Wheat Harvest Tort Claim Rejected; Plaintiff's Appeal Unfounded, Defendant's Incidental Appeal Annulled

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Caracal, la data de 15.07.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A pentru ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 547.156 RON, actualizată la valoarea de circulaţie de la data soluţionării definitive a cauzei, sumă ce reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a însuşirii pe nedrept a cantităţii de 800 tone de grâu, recoltată în mod abuziv de pe suprafaţa de 136,62 ha teren, situat pe raza comunei B., jud. Olt, cantitate aferentă anului agricol 2014-2015, având în vedere ordonanţa de clasare emisă de procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal în dosarul penal nr. x/2015 şi încheierea nr. 3 din data de 04.01.2021 pronunţată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin în dosarul nr. x, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept a invocat dispoziţiile art. 1345, art. 1349, art. 1353, art. 1357, art. 1365, art. 1381 şi art. 1280 C. civ.

Prin sentinţa nr. 1673/12.10.2021 Judecătoria Caracal a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă sub nr. x/2021.

Prin încheierea din 06.12.2021, Tribunalul Dolj, printre alte dispoziţii şi măsuri administrative luate, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei A. S.R.L., excepţie invocată de pârâta B. S.A.; prin încheierea din 19.12.2022, printre alte măsuri, Tribunalul Dolj a luat act de cererea formulată de reclamantă în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. în şedinţa de judecată din 30.01.2023, când prima instanţă a rămas în pronunţare asupra cauzei, a fost respinsă solicitarea pârâtei referitoare la tardivitatea cererii de modificare.

Prin sentinţa nr. 59/2023 din 23 februarie 2023, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.

Împotriva sentinţei nr. 59/2023 din 23 februarie 2023 au declarat apel reclamanta A. S.R.L. şi pârâta B. S.A.

Totodată, împotriva încheierilor de şedinţă din 06.12.2021, din 30.01.2023 şi 19.12.2022, a declarat apel pârâta B. S.A..

Prin decizia nr. 30/2024 din 23 ianuarie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 59/2023 din data de 23 februarie 2023, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierilor de şedinţă din 06.12.2021 şi 30.01.2023, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă; a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 19.12.2022, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a decăzut reclamanta A. S.R.L. din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, a anulat ca tardivă cererea având ca obiect contravaloarea costurilor de înfiinţare şi întreţinere a culturii de grâu; a menţinut restul dispoziţiilor acestei încheieri de şedinţă.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat recurs principal, iar recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat recurs incident.

Prin recursul principal, reclamanta A. S.R.L. a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, casarea deciziei atacate şi, rejudecând, admiterea apelului, susţinând, în sinteză, următoarele:

Decizia instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea principiilor dreptului la apărare şi la un proces echitabil, contradictorialităţii, rolului activ în aflarea adevărului şi accesului la justiţie, în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel nu a analizat în mod concret, real şi efectiv, motivele de apel invocate împotriva sentinţei civile nr. 59/23.02.2023 a Tribunalului Dolj, iar, pe de altă parte, pentru că cele reţinute drept argumente ale deciziei pronunţate nu atestă un raţionament logico-judiciar, clar şi coerent, fondat pe principiile menţionate anterior şi toate înscrisurile cauzei, din care să rezulte aplicabilitatea normelor de drept de drept material la situaţia de fapt dedusă judecăţii

Este elocvent în sensul celor arătate, coroborat cu efectul devolutiv al apelului, argumentul nelegal al instanţei de apel, redat în memoriul de recurs, care, încalcă, pe de o parte, principiile menţionate anterior şi normele imperative privind desfăşurarea procesului civil, iar, pe de altă parte, reprezintă doar rezultatul unei analize selective, parţiale, superficiale şi pro causa a înscrisurilor dosarului şi probelor administrate, în contextul în care argumentele reţinute au ca element central şi se limitează doar la preluarea unor extrase din încheierea penală nr. 3/04.01.2021.

