Ownership transfer via mobile real guarantee enforcement: possession does not substitute for statutory adjudication under Law No. 99/1999

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia civilă, la data de 27 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta C.N.F B. S.A., a solicitat instanţei ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie nava de pasageri "C.", an de fabricaţie 1961 - D.; obligarea pârâtei la predarea acesteia, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 411 din data de 10 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Teleorman, secţia civilă a respins cererea de revendicare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C.N.F B. S.A., ca nefondată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1009A din data de 26 iunie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 411 din data de 10 decembrie 2021 pronunţate de către Tribunalul Teleorman, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., prin lichidator E. - Filiala Bucureşti.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 1009A din data de 26 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 25 iulie 2024, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Făcând o scurtă prezentare a situaţie de fapt a speţei, recurenta-reclamantă a subliniat şi că: valoarea navei "C." este mult inferioară faţă de suma garantată; la data de 23 decembrie 2008 a luat posesia navei "C.", devenind proprietarul acesteia; în urma litigiilor purtate anterior, actele de executare au fost confirmate de către instanţa de judecată, dreptul de proprietate aflându-se în patrimoniul său, orice susţinere contrară reprezentând o încălcare a puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 8323 din 19 decembrie 2008 a Judecătoriei Giurgiu (prin care a fost respinsă contestaţia la executare formulată de către partea adversă, constatându-se validitatea contractului de novaţie, precum şi a contractului de garanţie reală mobiliară); nu se poate reţine că există autoritate de lucru judecat, care să izvorască din decizia nr. 548A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti (prin care a fost finalizat dosarul penal), cu privire la existenţa vreunui drept de proprietate al intimatei-pârâte asupra navei; în cadrul dosarului de faliment ce are ca debitor pe intimata-pârâtă B. S.A., a fost respinsă contestaţia formulată de F., împrejurarea care reprezintă, în opinia sa, o recunoaştere implicită a calităţii sale de proprietar asupra navei; dacă partea adversă nu recunoştea implicit calitatea sa de proprietar al navei, ar fi trebuit, în ceea ce o priveşte, să întreprindă demersurile legale pentru a o înscrie la masa credală, în calitate de creditor cu suma de 495.164,74 euro, însă administratorul judiciar al intimatei-pârâte nu a procedat în acest sens.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel pe care le-a formulat, pronunţând o hotărâre cu încălcarea efectului devolutiv al apelului formulat.

Astfel, a menţionat că, prin cererea de apel a criticat soluţia pronunţată de tribunal care a reţinut, în mod greşit, în opinia sa, că intimata-pârâtă deţine nava "C." în baza ordonanţei nr. 47/P/2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că, prin sentinţa nr. 411 din data de 10 decembrie 2021, Tribunalul Teleorman a reţinut eronat că intimata-pârâtă nu deţine bunul care face obiectul acţiunii fără drept, ci în baza ordonanţei nr. 47/P din data de 8 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, măsură menţinută prin hotărâri penale, respectiv prin sentinţa penală nr. 423/2018 pronunţată de Judecătoria Giurgiu şi prin decizia penală nr. 548/2019 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti.

Totodată, a arătat că ordonanţa nr. 47/P/2009, pronunţată în dosarul x/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, şi-a încetat de drept efectele în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, deci în termen de 30 de zile de la pronunţarea deciziei penale nr. 548/2019 din data de 19 aprilie 2019, respectiv la data de 20 mai 2019.

A învederat, că, prin decizia nr. 548/2019 din data de 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a desfiinţat în parte, sentinţa apelată şi a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat, ca efect al prescripţiei răspunderii penale, pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, deci inclusiv pe cea a măsurii sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa din 8 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu.

De asemenea, recurenta-reclamantă a afirmat că, potrivit dispoziţiilor art. 397 alin. (5) C. proc. pen., în cazul în care, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din acelaşi cod, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asiguratorii se menţin.

A precizat că aceste măsuri încetează de drept, dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii şi a arătat că încetarea efectelor ordonanţei nr. 47/P/2009 este reţinută de către instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, la pag. 7 parag. 11, ceea ce înseamnă, în opinia sa, că unul din motivele de apel a fost temeinic şi fondat.

A mai susţinut că, în acord cu efectul devolutiv al apelului (art. 476-478 C. proc. civ.), instanţa era obligată să soluţioneze apelul prin prisma criticilor formulate prin cererea de apel, ceea ce ar fi echivalat cu admiterea apelului şi o nouă judecată asupra fondului cauzei.

Recurenta-reclamantă a afirmat că instanţa de apel a efectuat o nouă judecată în fond a cauzei, însă fără a se pronunţa în sens pozitiv sau negativ cu privire la motivele de apel deduse judecăţii.

