Restitution of market price for properties subject to revindication; applicability of statutory compensation regime and limits on appellate review of valuation evidence and costs.

Şedinţa publică din data de 18 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 14 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea preţului de piaţă al apartamentului nr. x, situat în Bucureşti şi al apartamentului fără număr aflat la demisolul imobilului din Bucureşti, str. x, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5693 din 02 octombrie 2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei a V-a civile sub acelaşi număr de dosar.

2. Hotărârea pronunţată pe fond

Prin sentinţa civilă nr. 1569 din 27 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A., apel ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 264A din 19 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1569/27.06.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 247 din 03 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 264A din 19 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1448A din 15 noiembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1569/27.06.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în RON al sumei de 76.000 de euro la data plăţii, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului nr. x, situat în Bucureşti, strada x nr. 2, sector 1 şi la plata echivalentului în RON al sumei de 67.000 de euro, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului fn situat în Bucureşti, strada x nr. 2, sector 1; totodată, a obligat intimatul la plata către apelant a sumei de 11.500 de RON, cheltuieli de judecată.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1448A din 15 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Prin cererea formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, susţinând că hotărârea pronunţată de instanţa de apel în rejudecare este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, a susţinut că în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată şi că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deşi potrivit acestor dispoziţii proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata preţului de piaţă al apartamentelor în discuţie, recurentul-pârât a învederat că reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor apartamente în baza Legii nr. 112/1995, astfel că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Intimata-reclamantă a dobândit apartamentele de la numiţii B., care la rândul său l-a dobândit de la Primăria Municipiului Bucureşti (apartamentul nr. x) şi C. şi D. (apartamentul de la demisol).

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desfiinţate, prin decizia nr. 113R/28.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă respingându-se ca nefondate doar capetele de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1997 şi nr. y/1996, păstrându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă nr. 973A/20.03.2017, inclusiv cele privind admiterea capetelor de cerere în revendicare.

Prin urmare, nu se justifică obligarea Ministerului Finanţelor la plata preţului de piaţă al celor două apartamente.

Pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă, dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd îndeplinirea cumulativă a două condiţii, însă intimata-reclamantă nu a făcut dovada acestora.

Or, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv restituirea preţului de piaţă achitat de intimata-reclamantă, în speţa de faţă este vorba de un raport juridic de drept privat care are la bază un contract, astfel că Statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană/instituţie răspunzătoare.

Legea nr. 10/2001 a instituit prevederi cu caracter procesual care se referă numai la efectele faptului juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză), iar nu la cele ale unui act juridic.

Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

S-a mai susţinut că dispoziţiile art. 1337 C. civ. instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală sau parţială prin fapta unui terţ. Prin urmare, în cazul de faţă este vorba de o tulburare de drept, ceea ce angajează răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile intimatei-reclamante.

În consecinţă, recurentul-pârât a susţinut că nu poate fi antrenată răspunderea sa, având în vedere că în speţă nu există culpa instituţiei sale.

O altă critică priveşte faptul că instanţa de apel a omologat în mod eronat raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul E., întrucât acest raport nu reflectă preţul real al imobilelor în litigiu.

Recurentul-pârât a arătat că, în evaluarea imobilului, expertul nu a avut în vedere faptul că acesta are o vechime de 94 de ani, fiind construit în anul 1929 şi se află într-o stare avansată de degradare, ci a avut în vedere, în principal, o serie de posibile avantaje ale zonei în care este situat imobilul.

Prin urmare, expertul trebuia să aibă în vedere un grad mai mare de uzură şi să ţină seama de vechimea imobilului, precum şi de faptul că este un imobil cu grad de risc seismic.

Estimarea valorii de piaţă a celor două apartamente a fost criticată de recurentul-pârât, acesta arătând că expertul ar fi trebuit să efectueze o serie de corecţii. Or, instanţa nu ar fi luat în calcul toate corecţiile indicate de pârât, vechimea imobilului, gradul de risc seismic, ci a procedat la omologarea raportului de expertiză efectuat în cauză.

