nivelul conducerilor celor două părţi, a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii nelegale, în sensul admiterii apelului B., fundamentată pe considerente nelegale, sens în care a făcut trimitere la paragrafele 4 şi 5 de la pagina 17 a deciziei recurate.

În acest sens, recurenta a arătat că, dacă ar fi ţinut cont în mod corespunzător de dispoziţiile coroborate ale art. 12 şi 22 din Legea nr. 14/2003, în sensul că nu ar fi putut exista 22 de contracte în sens de negotium juris, (pentru că filialele B. nu puteau încheia valabil aceste acte, neavând capacitate), ci în sens de înscrisuri constatatoare ale unui singur contract (cum în mod corect reţinuse instanţa de fond), instanţa de apel nu ar mai fi avut niciun motiv logic să considere că, în speţă, nu s-a făcut dovada încheierii contractului ce a dat naştere raportului juridic contractual pe care A. îşi întemeiază acţiunea, adică acea înţelegere cu valoare de contract încheiată la nivelul conducerii celor două părţi, prin acceptarea ofertei.

De asemenea, consideră că instanţa de recurs nu ar putea reţine, în contra argumentelor de mai sus, apărările formulate deja de B. în faza fondului şi a apelului, în sensul că ar fi existat un mandat valabil, statutar, pentru filiale/organizaţii teritoriale - să încheie sau după caz, să nu încheie, dacă nu consideră oportun, ca în cazul facturilor neplătite pe care le invocă A., contracte/acte juridice civile separate, cu A..

În acest sens, a învederat că filialele B., deşi apar în aşa-zisele contracte sus-amintite, textual, în nume propriu (în sens de organizaţii teritoriale, conform art. 12 din Legea nr. 14/2003), nu au personalitate juridică/capacitate de folosinţă, astfel încât nu pot primi valabil mandate, nici ca efect al unor dispoziţii statutare din statutul B., nici ca efect al unor mandate directe acordate punctual de conducerea partidului, organizaţiile teritoriale neputând deci contracta valabil sarcini sub un contract de mandat.

În altă ordine de idei, a arătat că, şi dacă s-ar admite că, potrivit statutului B., conducerile/preşedinţii filialelor (ca persoane fizice semnatare) ar putea primi, teoretic, mandat pentru a reprezenta partidul în sine, textul explicit al acelor documente, precum şi aspectul esenţial că, prin acestea, se disponibilizau plăţi din bugetele organizaţilor locale, aşa cum arată că a dovedit, nu lasă loc de interpretare. Prin urmare, susţine că acele documente sunt asumate de filialele B. (iar nu de B. însuşi, care să le fi dat mandat), în scop logistic şi pentru uzul exclusiv al acelor filiale (deci nu sunt valabile ca negotium juris), ci, dimpotrivă, ele sunt, prin natura lor, doar documente justificative de plată şi de decontare a părţii de preţ alocat filialelor respective.

Totodată, a învederat că, dacă aceste documente constatatoare (aşa-zise contracte, în accepţiunea greşită şi nelegală a instanţei de apel) ar fi acte juridice civile de sine stătătoare, acestea ar fi fost, de exemplu, încheiate nu de filialele B. ca părţi, ci de B. însuşi, prin reprezentant/preşedinte X al filialei Y a B., ceea ce nu este cazul.

Faţă de toate argumentele expuse mai sus, recurenta afirmă că sunt fundamental eronate toate consideraţiile din secţiunea a IV-a a deciziei recurate, prin care se reţine faptul că, din probe, ar rezulta existenţa mai multor contracte, în sens de negotium juris, toate la nivel teritorial, din care unele încheiate valabil (şi cu servicii plătite corespunzător) de filiale ale B., iar altele care, nefiind semnate, nu ar fi fost de fapt încheiate valabil, motiv pentru care nu ar exista un temei juridic pentru facturile A. corespunzătoare acestora.

Recurenta susţine, aşadar, că aceste considerente, fundamental greşite, au dus, pe cale de consecinţă, la soluţia eronată a respingerii de către instanţa de apel a pretenţiilor A. cu privire la sumele din facturile ce corespund aşa-ziselor contracte nesemnate de filiale.