Totodată, a arătat că raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel este total diferit de cel al instanţei de fond, dar, prin modalitatea de soluţionare a apelului, sentinţa devine definitivă şi are autoritate de lucru judecat, atât cu privire la dispozitiv, cât şi cu privire la considerentele pe care aceasta se sprijină [art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ..], iar, ca efect al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 411 din data de 10 decembrie 2021, nava "C." este deţinută de debitoarea B. S.A., în baza ordonanţei nr. 47/P/2009, fapt ce nu va mai putea fi contrazis.

În opinia recurentei-reclamante, sentinţa trebuie cenzurată pentru a se evita producerea unor efecte juridice ce contravin stării de fapt şi de drept existente şi reţinute chiar de către instanţa de control judiciar.

Ca atare, recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de apel, a pronunţat decizia recurată cu încălcarea normelor procedurale aplicabile.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod contradictoriu şi eronat că nava "C." nu a ieşit din proprietatea părţii adverse, ca urmare a executării silite întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 99/1999, negând implicit efectele juridice ale procesului-verbal din data de 23 decembrie 2008, încheiat de B.E.J. G..

Astfel, a arătat că la pag. 10 parag. 6 din decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că:

"este expresia atributului folosinţei din conţinutul dreptului de proprietate pe care îl avea asupra acestui bun, drept pe care nu l-a pierdut niciodată, nici prin predarea din dosarul nr. x/2008 care presupunea doar preluarea stăpânirii de către creditori pentru vânzarea bunului supus garanţiei reale mobiliare".

A menţionat că, prin procesul-verbal din data de 23 decembrie 2008, ora 1000, întocmit de către executorul judecătoresc G., conform art. 68 alin. (1) din Legea nr. 99/1999, se arată:

"...am intrat în posesia bunului gajat, anume nava de pasageri "C."..., iar potrivit procesului-verbal din data de 23 decembrie 2008 ora 1115...am procedat la predarea posesiei navei mai sus menţionată către creditor A.".

Recurenta-reclamantă a afirmat că efectul acestor procese-verbale este preluarea posesiei exercitate asupra navei "C." din patrimoniul intimatei-pârâte în patrimoniul său, iar, cumulativ cu dispoziţiile art. 6 alin. (3) teza I din contract, trecerea dreptului de proprietate în patrimoniul creditoarei.

A susţinut că, urmare a proceselor-verbale din 23 decembrie 2008, încheiate de executorul judecătoresc G., la data de 23 decembrie 2008 începe exercitarea posesiei sale, partea adversă pierzând posesia şi orice dezmembrământ al dreptului de proprietate exercitat asupra navei.

În opinia recurentei-reclamante considerentele hotărârii recurate sunt contradictorii, instanţa de apel reţinând că debitoarea nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, dar, în acelaşi timp, că, în speţă, ca urmare a executării silite, creditoarea a preluat în stăpânire bunul în vederea vânzării.

A subliniat că noţiunea de "stăpânire" sau termenul juridic "stăpânire" nu există, astfel că singurul înţeles al acestuia este cel indicat de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, potrivit căruia:

"Stăpânire, stăpâniri, s.f. Acţiunea de a stăpâni şi rezultatul ei. 1. Proprietate, posesie. ..."/"A stăpâni, stăpânesc, vb. IV 1. Tranz. A deţine un bun în calitate de proprietar, a avea ceva în proprietate, a poseda...".

Recurenta-reclamantă a mai arătat şi că, pe de altă parte, instanţa de apel a considerat că posesia pe care a exercitat-o este temporară, până la momentul vânzării bunului grevat, în condiţiile în care creditoarea nu şi-a exprimat niciodată opţiunea de a vinde.

A menţionat că, dacă s-ar accepta raţionamentul instanţei de apel - creditoarea a intrat în posesia bunului în data de 23 decembrie 2008 şi această posesie este continuă până la momentul vânzării, moment care poate fi mai apropiat, mai îndepărtat sau nedefinit, nelimitat în timp -, aceasta ar echivala cu o exercitare perpetuă a posesiei bunului de către creditoare, fără ca aşa-zisul proprietar, care ar fi debitorul, să poată exercita dreptul de proprietate, acesta din urmă fiind golit de conţinut.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată nu dă eficienţă contractului de garanţie reală, negând, implicit, principiul pacta sunt servanta.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că, potrivit art. 6 alin. (3) din contractul de garanţie reală mobiliară, creditoarea are două alternative, la alegere, în cazul în care debitoarea nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a creanţei, şi anume: luarea în proprietate a bunului; vinderea bunului afectat garanţiei şi pe seama debitoarei, prin negociere directă.

Sub acest aspect, a subliniat că debitoarea - intimata-pârâtă - nu şi-a îndeplinit obligaţiile la termenele stabilite de comun acord, astfel că, în calitate de creditoare, a optat pentru prima dintre cele două variante, respectiv pentru luarea bunului în proprietatea sa.