Totodată, instanţa de apel nu a clarificat o serie de chestiuni esenţiale în justa soluţionare a cauzei: obiectul cauzei, pe care l-a interpretat dintr-o perspectivă pro causa pentru a prezerva şi utiliza cele reţinute în încheierea penală nr. 3/04.01.2021, rezumându-se a prelua constatări cu privire la persoana care a înfiinţat cultura de grâu, fără a analiza îndreptăţirea legală a acesteia şi nu a analizat prin prisma motivelor de apel normele de drept material incidente.

Deşi prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în pretenţii vizând repararea unui prejudiciu cauzat de ocuparea fără drept şi însuşirea producţiei aferente de grâu de pe suprafaţa de 136,62 ha de către pârâtă, instanţa de apel, în mod nelegal, a tratat motivele de apel ca fiind motive formulate împotriva încheierii nr. 3/04.01.2021, demers în care a făcut abstracţie de o serie de menţiuni reţinute în respectiva încheiere.

Recurenta-reclamantă a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen.. de către instanţa de apel, arătând, totodată, că aceasta nu justifică şi nu motivează de ce aspectele statuate în privinţa laturii civile nu învestesc instanţa civilă şi nu au acelaşi efect ca cele reţinute în soluţionarea cauzei penale.

Instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut incidenţa art. 204 alin. (3) C. proc. civ. şi a constatat tardivitatea cererii precizatoare prin care a fost majorat cuantumul prejudiciului produs cu contravaloarea costurilor de înfiinţare şi întreţinere a culturii de grâu, având în vedere, pe de o parte, că, întrucât nu a avut loc o modificare a cererii de chemare în judecată, incidente erau dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, având în vedere dispoziţiile art. 1385 alin. (1) şi alin. (3) C. civ., prevederi care, raportat la obiectul acţiunii, nu permiteau disocierea.

În cuprinsul cererii de recurs a fost redat argumentul reţinut de instanţa de apel în motivarea hotărârii, care, în opinia reclamantei, denotă că au fost încălcate principiile tratamentului egal, al contradictorialităţii, dreptul la un proces echitabil, rolul activ în aflarea adevărului, raportat la încheierea penală nr. 539/12.09.2017, pronunţată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2017.

Decizia atacată este nelegală, aspect care rezultă, în aprecierea recurentei, din considerentele reţinute în analiza pe fond a cauzei, redate, de altfel şi în cuprinsul cererii de recurs.

Prin maniera nelegală de stabilire a circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei nu s-a urmărit decât ca, în mod nelegal, să fie valorificate şi extinse constatările reţinute în încheierea penală nr. 3/04.01.2021 şi pentru a fi înlăturate de la analiză consemnările din încheierea penală nr. 539/12.09.2017, înscrisurile aflate la dosarul cauzei, probele administrate şi condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.

Decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind răspunderea civilă delictuală, având în vedere că analiza îndeplinirii condiţiilor privând angajarea acestui tip de răspundere, în mod nelegal, pe de o parte, se limitează doar la înşiruirea unor dispoziţii legale, iar, pe de altă parte, având în vedere concluzia acestei enumerări reţinute în decizie.

Nelegala limitare a analizei îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale doar la legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta intimatei de a cultiva, a avut, pe de o parte, scopul de a conserva în mod nelegal interpretarea dată art. 28 C. proc. pen. şi al valorificării doar a materialului probator administrat în încheierea penală nr. 3/04.01.2021, iar, pe de altă parte, prin omisiunea de a fi analizate celelalte două condiţii referitoare la fapta ilicită şi vinovăţie, a urmărit, în mod nelegal, pe lângă cele menţionate anterior, să eludeze orice analiză a îndreptăţirii intimatei de a folosi terenul.

În final, pentru motivele dezvoltate în memoriul de recurs, autoarea căii extraordinare de atac a apreciat, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ., precum şi că sunt incidente dispoziţiile art. 1381 C. civ., 1385 C. civ., care au fost interpretate în mod greşit de instanţa de apel.

La 19 aprilie 2024, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a transmis, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei.

La aceeaşi dată, recurenta-pârâtă B. S.A. a transmis şi recurs incident, prin care a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia.

În esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia de respingere a apelului său privitor la intervenirea prescripţiei extinctive este pronunţată cu încălcarea art. 2537 alin. (1) pct. 3 raportat la art. 20 alin. (2) C. proc. pen.

În acest context, recurenta-pârâtă B. S.A. a arătat că societatea A. nu s-a constituit niciodată parte civilă, astfel încât să atragă întreruperea cursului prescripţiei dreptului la acţiune al acesteia faţă de pârâtă cu privire la contravaloarea recoltei pretinsă în cauză.

La 10 mai 2024, recurenta-reclamantă a transmis răspuns la întâmpinarea formulată de B. S.A., iar la 27 mai 2024, recurenta-reclamantă a transmis întâmpinare la recursul incident prin care a invocat excepţia tardivităţii acestuia, pe fond solicitând respingerea acestuia.

În şedinţa publică din 26 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul incident a fost comunicat odată cu întâmpinarea şi în termenul prescris de lege, iar, faţă de cele arătate, avocatul recurentei-reclamante A. S.R.L. a precizat că renunţă la a mai invoca excepţia tardivităţii recursului incident.

De asemenea, în cadrul aceleiaşi şedinţe de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului incident, formulat de recurenta-pârâtă B. S.A. şi a rămas în pronunţare atât asupra recursului principal, cât şi asupra excepţiei nulităţii recursului incident.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., iar prin criticile formulate se încearcă, în principal, schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele devolutive.

Răspunzând pentru început argumentelor recurentei-reclamante referitoare la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi susţinute cu temei, întrucât, unele dintre acestea sunt critici formale, de netemeinicie, iar, altele sunt nefondate.

Astfel, afirmaţiile recurentei-reclamante prin care se susţine încălcarea principiilor dreptului la apărare şi la un proces echitabil, contradictorialităţii, rolului activ în aflarea adevărului şi accesului la justiţie, conţin, în mare parte, critici cu caracter formal, care relevă, în realitate, că recurenta este nemulţumită de concluzia la care a ajuns instanţa de prim control judiciar prin coroborarea probelor administrate (expertiza judiciară, înscrisuri, declaraţii de martor) cu privire la neîntrunirea condiţiilor răspunderii civilă delictuale.

Deşi se susţine încălcarea normelor privind desfăşurarea procesului civil, recurenta-reclamantă aduce în dezbatere o serie de critici vizând aspecte ce ţin de situaţia de fapt, de modalitatea în care instanţa a interpretat probele administrate în cauză şi a apreciat asupra concludenţei şi utilităţii acestora, în condiţiile în care nemulţumirea recurentei este determinată de lipsa analizării, aşa cum doreşte aceasta, a probelor existente la dosar.

Se reţine că potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac. Astfel, instanţa care evaluează probele are o marjă de apreciere a valorii probatorii, iar nu obligaţia de a considera dovedite afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurarea de fapt care face obiectul cercetării, întotdeauna, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.

În condiţiile în care judecătorul este cel care determină valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, instanţa de apel având libertate deplină de apreciere cu privire la probele încuviinţate, se constată că o astfel de critică nu poate fi primită, nefiind vorba de chestiuni de nelegalitate.

Dincolo de aceste aspecte, se observă că instanţa de apel a răspuns tuturor aspectelor relevante supuse analizei, probele administrate în cauză fiind evaluate coroborat.

În acest context, nu pot fi privite ca fondate susţinerile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel nu a clarificat o serie de chestiuni esenţiale în justa soluţionare a pricinii, cu referire la obiectul cauzei deduse judecăţii, ori cele potrivit cărora, deşi prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în pretenţii vizând repararea unui prejudiciu cauzat de ocuparea fără drept şi însuşirea producţiei aferente de grâu de pe suprafaţa de 136,62 ha de către pârâtă, instanţa de apel ar fi tratat motivele de apel ca fiind motive formulate împotriva încheierii nr. 3/04.01.2021, demers în care a făcut abstracţie de o serie de menţiuni reţinute în respectiva încheiere, precum şi de cele care privesc dispoziţiile art. 28 C. proc. pen.., respectiv cele privitoare la nemotivare,.

