Paulian action for loan creditor: failure to prove antecedent claim, insolvency at act's date, and third-party complicity defeats revocation of onerous sale

Şedinţa publică din data de 09 aprilie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la 30 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând obligarea pârâtei B. la restituirea împrumutului în cuantum de 70000 euro şi declararea, ca inopozabil, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.06.2018 de BNP E..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 307/22.03.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâta B. la plata către reclamant a sumei de 70.000 euro, la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând împrumut nerestituit şi a respins capătul de cerere, având ca obiect declararea ca inopozabil, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.06.2018 de BNP E..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 878A din 20 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 307/22.03.2024 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat şi a obligat reclamantul să achite intimatei D. suma de 3.750 RON şi intimatului C. suma de 3.750 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 878A din 20 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel de apel, în mod greşit, reţine că împotriva sentinţei tribunalului a fost formulat un singur motiv de apel, în contextul în care au fost formulate mai multe critici de netemeinicie.

Principala critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., vizează greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1562 şi art. 1563 din C. civ. din perspectiva reţinerii de către instanţa de apel a lipsei calităţii de creditor a reclamantului la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

Anterior încheierii împrumutului de 70.000 de euro, a existat un împrumut de 25.000 de euro, cu termen de restituire la 01.06.2018, sumă ce a fost restituită odată cu încheierea celui de-al doilea împrumut.

Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au reţinut faptul că, la data vânzării, contractul de împrumut în valoare de 70.000 de euro nu era încă încheiat, astfel că reclamantul nu avea calitate de creditor al intimatei B., condiţie cerută pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii.

Însă contrar acestor reţineri, recurentul avea calitatea de creditor la momentul încheierii contractului de vânzare, calitate care decurgea din încheierea anterioară a contractului de împrumut pentru suma de 25 000 de euro, instanţa de apel constatând, în mod greşit că, din probele administrate în cauză, rezultă că suma de 25000 de euro, ce a făcut obiectul primul contract de împrumut, fusese restituită la data de 01 iunie 2018 şi ca atare, la momentul perfectării contractului ce se solicită a fi revocat, recurentul nu mai avea calitatea de creditor al intimatei B..

Or, prin cererea de chemare în judecată nu s-a arătat decât împrejurarea că pârâta a restituit, la termen, suma împrumutată, context în care a solicitat acordarea celui de-al doilea împrumut, asta presupunând că restituirea sumei s-a consemnat la încheierea celui de-al doilea împrumut.

Sintagma,restituire la termen" implică obligaţia de returnare la o dată specificată, iar nerespectarea acestui termen poate duce la penalităţi sau alte consecinţe legale, însă, în contextul cauzei de faţă, nu există un înscris constatator al acestei restituiri, iar intimata B. recunoscând că suma de 25.000 de euro împrumutată ar fi inclusă în cei 70.000 de euro, .

În continuare, în argumentarea aceluiaşi motiv de casare, pornind de la aspecte de ordin doctrinar şi teoretice referitoare la condiţiile de admisibilitate ale acţiunii pauline, recurentul a arătat că din probele administrate în cauză, rezultă în mod cert împrejurarea că intimata B. şi-a creat o stare de insolvabilitate prin înstrăinarea fictivă a apartamentului său către ceilalţi doi intimaţi, având cunoştinţă şi urmărind acest rezultat prejudiciabil faţă de recurent.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1562 alin. (1) din C. civ., reţinând că era necesară să fie probată starea de insolvabilitate a intimatei B. la momentul perfectării actului pretins fraudulos ori în perioada imediat ce a urmat acesteia, fără a ţine cont de împrejurarea că împrumutul acordat a dobândit caracter executoriu odată cu pronunţarea sentinţei de către tribunal constituie, momentul la care acesta nu mai poate fi pus în executare din cauza stării de insolvabilitate a debitoarei. Or, art. 1417 alin. (2) C. civ., prevede în mod expres că - "starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate tine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare şi altele asemenea".

În privinţa celei de-a doua condiţii necesare pentru promovarea acţiunii revocatorii pauliene, recurentul afirmă că la pronunţarea sentinţei, creanţa în cuantum de 70/000 euro a dobândit caracter cert, lichid şi exigibil.

În ceea ce priveşte anterioritatea creanţei în raport de momentul încheierii actului pretins fraudulos, recurentul învederează că legiuitorul nu prevede, în mod expres, cerinţa anteriorităţii creanţei, aceasta fiind mai degrabă rezultatul orientărilor practicii judiciare în această materie. Pornind de la împrejurarea că la momentul încheierii contractului de împrumut pentru suma de 70000 de euro, anterior, fusese remisă şi suma de 25 000 euro cu acelaşi titlu, instanţa de apel face o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1499 din C. civ. cu referire la dovada plăţii.