În ceea ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor la plata sumei de 11.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, recurentul-pârât a susţinut că în mod eronat a fost obligat la plata acestora, atât timp cât în cauză nu se poate reţine o culpă procesuală în sarcina sa, partea nedând dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nefăcându-se vinovată de declanşarea litigiului.

Aşadar, neexistând culpă procesuală şi nici temei legal, nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte onorariul de avocat, recurentul-pârât a susţinut că suma este nejustificată în raport cu complexitatea şi dificultatea litigiului, sens în care a solicitat cenzurarea acestor cheltuieli în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. În acest sens a indicat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Costin contra României (hotărârea din 26 mai 2005) şi cauza Johanna Huber contra României (hotărârea din 21 februarie 2008).

În consecinţă, a solicitat respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiat, iar în subsidiar reducerea cuantumului onorariului de avocat.

Pentru motivele expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată.

În drept a invocat motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 30 aprilie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi din procesul-verbal de repartizare aleatorie .

Prin rezoluţia de primire din data de 21 mai 2024 s-a dispus ca, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., să se întocmească raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit art. 493 C. proc. civ.

8. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit în cauză, magistratul-asistent raportor a reţinut că recursul este formulat împotriva unei hotărâri supuse acestei căi de atac, cererea de recurs a fost formulată în termen legal, recurentul-pârât este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile privind greşita omologare a raportului de expertiză, pe motiv că preţul nu este real, precum şi cele privind aprecierea cuantumului cheltuielilor ocazionate cu desfăşurarea procesului, acordate de către instanţa de apel, ţin de netemeinicia hotărârii recurate şi de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă reprezintă, în realitate, o apărare de fond, aceasta urmând a fi avută în vedere de către instanţă cu ocazia soluţionării fondului recursului.

S-a mai reţinut că, în raport cu prevederile art. 493 C. proc. civ., în măsura în care completul de filtru va aprecia că nu este posibilă încadrarea criticilor formulate în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. ar fi incidentă excepţia nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în măsura în care va trece peste această excepţie, se va aprecia asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

În aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a reţinut că raportul se va analiza în complet de filtru, urmând a fi comunicat părţilor, care, în termen de 10 zile de la comunicare, pot formula în scris un punct de vedere la raport.

Raportul a fost comunicat părţilor la 14 noiembrie 2024, potrivit dovezilor de la filele x.

Părţile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de admitere în principiu pronunţată în şedinţa din camera de consiliu din 26 noiembrie 2024 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 1448A din 15 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

S-a fixat termen de judecată la data de 18 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti are caracter nefondat, pentru argumentele ce succed.

Recurentul-intimat a criticat decizia instanţei de apel, menţionând că în ceea ce priveşte obligarea sa la plata preţului de piaţă al apartamentelor în discuţie, reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor apartamente în baza Legii nr. 112/1995, astfel că nu i-ar fi aplicabile dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Intimata-reclamantă a dobândit apartamentele de la numita B. (apartamentul nr. x) şi C. şi D. (apartamentul de la demisol), care la rândul lor, le-au dobândit de la Primăria Municipiului Bucureşti.

Critica, astfel expusă, are caracter nefondat.

În cauză, prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, nr. 247 din 03 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat această problemă, reţinând că:

"Or, faţă de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond, reclamanta justifică legitimare procesuală activă în cauză, aspect ce rezultă din calitatea sa de succesor în drepturi inter vivos al dobânditorilor în baza Legii nr. 112/1995, în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu cumpărătorii chiriaşi ce au dobândit apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, în care reclamanta figurează în poziţia de cumpărător al bunurilor asupra căruia poartă litigiul şi în legătură cu care reclamanta solicită preţul de piaţă, cerere întemeiată pe prevederile art. 50 alin. (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că reclamanta solicită aplicarea unei dispoziţii legale ce prevede modalitatea de despăgubire a cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, fapt care îi conferă calitate procesuală activă, de la Ministerul Finanţelor Publice, în calitatea de reprezentant al statului român, ce are calitatea procesuală pasivă, direct, în temeiul dispoziţiei ce reglementează acest caz de despăgubire."

