Limitation period start date for damages actions arising from EU competition law infringements: press release versus Official Journal publication.

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 20.09.2019, sub nr. x/2019 (19.09.2019 data poştei), reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii: B. S.A., C., D., C., E. şi F., a solicitat instanţei să dispună obligarea în solidar a pârâţilor la repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă, estimat provizoriu la suma de 20000 euro - echivalentul a 94.800 RON (la care se adaugă şi dobânda legală), ca urmare a încălcării de către pârâţi a legislaţiei în materie de concurenţă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 101 şi 102 TFUE, Directiva 2014/104/UE, O.U.G. nr. 39/2017, prevederile legale invocate în cerere, principiile generale ale dreptului.

Prin sentinţa nr. 1414/2020 din 6 august 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată de pârâtele D. şi C., precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtele B. S.A. şi D..

Prin aceeaşi hotărâre, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtele B. S.A., D. şi C. şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., D. şi C., ca prescrisă.

Totodată, a luat act de renunţarea la cererea de chemare în judecată a pârâtelor E. şi F..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L a declarat apel, solicitând anularea sentinţei apelate şi transmiterea cauzei primei instanţe spre rejudecare.

La termenul din 23.09.2021, Curtea a acordat cuvântul părţilor asupra cererii de sesizare a C.J.U.E. cu întrebări preliminare şi a amânat pronunţarea, succesiv, pentru data de 07.10.2021 şi, ulterior, la data de 14.10.2021.

La 14.10.2021, conform încheierii de şedinţă de la acea dată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei A. S.R.L. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.

Prin încheierea de cameră de consiliu din 17.12.2021, au fost respinse, ca nefondate, cererile de recuzare a membrilor completului 5A, formulate de apelanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 2097A din 22 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1414 din 06.08.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii B. S.A., D. şi C.; a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii, pârâtele B. S.A., C. şi D. au declarat recurs principal, prin care au solicitat casarea în tot a deciziei civile nr. 2097A/22.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019 şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel; cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, aferente tuturor fazelor procesuale, în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În motivare, recurentele-pârâte au susţinut incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 C. proc. civ.

În concret, recurentele au arătat că:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2528 C. civ., întrucât instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că termenul de prescripţie de 3 ani ar curge de la data publicării deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Recurentele au învederat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, data la care intimata a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea este data emiterii deciziei din 19.07.2016 şi publicării comunicatului de presă, la acest moment fiind disponibile publicului larg toate elementele necesare pentru ca intimata să-şi poată evalua poziţia cu privire la prejudiciul suferit ca urmare a înţelegerii anticoncurenţiale.

În acest sens, arată că elementele definitorii ale Deciziei Comisiei Europene au fost publicat pe site-ul acesteia la data de 19.07.2016 prin intermediul comunicatului de presă, moment în care aceste informaţii au fost disponibile şi accesibile tuturor celor interesaţi; comunicatul de presă emis de către Comisia Europeană este o informaţie publică, accesibilă pe un mijloc de comunicare în masă folosit de către Comisia Europeană pentru a comunica tuturor celor interesaţi actualizări/informaţii cu privire la activitatea sa; comunicatul de presă face referire la posibilitatea terţilor de a obţine despăgubiri, astfel încât însăşi Comisia Europeană apreciază că există suficiente elemente în cadrul documentelor publicate la acel moment pentru a fi de interes pentru cei care posibil au fost prejudiciaţi; comunicatul de presă cuprindea elementele definitorii ale Deciziei Comisiei Europene şi informaţii detaliate despre fapta sancţionată, care permiteau celor interesaţi (inclusiv intimatei) să evalueze dacă practicile în cauză le-au cauzat prejudicii şi să identifice întreprinderile răspunzătoare: entităţile sancţionate, inclusiv entităţile G.; descrierea pieţei; aspecte privind investigaţia şi etapele desfăşurate; fapta - detalii ample despre forma încălcării, inclusiv despre schimbul de informaţii realizat (modalitate de realizare şi analiză), produsele vizate, întâlnirile dintre companii; durata faptei; amenda şi modalitatea de calcul; informaţiile relevante cuprinse în Comunicatul de presă fiind reproduse şi în articole publicate de presa specializată.

