Defamation award and takedown order against broadcaster and politician upheld; moderator cleared, appeals rejected

Şedinţa publică din data de 19 martie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 20.11.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. (nume actual C.), D., E. S.R.L., deţinătoare a licenţei audiovizuale nr. STV303/17.01.2013 pentru F., canal ce difuzează emisiunea "Culisele Statului Paralel", în care este invitat pârâtul C., precum şi deţinătoare a paginilor de G. H., ştirile F., a canalului I. H. şi a paginii de internet http://www.H.:

(i) Obligarea pârâţilor, în solidar, la plata contravalorii în RON a sumei de 200.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, constând în onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, prin formularea de afirmaţii denigratoare, defăimătoare/calomnioase de către pârâţi;

(ii) Obligarea pârâtului C. (nume actual C.) să înlăture de pe pagina publică G., de pe site-ul www.x.com şi de pe orice alt site care îi aparţine, toate postările/publicaţiile conţinând informaţii defăimătoare, jignitoare, calomnioase sau mincinoase privind imaginea, numele, activitatea profesională şi viaţa privată a reclamantului, precum şi a oricăror trimiteri şi referiri la acestea;

(iii) Obligarea pârâtului D. să înlăture de pe pagina publică G., care îi aparţine, toate postările conţinând informaţii defăimătoare, jignitoare, calomnioase sau mincinoase privind imaginea, numele, activitatea profesională şi viaţa privată a reclamantului, precum şi a oricăror trimiteri şi referiri la acestea (inclusiv cele două postări din data de 04.11.2020, ataşate prezentei);

(iv) Obligarea pârâtei E. S.R.L. de a retrage/de a înlătura toate materialele video, imaginile, ştirile sau orice alte informaţii difuzate în cadrul emisiunilor televizate ale postului F. şi în spaţiul virtual on-line ale acesteia, materiale care privesc sau fac referire la persoana reclamantului, atât cele din mediile de difuzare online, cât şi cele din televiziune sau din presa scrisă aparţinând pârâtei;

(v) Obligarea tuturor pârâţilor să înceteze, pe viitor, publicarea oricăror materiale jignitoare, defăimătoare, calomnioase sau mincinoase îndreptate împotriva reclamantului, cu privire la aspecte similare (şi nu numai) celor prezentate, în cadrul canalelor anterior menţionate, G., I., www.x.com, https://www.H.. precum şi în cadrul emisiunilor TV difuzate pe F.;

(vi) Obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., constând în taxa de timbru, onorariul avocaţial şi a oricăror speze ulterioare, generate de derularea prezentului demers judiciar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357. art. 1358, art. 1373. art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1381 C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 194 C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 142/08.02.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant împotriva pârâţilor B., C. şi E. S.R.L..

În ceea ce priveşte acţiunea formulată împotriva pârâtului D., întrucât la 24.01.2021 reclamantul şi pârâtul D. au solicitat pronunţarea unei hotărâri de expedient, care să consfinţească tranzacţia părţilor, încheiată la 22.01.2022, instanţa a luat act de această tranzacţie şi a constatat stins litigiul între aceste părţi.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 585/A/21.04.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantului A. împotriva sentinţei civile nr. 142/08.02.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A schimat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtul C. (nume anterior C.) la plata, către reclamant, a sumei de 8000 RON cu titlu de daune morale pentru afirmaţiile făcute în cadrul emisiunii "Culisele statului paralel" din data de 06.11.2020, precum şi pentru postările de pe pagina G. pe acest subiect.

A obligat pârâtul C. (nume anterior C.) să procedeze la înlăturarea materialelor ce conţin afirmaţiile constatate ca fiind ilicite, publicate pe canalul deţinut pe reţeaua I. respectiv Spovedania lui Rizea, precum şi a oricăror trimiteri şi referiri la acestea.

A obligat pârâta E. S.R.L. să procedeze la înlăturarea materialelor ce conţin afirmaţiile pârâtului C. (nume anterior C.) constatate ca fiind ilicite, publicate pe reţeaua de socializare G. (H.), pe canalul de I.- H., pe pagina de internet https://www.H. precum şi a oricăror trimiteri şi referiri la acestea.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile apelate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 585/A/21.04.2023 pronunţate de Curtea de Apel, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recursuri atât reclamantul A., cât şi pârâtele E. S.R.L., B..

Recursul reclamantului A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1373, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1381 C. civ., art. 30 din Constituţia României, art. 8 CEDO.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru în toate etapele procesuale.

A arătat recurentul că hotărârea atacată este nelegală, pe de o parte, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate urmare a constatării existenţei prejudiciului moral cauzat prin fapta intimatului-pârât C., iar pe de altă parte, în ce priveşte existenţa faptei ilicite cauzatoare de prejudicii privind pe intimata-pârâtă B. în solidar cu pârâta E. S.R.L..

Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, recurentul a învederat că instanţa de apel aplică criteriul reparării integrale a prejudiciul cauzat apreciind însă eronat că ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea în sine, iar nu prejudiciul. Instanţa de apel a omis a avea în vedere, pe de-o parte, gravitatea imputării unei fapte de natură penală, în mod public şi în cadrul unor emisiuni televizate, urmărite de publicul larg, iar pe de altă parte, aspectul potrivit căruia repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil în scopul repunerii păgubitului în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Or, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea principiului satisfacţiei echitabile statuat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de vreme ce prin cuantumul despăgubirilor acordate nu se poate aprecia în mod rezonabil şi echitabil faptul că suma de 8.000 RON poate înlătura consecinţele afirmaţiilor făcute de intimatul J., constatate ca fiind ilicite de Curte.

