Judicial enforcement of sale promise: contractual penalty vs. right of withdrawal under Civil Code Articles 1270, 1276, and 1545

Şedinţa publică din data de 13 martie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 1 august 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, în condiţiile prevăzute în promisiunea de vânzare autentificată sub nr. x/02.09.2021 de Biroul Individual Notarial C., asupra imobilului compus din teren situat în intravilanul oraşului Sinaia, Calea x, FN, jud. Prahova, în suprafaţă măsurată de 1.999 mp, împreună cu construcţia amplasată pe acesta, aflată în curs de execuţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 621 din 24 mai 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, în sensul că a suplinit consimţământul pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, hotărârea ţinând loc de contract de vânzare cumpărare a imobilului situat în intravilanul oraşului Sinaia, Calea x, FN, jud. Prahova, în suprafaţă măsurată de 1.999 mp., categorie curţi-construcţii, împreună cu construcţia amplasată pe aceasta, aflată în curs de execuţie, imobilul fiind identificat cu număr cadastral x (vechi) şi înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Sinaia, pentru preţul total de 3.220.000 euro, la data pronunţării sentinţei fiind achitate avansul şi primele patru tranşe şi scadente, sumele până la tranşa nr. 20 inclusiv, restul de preţ urmând a fi achitat în condiţiile prevăzute de art. II şi art. III din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/02.09.2021 de Biroul Notarului Public C.. A respins cererea pârâtei privind amendarea reclamatului pentru formularea cu rea-credinţă a cererii de ajutor public judiciar. A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 15.000 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru. În baza art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat reclamantul să restituie ajutorul public de care a beneficiat, în cuantum de 146.323 RON, la data rămânerii definitive a hotărârii.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 626 R din 31 mai 2024, Curtea Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 621/24.05.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat. A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel. A obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 2.500 RON, constând în cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat achitat în apel.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 626 R din 31 mai 2024, pronunţate de Curtea Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L..

Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept procesual care reglementează principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii.

Recurenta a susţinut că, potrivit legii, asupra cererii de acordare a ajutorului public judiciar instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu, pe baza înscrisurilor depuse de părţi şi de autorităţile competente la dosar, părţile nefiind citate la soluţionarea cererii, potrivit art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008, pronunţarea soluţiei realizându-se în şedinţă publică, conform art. 402 C. proc. civ.

Totodată, a învederat că, dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 51/2008 stipulează că ajutorul public judiciar poate fi refuzat atunci când este solicitat abuziv, când costul său estimat este disproporţionat faţă de valoarea obiectului cauzei, precum şi atunci când acordarea ajutorului public judiciar nu se solicită pentru apărarea unui interes legitim ori se pretinde pentru o acţiune care contravine ordinii publice sau celei constituţionale.

Încheierea de respingere a cererii de ajutor public judiciar sau de admitere în parte a acesteia se comunică părţilor interesate, care au posibilitatea formulării căii de atac a reexaminării. Cererea de reexaminare se soluţionează tot în camera de consiliu, însă de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă, prin raportare la art. 8 din Legea nr. 76/2012.

Art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008 prevede ca orice persoană interesată poate sesiza instanţa prezentând dovezi cu privire la situaţia reală a persoanei care a solicitat ajutorul public judiciar, cererea soluţionându-se prin încheiere susceptibilă de a fi supusă reexaminării în termen de 5 zile.

La data de 26.04.2023, recurenta, în temeiul dispoziţiilor art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008, a solicitat amendarea intimatului pentru formularea cu rea-credinţa a cererii de acordare a facilităţilor de la plata taxelor de timbru, prin care s-a dispus reducerea taxei judiciare de timbru datorate pentru soluţionarea acţiunii, de la suma de 161.323,4 RON, la suma de 15.000 RON.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat prin încheiere asupra cererii de aplicare a amenzii judiciare, ci a rămas în pronunţare şi cu privire la acest aspect prin sentinţa apelată, astfel că nu a existat o încheiere care să poată fi atacată pe cale reexaminării.

A arătat recurenta că trebuie făcută distincţie între procedura acordării şi cea a contestării ajutorului public judiciar.

A învederat că, prin faptul că cererea de aplicare a amenzii judiciare nu a fost soluţionată prin încheiere, ci a fost unită cu fondul şi judecată la acelaşi termen prin sentinţă, eroarea instanţei de fond în această privinţă a determinat încălcarea principiului contradictorialităţii şi disponibilităţii, amputând posibilitatea atacării acestei măsuri administrative sau revenirea asupra caracterului derizoriu al cuantumului taxei judiciare de timbru.