Astfel, contrar considerentelor instanţei de apel privind informaţiile relevante cuprinse în comunicatul de presă, recurentele susţin că, analizând în detaliu informaţiile disponibile la data de 19.07.2016, terţii interesaţi (inclusiv intimata) aveau posibilitatea (i) de a evalua dacă au fost afectaţi în vreun fel de fapta anticoncurenţială şi (ii) de a identifica întreprinderile care răspund pentru posibilele prejudicii, iar informaţiile disponibile ulterior nu erau în măsură să schimbe analiza pe care un terţ afectat ar fi făcut-o cu privire la posibilitatea de a introduce o acţiune în instanţă.

În continuare, recurentele evidenţiază faptul că în C. civ. nu este descris în mod specific momentul de la care începe să curgă prescripţia, legiuitorul alegând o formulare generală care să poată fi aplicată de la caz la caz.

Aşa fiind, apreciază că atâta vreme cât intimata ar fi putut la data de 19.07.2016 să evalueze propria situaţie, acesta este momentul de la care reclamanta "a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

De asemenea, contrar argumentelor instanţei de apel privind momentul obiectiv la care persoanele vătămate sau interesate pot şi trebuie să cunoască prejudiciul şi persoanele responsabile potrivit art. 2528 C. civ., recurentele susţin că relevant în cauză este faptul că terţii au avut posibilitatea de a fi informaţi despre această investigaţie din surse publice, respectiv comunicatul de presă ce conţinea informaţii detaliate despre fapta sancţionată.

Mai mult, în accepţiunea recurentelor, în calitate de profesionist care acţionează în domeniul transportului de marfă, achiziţionând periodic camioane, reclamantul trebuia şi putea să cunoască faptul că principalii şase producători europeni de camioane au fost amendaţi de Uniunea Europeană cu amenzi record, informaţie popularizată masiv în presa locală şi internaţională în perioada respectivă - anul 2016.

Astfel, arată că, în industria camioanelor era un fapt cunoscut că o autoritate de concurenţă investighează anumite încălcări ale regulilor de concurenţă şi o decizie cu privire la această investigaţie ar fi fost aşteptată de companiile active în această industrie.

Aşadar, având în vedere modalitatea în care legiuitorul naţional a înţeles să stabilească începutul prescripţiei, recurentele apreciază că, la data de 19.07.2016, în spaţiul public existau suficiente informaţii cu privire la amenda aplicată de către Comisia Europeană pentru a putea determina începutul cursului prescripţiei, astfel încât, în mod corect a stabilit prima instanţă faptul că la data de 19.07.2016 "reclamantul putea cunoaşte atât fapta ilicită, cât şi identitatea autorilor acestei încălcări."

Recurentele subliniază că, în cuprinsul hotărârii recurate, instanţa de apel a stabilit în mod nelegal faptul că termenul de prescripţie de 3 ani ar curge de la momentul publicării deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prin urmare, reiterând faptul că intimata ar fi trebuit să cunoască toate detaliile care să îi permită să exercite în mod efectiv dreptul de a obţine despăgubiri la data publicării comunicatului de presă, recurentele susţin că amânarea datei de începere a cursului de prescripţie până la publicarea deciziei în J.O.U.E. este (i) contrară prevederilor C. civ. şi (ii) încalcă principiul fundamental al securităţii juridice.

În acest sens, arată că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie se stabileşte exclusiv prin raportare la momentul la care partea interesată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi întreprinderea răspunzătoare - această formalitate/opozabilitate asigurată de publicarea în J.O.U.E. nefiind prevăzută de C. civ. drept un criteriu relevant pentru începerea termenului de prescripţie, nefiind permis a se adăuga la lege.