Astfel, trebuie avut în vedere faptul că recurentul este de profesie jurnalist, ceea ce îi conferă o veritabilă calitate de formator de opinie. Întrucât afirmaţiile ilicite constând în imputarea unor fapte de corupţie la adresa recurentului au fost formulate în cadrul emisiunii moderate de intimata B., respectiv emisiunea "Culisele Statului Paralel" difuzată de postul F., emisiune despre care este bine cunoscut faptul că se bucură de un nivel mare de audienţă, prezentând informaţii de interes public şi general, este fără putinţă de tăgadă faptul că publicului larg i-a fost adusă în atenţie o imagine total nepotrivită, aceea de infractor, în ceea ce priveşte recurentul, consecinţele negative pe plan profesional fiind iminente.

Referitor la importanţa valorilor lezate, odată constată atingerea acestora de către instanţele naţionale, cuantificarea la suma de 8.000 RON, este nepotrivită, injustă şi în evidentă contradicţie cu dispoziţiile art. 72,73, 75 C. civ.

Prin urmare, rezultă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.385 C. civ., art. 72 şi 73 din acelaşi Cod, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la greşita aplicare a normelor de drept privind la inexistenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii aparţinând pârâtei B. şi E., recurentul-reclamant arată că intimata B. este un jurnalist cu notorietate în România, iar încălcările deontologiei profesionale la care aceasta a recurs în dialogul cu intimatul J., în emisiunea referită, nu pot constitui decât vădite fapte ilicite, mai ales, având în vedere lipsa bunei-credinţe în modalitate de moderare a respectivului dialog jurnalistic.

Recurentul a expus consideraţii teoretice privind art. 10 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi art. 14 C. civ. cu trimitere la buna-credinţă a celui care se exprimă în spaţiul public şi a concluzionat că în cauză este vădită lipsa bunei-credinţe a intimatei B. în maniera de conducere a dialogului jurnalistic purtat cu pârâtul J. şi faptul că prin această atitudine omisivă, a permis acestuia din urmă formularea unor afirmaţii denigratoare, constatate ilicite, la adresa recurentului (faptă ilicită cu caracter omisiv aparţinând intimatei pârâte B.).

Prejudiciul s-a produs prin faptul că informaţiile pe care intimata a permis să fie propagate în spaţiul public, aduc atingere demnităţii şi onoarei recurentului, astfel cum chiar instanţa de apel a statuat cu putere de lucru judecat.

Vinovăţia intimatei-pârâte B. trebuie analizată prin prisma art. 16 C. civ., dar şi art. 1.357 alin. (2) C. civ.. Potrivit celui din urmă text legal, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă. Coroborând cele două texte legale citate anterior, rezultă că nu este vorba doar despre o culpă uşoară ori gravă, în sensul art. 16 alin. (3), ci chiar despre o intenţie indirectă a intimatei pârâte, constând în lipsa de diligenţă, manifestată prin abateri deontologice de la normele prevăzute de Codul audiovizualului, astfel cum aceasta este reglementată de art. 16. alin. (2) teza a II-a C. civ., intimata, prin intermediul faptei sale, deşi nu a urmărit producerea unui astfel de rezultat, a acceptat o astfel de posibilitate.

Recursul pârâtelor E. S.R.L. şi B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin memoriul de recurs s-a arătat că la 30.10.2019, între recurenta E. S.R.L. şi societatea K. S.A. a fost încheiat Contractul de Asociere în Participaţiune cu nr. 137, potrivit căruia recurenta E. S.R.L. a dobândit dreptul de a difuza materialele jurnalistice ce sunt produse de către moderatorii/jurnaliştii K. S.A. fără a putea aduce vreun aport, a exercita vreun control sau a avea dreptul şi/sau obligaţia de a crea vreun filtru privitor la verificarea veridicităţii informaţiilor cuprinse în respectivele materiale jurnalistice.

Între recurenta E. S.R.L. şi pagina de internet www.H. nu există niciun raport juridic, aceeaşi situaţie privind şi canalul de I. H..

Astfel, raportat la obligaţia de a face, stabilită prin decizia recurată, în sensul de a înlătura materialele ce conţin afirmaţiile intimatului C. considerate de către instanţa de apel ca fiind fapte ilicite şi publicate pe reţeaua de socializare G. (H.) pe canalul I.-H., pe pagina de internet www.H.., aceasta va fi imposibil de realizat de către reprezentanţii recurentei.

Se mai arată că în niciun moment şi prin niciun mijloc de probă nu s-a dovedit că recurenta E. S.R.L. ar exercita dreptul de proprietate asupra platformelor anterior menţionate şi că aceeaşi modalitate de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în sensul inexistentei calităţii procesuale pasive a recurentei E. S.R.L. în legătură cu materialele jurnalistice difuzate pe postul de televiziune F., respectiv a articolelor de presă publicate pe pagina de internet www.H. a fost avută în vedere în mai multe hotărâri judecătoreşti, pronunţate în alte dosare (sentinţa civilă nr. 1827/24.11.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia civilă în dosar nr. x/2021; sentinţa civilă nr. 1308/06.12.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosar nr. x/2021).

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 23.07.2024, recurentele-pârâte E. S.R.L. şi B. au solicitat respingerea recursului reclamantului şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Recurentele au arătat că, prin motivele de recurs ale reclamantului, este criticată soluţia instanţei de apel în raport de mijloacele de probă administrate în etapa cercetării judecătoreşti. Or, în calea de atac a recursului nu se mai poate proceda la o nouă analiză a situaţiei de fapt, iar în ce priveşte analiza condiţiilor prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ. nu este suficientă trimiterea, în mod formal, la sediul materiei, ci se impune ca motivul de recurs să se refere la un viciu de legalitate al hotărârii atacate, şi nu la netemeinicia acesteia.

Mai arată recurentele că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, aşa cum în mod corect au stabilit şi instanţele anterioare.

Prin întâmpinarea înregistrată la 11.08.2024, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului pârâtei E. S.R.L., ca nefondat, iar a recursului pârâtei B., ca lipsit de interes.