În contextul în care prin cererea de chemare în judecată data de restituire a sumei de 25000 de euro nu a fost menţionată, coroborat cu recunoaşterea făcută de intimata B., referitoare la inexistenţei unei chitanţe liberatorie, completată cu înscrisul constatator al încheierii împrumutului de 70.000 de euro, reiese că la momentul la care a avut loc încheierea contractului pretins fraudulos, recurentul avea calitatea de creditor al intimatei B..

În privinţa dovezii existenţei complicităţii la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul în frauda creditorului, aceasta este prezumată şi reiese din legăturile de rudenie existente părţile contractante (mamă, fiu şi noră), dar şi din modul în care s-a efectuat plata respectiv încasarea preţului.

Condiţia complicităţii la fraudă nu implică dovada existenţei unei înţelegeri frauduloase, după cum rezultă şi din jurisprudenţa instanţei supreme.

Or, în cazul de faţă, instanţa de apel a reţinut necesitatea complicităţii terţului la fraudă pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii, prin prisma dovedirii unei înţelegeri frauduloase între părţile contractului, iar nu prin raportare la dovada că terţul contractant a cunoscut că vânzătorul îşi creează o stare de insolvabilitate, independent deci de vreo înţelegere/conivenţă între părţi, cu nesocotirea prevederilor art. 1562 alin. (2) din C. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., după expunerea unor aspecte de ordin teoretic, doctrinar şi jurisprudenţial, recurentul a criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care nu a expus argumentat, motivul pentru care a respins cererea de probatorii care viza verificarea Registrului Patrimven, iar pe de altă parte, a afirmat că instanţa de apel nu a motivat în niciun fel solicitarea făcută cu privire la cererea de a se cenzura cheltuielile de judecată solicitate de intimaţii C. şi D..

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii C. şi D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel.

Recurentul A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimaţi şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

I. Motivul de casare motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat pentru următoarele considerente:

În cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta este ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Prin recursul declarat, se invocă că instanţa de apel nu a expus considerentele pentru care a respins cererea de probatorii constând în efectuarea unei adrese către Patrimven şi pentru care nu a cenzurat cheltuielile de judecată acordate în calea de atac a apelului, deşi a formulat această cerere prin concluzii orale.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit art. 13 C. proc. civ. dreptul la apărare este garantat iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii".

Art. 6 CEDO stabileşte că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reţine că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de faţă relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.

Astfel, procesul civil este creaţia părţii, care îl declanşează şi a părţii chemate în proces. Principiul contradictorialităţii constă în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluţionarea pricinii deduse judecăţii, iar o altă formă de existenţă a acestui principiu se manifestă prin obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate elementele cauzei deduse judecăţii, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanţie că instanţă a analizat susţinerile părţilor, argumentele şi probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătoreşti.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor.

Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deşi art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].

Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligaţiei de motivare a instanţei de judecată îi revine şi părţii nemulţumite de soluţia pronunţată de către instanţa de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raţionament şi argumentele pentru a combate modul de soluţionare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că hotărârea atacată corespunde exigenţelor normelor juridice interne şi internaţionale antereferite. Astfel, instanţa de apel a respins solicitarea recurentului cu privire la efectuarea unei adrese către Registrul Patrimven, apreciind că nu este concludentă pentru soluţionarea cauzei, având în vedere soluţia pronunţată de către prima instanţă, precum şi criticile formulate în calea de atac a apelului.

În primul rând, se relevă că Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu reglementează regimul probelor, ca atare (Mantovanelli împotriva Franţei, pct. 34). Admisibilitatea probelor şi aprecierea acestora sunt de competenţa dreptului intern şi a instanţelor naţionale [Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei, pct. 83-84; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 28]. Situaţia este similară în ceea ce priveşte forţa probatorie şi sarcina probei [Tiemann c. France et Allemagne (dec.)]. Tot instanţa naţională este cea care apreciază utilitatea probelor propuse [Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano împotriva Italiei (MC), pct. 198]. 301.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte neadministrarea şi neanalizarea probelor solicitate de pârâţi, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., instanţa de apel poate încuviinţa şi administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar, conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse de părţi, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei.

Din perspectiva dispoziţiilor legale precitate, se reţine că aprecierea asupra necesităţii administrării unei probe este atributul exclusiv al instanţei de apel, astfel că aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa legală de a repune în discuţie şi de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăreşte recurentul-pârât.

De altfel, prevederile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi concludenţa şi utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă.