Aceste consideraţii se opun în cauză cu putere de lucru judecat părţilor, nemaiputând fi repuse în discuţie. Astfel, soluţia pronunţată în cauză în rejudecare trebuie să ţină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecăţii de instanţa de casare în primul ciclu procesual, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat, întrucât respectiva chestiune litigioasă a mai fost odată dezlegată. Aşadar, sunt întemeiate din această perspectivă apărările intimatei reclamante referitoare la incidenţa autorităţii de lucru judecat.

O altă critică formulată de pârât priveşte nedesfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât prin decizia nr. 113R/28.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au fost respinse ca nefondate capetele de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1997 şi nr. y/1996, păstrându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă nr. 973A/20.03.2017, inclusiv cele privind admiterea capetelor de cerere în revendicare.

Această critică are caracter nefondat, întrucât reclamanta, dobândind prin cumpărare dreptul de proprietate asupra apartamentelor ce făceau obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, a fost obligată la predarea acestora proprietarului recunoscut prin admiterea cererii în revendicare.

De asemenea, cu privire la această critică, tot prin decizia de casare au fost trasate următoarele:

"Cu ocazia rejudecării vor fi analizate cele două cerinţe ce trebuie să fie cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda preţul de piaţă al imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către foştii chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin aceasta înţelegând atât situaţiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât şi cele în care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, precum şi motivele de apel ale reclamantei şi apărările părţilor."

Conform prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001:

"Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

De asemenea, potrivit art. 20 alin. (21) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la (...)".

Astfel, în mod corect, în rejudecare, instanţa de apel a reţinut că, în interpretarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 20 alin. (21) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, texte care relevă semnificaţia pe care o au, în accepţiunea Legii 10/2001 care constituie fundamentul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii - sintagmele de "imobil … vândut cu respectarea prevederilor Legii 112/1995" şi " chiriaşii … ale căror contracte au fost desfiinţate fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare", situaţia reclamantei se circumscrie ipotezei legale enunţate, fiind îndeplinite ambele cerinţe prevăzute de dispoziţiile legale incidente.

Printr-o altă critică de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a omologat în mod eronat raportul de expertiză întocmit în cauză, întrucât nu reflectă preţul real al imobilelor în litigiu, deoarece nu s-ar fi avut în vedere că are o vechime de 94 de ani, fiind construit în anul 1929 şi că se află într-o stare avansată de degradare, nefiind aşadar, aplicate corecţiile aferente.

Criticile astfel formulate, au de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, se observă că în realitate, recurentul expune în această direcţie, nemulţumiri care ţin de situaţia de fapt, învederând diferite elemente factuale care ar fi determinat, în opinia sa, stabilirea unei valori mai mici a apartamentelor în litigiu, fără însă, să învedereze critici concrete de nelegalitate şi care să vizeze anumite norme juridice edictate în această privinţă, care să fi fost încălcate.

În esenţă, se observă că de fapt, recurentul solicită instanţei de recurs să reevalueze probele aflate la dosarul cauzei şi să stabilească diferit valoarea acestora, modificând preţul în raport de anumite caracteristici tehnice ale imobilelor litigioase. Însă, aceste critici, care vizează aspecte de netemeinicie, nu pot face obiect al recursului întrucât stabilirea situaţiei de fapt rămâne în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive, iar instanţa de recurs nu poate reaprecia probele administrate în cauză, prin atribuirea unei alte valori probatorii decât cea acordată de instanţele de fond, limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicţional de recurs fiind prevăzute de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte notează că instanţa de apel a admis obiecţiunile în acest sens ale pârâtului faţă de raportul de expertiză întocmit în cauză şi prin încheierea din 20 septembrie 2023, a amânat cauza tocmai pentru ca expertul să răspundă la acestea, răspunsul aflându-se la dosar apel.