Astfel, verificând considerentele deciziei recurate, se constată că, în analiza efectuată, instanţa de prim control judiciar a avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi a examinat cauza în limitele în care a fost legal învestită, respectând limitele judecăţii, care, ştiut fiind, trebuie raportate la ceea ce constituie obiectul învestirii instanţei, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii.

Sub acest aspect, se reţine că reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., pentru ca aceasta să fie obligată a suporta prejudiciul pe care l-a cauzat prin însuşirea, fără drept, a grâului cultivat pe suprafaţa totală de 136,62 ha, demersul procesual al reclamantei fiind fundamentat pe instituţia răspunderii civile delictuale.

În circumstanţele expuse, în mod corect curtea de apel, fără a examina fondul cererii modificatoare depusă de reclamantă ulterior învestirii instanţei, (tardivă, după cum se va arăta), a dat curs voinţei reclamantei relativ la stabilirea limitelor învestirii instanţei, în raport de motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii, instanţa fiind ţinută de fundamentul juridic al pretenţiei formulate şi de principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în conformitate cu prevederile art. 477 şi 478 C. proc. civ., care consacră limitele devoluţiunii în apel, şi-a exercitat atribuţiile de instanţă de prim control judiciar şi a apreciat asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care apelantele le-au adus unei judecăţi anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel.

În speţă, instanţa de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar şi al întâmpinărilor, a dat o calificare corectă tuturor cererilor cu care a fost învestită, a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului, toate părţile având posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Instanţa de apel a respectat rigorile ce sunt proprii procesului civil şi a făcut aplicarea legii la situaţia de fapt care a fost probată în cadrul dezbaterilor contradictorii.

Afirmaţia recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa de apel, în mod nelegal, a tratat motivele de apel ca fiind motive formulate împotriva încheierii penale nr. 3/04.01.2021, este lipsită de suport, din considerentele hotărârii atacate nereieşind o atare situaţie, fiind menită să justifice doar dezacordul părţii faţă de cele reţinute de instanţa de apel,

Criticile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 28 C. proc. pen.. şi că, în mod nelegal, ambele instanţe devolutive au acordat încheierii penale nr. 3/2021 efectele unei autorităţi de lucru judecat (ce pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba de norme de drept procesual), precum şi critica vizând nemotivarea deciziei sub anumite aspecte, sunt şi ele nefondate.

În acest sens, trebuie arătat că, anterior iniţierii prezentei acţuni civile, reclamanta a depus plângere penală împotriva pârâtei pentru săvârşirea infracţiunii de furt, respectiv pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, iar, prin încheierea nr. 3/04.0.2021, au fost respinse plângerile formulate de A. S.R.L. împotriva ordonanţelor procurorului prin care se dispusese clasarea pentru săvârşirea infracţiunilor precizate, pe motiv că faptele nu au fost săvârşite cu vinovăţia prevăzută de legea penală, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

În acest context procesual, ţinând cont şi de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv plata prejudiciului cauzat prin însuşirea pe nedrept a cantităţii de 800 tone grâu, se constată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile a căror interpretare şi aplicare nelegală se invocă şi, totodată, a respectat exigenţele motivării hotărârii judecătoreşti, arătând, pe larg, argumentele pentru care a ajuns la concluzia că soluţia de clasare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. pronunţată de instanţa penală se bucură de autoritate de lucru judecat în temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen.. în legătură cu fapta de furt, respectiv tulburare de posesie, în condiţiile în care premisa autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale presupune existenţa unei fapte care să fi fost cercetată, investigată în materialitatea sa, ceea ce tocmai hotărârea penală invocată în cauză a făcut, cu referire la pretinsa faptă de furt a culturii de grâu şi a tulburării posesiei terenului pe care a fost înfiinţată cultura.

Instanţa de apel a avut în vedere faptul că Tribunalul Dolj a analizat fapta de înşuşire a culturii de grâu de pe o suprafaţă aflată în detenţia precară a reclamantei potrivit contractelor de arendă încheiate cu proprietarii terenurilor, faptă cu a cărei analiză a fost învestită atât instanţa penală, cât şi cea civilă.