În al treilea rând, în cuprinsul hotărârii, instanţa devolutivă a explicitat la fila x din cuprinsul hotărârii, că emiterea acestei adrese cu scopul de a dovedi starea de insolvabilitate a debitorului nu este relevantă, întrucât "existenţa ori crearea unei stări de insolvabilitate trebuia probată prin raportare la data încheierii actului afirmat a fi fraudulos ori în perioada apropiată acestui moment, iar nu în prezent astfel cum se urmărea prin eventuala verificarea a evidenţelor Registrului Patrimven actuale".

Argumentele expuse reprezintă o motivare corespunzătoare şi suficientă.

Referitor la cea de-a doua critică subsumată acestui motiv de recurs, se constată că nu este întemeiată, întrucât prin invocarea dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ. şi prin obligarea apelantului la plata sumei de 3.750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial aferent etapei apelului, către fiecare dintre intimaţi, instanţa de apel s-a pronunţat implicit şi asupra cererii formulate privind cenzurarea onorariul de avocat.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

II. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.- art. 1562 şi art. 1563 din C. civ., este nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul invocă că au fost aplicate greşit normele juridice referitoare la calitatea de creditor a sa anterior încheierii a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.06.2018 de BNP E., la crearea stării de insolvabilitate a debitorului la data încheierii actului translativ de proprietate, la cerinţa privind anterioritatea creanţei şi la existenţa şi dovedirea complicităţii terţului.

Prioritar, Înalta Curte subliniază că, deşi recurentul susţine greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1562 şi art. 1563 din C. civ., critica referitoare la calitatea sa de creditor anterior încheierii actului translativ de proprietate, justificată de acordarea unui împrumut în valoare de 20.000 euro, nu constituie, în realitate, critică de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât se referă la modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul de la dosar. Astfel, instanţa a reţinut că "alegaţiile referitoare la deţinerea calităţii de creditor prin raportare la un alt contract de împrumut nu pot fi primite şi validate de către instanţa de apel, având în vedere că, prin chiar cererea de chemare în judecată se susţine o altă împrejurare, şi anume că sumele datorate în baza contractului de împrumut anterior fuseseră achitate la termen, respectiv până la data de 01.06.2018, motiv pentru care calitatea apelantului de creditor la intimatei B. nu mai subzista la data încheierii vânzării".

Această statuare a instanţei devolutive a fost realizată prin raportare la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată - causa debendi - şi la situaţia factuală, aşa cum a fost stabilită pe baza probatoriilor administrate în cauză.

Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În acest context, în condiţiile în care, în calea de atac extraordinară, nu a fost administrat niciun înscris prin care să se combată considerentele instanţei de apel, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte evidenţiază că toate afirmaţiile recurentului referitoare la calitatea sa de creditor, provenită din acordarea unui împrumut de 20.000 euro vor fi înlăturate, pentru argumentele menţionate supra.

Referitor la celelalte critici formulate, se evidenţiază în ceea ce priveşte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru acţiunea revocatorie, că potrivit art. 1562: din C. civ. "(1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau măreşte o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarat inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau măreşte starea de insolvabilitate". Conform art. 1563 din C. civ.:

"creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii".

Acţiunea revocatorie (pauliană) este un instrument juridic prevăzut de lege pentru protecţia intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului, reuşita unei astfel de acţiuni depinzând de îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiţii: a) creditorul să aibă o creanţă certă şi, în principiu, anterioară actului atacat; b) actul juridic atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, în sensul că, urmare încheierii acelui act juridic, debitorul şi-a cauzat ori şi-a mărit o stare de insolvabilitate; c) să existe frauda debitorului, în sensul că acesta a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului juridic încheiat faţă de creditor; d) să existe complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul juridic atacat, atunci când actul juridic atacat este un act cu titlu oneros.

Prima critică formulată de recurent se referă la împrejurarea că, în mod greşit, instanţa de apel a statuat că nu este îndeplinită cerinţa privind anterioritatea creanţei faţă de momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.06.2018 de BNP E.. Recurentul pretinde că, în mod eronat, nu s-a ţinut cont de suma acordată cu titlu de împrumut intimatului în cuantum de 20. 000 euro.

