Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 656/2025 AI generated

State delictual liability for unconstitutional detention conditions: procedural capacity of the Ministry of Finance and application of Article 3 ECHR

Case Number Decizia nr. 656/2025
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the State (represented by the Ministry of Finance), leaving in force the appellate decision that upheld the state's liability for moral damages amounting to 2,000 euros, while maintaining the first-instance dismissal of claims for a time period barred by prescription. The dispute concerned a civil delict action brought by a prisoner against the State for inhumane and degrading detention conditions, specifically overcrowding below the minimum 3-square-meter standard, challenging the State's passively procedural capacity and the fulfillment of delictual liability conditions. The court held that the State is directly and objectively liable under Article 3 of the European Convention on Human Rights and Article 1357 of the Civil Code for systemic penitentiary deficiencies, as the State’s failure to implement measures ordered by the European Court of Human Rights in pilot judgments constitutes an illicit omission; the appeal was rejected because the critics challenged the factual findings established by the appellate court, which is inadmissible on review, and the State's lack of specific penitentiary administration duties does not negate its constitutional obligation to respect fundamental rights.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1373 C. civ, art. 224 alin. (1) C. civ, Art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, art. 36 din C. proc. civ, art. 223 alin. (1) C. civ; State delictual liability for unconstitutional detention conditions: procedural capacity of the Ministry of Finance and application of Article 3 ECHR: The dispute concerned a civil delict action brought by a prisoner against the State for inhumane and degrading detention conditions, specifically overcrowding below the minimum 3-square-meter standard, challenging the State's passively procedural capacity and the fulfillment of delictual liability conditions. The court held that the State is directly and objectively liable under Article 3 of the European Convention on Human Rights and Article 1357 of the Civil Code for systemic penitentiary deficiencies, as the State’s failure to implement measures ordered by the European Court of Human Rights in pilot judgments constitutes an illicit omission; the appeal was rejected because the critics challenged the factual findings established by the appellate court, which is inadmissible on review, and the State's lack of specific penitentiary administration duties does not negate its constitutional obligation to respect fundamental rights.

Keywords

AI generated
state liability european Convention on Human Rights detention conditions moral damages procedural rights specific fundamental rights

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 18 martie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial la Judecătoria Brăila la data de 14.03.2022 sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata unor daune morale în valoare de 200.000 euro pentru prejudiciul suferit ca urmare a deţinerii în condiţii necorespunzătoare în perioada de executare a pedepsei închisorii.

Legal citat, pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeana a Finanţelor Publice Brăila, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată nefiind îndeplinite şi dovedite condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor.

A invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 161/2023 din 12 ianuarie 2023, Judecătoria Brăila, secţia civilă a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamant în Favoarea Tribunalului Brăila.

Prin încheierea din 15 martie 2023, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a dispus trimiterea dosarului spre competentă soluţionare Tribunalului Brăila, secţia I civilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Brăila

Prin sentinţa civilă nr. 930 din 18.12.2023, Tribunalul Brăila a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin A.J.F.P. Brăila.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 2000 euro (în RON la cursul BNR din ziua plăţii), pentru perioada 23.12.2019 - 26.09.2023.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Galaţi

Prin decizia civilă nr. 85/A din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul de Finanţe-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin AJFP Brăila, în contradictoriu cu intimatul A. împotriva sentinţei civile nr. 930/18.12.2023 pronunţate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2022, având ca obiect pretenţii.

A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 930/18.12.2023, în sensul că: a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 23.05.2018 - 11.03.2019. A respins ca fiind prescrisă, cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor pentru perioada 23.05.2018 - 11.03.2019.

A menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa civilă nr. 930/18.12.2023, care nu sunt contrare deciziei pronunţate în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 85/A din 30 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, solicitând admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei recurate cu privire la menţinerea dispoziţiilor din sentinţa civilă nr. 930/18.12.2023 referitoare la calitatea procesuală pasivă a Statului Român şi obligarea la plata daunelor morale de 2000 euro şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot a acţiunii formulate de reclamantul A..

A criticat că, faţă de motivele reţinute de instanţa de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor si cu privire la condiţiile răspunderii civile delictuale, hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut că prin hotărârea pronunţată, instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1357 şi art. 1373 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 3 din CEDO, precum şi a prevederilor H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei.

În mod eronat a fost reţinută calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului, în temeiul dispoziţiilor art. 1357 şi art. 1373 C. civ.

Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

În contextul dispoziţiilor legale prezentate, antrenarea răspunderii civile delictuale a statului potrivit art. 1357 şi 1373 C. civ. nu este justificată.