Ţinând cont de dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., în conformitate cu care hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, indiferent de soluţia pe care aceasta o conţine, este temeinică şi legală concluzia curţii de apel care a confirmat, de altfel, cele reţinute de prima instanţă, apreciind, în mod corect, că "în temeiul art. 28 C. proc. pen.. prima instanţă putea, şi chiar era obligată, să aibă în vedere statuările hotărârii penale cu referire la existenţa faptei de însuşire pe nedrept a culturii de grâu (800 t) şi a) persoanei reclamate că a săvârşit-o (B.)".

Sub aspectul criticii privind nemotivarea, Înalta Curte subliniază că ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancţionează nerespectarea obligaţiei de motivare a hotărârilor judecătoreşti, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Transpunând aceste considerente în analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu se confirmă întrucât, după cum se poate lesne observa, aceasta respectă prevederile art. 425 C. proc. civ., curtea de apel realizând o sinteză a motivelor de apel şi o analiză exhaustivă şi judicioasă a argumentelor pro şi contra, de fapt şi drept, ridicate în cauză, prin raportare la probatoriul administrat.

Astfel, instanţa de apel a examinat probele analizate în faţa instanţei civile, dincolo de cele administrate în dosarul penal, a înlăturat motivat expertiza contabilă şi expertiza agricolă, a analizat argumentele din cererea de apel cu privire la calitatea de arendaş, reţinând că, în speţă, calitatea de arendaş nu face dovada faptului înfiinţării culturii şi, totodată, a înlăturat motivat argumentul reclamantei privind efectul pozitiv de autoritate de lucru judecat al sentinţei nr. 4362/03.04.2015, statuând că, în prezentul litigiu, în limitele învestirii instanţelor de judecată de către reclamantă, hotărâtor în analizarea caracterului fondat al pretenţiei a fost stabilirea persoanei care a înfiinţat cultura, fără a se pune în discuţie însă şi dreptul acesteia de a o face, astfel încât constatările instanţei din cuprinsul sentinţei menţionate nu sunt apte de a produce vreun efect în sensul dorit de apelantă.

Susţinerea recurentei-reclamante referitoare la lipsa de motivare nu este justificată în condiţiile în care raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel este explicat adecvat, suficient şi reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra problemelor examinate, făcând posibilă realizarea controlului judiciar în recurs şi evidenţiind faptul că au fost cercetate realmente chestiunile esenţiale ale cauzei.

Înalta Curte subliniază că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor, perspectivă din care critica invocată nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante, potrivit căreia instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut incidenţa art. 204 alin. (3) C. proc. civ. şi a constatat tardivitatea cererii precizatoare prin care a fost majorat cuantumul prejudiciului produs cu contravaloarea costurilor de înfiinţare şi întreţinere a culturii de grâu, Înalta Curte constată că nu este fondată.

În speţă, se observă că instanţa de apel, referitor la excepţia tardivităţii formulării cererii de modificare, a reţinut aplicarea nelegală, de către prima instanţă, a prevederilor art. 204 C. proc. civ., având ca reper de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, pe care le-a utilizat în mod legal şi temeinic, aşa încât nu se poate afirma existenţa unui viciu de nelegalitate în privinţa deciziei recurate.

Ca atare, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că pentru realizarea modificării cererii de chemare în judecată se impunea respectarea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. sau obţinerea acordului pârâtului, niciuna dintre cele două condiţii alternative nefiind îndeplinită în speţă.

Potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi text legal, modificarea cererii peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor.

Din modul de redactare al dispoziţiei normative rezultă că modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul la care partea a fost legal citată, nu poate avea loc decât cu acordul tuturor părţilor, precum şi că dispoziţia legală este imperativă.