Aceste elemente invocate de către recurentul pârât au fost deci, evaluate de către instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei:

"În cauză intimatul-pârât a formulat obiecţiuni prin care a susţinut că expertul nu a avut în vedere vechimea de 94 de ani şi starea evidentă de degradare a imobilului, aspect ce implică un risc seismic ridicat, precum şi faptul că expertul ar fi trebuit să aplice o serie de corecţii la ofertele găsite de acesta pe internet.

Obiecţiunilor incuviinţate de Curte, li s-a răspuns de către expert, răspunsul la obiecţiuni fiind depus la dosar, argumentându-se în sensul că valorile stabilite prin raportul de expertiză sunt corecte, atâta vreme cât expertiza a avut în vedere drept comparabile tranzacţii efective din acelaşi cartier, iar nu oferte, iar preţul a fost ajustat pentru diferenţa de vârstă a fiecărei comparabile (1% pentru fiecare an), dar şi pentru diferenţa de finisaje (100 euro/mp diferenţa de cost pentru finisaje medii faţă de inferioare şi 200 euro/mp diferenţa de cost pentru finisaje medii-renovat faţă de inferioare), iar aplicarea corecţiei aferentă riscului seismic nu se impune pentru că imobilul nu este încadrat în lista imobilelor afectate de riscul seismic.

Având în vedere argumentele expuse, Curtea va reţine ca fiind corectă valoarea de piată stabilită pentru cele două apartamente" (pagina 17 a deciziei recurate).

Or, trebuie avut în vedere că prevederile art. 488 C. proc. civ. trimit la concluzia că pe calea recursului nu pot fi analizate motive de netemeinicie, ci doar de nelegalitate. Spre deosebire de apel, cale de atac devolutivă în cadrul căreia instanţa poate aprecia probele administrate pentru a stabili starea de fapt relevantă, calea de atac a recursului este dedicată exclusiv aspectelor de nelegalitate a hotărârii atacate, prerogativa stabilirii faptelor în baza probelor nefiindu-i acordată judecătorului din recurs.

Or, reanalizarea caracteristicilor tehnice concrete care au fost avute în vedere la stabilirea preţului respectivelor apartamente în cadrul expertizei administrate în cauză, nu mai reprezintă un aspect de nelegalitate pentru a putea fi cenzurat în cadrul procesual conferit de calea extraordinară a recursului, ci o critică de netemeinicie ce nu poate fi examinată în cauză şi asupra căreia se constată că instanţa de apel, instanţă devolutivă a temeiniciei cauzei, s-a aplecat. Evaluarea imobilelor în raport cu anumite caracteristici tehnice invocate a exista reprezintă un element subsumat temeiniciei cauzei şi nu legalităţii acesteia.

Prin ultima critică de recurs, pârâtul a susţinut că în mod eronat a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată de 11.500 RON, întrucât nu se poate reţine o culpă procesuală în sarcina sa, iar suma este nejustificată în raport cu complexitatea şi dificultatea litigiului, cu jurisprudenţa CEDO în materie şi a solicitat cenzurarea acestor cheltuieli în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte urmează a respinge şi acest grup de critici.

Astfel, prin Decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis: "Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În considerentele respectivei decizii, s-a reţinut că proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, această critică privind cuantumul cheltuielilor de judecată nu va putea fi analizată pe calea recursului, ea neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ., fiind inadmisibilă.

În privinţa criticii relative greşitei sale obligări la plata de cheltuieli de judecată, ca urmare a inexistenţei culpei procesuale, Înalta Curte o apreciază a fi nefondată, atât timp cât fiind admis apelul părţii adverse, recurentul pârât este parte care a pierdut procesul în sensul art. 453 C. proc. civ., incumbându-i aşadar, obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată efectuate de partea câştigătoare.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate şi că recursul declarat este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 1448A din 15 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2025.