Procedându-se în alt mod, s-ar putea ajunge la situaţia în care statul, prin Ministerul Finanţelor, ar avea o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de prevederile legale menţionate sunt general aplicabile.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice poate fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Se poate observa astfel că, în situaţia în care s-ar constata existenţa unei fapte ilicite, aceasta nu este determinată de acte sau fapte ale Ministerului Finanţelor ca reprezentant al Statului Român.

Potrivit art. 224 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.

Or, în cadrul Statului Român există instituţii bine determinate care au atribuţii clare în domeniul analizat în speţa de faţă şi nu există nicio prevedere legală expresă în sensul că pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie din centrele de arest şi/sau penitenciare, răspunderea îi aparţine direct şi exclusiv Statului prin Ministerul Finanţelor, care, de altfel, nu are atribuţii stabilite prin lege pentru administrarea penitenciarelor din România.

Astfel de atribuţii sunt stabilite în răspunderea Ministerului Justiţiei si Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, având în vedere că aceste instituţii au atribuţii în ceea ce priveşte organizarea activităţii de executare a pedepselor şi în asigurarea drepturilor deţinuţilor, potrivit legii.

Analizând dispoziţiile legale invocate, ce stabilesc cadrul legal în care se poate atrage răspunderea statului, opinează că acestea nu se aplică în prezenta cauză.

Citează dispoziţiile art. 2, art. 6 alin. VII pct. 3, art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea si funcţionarea Ministerului Justiţiei, art. 1 alin. (1), art. 6 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 756/2016, din a căror interpretare coroborată se poate constata că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are atribuţii referitoare la supravegherea modalităţii de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate, această obligaţie fiind în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, iar asigurarea fondurilor necesare penitenciarelor intră în competenţa Ministerului Justiţiei.

Pentru atragerea răspunderii civile delictuale, se impune ca persoana sau instituţia chemată să răspundă delictual să aibă atribuţii în legătură cu situaţia de fapt invocată de persoana prejudiciată, ceea ce nu este cazul în speţă.

A mai susţinut că nu este îndeplinită condiţia faptei ilicite continue şi legătura de cauzalitate, materializate în forma inacţiunii pârâtului în a întreprinde măsurile necesare asigurării condiţiilor de detenţie corespunzătoare în unele penitenciare din România.

Aşa cum rezultă din informaţiile publice prezentate pe site-ul Ministerului Justiţiei, precum şi al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, autorităţi si instituţii care au atribuţii in domeniul analizat în speţă, ţara noastră, în calitate de Stat Membru al Uniunii Europene, s-a implicat în proiectarea unor măsuri de redresare şi rezilienţă, care să atenueze efectele crizei sanitare şi economice.

Astfel, cele mai importante demersuri, în anul 2021, au vizat continuarea dezvoltării infrastructurii sistemului penitenciar, prin crearea unor noi locuri de cazare şi modernizarea celor existente, cu respectarea standardului minim de suprafaţă impus de Consiliul Europei, până la finalul anului fiind date în folosinţă un număr de 216 locuri de cazare, în nouă penitenciare.

Politicile si programele bugetare pe termen mediu ale ordonatorilor principali de credite pentru anul 2022 şi în perspectiva 2023-2025, includ, printre altele, modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii sistemului penitenciar.

Având în vedere modificările legislative şi măsurile concrete luate, nu se poate reţine inacţiunea instituţiilor abilitate în privinţa îmbunătăţirii condiţiilor materiale în penitenciare, în executarea hotărârilor CEDO.

De asemena, trebuie avut vedere faptul că nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor stabileşte politica penală, aceste atribuţii în adoptarea de reglementări în materie penală revenind Parlamentului şi Guvernului.

În consecinţă, nu poate opera răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi nici a celorlalte instituţii implicate, în cauză neexistând prejudiciu, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi nu există culpă, vinovăţie determinată de intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care s-a acţionat în săvârşirea faptei.

Se mai susţine că în cauză, la pronunţarea hotărârii recurate, nu a fost avut în vedere faptul că reclamantul nu a indicat şi nu a dovedit prejudiciul cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenţie.

Dispoziţiile legii interne şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu dau dreptul automat la despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral şi nici la un anumit cuantum al reparaţiei, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenţie.

Trebuie avut în vedere că respectarea condiţiilor de detenţie de către penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafeţelor camerelor de deţinere, acesta fiind un concept vast care, chiar şi în viziunea Comitetului pentru prevenirea Torturii, presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant, astfel cum reţine instanţa de apel, invocând prevederile CEDO.

În practica Înaltei Curţi a fost stabilit în mod constant că "daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiul profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii" (Decizia nr. 2356/20.04.2011-ÎCCJ, secţia contencios administrativ şi fiscal).

