Restitution of market value versus original price for annulled public housing contracts under Law No. 10/2001

Şedinţa publică din data de 20 martie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 19 decembrie 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub dosar nr. x/2022, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi Municipiul Bucureşti, prin Primar general, obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti str. x, iar, în subsidiar, obligarea pârâţilor la restituirea preţului imobilului actualizat cu rata inflaţiei, preţ achitat în conformitate cu contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1996 privind ap. 2, situat în Bucureşti str. x, care a fost anulat prin hotărârea nr. 229/2021 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi obligarea acestora la plata diferenţei dintre valoarea actualizată a preţului plătit şi preţul de piaţă al imobilului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa nr. 571 din 17 mai 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Municipiul Bucureşti, prin Primar general, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor la plata către reclamanţi a sumei de 58.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, precum şi la plata către reclamanţi a sumei de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 93 din 7 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei nr. 571 din 17 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat; a fost obligat apelantul să plătească intimaţilor suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 93 din 7 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Recurentul susţine că s-a apreciat eronat, în speţă, incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi arată că, deşi în practica instanţelor s-a conturat opinia că obligaţia de plată este întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, în condiţiile anulării contractului de vânzare-cumpărare şi a constatării relei-credinţe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 C. civ. de la 1864 întrucât obligaţia de restituire a preţului nu poate fi întemeiată decât pe principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat.

Învederează că, în plan procesual, calitate procesuală pasivă într-o astfel de acţiune nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, nu Ministerul Finanţelor, care nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii.

Afirmă că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor, iar prin modificarea acestui text legal s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanţii din prezenta cauză, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat, corespunzător contractului anulat prin hotărâre judecătorească, şi Ministerul Finanţelor care doar administrează fondul cu această destinaţie.

Invocă dispoziţiile art. 1337 C. civ. de la 1864 şi arată că deposedarea reclamanţilor cumpărători de apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. C. S.A., întruneşte condiţiile unei tulburări de drept din partea unui terţ, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului.

În ceea ce priveşte soluţia de obligare a pârâtului Ministerul Finanţelor la plata sumelor de 7000 RON şi de 3500 RON, cheltuieli de judecată în fond, respectiv apel, arată că nu poate fi reţinută culpa procesuală a recurentului, care nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Expune aspecte teoretice vizând criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea cuantumului onorariului şi posibilitatea instanţei de a micşora acest cuantum, susţinând că, în cauză, rezultă fără echivoc cuantumul disproporţionat al cheltuielilor de judecată acordate, în raport cu muncă depusă de apărătorul intimaţilor în gestionarea dosarului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, învederând că sunt îndreptăţiţi la despăgubiri constând în valoarea de piaţă a imobilului, în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, care instituie obligaţia specială a statului pentru evicţiune.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată la data de 20 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că, potrivit principiului retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic, restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat şi nu preţul de piaţă al imobilului.

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat, în principal, restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare anulat prin hotărâre judecătorească şi, în subsidiar, restituirea preţului imobilului actualizat cu rata inflaţiei sau plata diferenţei dintre valoarea actualizată a preţului plătit şi preţul de piaţă al imobilului, invocând în drept dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

În conturarea cadrului factual, instanţele fondului au reţinut că prin decizia civilă nr. 229R din 22 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea de revizuire formulată şi a schimbat, în tot, decizia civilă nr. 92 din 11 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul admiterii apelului şi a cererii de chemare în judecată, şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/06.12.1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, şi pârâţii A. şi B., în calitate de cumpărători de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, în baza cărora a fost încheiat contractul.

Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pot solicita în justiţie restituirea preţului de piaţă al imobilului. Conţinutul normei analizate relevă condiţia premisă pentru ca titularul actului desfiinţat să beneficieze de valoarea de piaţă a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

În ceea ce priveşte aserţiunea recurentului-pârât cu privire la îndreptăţirea reclamanţilor la restituirea preţului actualizat plătit şi nu a preţului de piaţă al imobilului, instanţa de recurs constată că în considerentele deciziei atacate s-a reţinut, în favoarea intimaţilor-reclamanţi, prezumţia de bună-credinţă dedusă şi din considerentele deciziei nr. 229R din 22 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi faptul că apelantul-pârât nu a dovedit reaua-credinţă a acestora.

Prin urmare, cum situaţia intimaţilor-reclamanţi în legătură cu apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti corespunde ipotezei normative prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, în mod legal a apreciat instanţa de apel că sunt îndreptăţiţi să primească, în aplicarea acestei dispoziţii legale, valoarea de piaţă a bunului de a cărui proprietate au fost lipsiţi.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul susţine că, în mod greşit, a fost obligat la plata preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 încheiat de intimaţii-reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. C. S.A., întrucât nu are calitate procesuală pasivă în cauză, obligaţia de restituire a preţului aparţinând vânzătorului, Municipiul Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 1337 C. civ. de la 1864.

Conform alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea, fie a preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, fie a preţului de piaţă al imobilelor, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 221/2008, activitatea şi structurile specializate pe domeniul finanţelor au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Finanţelor Publice, actual Ministerul Finanţelor.

Aşadar, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor obligaţia de a restitui preţul de piaţă al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Întrucât norma anterior evocată are caracter special faţă de C. civ. de la 1864, aceasta înlătură aplicarea normelor generale, inclusiv a efectelor principiului relativităţii efectelor contractului consacrate prin acestea, dispoziţiile art. 1337 C. civ. 1864 privind răspunderea pentru evicţiune, invocate de recurent, nefiind incidente în cauză.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, cât timp norma legală stabileşte în sarcina acestui minister obligaţia de plată a preţului menţionat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect şi dobândeşte, în plan procesual, calitate procesuală pasivă.

Prin urmare, pornind de la premiza descrisă de dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., potrivit căreia calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii şi constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 501 alin. (1) din Legea 10/2001, instanţa de recurs constată că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al art. 50, stabilindu-se în sarcina recurentului obligaţia de plată a preţului de piaţă al imobilului în litigiu.

Recurentul critică decizia instanţei de apel şi sub aspectul soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat.

În acest sens, învederează că nu poate fi reţinută culpa sa procesuală întrucât nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Sub un alt aspect, recurentul învederează că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este disproporţionată în raport cu munca depusă de apărătorul intimaţilor în gestionarea dosarului.

Cu privire la critica vizând lipsa temeiului legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acestuia cheltuieli de judecată."

În speţă, reclamanţii au avut calitatea de parte câştigătoare în proces, astfel încât, în raport cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., soluţia de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată este legală.

Relativ la nemulţumirea recurentului în ceea ce priveşte stabilirea de către instanţa de apel a cuantumului onorariului de avocat, considerat nejustificat faţă de complexitatea muncii depuse de avocat, aceasta nu constituie o critică de nelegalitate a soluţiei întrucât nu se invocă nesocotirea vreunui criteriu prevăzut de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ci reprezintă o problemă de netemeinicie, ce ţine strict de aprecierea pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la cuantumul onorariului, aplicând criteriile prevăzute de lege cu privire la volumul şi complexitatea activităţii desfăşurate de avocat, a cărei verificare este incompatibilă cu dispoziţiile care reglementează judecata în recurs.

Înalta Curte reaminteşte în acest sens că, prin Decizia nr. 3/2020, instanţa supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.."

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 93A din 7 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata sumei de 3500 RON către intimaţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 93A din 7 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurent la plata către intimaţi a sumei de 3500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi, 20 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.