Referitor la recursul pârâtei E. S.R.L., recurentul-reclamant arată că motivele invocate nu se circumscriu textelor legale menţionate. Recurenta E. S.R.L. nu a invocat niciodată până la acest moment că nu ar fi fost titularul raportului juridic litigios, deşi a fost singura parte litigantă care a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată. Tot astfel, nici prin întâmpinarea la apel nu a făcut vorbire despre faptul că nu ar fi titularul raportului juridic litigios. Totodată, recurenta nu a menţionat niciodată până la acest moment despre existenţa unui contract de asociere în participatiune, deşi se pare că acest contract este încheiat anterior demarării prezentului litigiu (contract încheiat în 2019, litigiu pornit în 2020).

Sentinţele ataşate de recurenţi prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive nu sunt relevante, întrucât nici instanţa de fond, dar nici cea de apel nu au avut a analiza o astfel de excepţie, nefiind invocată în cauză. A susţine direct în recurs că hotărârea din apel este nelegală pentru un astfel de motiv, ar însemna eludarea prevederilor alin. (2) al art. 488 C. proc. civ.. Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul iudecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. În cauza pendinte niciodată recurenţii nu au contestat calitatea procesual pasivă până la acest moment, deşi puteau să o facă, ei fiind singurii care cunoşteau despre existenţa şi despre conţinutul contractului de asociere în participatiune despre care fac acum vorbire şi care nu a fost comunicat recurentului-reclamant.

Referitor la recursul pârâtei B., arată că faţă de aceasta nu s-a dispus nicio obligaţie, dimpotrivă, pretenţiile reclamantului faţă de aceasta au fost respinse, ceea ce a constituit şi motivul promovării prezentului recurs de către reclamant, astfel încât recursul acestei pârâte este lipsit de interes.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

1. Recursul reclamantului A. este nefondat.

Recurentul-reclamant critică decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind o pretinsă interpretare sau aplicare greşită a normelor de drept material incidente, respectiv a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1373, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1381 C. civ., art. 30 din Constituţia României şi ar. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Subsumat motivului de recurs invocat, recurentul dezvoltă două critici şi anume, pe de o parte se arată nemulţumit de cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral săvârşit prin fapta ilicită a intimatului-pârât C. (nume anterior C.), iar pe de altă parte, apreciază că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii există şi în ce o priveşte pe intimata-pârâtă B., despre care susţine că prin maniera de conducere a dialogului jurnalistic a fost lipsită de bună-credinţă, prin atitudinea sa omisivă permiţând pârâtului C. să formuleze afirmaţii denigratoare la adresa recurentului-reclamant.

Pentru evaluarea cazului de casare pe care recurentul şi-a întemeiat prezentul recurs, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei reţinute de instanţele de fond.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., şi E. S.R.L.: 1.obligarea pârâţilor, în solidar, la plata contravalorii în RON a sumei de 200.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, constând în onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, prin formularea de afirmaţii denigratoare, defăimătoare/calomnioase de către pârâţi; 2. obligarea pârâtului C. să înlăture de pe pagina publică G., de pe site-ul www.x.com şi de pe orice alt site care îi aparţine, toate postările/publicaţiile conţinând informaţii defăimătoare, jignitoare, calomnioase sau mincinoase privind imaginea, numele, activitatea profesională şi viaţa privată a reclamantului, precum şi a oricăror trimiteri şi referiri la acestea; 3. obligarea pârâtului D. să înlăture de pe pagina publică G., care îi aparţine, toate postările conţinând informaţii defăimătoare, jignitoare, calomnioase sau mincinoase privind imaginea, numele, activitatea profesională şi viaţa privată a reclamantului, precum şi a oricăror trimiteri şi referiri la acestea (inclusiv cele două postări din data de 04.11.2020, ataşate prezentei); 4. obligarea pârâtei E. S.R.L. de a retrage/de a înlătura toate materialele video, imaginile, ştirile sau orice alte informaţii difuzate în cadrul emisiunilor televizate ale postului F. şi în spaţiul virtual on-line ale acesteia, materiale care privesc sau fac referire la persoana reclamantului, atât cele din mediile de difuzare online, cât şi cele din televiziune sau din presa scrisă aparţinând pârâtei; 5. obligarea tuturor pârâţilor să înceteze, pe viitor, publicarea oricăror materiale jignitoare, defăimătoare, calomnioase sau mincinoase îndreptate împotriva reclamantului, cu privire la aspecte similare (şi nu numai) celor prezentate, în cadrul canalelor anterior menţionate, precum şi în cadrul emisiunilor TV difuzate pe F.; 6. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale împrejurare faţă de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Dacă prima instanţă a respins în totalitate cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii străini de tranzacţia încheiată de recurentul-reclamant cu pârâtul D., în apelul declarat de reclamant această soluţie a fost schimbată, în sensul că acţiunea a fost admisă în parte, pârâţii C. (nume anterior C.) şi E. S.R.L. au fost obligaţi să procedeze la înlăturarea din spaţiul public a materialelor cu conţinut defăimător, iar pârâtul C. a fost obligat la plata, către reclamant, a sumei de 8000 RON daune morale pentru afirmaţiile făcute în cadrul emisiunii "Culisele statului paralel" din 06.11.2020, precum şi pentru postările de pe pagina G. pe acest subiect. Cu privire la intimata-pârâtă B., instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Contextul factual astfel cum a fost reţinut de către instanţele devolutive, necontestat de către părţi şi care nu mai poate fi reanalizat în calea extraordinară de atac a recursului, este acela că pe postul de televiziune F. au fost difuzate o serie de emisiuni în cadrul cărora pârâtul C. a făcut diferite afirmaţii despre mai multe persoane publice, politicieni şi oameni de afaceri, printre care şi reclamantul A..