Faţă de această situaţie, recurenta solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea acesteia spre rejudecare instanţei de apel, urmând ca aceasta să fie obligată a respecta dezlegarea instanţei de recurs asupra chestiunii de drept expuse mai sus, şi anume că, în speţă, nu poate fi reţinută existenţa unor contracte/acte juridice civile semnate de filiale (deci valabile), pe de-o parte, şi a unor contracte/acte juridice civile nesemnate (deci nevalabile), pe de altă parte, ci existenţa un singur contract între A. şi B., valabil încheiat, prin acceptarea ofertei A. de către B., raţionament la care se ajunge prin interpretarea sistematică şi aplicarea corectă a normelor de drept material din art. 12 şi art. 22 din Legea nr. 14/2003, în lumina cărora filialele B. nu au capacitate de a contracta.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea sistematică, de către instanţa de apel, a unor reguli de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Detaliind, recurenta arată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, care ocrotesc interesul public al bunei administrări a justiţiei şi al protejării drepturilor procesuale ale justiţiabililor cu privire la proba pretenţiilor acestora, drepturi ce se subsumează dreptului fundamental la apărare în procesul civil, sancţiunea încălcării acestor drepturi fiind nulitatea absolută a deciziei recurate, potrivit dispoziţiilor art. 174-179 C. proc. civ., ceea ce atrage casarea deciziei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, a indicat dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (3), art. 22, art. 254 alin. (5) şi (6), art. 400, art. 255 din C. proc. civ.

În continuare, recurenta a prezentat situaţia procesuală care a dus, în dinamica sa, la încălcarea regulilor de procedură.

Astfel, învederează că, la fond, A. a solicitat încuviinţarea a două probe care au fost respinse de instanţă la termenul în care s-au dezbătut probele, respectiv proba cu martori şi proba cu expertiză contabilă judiciară.

Ulterior, arată că instanţa de fond i-a dat câştig de cauză, ceea ce, implicit, înseamnă că a considerat dovedite toate tezele probatorii sus-amintite, din probele deja administrate (înscrisuri şi interogatoriu), ceea ce justifica la acel moment, cel mai probabil, dispoziţia instanţei de a respinge proba cu martori şi proba cu expertiză, pentru simplul fapt că instanţa a considerat că nu ar mai fi fost utile cauzei, faţă de conţinutul probelor încuviinţate.

În continuare, evocând anumite considerente ale instanţei de apel, recurenta conchide în sensul că aceasta a considerat nedovedite cererile şi susţinerile A., însă a ignorat faptul că, la fond, i s-au respins tocmai acele mijloace de probă care ar fi putut compensa pe deplin toate lipsurile probatorii avute în vedere în apel, dacă ar fi fost încuviinţate.

Cu alte cuvinte, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut o lipsă a probelor care să susţină acţiunea A., fără a-i acorda posibilitatea de a se apăra, în sensul de a proba tocmai aspectele apreciate de instanţa de apel ca nedovedite, prin mijloace de probă solicitate încă din faza fondului, dar neîncuviinţate şi, deci, neadministrate în acea fază.

Sub aspectul vătămărilor aduse drepturilor sale procedurale prin încălcările regulilor de procedură în faza apelului, recurenta conchide în sensul că instanţa de apel a procedat nelegal, deoarece în faza deliberării, când a apreciat că pretenţiile A. sunt nedovedite, s-a mulţumit doar să respingă acţiunea, neexercitându-şi rolul activ, cu consecinţa neaflării adevărului judiciar (încălcarea art. 22 C. proc. civ.), a vătămării dreptului la apărare al A. (încălcarea art. 13 C. proc. civ., cu privire la dreptul de a proba pretenţiile), fără a recurge la mijlocul procedural corespunzător în astfel de situaţii, cel al repunerii cauzei pe rol (neaplicarea art. 400 C. proc. civ.) în vederea administrării probei cu martori şi a probei cu expertiza contabilă, fiind încălcate, astfel, şi dispoziţiile art. 254 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

Recurenta consideră că, singura modalitate de a îndrepta vătămarea procesuală produsă prin încălcarea regulilor procedurale învederate este casarea deciziei recurate, constatarea de către instanţa de recurs a necesităţii administrării probelor invocate de A. şi trimiterea spre rejudecare a cauzei, cu obligarea instanţei de apel la administrarea probelor respective, în aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin criticile formulate, recurenta a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 din C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de casare invocat, dispoziţie normativă care are în vedere situaţia în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", recurenta a susţinut neaplicarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 14/2003 raportat la dispoziţiile art. 12 din aceeaşi lege.