Totodată, a arătat că art. 68 şi art. 69 din Legea nr. 99/1999, ce reglementează procedura de vânzare de către creditor a bunului luat în posesie, nu sunt aplicabile în raport cu opţiunea exprimată de creditoare, ci doar vânzarea bunului afectat de garanţie trebuie să se facă în conformitate cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii legale.

Ca atare, a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale anterior menţionate, atunci când a considerat că luarea în proprietate a bunului grevat trebuie să se facă conform art. 69 din Legea nr. 99/1999, potrivit cărora, în care părţile nu pot cădea de acord cu privire la modalitatea de vânzare a bunurilor grevate ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei, vânzarea va fi făcută de către creditori într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obţinerea celui mai bun preţ, iar metoda, maniera, locul şi momentul vânzării trebuie să urmeze regulile comerciale adecvate folosite de persoanele care vând astfel de bunuri în mod obişnuit.

A precizat că sunt considerate reguli adecvate: vânzarea directă către terţ; vânzarea prin licitaţie făcută publică într-un ziar; vânzarea pe pieţe publice; orice alt mod de vânzare rezonabil comercial pentru tipul de bunuri supuse vânzării.

Recurenta-reclamantă a subliniat că aspectele anterior evidenţiate sunt valabile doar în cazul în care creditorul vinde bunul grevat.

Prin urmare, a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că aceste reguli s-ar aplica şi în cazul în care bunul este preluat direct de către creditor în proprietate, ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de către debitor.

Recurenta-reclamantă a menţionat şi că luarea în proprietate reprezintă una dintre variantele prevăzute în contract, asupra cărora părţile şi-au exprimat consimţământul, într-o modalitate neechivocă, expresă şi care nu poate fi negată sau ignorată.

Ca atare, a învederat recurenta-reclamantă că instanţa de judecată nu poate trece peste acordul părţilor, ignorând o clauză contractuală sau aplicându-i o normă juridică străină de voinţa acestora.

În opinia recurentei-reclamante, aplicarea art. 69 din Legea nr. 99/1999 a condus la o soluţie juridică greşită, aceste prevederi legale putând fi aplicate doar situaţiei în care creditorul vinde bunul grevat pentru realizarea creanţei, nu şi în cazul în care are loc luarea în proprietate a bunului gravat, în conformitate cu prevederile contractuale.

Prin urmare, a considerat că este proprietarul bunului grevat şi poate uza de acţiunea în revendicare pentru a intra în posesia acestuia.

II.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 2 octombrie 2024, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 21 ianuarie 2025, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte să-i lase în deplină proprietate şi să-i predea nava de pasageri "C.", an de fabricaţie 1961 - D..

Potrivit situaţiei de fapt stabilite în cauză de instanţele devolutive şi asupra căreia instanţei de recurs nu îi este permis să statueze, Înalta Curte reţine că, la data de 15 decembrie 2006, F. a cesionat o creanţă în cuantum de 745.164,47 euro, pe care o avea împotriva intimatei-pârâte B. S.A., către recurenta-reclamantă A., în schimbul sumei de 150.000 euro.

În ceea ce priveşte creanţa datorată de către intimata-pârâtă B. S.A. către recurenta-reclamantă A., aceasta urma să fie achitată conform graficului stabilit de părţi de comun acord, în cinci tranşe, respectiv: câte 124.194,07 euro în lunile iulie 2007, noiembrie 2007, aprilie 2008, august 2008 şi octombrie 2008.

În scopul garantării executării întocmai a obligaţiilor pe care intimata-pârâtă B. S.A. le avea faţă de recurenta-reclamantă A., a fost semnat contractul de garanţie reală mobiliară din data de 31 mai 2007, prin care a fost instituită ca garanţie pentru plata obligaţiilor, nava "C.", fabricată în anul 1961.

Din debitul pe care intimata-pârâtă îl datora recurentei-reclamante, au fost achitate doar o parte din tranşe, astfel că aceasta din urmă a început executarea silită împotriva debitoarei (intimata-pârâtă).

Ca atare, întrucât intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit întocmai obligaţia asumată, s-a procedat la punerea în executare a contractului de garanţie reală mobiliară încheiat între părţi, executorul judecătoresc întocmind procesul-verbal din data de 23 decembrie 2008, prin care a procedat, în condiţiile art. 68 din Legea nr. 99/1999, la predarea posesiei navei mai sus menţionate către recurenta-reclamantă, prin împuternicit.

Ulterior, au fost declanşate o serie de litigii având ca părţi pe B., A. şi F..

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 8323 din data de 19 decembrie 2008, Judecătoria Giurgiu a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare promovată de către intimata-pârâtă, constatând validitatea contractului de novaţie şi a contractului de garanţie reală mobiliară.

În dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Giurgiu, F. a solicitat instanţei de judecată să dispună: anularea protocoalelor nr. 25 din data de 15 decembrie 2006 şi a declaraţiilor de predare primire din data de 15 decembrie 2006 respectiv 5 ianuarie 2007 (actele de novaţie cu schimbare de creditor încheiate cu A.), repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea B. S.A. la plata sumei de 745.164,47 euro reprezentând contravaloarea carburantului neachitat (creanţa cedată către A.). Acţiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, de către Tribunalul Giurgiu prin sentinţa civilă nr. 205 din data de 1 iulie 2009, apelul declarat împotriva acesteia fiind respins de către Curtea de Apel Bucureşti, iar recursul formulat fiind suspendat ca urmare a intrării intimatei-pârâte în procedura falimentului.

La data 8 aprilie 2009, prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, s-a instituit un sechestru asigurător asupra navei "C.", ca urmare a începerii urmăririi penale împotriva asociatului unic al recurentei-reclamante A. în dosarul x/2012, fiind numit custode intimata-pârâtă B. S.A.

Asociatul recurentei-reclamante a fost trimis în judecată pentru mai multe infracţiuni, iar prin sentinţa nr. 423 din data de 27 februarie 2018, Judecătoria Giurgiu a dispus achitarea inculpatului întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Împotriva sentinţei nr. 423 din data de 27 februarie 2018, pronunţate de către Judecătoria Giurgiu, a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, instanţa de apel admiţând apelul şi dispunând încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Din dosarul nr. x/2014, rezultă că intimata-pârâtă B. S.A. este societate aflată în procedura falimentului.

Prin primul motiv de recurs, subsumat ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, pe de o parte, că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea caracterului devolutiv al apelului, precum şi a limitelor acestuia (art. 476 - art. 478 C. proc. civ.), întrucât instanţa de apel a efectuat o nouă judecată pe fond a cauzei, fără a se pronunţa cu privire la motivele de apel, iar, pe de altă parte, că, deşi raţionamentul instanţei de apel este total diferit de cel al tribunalului, curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul, fapt ce oferă caracter definitiv şi autoritate de lucru judecat sentinţei, iar împrejurarea că nava "C." este deţinută de intimata-pârâtă, în baza ordonanţei 47/P/2009, nu va mai putea fi contrazisă şi, astfel, sentinţa produce efecte juridice ce contravin situaţie de fapt existente şi reţinute chiar de către instanţa de apel.

Faţă de aspectele invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că prima instanţă a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că intimata-pârâtă nu deţine fără drept bunul care face obiectul acţiunii, ci în baza ordonanţei nr. 47/P din data de 8 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, măsură menţinută prin hotărârile pronunţate în dosarul penal, prin decizia penală nr. 548A din data de 19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti dispunându-se încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei pentru 3 infracţiuni şi, cum acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. rap. la art. 249 alin. (1) şi (5) din acelaşi act normativ, s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului navei "C.".

Totodată, tribunalul a avut în vedere că, în acelaşi timp, din certificatul nr. x din data de 18 februarie 2021 eliberat de Ministerul Transporturilor, Căpitănia Zonală Giurgiu, rezultă că în foaia matricolă a navei continuă să fie înscris procesul-verbal de aplicare a sechestrului penal şi nu sunt transcrise alte garanţii- reale.

Prin cererea de apel, recurenta-reclamantă a criticat soluţia primei instanţe, susţinând că ordonanţa care atribuie intimatei-pârâte calitatea de custode şi-a încetat efectele în 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, calitatea sa de proprietar rezultând implicit şi din poziţia procesuală a părţii adverse exprimată în dosarul de insolvenţă, coroborată cu respingerea contestaţiei formulate de un creditor cu referire la acelaşi bun.

În motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 397 C. proc. pen. din 2010 şi a reţinut că, întrucât dosarul penal în cadrul căruia a fost instituit sechestrul a fost soluţionat definitiv în anul 2019, iar intimata-pârâtă nu a dovedit că a formulat separat acţiunea civilă lăsată nesoluţionată în dosarul penal, rezultă că termenul de 30 de zile a expirat şi sechestrul a încetat de drept.

Într-adevăr, astfel cum a susţinut şi recurenta-reclamanta, concluzia instanţei de apel, în sensul încetării de drept a sechestrului dispus prin ordonanţa nr. 47/P din data de 8 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, este contrară celei la care a ajuns tribunalul, care a reţinut că sechestrul este în fiinţă, însă, această împrejurare nu infirmă de plano soluţia primei instanţe, aşa cum s-a arătat în cuprinsul motivării hotărârii recurate, analiza curţii de apel cu privire la condiţia deţinerii fără drept a bunului revendicat continuând cu studierea raporturilor juridice ale părţilor şi a măsurii în care acestea justifică transferul dreptului de proprietate, analiză care a dus la concluzia caracterului neîntemeiat al cererii de revendicare.