De asemenea, contrar concluziei instanţei de apel, recurentele susţin că publicarea în J.O.U.E. nu este nici primul, nici singurul moment de la care "este în mod real posibilă cunoaşterea în detaliu a faptei anticoncurenţiale", în speţă, o asemenea cunoaştere fiind posibilă încă de la data publicării comunicatului de presă.

Totodată, apreciază că aplicarea criteriului publicării în J.O.U.E. conduce nepermis la o prelungire excesivă şi imprevizibilă a termenului de prescripţie, faţă de împrejurarea că (i) este necesară o perioadă de timp suplimentară pentru traducerea în limbile oficiale şi (ii) momentul publicării nu are loc la o dată precisă, Comisia având o marjă de apreciere cu privire la momentul publicării, fiind excesiv faţă de obiectivele prescripţiei, astfel cum este reglementată de C. civ.

Prin urmare, consideră că, în interpretarea dată de instanţa de apel prin hotărârea recurată, termenul de prescripţie curge de la un moment aleatoriu ce depinde de aprecierea Comisiei de a decide momentul publicării, contrar raţiunii legii şi a instituţiei prescripţiei, astfel cum aceasta este reglementată de art. 2528 C. civ.

În acest sens, învederează că această entitate/Comisia Europeană are posibilitatea de a folosi în mod discreţionar publicarea pe site ca mijloc de comunicare publică, sens în care evocă Regulamentul 1/2003 care prevede la art. 30 obligaţia Comisiei Europene de a publica deciziile sale, însă fără a preciza detalii despre modalitatea de publicitate, sugerând, aşadar, libertatea acestei autorităţi de a alege comunicarea prin intermediul site-ului său, posibilitatea Comisiei de a publica decizii şi pe site fiind confirmată şi de standardele interne care reiterează jurisprudenţa Curţii.

Astfel, în opinia recurentelor, amestecarea termenelor procedurale şi substanţiale, aşa cum a fost realizată prin hotărârea recurată, înfrânge obiectivele şi natura prescripţiei (termen material de protecţie) şi conduce la o prelungire constantă a termenelor de prescripţie într-un mod imprevizibil.

Totodată, referindu-se la faptul că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel arată că un argument suplimentar (în sensul că termenul de prescripţie în prezenta cauză ar curge de la momentul publicării deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene) ar fi concluziile avocatului general prezentate la data de 28.10.2021 în cauza C-267/2020, concluzii care sunt în acelaşi sens, recurentele susţin că instanţa de apel interpretează respectivele argumente în mod eronat, fără a ţine cont de specificul prezentei cauze şi de regimul naţional al prescripţiei.

Afirmând că acest argument suplimentar inclus în hotărârea recurată nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor, recurentele învederează că inclusiv aceste susţineri ale instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 2528 C. civ.

Astfel, recurentele susţin că, potrivit celor reţinute de avocatul general în concluziile la care face referire Curtea de Apel, atunci când se stabileşte dacă un regim de prescripţie concret este în concordanţă cu principiul efectivităţii, trebuie să se ţină cont de toate prevederile din dreptul naţional care guvernează regimul prescripţiei, nefiind suficientă raportarea la un singur element (începutul termenului de prescripţie).

În concret, arată că, în interpretarea şi aplicarea concluziilor menţionate, instanţa ar fi trebuit să ţină cont de particularităţile regimului prescripţiei din dreptul român, care prezintă diferenţe importante faţă de regimul spaniol (analizat în cauza citată), cum ar fi durată termenului de prescripţie (1 an în dreptul spaniol), data de la care începe să curgă termenul de prescripţie (reglementată mai larg în dreptul spaniol).

În altă ordine de idei, recurentele susţin că art. 2528 din C. civ. reglementează atât un moment obiectiv ("păgubitul a cunoscut"), cât şi un moment subiectiv ("păgubitul putea să cunoască") de la care se consideră că termenul de prescripţie a început să curgă.

Or, chiar dacă momentul obiectiv ar putea să fie considerat ca fiind momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial, momentul subiectiv, anterior momentului obiectiv, este cel al publicării comunicatului de presă.

