Strict liability for wild animal damage and the legal custodian's identity under hunting law

Şedinţa publică din data de 20 martie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 2 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă, reclamantul A. a solicitat instanţei să oblige pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor, în valoare de 150.000 de euro, pentru prejudiciul moral suferit în urma atacului unui urs, atac ce a avut loc în data de 1 iulie 2019.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă

Prin sentinţa nr. 990 din 19 octombrie 2023, Tribunalul Harghita, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 15.000 de euro, echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, la care se adaugă o dobândă legală calculată de la data producerii atacului, respectiv de la data de 1 iulie 2019.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă

Prin decizia nr. 834 din 19 septembrie 2024, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă, a respins apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei civile nr. 990 din 19 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 834 din 19 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă, a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

Recurentul susţine interpretarea şi aplicarea eronată de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 407/2006 şi ale art. 1391 C. civ.

Arată că, deşi incidentul ce face obiectul dosarului pendinte s-a produs anterior intrării în vigoare a prevederilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, consideră relevantă modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale cuvenite intimatului, prin raportare la aceste prevederi legale, sens în care apreciază că este necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate, astfel încât acestea să reprezinte o compensaţie echitabilă, fără a constitui o îmbogăţire fără justă cauză a victimei.

Având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, respectiv faptul că vindecarea intimatului a necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale, prin leziunile traumatice nefiindu-i pusă viaţa în pericol, precum şi că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că acesta ar fi fost salariat la momentul producerii incidentului, consideră că, la momentul stabilirii cuantumului daunelor morale, instanţa de recurs va ţine cont de prevederile legale incidente, inclusiv de legea specială, şi de practica judiciară consolidată în materie.

Mai susţine că, deşi prevederile art. 131 din Legea nr. 407/2006 nu îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea în cauză, din moment ce instanţa va judeca în echitate şi va stabili cuantumul daunelor morale prin raportare la prevederile dreptului comun în materie, consideră că instanţa de recurs va avea în vedere cuantumul sumelor acordate în alte cauze, invocând în acest sens hotărâri pronunţate de instanţele naţionale.

Aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 407/2006 este susţinută şi din perspectiva faptului că recurentul are calitatea de administrator al faunei cinegetice, nu de gestionar al acesteia, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. a) şi lit. p) din Legea nr. 407/2006.

Susţine că răspunderea gestionarului fondului cinegetic rezultă inclusiv din prevederile art. 1 lit. r) din Legea nr. 407/2006, potrivit cărora activitatea de gestionare este realizată de gestionarii fondului cinegetic pe riscul şi răspunderea lor.

Invocă dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 şi arată că, analizând prerogativele fiecărei entităţi din care decurge responsabilitatea dezdăunării, nu poate fi ţinut doar recurentul să suporte prejudiciul reclamat, în condiţiile în care nu deţine pârghiile necesare preîntâmpinării unor evenimente precum atacul de urs, prevenirea atacurilor animalelor sălbatice revenind gestionarilor fondului cinegetic.

Mai arată că ministerul reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, iar preluarea efectivă de faună cinegetică, paza fondului cinegetic şi obligaţia de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise către gestionarii fondurilor cinegetice, acestora revenindu-le toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul nu a depus întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată la 30 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1375 C. civ., raportate la dispoziţiile Legii nr. 407/2006, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor materiale şi morale pentru prejudiciul suferit în urma decesului atacului unui animal sălbatic (urs), suferit în data de 1 iulie 2019.

Analizând hotărârea primei instanţe atât sub aspectul temeiniciei, cât şi al legalităţii acesteia, instanţa de apel a stabilit cadrul legal incident speţei deduse judecăţii ca fiind dat de regulile care guvernează răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, cu consecinţa aplicabilităţii regulilor generale în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, respectiv art. 1391 C. civ., iar nu dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 407/2006, dat fiind că la data producerii faptei ilicite aceste dispoziţii nu erau în vigoare.

Recurentul susţine incidenţa dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Legea nr. 13/2020 pentru modificarea şi completarea Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, în cuprinsul cărora legiuitorul a prevăzut expres o modalitate de calcul pentru situaţia în care o persoană a suferit o vătămare cauzată de animalele sălbatice.

Înalta Curte reţine că această dispoziţie legală nu este aplicabilă cauzei, din moment ce intrarea sa în vigoare - 13 ianuarie 2020 - a avut loc la o dată ulterioară producerii faptei ilicite - 1 iulie 2019, fiind incident principiul neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1), (2) şi (5) C. civ.

În determinarea normelor de drept aplicabile speţei, relevante sunt şi dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor. În acest context, dat fiind că textul de lege invocat de recurent este străin, rationae temporis, de prejudiciul a cărui reparare se solicită în litigiul pendinte, criticile în legătură cu pretinsa nerespectare a prevederilor art. 131 alin. (1) introduse prin Legea nr. 13/2020, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate.

În consecinţă, criticile în legătură cu pretinsa nerespectare a prevederilor art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate.

Recurentul expune pe larg o serie de aspecte jurisprudenţiale referitoare la daunele morale şi scopul acordării lor, insistând asupra faptului că trebuie să fie rezonabile şi să nu conducă la o îmbogăţire fără just temei.