Cu alte cuvinte instanţa de apel şi-a însuşit critica formulată prin cererea de apel de către recurenta-reclamantă, prin care s-a susţinut că sechestrul în temeiul căruia tribunalul a reţinut că nu se poate aprecia că intimata-pârâtă deţine bunul fără drept a încetat de drept, însă a apreciat că această împrejurare este un impediment preliminar, care, odată depăşit, nu atrage automat caracterul fondat al cererii de chemare în judecată, astfel că a procedat la o analiză pe fond a cauzei sub aspectul îndeplinirii condiţiilor revendicării.

Ca atare, faţă de cele anterior arătate, contrar celor invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat critica adusă sentinţei de către aceasta, iar împrejurarea că, în urma analizei realizate, instanţa a respins, ca nefondat, apelul nu echivalează cu neanalizarea criticii formulate prin cererea de apel, întrucât validarea soluţiei tribunalului a fost rezultatul judecării pe fond a cauzei, în respectarea tocmai a caracterului devolutiv al acestei căi de atac, reglementat de art. 476 C. proc. civ., care aduce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Totodată, nu se poate reţine că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, în raport cu prevederile art. 477 şi ale art. 478 C. proc. civ., în contextul în care, prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce a fost apelat, iar, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.

Cum prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare mobiliară, pretinzând că este proprietara bunului pe care intimata-pârâtă îl deţine fără drept, aceasta din urmă apărându-se, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, în sensul că, prin hotărâri judecătoreşti, s-a constatat că este proprietara navei "C.", curtea de apel, în contextul în care înlăturase, în raport cu critica formulată prin cererea de apel, motivarea primei instanţe în sensul că intimata-pârâtă deţine bunul în temeiul ordonanţei date în dosarul penal, prin care fusese instituit sechestrul, a analizat, pe de o parte, dacă titularul acţiunii are calitatea de proprietar al bunului revendicat şi, pe de altă parte, dacă se poate reţine că intimata-pârâtă deţine fără drept respectivul bun.

Or, o atare conduită a instanţei de apel nu poate determina concluzia încălcării limitelor caracterului devolutiv al apelului, în condiţiile în care nu s-a procedat la schimbarea cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe, nu au fost primite motive, dovezi, apărări sau cereri noi faţă de cele prezentate iniţial sau în motivarea apelului şi nici nu au fost schimbate calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Este nefondată şi critica prin care recurenta-reclamantă a susţinut că, deşi raţionamentul instanţei de apel este diferit de cel al tribunalului, prin modalitatea de soluţionare a apelului, s-a conferit sentinţei caracter definitiv şi autoritate de lucru judecat considerentelor şi dispozitivului acesteia, nemaiputând fi contrazis faptul că nava "C." este deţinută de intimata-pârâtă în baza ordonanţei nr. 47/P/2009.

În acest sens, Înalta Curte reţine, în primul rând, că, în raport cu prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel nu este definitivă, ea însăşi fiind supusă recursului, cale de atac exercitată ca atare de către partea interesată, respectiv, de către recurenta-reclamantă care a reafirmat faptul că măsura sechestrului a încetat de drept, iar, pe de altă parte, că motivarea decizie recurate infirmă faptul că bunul în litigiu este deţinut de intimata-pârâtă în temeiul ordonanţei prin care s-a dispus instituirea sechestrului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă, în esenţă, a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la calitatea de proprietar al navei, arătând că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că a preluat, ca urmare a executării silite, în stăpânire bunul în vederea vânzării, iar, pe de altă parte, că intimata-pârâtă nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, negând implicit efectele juridice ale proceselor-verbale din 23 decembrie 2008, încheiate de BEJ G., care, în opinia sa, coroborate cu dispoziţiile art. 6 alin. (3) teza I din contractul de garanţie încheiat între părţi, determină concluzia transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu în patrimoniul său.

Verificând decizia recurată, în raport cu cele afirmate de către recurenta-reclamată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prin procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc în dosarul de executare silită nr. x/2008 a fost predată posesia bunului către recurenta-reclamantă în condiţiile art. 68 din Legea nr. 99/1999, în cuprinsul procesului-verbal menţionându-se că acesta a fost întocmit în urma cererii creditorului de punere în executare silită a contractului de garanţie reală mobiliară, pentru aceste motive impunându-se plasarea evenimentelor în contextul legislativ relevant referitor la valorificarea garanţiilor încheiate în baza Legii nr. 99/1999, în forma în vigoare la data actului de executare, 23 decembrie 2008.