Din această perspectivă, recurentele conchid în sensul că, atâta vreme cât acest argument suplimentar inclus în hotărârea recurată încalcă vădit prevederile art. 2528 C. civ., în mod nelegal instanţa a apreciat că, în speţă, s-ar aplica concluziile avocatului general din Cauza C267/2020.

În subsidiar, apreciază că, deşi poate oferi repere de analiză utile, opinia Avocatului General, spre deosebire de hotărârile Curţii de Justiţie pronunţate în procedurile de trimiteri preliminare, nu are forţă obligatorie, concluziile acestuia nefiind obligatorii nici pentru Curte, a cărei abordare poate fi nuanţată/diferită.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susţinut că hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Detaliind, recurentele au arătat că, deşi, prin întâmpinarea la cererea de apel, au reiterat argumentele prezentate în faţa primei instanţe cu privire la valoarea dezlegării date de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, instanţa de apel a ignorat susţinerile acestora privind incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în prezenta cauză.

În acest sens, arată că, în speţa la care au făcut referire anterior şi în raport de care au solicitat instanţei de apel aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a arătat în mod expres faptul că momentul de la care se calculează termenul de prescripţie de 3 ani este 19.07.2016.

Recurentele consideră că valoarea acestei analize şi dezlegări de drept este importantă deoarece cazurile de acţiuni în despăgubire sunt rare, iar orice interpretare oferită deja poate contribui semnificativ la o interpretare consistentă a regulilor de concurenţă.

Totodată, afirmă că necesitatea unei interpretări consistente vine din obiectivul general în materie de concurenţă, de a menţine coerenţa şi uniformitatea aplicării dreptului Uniunii în materie de concurenţă cu a dreptului naţional corespunzător.

Aşa fiind, apreciază că existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Din această perspectivă, susţin că principiul lucrului judecat împiedică contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau dezlegările în drept să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces.

Cum aceste aspecte ţin de dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar Curtea de la Strasbourg a stabilit că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, recurentele conchid în sensul că nesocotirea acestor dispoziţii legale de către instanţa de apel atrage nelegalitatea hotărârii recurate, impunându-se admiterea recursului.

În continuare, subsumat aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susţinut şi că:

Hotărârea recurată este nelegală întrucât instanţa de apel a încălcat principiile contradictorialităţii şi disponibilităţii, principii fundamentale al procesului civil.

Evocând dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., recurentele afirmă că principiul contradictorialităţii nu se limitează doar la prerogativele procesuale acordate sau impuse părţilor litigante, ci şi la o obligaţie corespunzătoare a instanţei, anume aceea de a-şi "întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Prin urmare, opinează că nerespectarea principiilor ce guvernează procesul civil produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiţii, iar nulităţile decurgând din nesocotirea acestor principii sunt nulităţi virtuale care operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovadă vătămării.

În concret, arată că, prin hotărârea recurată, instanţa în mod nelegal, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., şi-a întemeiat hotărârea pe concluziile avocatului general prezentate la 28.10.2021 în cauza C267/2020, fără ca acestea să fie supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Totodată, arată că nici intimata nu a ridicat în niciun moment aceste concluzii în faţa instanţei de apel. Or, rolul activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilităţii.

Aşa fiind, recurentele conchid în sensul că, atâta vreme cât intimata din prezenta cauză nu a adus în discuţie argumentaţia privind concluziile avocatului general prezentate la 28.10.2021 în cauza C267/2020, instanţa nu putea să îşi întemeieze soluţia de admitere a cererii de apel pe acest raţionament, cu atât mai mult cu cât nici nu a pus în discuţia părţilor aceste aspecte.

Prin urmare, subliniind că părţile nu au avut posibilitatea efectivă de a discuta în contradictoriu un element esenţial pe care se sprijină raţionamentul instanţei de apel, în accepţiunea recurentelor este evident faptul că hotărârea recurată este lovită de nulitate, astfel că se impune admiterea recursului.