Or, în speţă, probatoriul administrat nu susţine pretenţiile reclamantului, nefiind făcută dovada prejudiciului moral suferit în perioada detenţiei.

Deşi cererea introductivă vizează despăgubiri băneşti pentru condiţii necorespunzătoare în perioada de detenţie, instanţa de apel a motivat admisibilitatea acestor daune raportându-se la criterii generale, aspecte care nu au fost invocate şi dovedite de reclamant.

Or, respectarea condiţiilor de detenţie de către penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafeţelor camerelor de deţinere.

Din informaţiile prezentate de Penitenciarul Brăila, rezultă că reclamantului i-au fost asigurate condiţiile de detenţie corespunzătoare şi i-au fost respectate drepturile prevăzute de legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de liberate, iar în perioada 17.01.2020 şi până în prezent, reclamantului i-a revenit o suprafaţă de cazare cuprinsă între 2,2 mp şi 3,78 mp, cu respectarea tuturor celorlalte prevederi legale.

Astfel, în cadrul Penitenciarului Brăila, fiecărui deţinut îi este asigurat un pat individual, camerele de detenţie sunt dotate cu grup sanitar, chiuvetă şi oglindă, instalaţie de iluminat, cablu de televiziune şi prize montate în interior.

În toate camerele de deţinere se asigură iluminat natural, încălzire, lumină artificială, aerisirea camerelor, acces la apă curentă şi la grup sanitar.

Camerele au grupuri sanitare proprii, prevăzute cu uşă şi sistem de aerisire, grupul sanitar asigurând condiţii bune de igienă şi intimitate individuală pentru o convieţuire normală în comun, cu respectarea demnităţii umane, accesul având loc individual.

Art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal stabileşte că împotriva măsurilor referitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de lege, luate de administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate şi, ulterior, contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul.

Or, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada că există vreo încheiere prin care judecătorul de supraveghere să fi constatat eventuale încălcări de drepturi ce privesc executarea pedepsei în penitenciar, în condiţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 254/2013.

Având în vedere situaţia de fapt prezentată, rezultă că reclamantul nu face dovada prejudiciului suferit şi nici a legăturii de cauzalitate între prejudiciul moral suferit şi condiţiile de detenţie, nu au fost probate încălcări ale condiţiilor de detenţie sau aspecte din care să rezulte suferinţele şi lipsurile îndurate de reclamant şi nici nu sunt indicate demersurile făcute de acesta către conducerea penitenciarelor pentru remedierea situaţiei.

La stabilirea cuantumului daunelor solicitate, instanţa trebuie sa aibă în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, durata acţiunilor ori inacţiunilor ilicite, intensitatea acestora, precum şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, ceea ce nu este cazul în speţă, reclamantul nefăcând nicio dovadă în acest sens.

Din analiza întregului probatoriu rezultă fără echivoc că aspectele invocate de reclamant nu sunt de natură să depăşească nivelul de suferinţă inerent stării de detenţie, iar simplul motiv că s-a aflat încarcerat în penitenciarele din România nu justifică acordarea de despăgubiri morale.

În condiţiile în care prejudiciul moral nu a fost dovedit, în mod eronat instanţa de apel a menţinut acordarea de daune morale în cuantum de 2.000 euro.

În drept, recurentul s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de recurs de ordine publică.

5. Apărările formulate în cauză

Recursul a fost comunicat intimatului la data de 02 august 2024, conform dovezii de comunicare de la fila x verso dosar recurs.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 03 decembrie 2024 a fost stabilit termen de judecată la data de 18 martie 2025, în şedinţă publică, în vederea soluţionării cererii de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul formulat, recurentul apreciază că răspunderea, în prezenta cauză îi revine Ministerului Justiţiei şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care este instituţia publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei, având ca scop coordonarea şi controlul activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa.

Deşi subsumate de către recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din acelaşi cod şi vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Cu titlu preliminar, este necesar a fi amintit că legitimarea procesuală a părţilor în cadrul unei procedurii judiciare este determinată de raportul juridic astfel cum este dedus judecăţii, coordonatele acestui raport juridic fiind necesar a se determina prin prisma dreptului la a cărui valorificare tinde reclamantul şi a obligaţiilor despre care acesta afirmă că au fost încălcate de către pârâţii chemaţi în judecată. Aceasta pentru că, la momentul sesizării instanţei, trebuie verificat şi stabilit cadrul procesual subiectiv, premergător oricărei analize care priveşte existenţa sau nu a dreptului pretins ori a obligaţiilor despre care se pretinde că au fost încălcate, o atare analiză privind drepturile şi obligaţiile reclamate fiind una care este specifică fondului chestiunii litigioase.