În concret, a arătat că instanţa de apel a ignorat complet toate argumentele pe care le-a formulat în faza fondului şi a apelului, legate de starea de drept din speţă, în sensul inexistenţei, din punct de vedere juridic, a unor contracte/acte juridice civile distincte încheiate între A., pe de-o parte, şi filiale (organizaţii teritoriale, în sensul art. 12 din Legea 14/2003) ale B., în nume propriu, pe de altă parte, inexistenţă cauzată de lipsa personalităţii juridice şi, deci, a capacităţii de folosinţă a contractanţilor - filiale ale B. - ca o condiţie de validitate a actelor juridice civile respective.

În acest sens, a învederat că această situaţie s-a creat prin neaplicarea (ignorarea cu desăvârşire în considerentele deciziei recurate), a normei de drept material din art. 22 din Legea nr. 14/2003 din care rezultă, într-o interpretare sistemică a actului normativ în discuţie faptul că doar partidul politic (adică B.) are personalitate juridică şi, deci, capacitate de folosinţă, iar nu şi organizaţiile teritoriale ale acestuia (filialele B.).

Cu titlu preliminar, este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

Raportat la litigiul pendinte - care a parcurs două grade de jurisdicţie, respectiv judecata în primă instanţă şi în apel - hotărârea supusă recursului este cea pronunţată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata desfăşurată de instanţa de apel.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că, în speţă, aşa cum s-a şi reţinut prin decizia recurată, pârâtul B. a declarat un apel motivat, care, întrucât viza soluţia dată capătului principal de cerere, a fost analizat cu prioritate.

Potrivit regulilor înscrise în art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel era ţinută să procedeze la evaluarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înţeles să le susţină în motivarea căii de atac, iar nu la o analiză a oricăror susţineri care se regăseau în cererea de chemare în judecată sau întâmpinarea la apelul părţii adverse.

Altfel spus, instanţa de apel era chemată să îşi exercite atribuţiile de instanţă de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus unei judecăţi anterior realizate (conţinută în sentinţa împotriva căreia se formulase respectiva calea de atac), demers analitic ce este în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel, potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, împrejurarea că recurenta-reclamantă a susţinut şi cu prilejul formulării întâmpinării la apelul declarat în cauză de PNL că, prin motivele de apel, acesta pleacă de la premisa greşită că filialele B. pot contracta - deşi a argumentat în faţa primei instanţe, iar tribunalul a reţinut în mod temeinic că filialele B. nu au capacitate juridică de folosinţă şi, ca atare, nu pot semna contracte şi nu pot refuza plăţi -, nu este de natură a releva ignorarea/neaplicarea normei de drept material din art. 22 din Legea nr. 14/2003, coroborat cu art. 12 din aceeaşi lege, de către instanţa de apel. Această instanţă nu era ţinută să realizeze o judecată a cererii introductive în aceleaşi coordonate în care respectiva cerere a fost analizată de instanţa fondului, ci, aşa cum s-a arătat, avea a verifica legalitatea şi temeinicia judecăţii deja efectuate în primă instanţă, raportat la criticile formulate în apel (prin care s-a criticat ignorarea probelor de la dosarul cauzei, dar şi aplicarea dispoziţiilor privind sarcina probei). Or, faţă de prima critică de nelegalitate invocată, se reţine că, prin apărările formulate în apel, autoarea prezentului demers judiciar s-a limitat la susţinerea potrivit căreia filialele nu au capacitate juridică de folosinţă şi, ca atare, nu pot semna contracte.

Prin urmare, chiar dacă tribunalul a reţinut că filialele partidelor politice sunt entităţi fără personalitate juridică, calificând respectivele contracte încheiate cu anumite filiale B. drept nişte înscrisuri constatatoare ale acestui raport juridic, Curtea nu a fost învestită să analizeze legalitatea raţionamentului adoptat de prima instanţă în condiţiile în care, în apel/în cursul judecării apelului, autoarea prezentului demers judiciar nu s-a referit în mod explicit la norma de drept material din art. 22 din Legea nr. 14/2003, coroborat cu art. 12 din aceeaşi lege.