La 10 iunie 2022, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Odată cu întâmpinarea, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat şi recurs incident împotriva încheierilor de şedinţă din 23 septembrie 2021 şi din 14 octombrie 2021, solicitând admiterea cererii de recurs incident, casarea încheierilor recurate, admiterea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi suspendarea soluţionării prezentului dosar până la pronunţarea deciziei C.J.U.E.

În motivare, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 5 şi 4 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a motivat insuficient şi într-o manieră neclară încheierile recurate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că încheierile recurate sunt nelegale, întrucât instanţa de apel a încălcat prevederile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susţinut că încheierile recurate sunt nelegale, deoarece instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti: instanţa a considerat că nu s-ar impune sesizarea instanţei europene din considerente ce ar viza fondul cauzei, or realizarea acestei aprecieri pe fond este atributul exclusiv al C.J.U.E.

La 8 iulie 2022, recurentele-pârâte, prin avocat, au depus la dosar, în termen legal, întâmpinare la recursul incident al recurentei-reclamante A. S.R.L., solicitând respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, aferente tuturor fazelor procesuale, iar la 3 august 2022, recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus răspuns la întâmpinarea recurentelor-pârâte, solicitând respingerea ca nefondate a tuturor apărărilor formulate.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. În ceea ce priveşte recursul principal declarat de pârâte:

La data de 19 iulie 2016, Comisia Europeană a adoptat Decizia C (2016) 4673 final referitoare la o procedură iniţiată în temeiul articolului 101 TFUE şi al art. 53 din Acordul privind SEE (în cazul AT 398234 - Camioane) al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 6 aprilie 2017 (J.O. 2017, C 108, p. 6).

Conform acestei decizii, 15 producători europeni de camioane, printre care D., C. (copârâte în prezenta cauză), au participat la o înţelegere sub forma unei încălcări unice şi continue a articolului 101 TFUE şi a articolului 53 din Acordul din 2 mai 1992 privind Spaţiul Economic European, care a constat în încheierea de acorduri coluzive privind stabilirea preţurilor şi majorările preţului brut al camioanelor în Spaţiul Economic European (SEE), precum şi calendarul şi transferul costurilor pentru introducerea tehnologiilor cu emisii scăzute pentru camioane de tonaj mediu şi mare impuse de standardele EURO 3 până la EURO 6. În cazul societăţilor participante care au calitatea de pârâte în prezenta cauză, această încălcare s-a desfăşurat între 17 ianuarie 1997 şi 18 ianuarie 2011.

În urma acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a sesizat instanţa română (Tribunalul Bucureşti) cu o acţiune în despăgubiri, având ca obiect obligarea societăţilor susmenţionate, alături de alte pârâte, la plata de despăgubiri, estimate provizoriu la suma de 20000 euro - echivalentul a 94.800 RON (la care se adaugă şi dobânda legală), ca urmare a încălcării de către pârâţi a legislaţiei în materie de concurenţă.

În acest context, prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. ca prescrisă, iar instanţa de apel, în urma apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., a reţinut ca întemeiate criticile privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, statuând că termenul general de prescripţie începe să curgă de la data publicării Deciziei Comisiei Europene în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, şi nu de la data publicării comunicatului de presă referitor la emiterea Deciziei din 19.07.2016.

Faţă de această soluţie, pârâtele au formulat recurs prin care, printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 2528 C. civ., întrucât instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data publicării deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

În esenţă, recurentele-pârâte au susţinut că, la 19.07.2016, în spaţiul public existau suficiente informaţii cu privire la amenda aplicată de către Comisia Europeană, cuprinse în comunicatul de presă de la acea dată, astfel încât terţii interesaţi aveau posibilitatea de a evalua dacă au fost afectaţi în vreun fel de fapta anticoncurenţială şi de a identifica întreprinderile care răspund pentru eventualele prejudicii.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, regula generală prevăzută de art. 2523 din actualul C. civ. dispune în că "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui", iar în cazul acţiunii în răspundere pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, art. 2528 alin. (1) din C. civ. prevede că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Întrucât regula generală instituită de noul C. civ. privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune, şi un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Aşadar, având în vedere că, în sistemul actualului C. civ., începutul prescripţiei extinctive trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu complet şi adecvat, în speţă, momentele la care persoana vătămată (prin încălcarea de către pârâţi a legislaţiei în materie de concurenţă) a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea constituie împrejurări de fapt, care se dovedesc în urma administrării probatoriului.