Înalta Curte reţine că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ.:

"Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii (...)".

Obiectul cauzei priveşte solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condiţiilor de detenţie, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu moral, ca efect al condiţiilor de detenţie în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiţii inumane şi degradante, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat.

În cauza dedusă judecăţii, din perspectiva calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, în absenţa unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie, de natura celor reclamate în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale, prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă un temei juridic incident şi adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun civil.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statului Român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului care a reţinut că statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Potrivit art. 13 din Convenţie, "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenţiei, care instituie obligaţia generală a statelor semnatare ale Convenţiei de a respecta garanţiile art. 3 din Convenţie.

Instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, că în situaţia persoanelor private de libertate, care este şi ipoteza cauzei deduse judecăţii, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, astfel cum în mod corect a arătat şi instanţa de apel, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat de către instanţa de contencios european încălcarea sistematică a articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, Statul Român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că în România, condiţiile de detenţie, în special suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46)

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii, respectiv al răspunderii obiective pentru condiţiile de detenţie din penitenciarele din România, se regăseşte în hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (par. 110).

Curtea EDO a reţinut că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, par. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (par. 124).

În această decizie, Curtea Europeană a reamintit că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută, unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie, totuşi, să le depăşească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deţinut, a drepturilor garantate prin Convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită, din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului, în acest sens art. 3 impunând autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 şi 131,22 octombrie 2009).

În raport de aceste statuări care surmontează dispoziţiile de drept intern, date fiind prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea obiectivă a statului pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu a respectat dispoziţiile art. 46 din Convenţie, deşi, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care este parte.

Ca atare, în mod corect, s-a reţinut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficienţele sistemice constatate în cauză, de natură să afecteze demnitatea umană pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, similare celor constatate de instanţa europeană.

Drept urmare, reţinând că, aşa cum reiese din anterioara expunere rezumativă a argumentelor pe care reclamantul şi-a fundamentat pretenţia de despăgubire din litigiul pendinte, entitatea pârâtă căreia i s-au imputat concret fapte de natură a atrage răspunderea civilă pe tărâm delictual, respectiv cazarea reclamantului în spaţii de detenţie supraaglomerate (în perioada executării unei pedepse privative de libertate) este entitatea responsabilă din punct de vedere juridic, Înalta Curte apreciază pe cale de consecinţă, că este justă evaluarea făcută de instanţa de apel în privinţa legitimării procesuale pasive a Statului Român, astfel că această critică dedusă judecăţii de recurentul-pârât este nefondată.

În ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu, Înalta Curte constată că aceasta este stabilită prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ. potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel:

"în realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ".

În consecinţă, faţă de cele anterior redate, se constată că în mod corect a reţinut Curtea de Apel Galaţi în argumentarea soluţiei sale, că pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, criticile formulate în acest sens, justificate de partea recurentă inclusiv prin intermediul dispoziţiilor art. 1357 şi art. 1373 C. civ., neputând fi reţinute.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la neîndeplinirea în cauză a condiţiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Astfel, se observă că instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, referitor la fapta ilicită, respectiv executarea de către reclamant a pedepsei privative de liberate în condiţii necorespunzătoare, constatând că însăşi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin fişa de evidenţă nr. 38339/31.05.2018, a reţinut că acesta a executat pedeapsa în condiţii necorespunzătoare timp de 569 zile, fiindu-i considerate ca executate suplimentar, în condiţii compensatorii, un număr de 108 zile.

A relevat în această direcţie instanţa de apel că fapta ilicită constă în inacţiunea pârâtului, în concret nerespectarea dreptului reclamantului de a avea la dispoziţie un spaţiu mai mare de 4 metri pătraţi (mp), astfel cum se prevede la art. 1 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate adoptate prin Ordinul MJ nr. 2772/20107. Inacţiunea pârâtului a fost apreciată a reprezenta o faptă ilicită, continuă, iar pe perioada anterioară datei de 23.12.2019 a condus la acordarea de despăgubiri prin compensare prin zile considerate ca executate.

Instanţa de control judiciar de apel a mai reţinut că pentru perioada de după data de 23.12.2019, reclamantul a executat pedeapsa în Penitenciarul Tg. Ocna şi respectiv Penitenciarul Brăila. A reţinut de asemenea, că din adresa nr. x/10.10.2023 emisă de Penitenciarul Tg. Ocna rezultă că în întreaga perioadă, reclamantul a avut asigurat spaţiul minim prevăzut de lege, dar nu s-au asigurat celelalte cerinţe minime privind executarea pedepsei.