În concret, în cadrul emisiunii din 06.11.2020, pârâtul C. a pus în discuţie, pe de o parte, participarea reclamantului la un subiect de presă, în cadrul căruia au fost prezentate poze privind o altă persoană, subiectul privind o presupusă înţelegere prealabilă dintre doi jurnalişti, iar pe de altă parte, activitatea acestuia de consilier al unor miniştrii ai economiei şi presupusa luare, de către reclamant, a unei mite în legătură cu activitatea acestora. Pârâtul a prezentat aceste acuzaţii făcând referire la contextul în care faptele au fost săvârşite, respectiv în perioada în care reclamantul a avut calitatea de consilier al unui ministru, iar la solicitarea moderatorului de a prezenta dovezi în susţinerea acestor acuzaţii, pârâtul a arătat că cele afirmate de el se regăsesc în CV-ul reclamantului şi că pot fi verificate de orice persoană interesată. Totodată, pentru a oferi greutate susţinerilor sale, a opinat şi în sensul că, pentru faptele sale, reclamantul ar trebui să primească o pedeapsă de zece ani de închisoare.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul indică punctual care sunt criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., şi anume cuantumul despăgubirilor acordate de către instanţa de apel, respectiv greşita exonerare a intimatei-pârâte B. de răspunderea civilă delictuală, acesta supune unei pretinse interpretări sau aplicări greşite a legii toate dispoziţiile legale pe care a fundamentat cererea de chemare în judecată, deşi pretenţiile sale au fost admise, chiar şi în parte, prejudiciul a fost constatat, iar reparaţia acordată.

Totodată, cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectele învederate de către recurent, al dimensiunii reparaţiei acordate şi al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în ce priveşte pârâta B., presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele devolutive pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta, pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când, prin hotărârea recurată, s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost, pe deplin, stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de evaluare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a interpretat şi aplicat criteriile generale jurisprudenţiale în ce priveşte acordarea unei reparaţii echitabile referitor la prejudiciul moral produs recurentului-reclamant şi, deopotrivă, a reţinut, în mod corect, neîntrunirea cumulativă a condiţiilor reglementate de art. 1357 C. civ. cu privire la pârâta B..

Astfel, în ce priveşte critica privind cuantumul daunelor morale acordate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut caracterul ilicit al afirmaţiilor pârâtului C. privind săvârşirea de către reclamant a faptelor de luare de mită, făcute în emisiunea "Culisele Statului Paralel", difuzată pe canalul F. la 06.11.2020 şi faptul că prin aceste afirmaţii reclamantului i s-a produs un prejudiciu moral în repararea căruia suma de 8000 RON este una suficientă pentru înlăturarea consecinţelor negative pe care le-a produs fapta ilicită, dar şi una care să nu reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a avut în vedere, la cuantificarea reparaţiei, aspectele particulare ale cauzei, respectiv faptul că doar o parte din afirmaţiile imputate au fost apreciate ca prejudiciabile, precum şi impactul afirmaţiilor denigratoare asupra imaginii recurentului, reţinând, în mod corect, că "Chiar dacă se impută reclamatului o faptă penală care prezintă un pericol social ridicat, susţinerile pârâtului J. nu sunt de natură a afecta semnificativ imaginea reclamantului, de vreme ce acestea nu sunt repetitive şi sunt suficient de generice, aspect de natură a afecta gradul lor de credibilitate. De asemenea, Curtea va considera că impactul acestor susţineri în conştiinţa publicului a fost limitat şi de intervenţiile repetate ale moderatorului emisiunii, care a subliniat în mod constat faptul că pârâtul J. nu a prezentat probe în susţinerea afirmaţiilor sale."

Cu referire la principiul reparaţiei echitabile despre care recurentul afirmă că a fost greşit aplicat în cauză, Înalta Curte constată că nici această critică nu conturează vreun aspect de nelegalitate. Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, recunoaşterea unui drept la despăgubire nu presupune repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci implică acordarea unei sume care să atenueze consecinţele vătămării şi să ofere părţii prejudiciate o satisfacţie de ordin moral, dar care să fie şi într-un raport de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei.

În materia daunelor morale, reparaţia nu este una integrală, întrucât valorile lezate nu sunt cuantificabile din punct de vedere economic, ci este una simbolică, având un caracter aproximativ, prin care se tinde la oferirea unui echivalent care să atenueze rezultatul dezagreabil produs.

Recurentul pretinde că suma acordată cu titlu de daune morale nu este una aptă să repare dreptul lezat iar instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea în sine, iar nu prejudiciul.

Contrar acestor susţineri, considerentele instanţei de apel privind evaluarea despăgubirii în sine, iar nu a prejudiciului, nu se circumscriu vreunor aspecte de nelegalitate care să poată fi sancţionate prin incidenţa dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., întrucât în contextul răspunderii civile delictuale prejudiciul moral reprezintă lezarea unui drept nepatrimonial a cărui vătămare nu poate fi evaluată în bani (lezare constatată în cauza pendinte), iar suma de bani acordată cu titlu de reparaţie reprezintă o despăgubire concretă, a cărei evaluare se realizează în baza unor criterii jurisprudenţiale generale, dar raportate la elementele particulare ale fiecărui caz în parte.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit şi toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport de consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora. În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, la determinarea daunelor morale, a avut în vedere atât aspectele ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, precum şi faptul că în ce priveşte modul de calcul şi cuantumul daunelor morale acordate, nici sistemul legislativ românesc, şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a acestora, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport cu natura neeconomică a respectivelor daune.