Prin urmare, fiind o chestiune de fapt, care se stabileşte exclusiv de instanţele devolutive, în funcţie de circumstanţele cauzei, neputând fi reevaluată în prezenta cale extraordinară de atac, critica recurentelor nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs, întrucât nu conturează aspecte de nelegalitate.

Cât priveşte critica referitoare la faptul că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că, în speţă, s-ar aplica concluziile avocatului general exprimate în cauza C-267/2020, întrucât acest argument suplimentar încalcă prevederile art. 2528 din C. civ., Înalta Curte reaminteşte că în structura argumentelor unei hotărâri judecătoreşti sunt cuprinse considerente decisive (care justifică, susţin şi explică dispozitivul), considerente decizorii (care conţin o soluţie asupra unei chestiuni litigioase fără ca aceasta să se regăsească în dispozitiv) şi considerente indiferente sau supraabundente (care depăşesc sfera dezbaterilor şi conţin elemente care nu influenţează soluţia din dispozitiv).

Examinând considerentul criticat, Înalta Curte constată că acesta nu reprezintă un considerent decisiv sau decizoriu, care prin el însuşi să susţină sau să justifice în vreun fel dispozitivul hotărârii, ci reprezintă un considerent supraabundent, ce putea să lipsească din cuprinsul hotărârii, fără ca soluţia pronunţată să îşi piardă astfel fundamentul, înlăturarea considerentului criticat neprezentând interes din perspectiva modificării soluţiei pronunţate.

Prin urmare, vor fi respinse criticile recurentelor-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Procedând, în continuare, la analiza criticii subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin întâmpinarea formulată în apel, pârâtele au arătat că înţeleg să reitereze argumentele prezentate în faţa primei instanţe cu privire la valoarea dezlegării date de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018.

Critica este nefondată pentru considerentele ce succed.

În speţă, prima instanţă s-a pronunţat cu privire la această chestiune, reţinând că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 09.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanta H. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta D., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la acoperirea întregului prejudiciu cauzat H. ca urmare a participării acesteia la înţelegerea anticoncurenţială de tip cartel, sancţionată de Comisia Europeană prin Decizia emisă la data de 19.07.2016, însă a statuat că, în speţă, nu există identitate între părţile din litigiul de faţă şi cel ce face obiectul dosarului anterior, astfel încât nu poate fi incident art. 431 alin. (2) C. proc. civ. din moment ce reclamanta este străină de litigiul ce face obiectul acestui dosar.

Având în vedere că pârâtele nu au înţeles să atace acest considerent al primei instanţe, instanţa de apel a procedat la devoluarea cauzei în limitele determinate de ceea ce s-a apelat.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Cum instanţa de apel a fost sesizată doar cu apelul reclamantei, fiind limitat la chestiunea prescripţiei, nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel a ignorat susţinerile din întâmpinare, prin care pârâtele/autoarele recursului principal au reiterat argumentele prezentate în faţa primei instanţe cu privire la valoarea dezlegării date de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018, referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. şi pe care prima instanţă de fond le-a respins.

Procedând, în continuare, la analiza ultimei critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, prin aceea că instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe concluziile avocatului general prezentate în cauza C-267/2020, fără ca acestea să fie supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii, fiind astfel nesocotite prevederile art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ. (principiul contradictorialităţii), dar şi principiul disponibilităţii, întrucât intimata-reclamantă nu a adus în discuţie argumentaţiile privind concluziile avocatului general prezentate în cauza C267/2020, Înalta Curte urmează a respinge criticile formulate pentru considerentele ce succed.