Înalta Curte notează că art. 1563 din C. civ. reglementează o singură condiţie, pe care trebuie să o îndeplinească creanţa creditorului, şi anume caracterul cert al acesteia. Deşi nu este precizată în textul normativ anterioritatea creanţei, s-a conturat totuşi în doctrină, în continuare, cerinţa anteriorităţii creanţei creditorului. Justificarea acesteia decurge din faptul că creditorul are un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului doar de la data naşterii creanţei, astfel că actele anterioare nu îl afectează. Cu toate acestea se admite că creditorul posterior va putea introduce acţiunea pauliană în două situaţii: creanţa să existe, de principiu, la data încheierii actului fraudulos şi la data perfectării actului fraudulos exista perspectiva certă a intrării creditorului într-un raport juridic cu debitorul. Astfel, anterioritatea creanţei comportă două excepţii: ipoteza existenţei doar în principiu a creanţei la data încheierii actului şi ipoteza în care debitorul a încheiat actul juridic în scopul fraudării unui creditor viitor.

Înalta Curte subliniază că recurentul pretinde doar existenţa unei creanţe de 20.000 euro anterioară încheierii actului translativ de proprietate, creanţă care nu a fost dovedită prin niciun mijloc de probă, aşa cum a statuat instanţa de apel, neinvocându-se niciuna dintre situaţiile de excepţie consacrate la nivel doctrinar.

Alegaţiile recurentului referitoare la calitatea sa de creditor, justificată prin creanţa de 20.000 euro au fost înlăturate, avându-se în vedere argumentele menţionate supra, care nu vor mai fi reluate.

Plecând de la premisa inexistenţei creanţei de 20.000 euro, Înalta Curte notează că vânzarea încheiată la data de 15.06.2018 este anterioară contractului de împrumut încheiat cu recurentul la data de 08.12.2018. La momentul înstrăinării bunului, creanţa recurentului nici măcar nu exista, iar acesta nu deţinea calitatea de creditor al intimatei B.. Alegaţiile referitoare la deţinerea calităţii de creditor prin raportare la un alt contract de împrumut nu pot fi primite şi validate. În plus, nu se poate susţine, în mod rezonabil, că la momentul încheierii actului presupus fraudulos exista perspectiva certă de a interveni un raport juridic între creditor şi debitoare.

Pe cale de consecinţă, se constată că nu este fondată critica formulată.

A doua critică, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. se referă la crearea stării de insolvabilitate a debitorului.

Înalta Curte evidenţiază că starea de insolvabilitate a debitorului trebuie apreciată prin raportare la posibilitatea reală a creditorului de a-şi recupera creanţa, sens în care art. 1417 alin. (2) din C. civ. prevede că "starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile".

Starea de insolvabilitate reprezintă acea situaţie deficitară a patrimoniului debitorului concretizată în depăşirea valorică a elementelor active de către elementele pasive, având drept consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine plata datoriilor ajunse la scadenţă.

Astfel cum reiese cu claritate din prevederile art. 1562 alin. (1) C. civ., sarcina de a proba prejudiciul cauzat, în sensul creării sau majorării unei stări de insolvabilitate, revine creditorului, reclamant în acţiunea revocatorie - actori incumbit probatio ("dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice").

Prejudiciul se apreciază în concret, de la caz la caz, pe baza probelor administrate şi ţinând cont de împrejurările specifice ale raportului juridic dedus judecăţii. Existenţa ori crearea unei stări de insolvabilitate trebuie probată prin raportare la data încheierii actului afirmat a fi fraudulos ori în perioada apropiată acestui moment. Or, situaţia factuală, aşa cum a fost reţinută de către instanţele devolutive, pe baza probatoriilor administrate în cauză, relevă că intimata a primit preţul imobilului înstrăinat, astfel cum reiese din relaţiile depuse de către bancă . Astfel, în patrimoniul acesteia a intrat contravaloarea dreptului de proprietate asupra bunului înstrăinat, astfel încât aceasta nu şi-a micşorat componentele active patrimoniale, aşa cum pretinde, în mod greşit, recurentul.

Recurentul susţine că înstrăinarea apartamentului a fost fictivă, întrucât părţile contractuale sunt rude, respectiv cumpărătorii sunt fiul şi nora vânzătoarei.

Această afirmaţie va fi înlăturată de către instanţă, cu motivarea că nu s-a probat caracterul fictiv al înstrăinării şi că nu există niciun impediment legal ca actele de înstrăinare să fie încheiate între rude.

Prezumţiile privind fapta omului, numite şi prezumţii simple, sunt acele raţionamente ale părţilor, în susţinerea pretenţiilor, care permit probă contrară şi care pot să fie însuşite de către judecător în emiterea soluţiei în cauză. Prezumţiile simple pot fi inductive, sau deductive. Prezumţiile relative propuse de către parte pot fi ignorate de către judecător. Pentru a putea fi reţinute, prezumţiile trebuie să fie serioase, precise şi concordante cu obiectivul probator.