Împrejurarea că recurentul nu este mulţumit cu dimensiunea reparaţiei acordate nu este de natură să contureze aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate, câtă vreme instanţa de apel a statuat că dreptul la demnitate şi la imagine al recurentului-reclamant a fost lezat, a constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale faţă de o parte dintre pârâţi şi a dispus în consecinţă, respectiv a stabilit că o astfel de lezare se impune a fi reparată, atât prin acordarea de daune morale, cât şi prin obligarea pârâţilor de a înlătura materialele defăimătoare din spaţiul public.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză, suma de 8000 de RON stabilită de către instanţa de apel pentru prejudiciul moral produs recurentului-reclamant prin afirmaţiile denigratoare proferate la adresa sa, este una în acord cu criteriile jurisprudenţiale menţionate anterior şi corespunzătoare situaţiei particulare deduse judecăţii, astfel încât critica formulată nu poate fi primită.

În ce priveşte critica privind răspunderea civilă delictuală imputată pârâtei B., Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu se identifică vreun aspect de nelegalitate al hotărârii recurate.

Recurentul pretinde că fapta ilicită a acestei pârâte se caracterizează printr-o atitudine omisivă şi lipsită de bună-credinţă, care a permis pârâtului C. să expună, în cadrul emisiunii a cărei moderatoare era pârâta B., afirmaţiile denigratoare prejudiciabile deduse judecăţii în prezenta cauză.

În acest sens, recurentul învederează că sunt incidente dispoziţiile art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind buna-credinţă a celui care se manifestă în spaţiul public, precum şi dispoziţiile art. 14 C. civ. potrivit căruia "orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri".

Mai arată recurentul că vinovăţia pârâtei trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor art. 16 şi art. 1357 alin. (2) C. civ., dar şi că în cauză se poate vorbi chiar despre o intenţie indirectă a pârâtei, constând în lipsa de diligenţă, manifestată prin abateri deontologice de la normele prevăzute de Codul audiovizualului, astfel cum este reglementată de art. 16 alin. (2) teza a II-a C. civ., întrucât intimata deşi nu a urmărit producerea rezultatului păgubitor, a acceptat o astfel de posibilitate.

Prin urmare, recurentul apreciază că şi faţă de această pârâtă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, critica de nelegalitate vizând modalitatea în care instanţa de apel a apreciat cu privire la neîndeplinirea acestor condiţii.

Întrucât prin memoriul de recurs a fost invocată încălcarea mai multor dispoziţii legale din materia libertăţii de exprimare (de drept comun, constituţional şi comunitar), toate cu trimitere la condiţiile răspunderii civile delictuale în asemenea situaţii, în general, şi în particular, cu privire la pârâta B., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând, astfel, principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Art. 8 din Convenţia Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noţiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod:

"Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenţie (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)".

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea existenţei faptei ilicite, respectiv a depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României).

Reţinând că, din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale a art. 10, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanţele învestite să le judece cele trei condiţii impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerinţe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Acestor condiţii legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, respectiv ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerinţe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că, dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

În acelaşi sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 07.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei şi au fost analizate de instanţa de apel, reprezentând fundamentul silogismului ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

În stabilirea existenţei faptei ilicite, un criteriu esenţial, în viziunea Curţii Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnalişti sau, în general, publicarea unor informaţii de asemenea natură.

Un al doilea criteriu important este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare şi, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi de notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată.

Aşa cum s-a reţinut ca situaţie de fapt necontestată de părţi şi neevaluabilă în recurs, afirmaţiile denigratoare constatate prejudiciabile pentru recurent au aparţinut unui om politic (pârâtul C.), au fost expuse în cadrul unei emisiuni televizate moderate de către un jurnalist (pârâta B.) şi au vizat un cunoscut jurnalist din România care a deţinut o anumită funcţie politică (recurentul).

În acest context factual, este evident că limitele dreptului la liberă exprimare au fost analizate dintr-o perspectivă mai permisivă, specifică subiecţilor participanţi la dezbaterea publică în cadrul căreia s-au produs afirmaţiile denigratoare.

Dacă în ce priveşte conduita pârâtului C. instanţa de apel, în analiza dispoziţiilor legale incidente şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului astfel cum a fost expusă anterior, a constatat că afirmaţiile acestuia se înscriu în sfera ilicitului care conturează existenţa prejudiciului moral, cu consecinţele corespunzătoare, în ce priveşte conduita pârâtei B., s-a apreciat că aceasta nu a fost de natură să-l prejudicieze pe recurentul-reclamant.

Astfel, după ce a expus consideraţii generale privind statutul privilegiat al jurnaliştilor din perspectiva răspunderii civile delictuale în cazul libertăţii de exprimare, instanţa de apel a analizat, punctual, în ce măsură comportamentul pârâtei a fost sau nu unul de natură să afecteze dreptul recurentului-reclamant la imagine.

Împrejurarea că soluţia adoptată este una care nu convine recurentului-reclamant nu este de natură să atragă nelegalitatea hotărârii atacate, câtă vreme normele de drept material incidente au fost corect interpretate şi aplicate, iar instanţa de recurs nu a identificat aspecte care să conducă la o concluzie contrară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a stabilit că acestei pârâte nu i se poate imputa săvârşirea vreunei fapte ilicite, buna-credinţă a acesteia fiind dovedită prin faptul că a solicitat în repetate rânduri pârâtului C. să prezinte probe în dovedirea afirmaţiilor sale, atrăgând astfel atenţia publicului asupra gravităţii susţinerilor respective dar şi asupra lipsei de suport factual al acelor afirmaţii.

Recurentul pretinde că pârâta a permis să fie propagate în spaţiul public afirmaţii defăimătoare la adresa sa, însă aceasta avea calitatea de moderator al unei emisiuni televizate în direct, iar conduita şi afirmaţiile pârâtului C., în calitate de invitat al acelei emisiuni, nu pot fi imputate pârâtei B., în calitate de moderator, câtă vreme aceasta a încunoştiinţat atât pârâtul C. despre gravitatea şi consecinţele susţinerilor făcute, cât şi publicul, despre modalitatea în care respectivele afirmaţii au fost prezentate, respectiv în lipsa unei baze factuale care să ateste veridicitatea lor.