În speţă, precizarea depusă de reclamanta A. S.R.L. în 19.12.2022 şi înregistrată la Tribunalul Dolj, prin care aceasta, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a arătat că îşi majorează pretenţiile reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat de pârâtă, sumă pe care a identificat-o ca fiind atât contravaloarea producţiei de grâu însuşită de pârâtă de pe pe suprafaţa de 136,62 ha, cât şi contravaloarea costurilor de înfiinţare şi întreţinere a culturii de grâu de aceeaşi suprafaţă, este o cerere de modificare a acţiunii, aşa cum, în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Astfel, din modalitatea în care apelanta a formulat cererea în faţa instanţei de fond rezultă că ea nu a avut în vedere doar majorarea pretenţiilor iniţiale, ci a urmărit adăugarea unui petit nou cererii sale introductive, solicitând pe lângă plata prejudiciului, cauzat prin însuşirea pe nedrept a cantităţii de 800 tone grâu, şi contravaloarea costurilor de înfiinţare şi de întreţinere a culturii de grâu de pe suprafaţa de teren unde au fost cultivate cele 800 tone grâu.

Or, aceste cereri sunt distincte prin însăşi natura lor, cantitatea de grâu reclamată ca pretins însuşită fără drept nefiind acelaşi lucru cu costurile înfiinţării şi întreţinerii grâului însuşi, aspect constatat cu justeţe de instanţa de apel.

Prin urmare, având în vedere că sancţiunea aplicabilă situaţiei în care reclamantul nu se conformează termenului legal imperativ statuat de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. pentru promovarea cererii modificatoare este aceea a decăderii din dreptul de a o mai formula, cu consecinţa respingerii cererii adiţionale ca tardiv formulată, şi respectând, totodată, principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect, instanţa de apel a constatat că modificarea cererii, având în vedere şi lipsa acordului expres al părţii adverse (art. 204 alin. (3) C. proc. civ.), este tardivă, prima instanţă fiind învestită de reclamantă, cu cererea adiţională, în afara termenului legal imperativ impus de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Ca o concluzie, în raport cu criticile recurentei-reclamante, este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate încălcării unor principii fundamentale de drept, instanţa nefiind ţinută să răspundă argumentelor părţilor în raport cu convingerile acestora sau în raport cu practica judiciară, considerată, în speţă, relevantă de către recurentă.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a răspuns criticilor sale, nu înseamnă că au fost încălcate drepturi procesuale şi nici că instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, pentru a fi atrasă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante formulate prin raportare la încheierea penală nr. 539/12.09.2017, pronunţată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2017, pe lângă faptul că aduc în dezbatere chestiuni de netemeinicie, au fost invocate pentru prima oară în recurs, astfel că nu pot fi analizate, având în vedere dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanţa de apel a dispoziţiilor invocate de recurentă, în cauză fiind respectate prevederile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

Faţă de situaţia prezentată, se constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind încălcate norme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar, în condiţiile în care din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nici aceste prevederi legale nu sunt incidente.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că argumentele expuse în fundamentarea recursului cuprind semnificative referiri critice la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate şi la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare, recurenta-reclamantă tinzând la schimbarea acesteia, fiind, astfel, aduse în dezbatere aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate; or, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă, nemulţumită fiind de constatarea neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, tinde, în principal, să procedeze la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel şi susţine, în esenţă, că îndeplinirea faptei ilicite şi a vinovăţiei, respectiv reaua-credinţă şi culpa pârâtei, rezultă din o serie de înscrisuri aflate la dosarul cauzei, inclusiv hotărâri judecătoreşti; or, o astfel de abordare nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului, al cărei specific este cercetarea unor aspecte de nelegalitate.

Este de natura evidenţei că afirmaţiile recurentei-reclamante, potrivit cărora instanţa de apel nu a analizat nicio condiţie a răspunderii civile delictuale şi nu a oferit argumente concrete cu privire la raţionamentul pentru care aceasta nu poate fi angajată, sunt exprimate pe fondul nemulţumirii faţă de concluzia la care a ajuns instanţa de prim control judiciar, de vreme ce, de o manieră clară şi concisă, în considerentele deciziei recurate, s-au arătat motivele pentru care nu poate fi reţinut acest tip de răspundere în raport cu pârâta.

Astfel, instanţa de apel a constatat, aplicând prevederile legale invocate de apelanta-reclamantă la starea de fapt dovedită în cauză, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a intimatei-pârâte, apelanta nedovedind existenţa unui prejudiciu care să fie în legătură de cauzalitate cu fapta intimatei.