Înalta Curte reţine că instanţele trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale (Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu suma acordată.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoana păgubită şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Având în vedere aceste criterii, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, instanţa de apel a ţinut cont, atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale, de criterii precum: importanţa valorilor protejate, consecinţele negative suferite în plan psihic de intimat, gravitatea acestor consecinţe şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost percepute de persoana prejudiciată, respectiv de existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între prejudiciile produse şi daunele morale acordate.

Însă, aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune strict evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspectele factuale ale cauzei, care intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

În acest context, se constată că solicitarea de cenzurare a modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale, pentru ca, în acest mod, să se obţină o redimensionare a acestora, în sensul reducerii lor, ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, ceea ce nu este permis în calea de atac a recursului.

Nici invocarea, de către recurent, a faptului că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont de o serie de soluţii de practică judiciară, pronunţate de către instanţele naţionale în alte speţe similare, nu este în măsură să contureze o altă dezlegare în cauză, din moment ce jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 din C. civ., instanţele fiind ţinute doar de acele decizii ale Înaltei Curţi pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, respectiv de hotărârile instanţei de contencios constituţional, acte jurisdicţionale care fac, totodată, obiectul publicării în Monitorul Oficial.

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea unor soluţii de practică judecătorească, pronunţate în materia daunelor morale, nu deduc judecăţii aspecte de nelegalitate, nefiind, aşadar, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva reţinerii greşite a calităţii sale procesuale pasive, de paznic juridic al animalului sălbatic, aspect ce a condus la antrenarea nelegală a răspunderii civile delictuale, prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. a) şi lit. p) şi ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006.

În cauză, astfel cum s-a reţinut anterior, reclamantul a invocat îndeplinirea condiţiilor generale prevăzute de art. 1375 C. civ., referitoare la prejudiciu şi la existenţa raportului de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului şi prejudiciu, cât şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, de paznic juridic al animalului.

Aşadar, instanţele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă (fără vinovăţie), întemeiată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie menţionată în Anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condiţiilor generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu şi la existenţa raportului de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului şi prejudiciu, precum şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului.

Vânatul, care se află în proprietatea statului, deşi este în stare de libertate, este într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică şi luarea măsurilor ce se impun pentru prevenirea sau limitarea distrugerilor pe care animalele le pot cauza.

Potrivit art. 1375 C. civ., "Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa."

Art. 1377 din acelaşi act normativ prevede că, "În înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu."

În speţă, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, conform art. 19 alin. (2)1 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuţie evaluarea populaţiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăseşte şi specia urs.

În calitate de autoritate publică centrală, care răspunde de protecţia mediului, acest minister are şi atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, atribuţii menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât, în mod corect instanţa de apel i-a atribuit calitatea de paznic juridic, în înţelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului, în sensul dat prin motivele de recurs.

Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor avea, la data producerii evenimentului, data de 1 iulie 2019, calitatea de administrator al faunei cinegetice, conform art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, care defineşte noţiunea de "administrator", aceasta semnificând autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice.

De altfel, intenţia legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic autorităţilor publice centrale s-a concretizat efectiv prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea şi completarea Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 131, ce a statuat inclusiv asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale legii, soldate cu decesul unei persoane fizice, cum este cazul de faţă, stipulând că "se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale."

Totodată, prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii) stabilesc, în mod expres, că "despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului."

Prin urmare, similar celor reţinute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere existenţa legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calităţii dovedite de păzitor juridic al animalului, constatând că, în mod judicios, a fost obligat Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor morale către reclamantă.

Pe de altă parte, gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietar al urşilor sălbatici. În acest sens, art. 1 lit. p) din Legea nr. 407/2006 defineşte noţiunea de "gestionar", ca fiind persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare.

Se observă, aşadar, că, în gestionarul fondului de vânătoare nu poate fi ţinut să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele care nu sunt supuse vânării, întrucât ursul brun este specie protejată la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea şi relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor, astfel cum se menţionează la art. 38 din actul normativ menţionat.

Paza juridică nu se confundă cu paza materială a animalului, în acest din urmă caz păzitorul neputându-se folosi de animal în propriul său interes. De vreme ce paznicul juridic exercită în mod independent puterea asupra animalului, paznicul material exercită o putere derivată şi subordonată pazei juridice.

Cu alte cuvinte, calitatea gestionarului fondului cinegetic, care are obligaţia de a lua măsurile necesare privitoare la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice, nu suprimă îndatoririle şi responsabilităţile legale specifice ale ministerului, asimilabile puterii de direcţie, supraveghere şi control, de esenţa noţiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 C. civ. şi nu poate avea nici aptitudinea de a limita reclamantei dreptul de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului.

În consecinţă, cu respectarea prevederilor legale incidente speţei, examinate în cele ce preced, în mod corect curtea de apel a validat soluţia instanţei de fond, prin care s-a admis cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul recurent, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei nr. 834/A din 19 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Reţinând culpa procesuală a recurentului, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei nr. 834/A din 19 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurent la plata către intimat a sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi, 20 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.