Conduita pârâtei B. descrisă mai sus contrazice afirmaţia recurentului în sensul că aceasta ar fi manifestat o atitudine omisivă.

Pe de altă parte, recurentul nu precizează, în concret, sau măcar într-o modalitate pur exemplificativă, cum ar fi trebuit să fie atitudinea pârâtei pentru a o plasa pe aceasta în afara ilicitului pe care îl susţine recurentul.

Întrucât inexistenţa faptei ilicite ca element al răspunderii civile delictuale în ce priveşte pârâta B. este confirmată de către instanţa de recurs, apreciindu-se că nu există aspecte de nelegalitate care să conducă la o altă concluzie decât cea a instanţei de apel, Înalta Curte constată că este inutilă analiza asupra unei pretinse forme de vinovăţie la care face trimitere recurentul, dat fiind că răspunderea civilă delictuală presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege, astfel încât neîndeplinirea doar a uneia din aceste condiţii (în cauză, lipsa faptei ilicite) este exoneratoare de răspundere.

Cu privire la susţinerile reprezentantului convenţional al recurentului-reclamant formulate cu prilejul dezbaterilor orale asupra recursurilor, în sensul că obligarea pârâtei E. S.R.L. la înlăturarea din spaţiul public al afirmaţiilor denigratoare semnifică faptul că instanţa de apel a apreciat că această pârâtă răspunde civil în calitate de comitent şi, prin urmare, trebuie să răspundă şi pârâta B., în calitate de prepus, Înalta Curte constată că acestea nu corespund realităţii cauzei.

Instanţa de apel a constatat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în cel priveşte pe pârâtul C., pe care l-a obligat la repararea prejudiciului moral atât prin plata daunelor morale, cât şi prin obligarea de a înlătura materialele ce conţin afirmaţiile constatate ca fiind ilicite, publicate pe canalul deţinut pe reţeaua I., respectiv Spovedania lui J., precum şi a oricăror trimiteri şi referiri la acestea.

Pârâta E. S.R.L. a fost obligată să înlăture din spaţiul public materialele conţinând afirmaţiile defăimătoare nu pentru că în sarcina acesteia s-ar fi reţinut o formă de răspundere civilă delictuală (cea a comitentului pentru fapta prepusului, cum eronat pretinde reprezentantul recurentului-reclamant), ci ca efect al obligării pârâtului C. în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie la înlăturarea acelor materiale, şi care se regăseau probabil, în continuare, în arhiva acestei entităţi.

Prin urmare, reprezentantul convenţional al recurentului-reclamant se află în eroare cu privire la temeiul juridic al obligaţiilor stabilite prin dispozitivul hotărârii instanţei de apel, care decurg din aspectele deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată şi apoi prin motivele de apel.

O eventuală contradicţie a considerentelor hotărârii instanţei de apel cu dispozitivul acesteia pe lângă că reprezintă o interpretare proprie a reprezentantului recurentului-reclamant, nu poate fi avută în vedere, întrucât nu reprezintă o critică de nelegalitate în prezentul recurs, după cum nici chestiunea răspunderii civile delictuale a comitentului nu a fost supusă controlului de legalitate, astfel încât instanţa de recurs nu se poate pronunţa asupra unor aspecte cu care nu a fost investită.

Faţă de cele arătate, recursul recurentului-reclamant se constată a fi nefondat.

2. Recursul pârâtei B. va fi anulat, ca netimbrat.

Referitor la excepţia de netimbrare, Înalta Curte reţine că la termenul din 15.01.2025, a fost admisă excepţia de netimbrare a recursului declarat de această parte.

În acest sens, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 197 C. proc. civ., "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii".

Art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevăd că "Acţiunile privind stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice se taxează cu 100 RON", iar potrivit art. 24 alin. (1):

"Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ.."

Dispoziţiile art. 33 din actul normativ mai sus menţionat stipulează în sensul că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă se constată că o cerere este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cel mult 10 zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării cererii. Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Prin rezoluţia de primire din 26.06.2024, Completul nr. 10 a stabilit că recurenta-pârâtă B. datorează, pentru soluţionarea recursului, o taxă de timbru în cuantum de 100 RON, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, şi a dispus înştiinţarea acesteia cu menţiunea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru, sub sancţiunea anulării cererii, ca netimbrată.

Astfel cum rezultă din adresa şi din procesul-verbal de înmânare a actelor procedurale către recurenta-pârâtă, comunicate la 04.07.2024, aceasta a fost citată cu menţiunile privitoare la obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru şi sancţiunea aplicabilă, în caz de neconformare.

Întrucât recurenta nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru şi nici nu a formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar, sub forma scutirii/eşalonării de la plata taxei, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 248 alin. (1) raportate la dispoziţiile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. privind sancţiunea anulării recursului pentru netimbrare.

Prin urmare, recursul pârâtei B. va fi anulat, ca ntimbrat.

3. Recursul pârâtei E. S.R.L., prin administrator judiciar L. este nefondat.

Recurenta-pârâtă a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., motiv de nelegalitate incident atunci când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectarea atrage sancţiunea nulităţii, respectiv pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., motiv de nelegalitate incident atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu prilejul concluziilor orale, reprezentantul convenţional al recurentei a indicat ca motiv de recurs şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă având în vedere dispoziţiile legale pretins încălcate de către instanţa de apel astfel cum au fost menţionate chiar de către recurentă, norme de drept procesual, dar şi argumentele din cadrul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident acest motiv de recurs, care vizează o interpretare sau aplicare greşită a unor norme de drept material, ce nu au fost indicate în cauză în vederea exercitării controlului de legalitate.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., recurenta învederează că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2), art. 245, art. 246 alin. (1), art. 36 alin. (1), art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta a arătat nu are niciun raport juridic cu pagina de internet www.H., canalul de I. H., astfel încât obligaţia de a înlătura materialele denigratoare difuzate prin aceste reţele de socializare va fi imposibil de dus la îndeplinire.