Concluzia instanţei de apel a fost aceea că recurenta-reclamantă nu este proprietarul bunului pentru că acest drept este dobândit, în condiţiile articolului 70 din Legea nr. 99/1999, numai în momentul adjudecării sau în orice altă modalitate, însă în acest ultim caz doar condiţionat de acordul debitorului, iar predarea bunului în contextul unei acţiuni în revendicare nu este expresia unei simple obligaţii de a face legale ori contractuale, ci presupune stăpânirea fără drept de către o persoană în pofida prerogativelor titularului dreptului de proprietate.

Totodată, curtea de apel a constatat că deţinerea de către intimata-pârâtă a navei este expresia atributului folosinţei din conţinutul dreptului de proprietate pe care îl are asupra acestui bun, drept pe care nu l-a pierdut niciodată, nici prin predarea din dosarul nr. x/2008 care presupunea doar preluarea stăpânirii de către creditor pentru vânzarea bunului supus garanţiei reale mobiliare.

Or, aceste considerente ale instanţei de apel nu denotă existenţa vreunei contradicţii, ceea ce s-a reţinut fiind faptul că dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu aparţine intimatei-pârâte, drept pe care aceasta nu l-a pierdut niciodată, precum şi că, prin procesele-verbale încheiate de executorul judecătoresc, recurentei-reclamante i-a fost transmisă stăpânirea navei în vederea vânzării, respectiv posesia, şi nu dreptul de proprietate asupra acesteia.

Dreptul de proprietate cuprinde trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia, respectiv dreptul de a poseda bunul (ius possidendi), dreptul de a folosi bunul (ius utendi şi ius fruendi) şi dreptul de a dispune de bun (ius abutendi).

Potrivit art. 916 alin. (1) C. civ.:

"Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar."

Cu alte cuvinte, posesia este o stare de fapt ce constă în stăpânirea materială a unui lucru, cu intenţia de a apărea ca proprietar al bunului, dar posesorul nu este, prin definiţie, proprietar al acestuia, el nu are dreptul de proprietate asupra bunului, ci doar îl deţine ca şi când ar fi proprietar, astfel că posesia, ca stare de fapt, nu trebuie confundată cu însuşi dreptul de proprietate. Proprietarul, stăpânind bunul, are posesia acestuia, dar în virtutea calităţii sale de titular al dreptului de proprietate.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, termenul de "stăpânire" nu echivalează cu cel de "proprietar al bunului" şi, de altfel, aşa cum chiar partea a arătat, în cuprinsul proceselor-verbal invocate, se face referire la intrarea în posesie, respectiv la transmiterea posesiei.

Prin ultimul motiv de recurs, ce determină o analiză a criticilor subsumate acestuia în raport cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a dat eficienţă clauzelor contractului de garanţie reală, negând implicit principiul pacta sunt servanta şi aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 68 şi următoarele din Legea nr. 99/1999, în contextul în care optase pentru luarea în proprietate a bunului, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din contractul anterior menţionat.

Potrivit clauzei înscrise la art. 6 alin. (3) din contractul de garanţie reală mobiliară nr. x din data de 31 mai 2007 încheiat între părţi, creditoarea are dreptul de a alege ca, în contul obligaţiilor debitoarei, fie să ia în proprietate bunul afectat garanţiei, fie să vândă bunul afectat garanţiei în numele şi pe seama debitoarei, prin negociere directă.

Ceea ce susţine, în esenţă, recurenta-reclamantă este faptul că, în contextul în care a optat pentru luarea în proprietate a bunului afectat garanţiei având în vedere că intimata-pârâtă nu şi-a executat întocmai obligaţiile asumate prin contract, în speţă nu sunt incidente prevederile art. 69 din Legea nr. 99/1999, dispoziţii legale care se referă, în opinia sa, doar la situaţia în care se optează pentru vânzarea bunului afectat garanţiei în numele şi pe seama debitoarei.

În speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel în raport cu prevederile art. 982 C. civ. de la 1864, aflându-ne în prezenţa unui contract numit (contract de garanţie reală mobiliară), clauzele acestuia se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg.

Or, în contractul de garanţie reală mobiliară de care se prevalează recurenta-reclamantă, se indică în mod clar că a fost încheiat în temeiul dispoziţiilor Titlului IV din Legea nr. 99/1999, precum şi că acesta reprezintă titlu executoriu, fără nicio formalitate prealabilă, conform dispoziţiilor art. 17 din Titlul VI al aceluiaşi act normativ.

Ca atare, clauzele stipulate în cuprinsul acestuia nu pot fi interpretate fără a se avea în vedere prevederile actului normativ în temeiul căruia a fost încheiat - Legea nr. 99/1999 -, dispoziţii care se referă la chiar modalităţile de valorificare a garanţie menţionate în contract, pentru situaţia în care intimata-pârâtă nu şi-ar îndeplini întocmai obligaţiile asumate sau în contextul împlinirii vreunui eveniment asigurat, menţionat, de asemenea, în cuprinsul contractului încheiat între părţi.