Aşadar, se reţine că, din perspectiva rigorilor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., în recurs, nu poate fi evaluată în mod direct legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în condiţiile în care respectivele critici nu au fost supuse analizei instanţei de apel.

Consacrând, aşadar, regula inadmisibilităţii criticilor formulate omisso medio, legiuitorul a înţeles să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel.

Fiind, aşadar, invocate omisso medio, pentru prima dată în calea extraordinară de atac, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu vor forma obiect de analiză în cadrul prezentului recurs afirmaţiile recurentei în sensul că instanţa de apel a ignorat complet toate argumentele pe care ea le-a formulat în faza fondului legate de starea de drept din speţă, în sensul inexistenţei, din punct de vedere juridic, a unor contracte/acte juridice civile distincte între A., pe de-o parte, şi filiale (organizaţii teritoriale, în sensul art. 12 din Legea 14/2003) ale B., în nume propriu, pe de altă parte, inexistenţă cauzată de lipsa personalităţii juridice şi, deci, a capacităţii de folosinţă a contractanţilor filiale ale B. - ca o condiţie de validitate a actelor juridice civile respective şi, în acest context, ar fi pronunţat o hotărâre cu neaplicarea/aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, respectiv a prevederilor art. 22 din Legea nr. 14/2003, coroborate cu dispoziţiile art. 12 din aceeaşi lege.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat norme ce ocrotesc interesul public al bunei administrări a justiţiei şi al protejării drepturilor procesuale ale justiţiabililor, sub aspectul dovedirii pretenţiilor acestora, drepturi ce se subsumează celui fundamental la apărare în procesul civil, sancţiunea încălcării acestor drepturi fiind nulitatea absolută a deciziei recurate, potrivit dispoziţiilor art. 174-179 C. proc. civ., sens în care a indicat dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (3), art. 22, art. 254 alin. (5) şi (6), art. 400, art. 255 din C. proc. civ.

Totodată, a învederat că, în faţa instanţei de fond a solicitat încuviinţarea a două probe care i-au fost respinse, respectiv proba cu martori şi proba cu expertiză contabilă judiciară, ceee ce, în opinia recurentei, atestă faptul că prima instanţă a considerat dovedite toate susţinerile sale prin probele deja administrate (înscrisuri şi interogatoriu), justificând în consecinţă, la acel moment, dispoziţia instanţei de a nu fi încuviinţat proba cu martori şi proba cu expertiză, pentru simplul fapt că s-a considerat lămurită şi le-a apreciat neutile cauzei.

Cu toate acestea, recurenta a învederat că instanţa de apel a considerat nedovedite cererile şi susţinerile sale, ignorând faptul că, la fond, i s-au respins tocmai acele mijloace de probă care ar fi putut compensa pe deplin toate lipsurile probatorii reţinute în apel.

Cu alte cuvinte, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut o lipsă a probelor care să susţină acţiunea A., fără a-i acorda posibilitatea de a se apăra, în sensul de a proba tocmai aspectele apreciate de instanţa de apel ca nedovedite, prin mijloace de probă solicitate încă din faza fondului, dar neîncuviinţate şi, deci, neadministrate în acea fază.

Sub aspectul vătămărilor aduse drepturilor sale procedurale prin încălcările regulilor de procedură în faza apelului, recurenta conchide în sensul că instanţa de apel a procedat nelegal, deoarece în faza deliberării, când a apreciat că pretenţiile A. sunt nedovedite, s-a mulţumit doar să respingă acţiunea, neexercitându-şi rolul activ, cu consecinţa neaflării adevărului judiciar (încălcarea art. 22 C. proc. civ.), a vătămării dreptului la apărare al A. (încălcarea art. 13 C. proc. civ., cu privire la dreptul de a proba pretenţiile). Susţine că instanţa de prim control judiciar trebuia să folosească mijlocul procedural corespunzător în astfel de situaţii, respectiv cel al repunerii cauzei pe rol (neaplicarea art. 400 C. proc. civ.) în vederea administrării probei cu martori şi a probei cu expertiza contabilă, fiind încălcate, astfel, şi dispoziţiile art. 254 alin. (5) şi (6) şi ale art. 255 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel a considerat nedovedite cererile şi susţinerile A., ignorând faptul că, la fond, i s-au respins cererile de probe (proba cu martori şi proba cu expertiză contabilă judiciară), fără a-i acorda posibilitatea de a se apăra, în sensul de a proba tocmai aspectele apreciate de instanţa de apel ca nedovedite, prin mijloacele de probă solicitate încă din faza fondului, dar neîncuviinţate/neadministrate în acea fază, instanţa de recurs reţine că, în privinţa rolului activ al judecătorului în procesul civil, se impune precizarea că, pe de o parte, prin procesul civil se urmăreşte, de regulă, protecţia judiciară a unor interese private, ceea ce înseamnă că părţile au un rol important nu numai în declanşarea procesului, ci şi în desfăşurarea acestuia, iar, pe de altă parte, asigurarea unui echilibru procesual, precum şi aflarea adevărului presupun posibilitatea judecătorului de a influenţa cursul procesului, însă numai în cazuri şi condiţii stabilite expres de lege.