Totodată, recurenta nu are calitate procesuală pasivă în legătură cu materialele jurnalistice difuzate pe postul de televiziune F., iar aceste aspecte au fost avute în vedere şi în alte litigii de gen, recurenta depunând hotărâri judecătoreşti în sensul celor susţinute.

Critica recurentei vizează, în esenţă, lipsa calităţii sale procesuale pasive în cadrul raportului juridic obligaţional, în care i s-a impus înlăturarea materialelor defăimătoare din spaţiul public reprezentat de pagina de internet www.H., canalul de I. H. şi postul de televiziune F..

În susţinerea criticii de nelegalitate, recurenta invocă contractul de asociere în participaţiune nr. x/30.10.2019 încheiat între aceasta şi K. S.A., depus la dosarul cauzei, în virtutea căruia recurenta pretinde că nu poate aduce vreun aport, exercita vreun control sau crea vreun filtru privitor la verificarea veridicităţii informaţiilor cuprinse în materialele jurnalistice produse de moderatorii, jurnaliştii, angajaţii sau colaboratorii K. S.A..

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a fost chemată în judecată în calitate de deţinătoare a licenţei audiovizuale nr. STV303/17.01.2013 pentru F., canal ce difuzează emisiunea "Culisele Statului Paralel", în care a fost invitat pârâtul C., precum şi deţinătoare a paginilor de G. H., ştirile F., a canalului I. H. şi a paginii de internet http://www.H..

Prin urmare, pârâta figurează în prezentul cadru procesual, întrucât este deţinătoarea (proprietara) postului de televiziune F. şi a site-ului de ştiri H., platforme media prin intermediul cărora au fost difuzate materialele denigratoare în raport de care a fost antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului C., respectiv au fost vătămate drepturile personale nepatrimoniale ale reclamantului A..

În acest context, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (8) din Constituţie, "Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege."

La nivel european, într-o Recomandare din 2011 a Comitetului de Miniştri către statele membre ale Consiliului Europei, cu privire la noul concept de mass-media, ce a evoluat în timp odată cu evoluţia mijloacelor de comunicare, s-a arătat că "în cadrul unei abordări diferenţiate şi graduale, fiecare actor ale cărui servicii sunt identificate ca media sau ca activitate intermediară ori auxiliară beneficiază atât de forma corespunzătoare (diferenţiată), cât şi de nivelul corespunzător (gradual) de protecţie, iar responsabilităţile fiecăruia sunt de asemenea delimitate în conformitate cu art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu alte norme relevante adoptate de Consiliul Europei".

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut faptul că îndatoririle şi responsabilităţile pe care exercitarea libertăţii de exprimare le impune în privinţa jurnaliştilor sunt în egală măsură valabile şi pentru cei care creează, interpretează, difuzează sau expun creaţii de orice tip deoarece toţi contribuie la schimbul de idei şi de opinii indispensabil pentru o societate democratică (Cauza Müller şi alţii împotriva Elveţiei, pct. 27 şi urm., Cauza Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei, pct. 47).

Analizând în jurisprudenţa sa formele diferite în care libertatea de exprimare se exercită în prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că "misiunea de informare implică în mod necesar îndatoriri şi responsabilităţi, precum şi limitări pe care organele de presă trebuie să şi le impună spontan" (Mater împotriva Turciei, pct. 55), o atenţie deosebită fiind dată comunicaţiilor făcute prin intermediul site-urilor de internet, inclusiv a portalurilor prin intermediul cărora se difuzează ştiri, având în vedere, în special, capacitatea lor de a stoca şi a difuza informaţii precum şi faptul că riscul de a se aduce atingere exercitării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în special dreptului la respectarea vieţii private, prin intermediul acestora este mult mai mare decât în cazul presei scrise.

Astfel, în hotărârile pronunţate în cauzele Delfi AS împotriva Estoniei (pct. 113) şi Orlovskaya Iskra împotriva Rusiei (pct. 10), instanţa europeană a statuat că "din cauza naturii speciale a internetului, îndatoririle şi responsabilităţile pe care trebuie să şi le asume un portal internet de ştiri, în sensul art. 10 din Convenţie, pot fi într-o anumită măsură diferite de cele ale unui editor tradiţional în ceea ce priveşte conţinutul furnizat de terţi".

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza Magyar Tartalomszolgáltatók Egyesülete et Index.hu Zrt împotriva Ungariei (pct. 61) s-a statuat în sensul că "furnizarea unei platforme pentru exercitarea libertăţii de exprimare, permiţând publicului să facă schimb de informaţii şi idei pe internet, trebuie examinată în lumina principiilor aplicabile presei", iar în hotărârea din cauza Stoll împotriva Elveţiei s-a statuat în sensul că "supravegherea respectării deontologiei jurnalistice are o importanţă sporită într-o lume în care individul se confruntă cu un flux imens de informaţii, care circulă în mass-media tradiţională sau electronică, şi care implică un număr tot mai mare de autori".

Astfel, având în vedere considerentele anterior expuse şi evoluţia mijloacelor de comunicare şi a entităţilor implicate în această activitate, Înalta Curte constată că libertatea de exprimare este un drept recunoscut în egală măsură şi recurentei-pârâte, în calitate de deţinător de licenţă audiovizuală şi de proprietar al unui portal de ştiri, iar exercitarea acestui drept se face în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiile interne relevante în acest domeniu, acesteia revenindu-i în egală măsură aceleaşi îndatoriri şi responsabilităţi cu cele stabilite de-a lungul timpului la nivel legal cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în sarcina furnizorilor tradiţionali de informaţii, fiind astfel nefondate susţinerile acesteia privind faptul că nu poate fi angajată răspunderea sa pentru afirmaţiile făcute în cadrul unor emisiuni sau în articole publicate pe un portal de ştiri, întrucât nu ar fi avut posibilitatea de a influenţa în vreun fel conţinutul acestora.