Procedura de executare a garanţiilor reale este reglementată de Capitolul 5 al Titlului VI din Legea nr. 99/1999, art. 62 stipulând că, în cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea să aleagă între a iniţia procedura de executare prevăzută de C. proc. civ. sau a executa garanţia reală potrivit prevederilor cuprinse în acest capitol.

Totodată, art. 64 din Titlului VI al Legii nr. 99/1999 prevede că orice persoană care are posesia bunului afectat garanţiei trebuie să îl predea, la solicitarea creditorului a cărui obligaţie a ajuns la scadenţă şi a cărui garanţie reală are un grad de prioritate mai mare potrivit prezentului titlu, astfel încât garanţia să poată fi executată potrivit procedurii stabilite prin acest titlu, iar, potrivit art. 67 din Titlul VI din Legea nr. 99/1999, dacă nu este posibilă luarea în posesie a unui bun afectat garanţiei în formă paşnică, creditorul garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc sau, după caz, al executorului bancar ori cu sprijinul oricărui alt organ de executare, să intre în posesia bunului.

În speţă, recurenta-reclamantă a uzat de aceasta din urmă procedură, iar executorul judecătoresc, prin procesul-verbal din data de 23 decembrie 2008 (potrivit menţiunilor din chiar cuprinsul acestuia), în conformitate cu prevederile art. 68 din Legea nr. 99/1999, a procedat la predarea posesiei navei către recurenta-reclamantă.

Ca atare, faţă de prevederile anterior menţionate, pentru a-şi satisface creanţa stabilită prin contractul de garanţie reală mobiliară, recurenta-reclamantă nu poate să uzeze decât de procedura executării silite, procedură la care, de altfel, a şi apelat, alegând, aşa cum s-a arătat anterior, calea deschisă de norma specială, nefiind posibilă preluarea proprietăţii bunului afectat de garanţie direct de către aceasta, în sensul afirmat de parte.

Or, cum, în speţă, executarea garanţiei reale este supusă procedurii reglementate de Legea nr. 99/1999, este nefondată susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia prevederile acestui act normativ nu sunt aplicabile opţiunii pe care a ales-o, respectiv de a lua în proprietate bunul afectat de garanţie, aceste norme de drept material, cuprinse în art. 68 şi următoarele din Titlul VI al legii, reglementând etapele procedurii speciale de recuperare a creanţei, fără de care bunul nu ar putea fi adjudecat în favoarea creditorului.

Totodată, Înalta Cure reţine că simpla exprimare a opţiunii recurentei-reclamante de a lua în proprietate bunul afectat garanţie, în temeiul art. 6 alin. (3) din contract, însoţită de predarea posesiei navei nu poate echivala cu dobândirea dreptului de proprietate, aşa cum susţine partea, pentru ca aceasta să devină proprietarul navei fiind necesar să se finalizeze procedura instituită prin Legea nr. 99/1999, prin adjudecarea bunului de către recurenta-reclamantă, după ce aceasta a şi-a îndeplinit obligaţia stabilită prin art. 71 alin. (1) din Titlul VI al legii, potrivit căruia creditorul trebuie să facă o notificare a vânzării către debitor şi către ceilalţi creditori care şi-au înscris un aviz de garanţie reală faţă de acelaşi debitor şi cu privire la acelaşi bun, precum şi proprietarului bunului afectat garanţiei, dacă debitorul nu este proprietarul acestuia.

În acelaşi sens, art. 70 alin. (2) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 prevede că titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului şi contractul de garanţie reală mobiliară, împreună cu menţiunea stingerii garanţiei la arhivă fac dovada dreptului de proprietate al cumpărătorului sau, după caz, al creditorului care şi-a adjudecat bunul.

Cum procedura executării silite nu a fost finalizată în cauză, iar recurenta-reclamantă nu şi-a adjudecat nava, concluzia instanţei de apel, în sensul că recurenta-reclamantă nu este proprietarul bunului în litigiu, denotă legalitatea deciziei prin prisma aplicării normelor de drept material ale Legii nr. 99/1999, respectiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept incidente.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că şi acest motiv de recurs este nefondat, neputându-se reţine, în raport cu cele anterior arătate, că instanţa de apel a nesocotit principiul pacta sunt servanda, respectiv forţă obligatorie a contractului, interpretând greşit clauzele contractului de garanţie reală mobiliară încheiat între părţi, prin aplicare unor norme de drept material neincidente speţei.