Un prim aspect al rolului activ al judecătorului constă în dreptul de a ordona dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părţi, însă, ordonarea unor probe din oficiu nu constituie o obligaţie pentru judecător, ci doar o facultate, aşa cum rezultă foarte clar din redactarea art. 254 alin. (5) teza a-II-a C. proc. civ.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reţine că acest principiu trebuie interpretat şi aplicat în corelaţie cu restul principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil, printre care cel reglementat de art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., conform căruia "Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia" şi cu luarea în considerare a art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia "Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii".

Totodată, se cuvine amintit şi faptul că, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare."

În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte reţine că, în faţa instanţei de fond, recurenta a înţeles să se folosească şi de probele cu martori şi expertiză contabilă judiciară, însă, prin încheierea de şedinţă din data de 03.11.2020, tribunalul nu le-a încuviinţat, pe motiv că respectivele probe sunt neconcludente.

Or, aptitudinea unei probe de a fi concludentă este o condiţie de admisibilitate a oricărei dovezi, care constă în cerinţa ca proba respectivă să tindă la stabilirea sau clarificarea unor împrejurări de natură să ajute instanţa la soluţionarea pricinii.

Aceasta presupune, pe de o parte, că, în drept, proba este admisibilă, iar pe de altă parte, presupune o apreciere de fapt a judecătorului raportat la speţa concretă.

Astfel, Înalta Curte reţine că nemulţumirea exprimată de recurentă nu se reflectă în normele procedurale invocate. Aceasta deoarece, autoarea prezentului demers judiciar avea atât posibilitatea de a ataca încheierea tribunalului din 03.11.2020, după cum avea posibilitatea de a reitera respectivele probe prin întâmpinarea formulată în apel, iar nu să reproşeze curţii de apel faptul că nu a înţeles să se substituie voinţei sale şi să ordone probe din oficiu.

În apel însă, sub aspect probatoriu, potrivit încheierii de şedinţă din 23 iunie 2021, reclamanta, prin avocat, a arătat că deţine doar o anexă prin care s-a recalculat dobânda legală, folosindu-se un mod de calcul care susţine precizarea făcută în calea de atac cu privire la cuantumul dobânzii legale, arătând că nu înţelege să propună alte probe noi. După deliberare asupra probelor propuse Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 479 alin. (2) raportat la art. 255, 258 C. proc. civ., a încuviinţat apelantului-pârât B., proba cu înscrisurile depuse, respectiv cele ataşate cererii de apel şi cele depuse la respectivul termen, apreciind-o pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei. Or, în apel se pot propune atât probele cerute în faţa primei instanţe, cât şi probe noi, altele decât cele administrate în faţa primei instanţe, neavând relevanţă împrejurarea că acestea nu s-au propus, sau au fost respinse.

În acest sens, se cuvin a fi subliniate statuările obligatorii ale Deciziei nr. 9/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2), raportate la cele ale art. 254 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a stabilit că, "În noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea".

Prin urmare, având în vedere că autoarea recursului nu a înţeles să reitereze în apel probele respinse de instanţa de fond, sau să se folosească de alte mijloace de apărare decât cele de care a uzat în faţa primei instanţe, aşa cum, de altfel, prevăd dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. ("părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare"), nu pot fi reţinute criticile subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Constatând, aşadar, că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1270/2021 din 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1270/2021 din 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.