Relativ la nelegala limitare a analizei îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, susţinută de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că antrenarea acestui tip de răspundere impune, în conformitate cu prevederile art. 1357 C. civ., întrunirea cumulativă a următoarele cerinţe: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a culpei autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Constatarea instanţe de apel, în cadrul analizei efectuate cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 1357 C. civ., în raport cu starea de fapt stabilită prin probele administrate, în sensul că nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu care să fie în legătură de cauzalitate cu fapta intimatei, conduce la respingerea acţiunii civile. De aceea, faptul că, în aceste circumstanţe, instanţa de apel nu a mai analizat şi celelalte condiţii ale acţiunii în răspundere civilă delictuală, nu poate conduce la infirmarea deciziei atacate, de vreme ce neîntrunirea unuia dintre elementele acţiunii în răspundere reglementate de dispoziţiile art. 1357 C. civ. face de prisos analiza celorlalte, soluţia fiind aceea de respingere a demersului judiciar.

Prin urmare, cum criticile recurentei-reclamante circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. nu pot fi primite, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 30/2024 din 23 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

În continuare, Înalta Curte, luând în analiză, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. şi în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului incident al pârâtei S.C. B. S.A., invocată de instanţă, din oficiu, coroborat cu dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, va anula această cale extraordinară de atac, pentru următoarele considerente:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Pornind de la aceste aspecte, în ceea ce priveşte recursul pârâtei, Înalta Curte constată că această cale extraordinară de atac a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Însă criticile expuse de recurenta-pârâtă nu pot fi încadrate şi analizate prin prisma dispoziţiilor care conţin o enumerare expresă şi limitativă a motivelor de recurs, prin dispoziţii speciale, de strictă interpretare, nefiind posibilă o devoluare a fondului, cum se solicită, în realitate, prin modul în care a fost concepută motivarea căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce susţinerile recurentei-pârâte vizează aspecte de fapt, probele administrate, chestiuni ce ţin de temeinicia deciziei atacate, deşi recursul nu are caracter devolutiv.

Criticile recurentei-pârâte vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2537 alin. (1) pct. 3 raportat la art. 20 alin. (2) C. proc. pen.., cu referire la modul de interpretare a înscrisurilor administrate de către instanţa de apel şi reţinerea eronată a situaţiei de fapt rezultată din probe, reprezintă o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerinţelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Se observă că, în susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă B. S.A. a arătat, în esenţă, că societatea A. S.R.L. nu s-a constituit niciodată parte civilă, astfel încât aceasta să atragă întreruperea cursului prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei faţă de pârâtă cu privire la contravaloarea recoltei pretinsă în cauză.

În acest context, este util a fi evidenţiate considerentele instanţei de apel, prin care s-a reţinut: "Critica apelantei-pârâte potrivit căreia nu a operat întreruperea cursului prescripţiei este nefondată întrucât, în cauză, reclamanta A. S.R.L. a făcut dovada constituirii ca parte civilă în dosarul penal, declaraţia de persoană vătrămată/parte civilă/perte responsabilă civilmente fiind înregistrată în 24.06.2015, în dosarul nr. x/2015 al MAI-IPJ Olt, secţia de Poliţie rurală Deveselu (...)".

Or, din perspectiva criticilor formulate, instanţa supremă apreciază că nu poate cenzura elementele în raport cu care instanţa de apel a stabilit că a operat întreruperea cursului prescripţiei, după evaluarea probelor administrate, susţinerile recurentei-pârâte reprezentând aspecte ataşate situaţiei de fapt.

În speţă, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, la o reapreciere a situaţiei de fapt, şi, chiar dacă se indică, generic, anumite prevederi legale (art. 2537 alin. (1) pct. 3 raportat la art. 20 alin. (2) C. proc. pen..), nu există o argumentaţie care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ.

Ca atare, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul incident declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 30/2024 din 23 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 30/2024 din 23 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, şi, totodată, va anula recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Având în vedere soluţia pronunţată în cauză, Înalta Curte constată că acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă nu se impune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 30/2024 din 23 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Anulează recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2024.