În concordanţă cu cele anterior statuate, Înalta Curte reafirmă că respectivul considerent nu era unul decisiv sau decizoriu, de natură a susţine în vreun fel dispozitivul hotărârii, ci reprezintă un considerent supraabundent, ce putea să lipsească din cuprinsul hotărârii, fără ca soluţia pronunţată să îşi piardă fundamentul, motiv pentru care nu se poate reţine cu temei încălcarea principiului contradictorialităţii.

De asemenea, ştiut fiind că principiul disponibilităţii în procesul civil presupune atât dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, cât şi dreptul acesteia de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege, nu se poate susţine cu temei că un argument, în sine, invocat fie şi de partea interesată, ar echivala cu una din componentele principiului disponibilităţii.

Totodată, deşi este adevărat că rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului, în speţă, nu era vorba de o situaţie de excepţie, în sensul art. 22 alin. (4) sau 5 C. proc. civ.

Constatând, aşadar, că nu poate fi reţinut niciun motiv de nelegalitate din cele invocate de recurentele-pârâte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de recurentele-pârâte D., B. S.A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 2097A din 22 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

2. Analizând excepţia inadmisibilităţii recursului incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:

La termenul din 14.10.2021, conform încheierii de şedinţă de la acea dată, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei A. S.R.L. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, încheierea fiind precedată de încheierea de dezbateri din 23.09.2021.

Recursul incident a fost declarat de reclamantă exclusiv împotriva încheierilor de şedinţă din 23 septembrie 2021 şi din 14 octombrie 2021, titulara recursului solicitând casarea încheierilor recurate, admiterea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi suspendarea soluţionării prezentului dosar până la pronunţarea deciziei C.J.U.E.

Din conţinutul art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. (dispoziţii aplicabile şi recursului incident, conform normei de trimitere prevăzute de art. 491 C. proc. civ.), rezultă că recursul incident reprezintă o modalitate prin care intimatul care nu a declarat recurs principal tinde la casarea hotărârii instanţei de apel.

Totodată, se cuvine menţionat că nu există o incompatibilitate între dispoziţiile art. 472 alin. (1) şi cele ale art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., fiind posibilă exercitarea recursului incident împotriva considerentelor unei hotărâri care sunt de natură să afecteze situaţia juridică a intimatului, în cazul în care ar dobândi autoritate de lucru judecat prin neexercitarea căii de atac specifice, interesul intimatului vizând înlăturarea anumitor considerente prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Aşadar, prin reglementarea cuprinsă în art. 461 din C. proc. civ. se determină în mod explicit obiectul căilor de atac, mai exact ce parte din hotărâre poate fi atacată, prin raportare la structura hotărârii judecătoreşti, alcătuită potrivit art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., iar soluţia preconizată de art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., anume înlăturarea de către instanţa de apel a unor considerente şi înlocuirea lor cu propria argumentare în susţinerea soluţiei din dispozitiv, menţinută ca atare, poate fi socotită drept o schimbare a hotărârii, în sensul art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv a acelei părţi din hotărâre ce explicitează soluţia pronunţată şi intră sub autoritate de lucru judecat odată cu dispozitivul.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că, prin recursul incident, recurenta nu tinde la casarea deciziei finale sau la înlocuirea unor considerente care ar contraveni intereselor sale, ci urmăreşte exclusiv casarea unor încheieri premergătoare, cu consecinţa admiterii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate.

Prin urmare, având în vedere că o asemenea cerere nu se încadrează în ipoteza prevăzută de lege, cererea de recurs incident formulată de reclamanta A. S.R.L. nu respectă dispoziţiile art. 472 alin. (1) raportat la art. 491 C. proc. civ., reţinând inadmisibilitatea acestei căi de atac, Înalta Curte urmează a o respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurentele-pârâte D., B. S.A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 2097A din 22 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierilor de şedinţă din 23 septembrie 2021 şi din 14 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.