De asemenea, s-a mai relevat că din adresa nr. x/12.10.2023 emisă de Penitenciarul Brăila rezultă că în întreaga perioadă, reclamantul nu a avut asigurat spaţiul minim prevăzut de lege, cu excepţia perioadei a două zile din întreaga perioadă şi nici nu s-au asigurat celelalte cerinţe minime privind executarea pedepsei.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, curtea de apel a reţinut că acesta constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conţinut nepatrimonial care definesc personalitatea umană. A arătat totodată, că în aprecierea daunelor morale trebuie să se ţină seama de consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, de importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost, sunt şi, mai ales, vor fi percepute consecinţele.

A arătat că toate aceste criterii se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

A precizată că la stabilirea existenţei prejudiciului moral, trebuie avute în vedere caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenta prejudiciului a fost considerată circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, curtea de apel a reţinut că este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

În aceste condiţii, folosind inclusiv proba cu prezumţii, probă prevăzută în mod legal în dreptul procesual civil, instanţa de apel a conchis că în mod corect instanţa de fond a reţinut existenţa unei fapte ilicite a Statului Român, precum şi a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, anume: fapta ilicită - neasigurarea condiţiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naţionale şi internaţionale, de natură a asigura celor încarceraţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului -, prejudiciile cauzate demnităţii umane, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităţii şi prejudiciul cauzat reclamantului - care a fost supus unor "încercări care depăşesc nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei", potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată însă, că întreg acest ansamblu al criticilor recurentului pârât de la punctele 2, 3 şi 4 din cererea de recurs, este de fapt, orientat către contestarea situaţiei de fapt enunţate, decelate de către instanţa de apel pe baza probelor administrate în cauză. Astfel, tot acest ansamblu de critici urmăreşte constatarea de către instanţa de recurs: a inexistenţei în cauză a unei fapte ilicite, inclusiv în contextul afirmat de recurent al împrejurării că politica penală este realizată de Parlament şi de Guvern; a inexistenţei legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu; a nedovedirii prejudiciului, inclusiv din perspectiva faptului că reclamantul nu ar fi formulat plângeri cu privire la condiţiile materiale de detenţie, în conformitate cu procedura instituită de Legea nr. 254/2013.

Or, Înalta Curte constată că limitele controlului său jurisdicţional sunt configurate de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ca fiind unele exclusiv de nelegalitate, grefate aşadar, pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, instanţă devolutivă a temeiniciei cauzei. Din această perspectivă, reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, deziderat urmărit de către recurentul pârât prin ansamblul de critici evidenţiat, excede limitelor controlului jurisdicţional de recurs, astfel încât acest ansamblu de critici nu poate fi primit.

Pe cale de consecinţă, grefat pe situaţia de fapt configurată definitiv de instanţa de apel în urma administrării şi evaluării probelor administrate cauzei, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor părţii recurente, că instanţa de apel a făcut o corectă şi completă aplicare a dispoziţiilor legale şi convenţionale incidente în cauză.

Înalta Curte reaminteşte de altfel, că instanţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a apreciat cu titlu de principiu, că "cerinţa de 3 mp de suprafaţă la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spaţiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalaţiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condiţiilor de detenţie din perspectiva art. 3 din Convenţie. Aceasta a mai precizat că un spaţiu personal mai mic de 3 mp într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumţie de încălcare a acestei dispoziţii. Prezumţia în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condiţiile de detenţie, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spaţiu personal; în această privinţă, Curtea ia în considerare factori precum durata şi amploarea restricţiei, gradul de libertate de circulaţie şi activităţile în afara camerei, precum şi caracterul în general decent sau nu al condiţiilor de detenţie în locul respectiv." - paragraful 77 din Hotărârea-pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României.

Conchizând, Înalta Curte constată că, raportat la constatările factuale ale instanţei de apel, constatări de care este ţinută, astfel cum s-a expus supra, în cauză nu se verifică motivul de nelegalitate invocat, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. şi art. 3 CEDO.

Constatând totodată, şi faptul că în individualizarea cuantumului concret al despăgubirii acordate, instanţa de apel a menţinut suma stabilită de către tribunal care s-a raportat în mod dezvoltat la criteriile incidente în materie, criterii ilustrate inclusiv de recurent în cadrul cererii sale de recurs, Înalta Curte, pentru ansamblul considerentelor expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, aspectele de nelegalitate deduse judecăţii de recurent pe calea prezentului recurs fiind lipsite de temei, va respinge în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila împotriva deciziei nr. 85/A din 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2025.