În ceea ce priveşte reluarea prin cerea de recurs a susţinerii formulate şi în faţa instanţei de apel, în sensul că valoarea navei este mult inferioară sumei garantate, ce ar avea drept consecinţă posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra acesteia şi în altă modalitate decât în cadrul procedurii de executare silită, Înalta Curte reţine, în acord cu cele arătate şi de instanţa de apel, că, indiferent de această împrejurare, singurul mod în care recurenta-reclamantă poate deveni proprietarul navei este parcurgerea procedurii executării silite, pe care, de altfel, a demarat-o în temeiul Legii nr. 99/1999, având în vedere că titlul executoriu este reprezentat de contractul de garanţie reală mobiliară încheiat în temeiul acestui act normativ, ce oferă drept soluţie pentru recuperarea creanţei, vânzarea bunului, în condiţiile art. 69 din Titlul VI al legii.

Prin urmare, Înalta Curte reţine legalitatea aplicării acestui text de lege la situaţia de fapt dedusă judecăţii, neputând fi validată nici susţinerea părţii în sensul că aceste norme de drept material nu sunt incidente în raport cu opţiunea sa, exprimată în temeiul art. 6 alin. (3) din contractul de garanţie, de a lua în proprietate nava.

Astfel, art. 69 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 statuează în mod clar că vânzarea bunului grevat trebuie să se realizeze într-o manieră comercială rezonabilă, ce trebuie să urmeze regulile comerciale adecvate, folosite de persoane care vând bunuri similare în mod obişnuit pe piaţa respectivă, în cadrul enumerării acestor reguli fiind menţionate vânzarea directa către un terţ, vânzarea prin licitaţie făcută publică în ziar, vânzarea pe pieţe publice sau prin orice alt mod de vânzare rezonabil comercial pentru tipul de bunuri supuse vânzării, care includ şi posibilitatea adjudecării bunului de către recurenta-reclamantă, cu consecinţa dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate.

Totodată, critica prin care recurenta-reclamantă afirmă că orice apreciere potrivit căreia dreptul de proprietate asupra bunului nu se află în patrimoniul său ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care s-a respins contestaţia la executare formulată de partea adversă [susţinere aptă a fi analizată în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ..] este nefondată întrucât, prin sentinţa nr. 8323 din data de 19 decembrie 2008 a Judecătoriei Giurgiu, s-a constatat validitatea contractelor de novaţie şi de garanţie reală mobiliară, ceea ce nu echivalează cu recunoaşterea dreptului de proprietate asupra navei în favoarea recurentei-reclamante.

Nu este de natură a determina concluzia caracterului fondat al recursului nici susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia dreptul său de proprietate a fost implicit recunoscut, având în vedere conduita părţii adverse din cadrul procesului de faliment, precum şi respingerea contestaţie formulate împotriva tabloului creditorilor în acelaşi dosar de către F..

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti depuse la dosar, rezultă manifestări exprese ale intimatei-pârâte de contestare a efectelor juridice translative de proprietate susţinute de recurenta-reclamantă şi, în plus, că, în cazul particular al proprietăţii, pasivitatea nu atrage pierderea acestui drept decât în contextul uzucapiunii ori al posesiei de bună-credinţă în materie mobiliară, iar ipoteza indicată de recurenta-reclamantă referitoare la procedura insolvenţei nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele relevate.

Regimul juridic al tăcerii, în general, se referă la efectele juridice pe care le poate avea tăcerea unei persoane sau a unei autorităţi în faţa unei cereri sau a unei obligaţii. În funcţie de situaţie, tăcerea poate fi interpretată ca o acceptare tacită, o respingere tacită sau poate să nu aibă niciun efect juridic.

Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, situaţia învederată de recurenta-reclamantă cu referire la dosarul de insolvenţă nu este echivalentă cu ipoteza dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului mobil prin uzucapiune sau de către un posesor de bună-credinţă în contextul pasivităţii proprietarului acestuia, cu atât mai mult cu cât, aşa cum a menţionat chiar recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă a negat transmiterea dreptului de proprietate, în cadrul litigiilor în care părţile au fost implicate.

Nici respingerea contestaţiei formulate împotriva tabloului creditorilor în cadrul dosarului de faliment de către F., pentru că intimata-pârâtă nu i-a înscris creanţa, nu poate fi apreciată ca fiind o recunoaştere implicită a dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, soluţia pronunţată având relevanţă doar în ceea ce priveşte drepturile de la acel moment ale contestatoarei F..

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că o reanalizare a probelor deja administrate în cauză de către instanţele devolutive este incompatibilă cu judecata ce se realizează în această cale de atac, instanţei de recurs nefiindu-i permisă analiza temeiniciei hotărârii atacate, ci doar a legalităţii acesteia.

Prin urmare, o reapreciere a concluziilor reţinute de instanţe în fazele procesuale anterioare în urma probelor administrate şi o reevaluarea a situaţiei de fapt stabilite nu sunt posibile la acest moment.

Ca atare, faţă de cele anterior arătate, constatând caracterul legal al hotărârii atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1009A din data de 26 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1009A din data de 26 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.