Pe de altă parte, din conţinutul contractului de asociere în participaţiune nr. x/30.10.2019, pe care recurenta îl invocă atunci când susţine că nu poate influenţa, controla sau verifica materialele de presă elaborate de angajaţii sau colaboratorii săi, nu rezultă o asemenea restricţie.

În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 din contract intitulat "Aportul Părţilor", rezultă că "(1) Asociatul administrator pune la dispoziţia asocierii întreaga logistică aflată în proprietatea şi posesia acestuia, know-how-ul necesar realizării obiectului asocierii precum şi producţiile proprii de televiziune şi drepturile de autor aferente acestora. (2) Asociatul participant pune la dispoziţia licenţa audiovizuală F. pentru ca împreună cu asociatul administrator să producă şi să difuzeze emisiuni de televiziune conform grilei de programe aprobată de CNA". De asemenea, potrivit art. 5.2 alin. (3) din contract, se stabileşte că "Este pe deplin înţeles şi în afara oricărui echivoc că Asociatul participant deţine şi păstrează în orice situaţie următoarele drepturi/prerogative/activităţi/atribuţii, etc: drepturi depline şi exclusive asupra Licenţelor; decizia editorială în legătură cu serviciile de programe ale Staţiei şi a emisiei efective; coordonarea modului de funcţionare şi a activităţii staţiei, pe baza principiilor prevăzute în prezentul Contract."

De altfel, nici prin memoriul de recurs, dar nici cu prilejul concluziilor orale formulate de către apărătorul său la termenul de judecată la care au fost dezbătute recursurile, recurenta-pârâtă nu a indicat, punctual, care anume dintre prevederile contractului de asociere în participaţiune o împiedică să ducă la îndeplinire obligaţia stabilită în sarcina sa de către instanţa de apel, de a retrage din spaţiul public materialele cu conţinut defăimător la adresa reclamantului.

Înalta Curte constată că, dimpotrivă, prevederile contractului de asociere în participaţiune astfel cum au fost redate mai sus, stabilesc în mod clar că recurenta-pârâtă coordonează modul de funcţionare şi activitate a Staţiei şi îi aparţine decizia editorială cu privire la serviciile de programe şi emisia efectivă.

Prin urmare, recurenta-pârâtă are calitate procesuală pasivă în cauză, iar hotărârile judecătoreşti la care aceasta face trimitere prin memoriul de recurs reprezintă aspecte de practică judiciară ce nu pot fi avute în vedere în dezlegarea jurisdicţională dată prezentului recurs.

Nu în ultimul rând, este de observat, că recurenta-pârâtă nu a fost obligată să înlăture din spaţiul public materialele denigratoare, întrucât s-ar fi apreciat că răspunde din punct de vedere delictual civil cu privire la acestea, ci ca urmare a constatării faptei ilicite în sarcina pârâtului C., cu titlu de măsură reparatorie a prejudiciului moral produs de acest pârât reclamantului A..

Cu referire la acest aspect, întrucât cu prilejul dezbaterii recursurilor reprezentanţii convenţionali ai părţilor au acreditat ideea că ar exista o contradicţie între dispozitivul şi considerentele hotărârii instanţei de apel în sensul că, deşi în sarcina recurentei-pârâte E. S.R.L. nu s-a reţinut săvârşirea unei fapte culpabile, aceasta a fost totuşi obligată la înlăturarea materialelor cu conţinut defăimător, Înalta Curte subliniază încă o dată că această obligare decurge din calitatea recurentei-pârâte de proprietar al postului de televiziune, la care s-au făcut afirmaţiile constatate ilicite, de deţinător al acelor materiale, iar nu din perspectiva unei eventuale răspunderi civile delictuale care să incumbe acesteia.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva unor aspecte ce ţin de modalitatea de motivare a acesteia, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost indicat pur formal, în sensul că deşi a fost menţionat în memoriul de recurs, nu au fost dezvoltate argumente care să susţină această critică.

Concluziile orale ale apărătorului recurentei-pârâte cu privire la existenţa unei motivări contradictorii a hotărârii instanţei de apel, care să conducă la încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt formulate în afara termenului legal de exercitare a recursului, care impune nu numai indicarea motivelor de casare, ci şi expunerea unor argumente care să fundamenteze şi să susţină aceste motive.

Întrucât în cadrul memoriului de recurs nu sunt identificate critici cu acest conţinut, simpla indicare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neurmată de o argumentare corespunzătoare, nu poate atrage analiza instanţei de recurs din această perspectivă.

Pe de altă parte, fără a se aprecia că este vorba de o critică de nelegalitate, aspectul unei eventuale motivări contradictorii în forma învederată de reprezentantul recurentei-pârâte cu prilejul concluziilor orale asupra recursurilor a fost lămurit printr-un considerent anterior, prin care s-a arătat care a fost temeiul şi raţiunea obligării recurentei-pârâte la înlăturarea materialelor denigratoare din spaţiul public deşi cu referire la aceasta nu s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Faţă de cele arătate, recursul pârâtei se apreciază a fi nefondat.

Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant A. a solicitat, prin memoriul de recurs, acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă căii extraordinare de atac în cuantum de 100 RON, dovada achitării acesteia aflându-se la dosarul de recurs. Întrucât însă soluţia ce se va da asupra recursului este aceea de respingere, ca nefondat, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant este parte căzută în pretenţii conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi, având în vedere că recursurile celorlalte părţi au fost, de asemenea, respinse (recursul pârâtei B. anulat, ca netimbrat, iar recursul pârâtei E. S.R.L., respins, ca nefondat), va respinge solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-reclamant.

Pentru considerentele expuse, va anula, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 585/A din 21 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. Apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta E. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii şi va respinge cererea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 585/A din 21 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta E. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.