Prezumţia relativă făcută de parte poate fi reţinută de judecător în fundamentarea soluţiei, însuşindu-şi-o, dacă are greutate şi indică probabilitatea faptului pretins, în conformitate cu art. 329 din C. proc. civ.

În litigiul pendinte, prezumţia simplă a fictivităţii înstrăinării determinată de calitatea părţilor contractante invocată de către recurent nu poate fi reţinută de către instanţă, având în vedere contextul factual, respectiv plata preţului prin virament bancar, nefiind niciun indiciu deductiv sau inductiv din care să rezultă validitatea raţionamentului recurentului privind fictivitatea actului de înstrăinare.

Susţinerea referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 1417 alin. (2) din C. civ. va fi înlăturată, întrucât nu îşi regăşeşte aplicabilitatea în cauză, având în vedere că în patrimoniul debitorului a intrat suma cu titlu de preţ, dobândită ca efect al contractului de vânzare-cumpărare, neputându-se face abstracţie de aceasta, aşa cum susţine recurentul, pentru a justifica aserţiunile privind insolvabilitatea debitorului.

Pentru toate aceste considerente, se constată că nu este fondată cea de-a doua critică formulată.

A treia critică referitoare la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1562 alin. (2) din C. civ., respectiv existenţa şi complicitatea terţului este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1562 alin. (2) din C. civ. "un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate". Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale rezultă că dacă actul juridic atacat de creditor este unul cu titlu oneros, este necesar a se proba complicitatea terţului dobânditor la fraudă, întrucât atât terţul, cât şi creditorul tind la evitarea unui prejudiciu, astfel că actul juridic va fi revocat numai dacă se dovedeşte frauda terţului.

În schimb, când actul juridic atacat este unul cu titlu gratuit, este suficientă doar frauda debitorului, căci terţul dobânditor are de apărat un avantaj patrimonial gratuit, pe când creditorul caută să evite un prejudiciu.

Recurentul susţine că instanţa de apel a analizat condiţia complicităţii la fraudă prin prisma dovedirii unei înţelegeri frauduloase între părţile contractului, iar nu prin raportare la dovada că terţul contractant a cunoscut că vânzătorul îşi creează o stare de insolvabilitate, independent deci de vreo înţelegere/conivenţă între părţi.

Această alegaţie este eronată, deoarece în litigiul pendinte ar fi trebuit să se constate că vânzătorul şi-a creat o stare de insolvabilitate prin înstrăinarea bunului imobil, împrejurare care nu a fost reţinută de către instanţa devolutivă. Din contră, s-a statuat prin considerente decizorii, confirmate de către instanţa supremă că intimatul-debitor nu şi-a creat şi nici nu şi-a mărit starea de insolvabilitate. Atâta timp cât ipoteza legală- existenţa stării de insolvabilitate a debitorului- nu se confirmă, atunci atitudinea subiectivă a terţului contractant nu are relevanţă, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile pentru admiterea acţiunii revocatorii.

Recurentul, prin motivele invocate, ignoră această condiţie, apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1562 alin. (2) din C. civ., atâta timp cât operează prezumţia de complicitate la fraudă a debitorului.

Această susţinere este eronată, deoarece cerinţele de la art. 1562 şi art. 1563 din C. civ. trebuie îndeplinite în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea uneia (în litigiul pendinte a insolvabilităţii debitorului) conduce la respingerea acţiunii revocatorii.

În plus, Înalta Curte decelează că nu este îndeplinită nici prezumţia simplă de complicitate la fraudă, aşa cum pretinde, în mod greşit, recurentul.

Raţionamentul acestuia în sensul că elementele factuale, respectiv modalitatea în care părţile au înţeles să încheie tranzacţia, au deschis conturile în aceeaşi zi, au alimentat contului cu exact la suma stabilită în contract, au retras suma şi au închis conturile în aceeaşi zi, sunt de natură a fundamenta prezumţia simplă de complicitate la fraudă nu poate fi reţinut, deoarece este în contradicţie cu situaţia factuală validată de către instanţa devolutivă. De asemenea, acest raţionament este combătut de alte elemente factuale relevante, respectiv depunerea sumei de bani în contul bancar, prin transfer şi de dovedirea solvabilităţii cumpărătorilor.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a recurentului în declanşarea litigiului şi gradul de complexitate al cauzei, va obliga pe recurentul A. la plata sumei de 7500 RON către intimata D., precum şi la plata sumei de 7500 RON către intimatul C., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 878A din 20 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurentul A. la plata sumei de 7500 RON către intimata D., precum şi la plata sumei de 7500 RON către intimatul C., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 09 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.