Deşi nu pot forma obiect de critică, prin intermediul căilor de atac de reformare, aspectele referitoare la modalitatea de soluţionare a cererii de acordare a ajutorului public judiciar, neexistând un drept de opţiune al părţii în această privinţă, pentru recurentă aceste căi de atac speciale nu erau deschise din punct de vedere procedural, astfel că respingerea, ca inadmisibil a motivului de apel vizând soluţia dată contestării ajutorului judiciar este contrară dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/2008.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică modalitatea de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1270, art. 1276, art. 1277 şi art. 1545 C. civ.

Susţine că instanţa de apel a constatat, eronat, că în speţă se pune problema existenţei unui contract cu termen determinat, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art. 1277 C. civ. nu sunt aplicabile, fiind necesară o prevedere specială care să instituie dreptul de dezicere.

Astfel, instanţa de apel a considerat greşit că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/2021 de Biroul Individual Notarial C., încheiată de părţi, nu conţine, la art. VIII paragr. Prim, o clauză neechivocă de dezicere, ci că acest drept trebuie expres prevăzut, articolul menţionat având doar aptitudinea de a stabili sancţiunea în caz de răzgândire.

A făcut referire la dispoziţiile art. 1270 şi ale art. 1276 C. civ., apreciind că aceste din urmă dispoziţii legale nu erau aplicabile, astfel cum eronat a reţinut instanţa de apel, întrucât produc efecte doar în lipsă de convenţie contrară, având caracter supletiv, părţile contractului putând să configureze un alt regim juridic denunţării unilaterale. În acest sens, consideră că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare conţine, la art. VIII paragr. prim, o clauză neechivocă de dezicere, potrivit căreia "În cazul în care promitenta cumpărătoare se răzgândeşte cu privire la încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică aceasta pierde toate sumele achitate până la momentul respectiv."

Recurenta a afirmat că răzgândirea prevăzută de art. 1276 C. civ. concordă cu art. 1545 din acelaşi act normativ, referindu-se la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, şi are caracterul unei clauze de dezicere, caz în care convenţia ce o conţine poate fi desfiinţată unilateral, în virtutea exercitării unui drept potestativ, care si-ar avea izvorul în acordul iniţial de voinţe al părţilor, astfel încât nu mai depinde, în niciun fel, de voinţa celeilalte parţi.

Dezicerea pârâtei a fost apreciată ca având rolul denunţării unilaterale, deoarece părţile au stabilit care este preţul acesteia, iar încetarea promisiunii putea fi făcută în orice moment.

Totodată, apreciază că încetarea nu avea caracter potestativ deoarece sancţiunea răzgândirii se manifestase deja prin reţinerea avansului de 100.000 euro, iar buna credinţă în executarea contractelor nu a fost nicicând încălcată.

Recurenta a arătat că art. VIII paragr. prim din promisiunea de vânzare reprezintă o clauză neechivocă de dezicere. Fiind contestată natura juridică a acesteia, precum şi efectele pe care aceasta le-ar putea produce, instanţa de apel a apreciat greşit că aceasta are natura unei clauze de arvună.

Spre deosebire de clauza de arvună, care are rolul de a acoperi prejudiciile rezultate din neexecutare şi de a garanta executarea obligaţiilor contractuale, clauza de dezicere presupune stabilirea unui preţ al dezicerii sau al denunţării unilaterale, care nu este parte a preţului din contract.

În opinia sa, arvuna ar putea avea rol de dezicere doar în ipoteza în care ar rezulta neechivoc şi neîndoielnic din convenţia părţilor, în cuprinsul căreia acestea stabilesc preţul dezicerii, întrucât, fără o atare precizare, arvuna va avea, conform art. 1298 C. civ., rolul confirmatoriu de probă a contractului. Aceasta semnifică faptul că, în caz de nerealizare a vânzării din culpa uneia dintre părţi, cealaltă parte va avea alegerea între a cere executarea silită a vânzării sau a pune în funcţiune clauza de arvună, în acest din urmă caz, arvuna dobândind rolul de clauză penală, adică de estimare anticipată convenţională a prejudiciului decurgând din neexecutarea contractului.

Or, intimatul a reţinut sumele plătite cu titlu de avans în cuantum de 100.000 euro tocmai în considerarea acestei clauze de dezicere, iar nu cu titlu de preţ contractual.

Faţă de considerentele de ordin teoretic menţionate, recurenta a arătat, cu privire la clauza în discuţie, că aceasta stipulează expres, în termeni neîndoielnici, preţul convenit de părţile contractante pentru ipoteza în care reclamanta s-ar răzgândi în privinţa perfectării contractului în formă autentică, astfel încât menţiunea referitoare la pierderea sumelor plătite nu poate avea altă semnificaţie decât pe cea a unei arvune confirmatorii, dat fiind că o parte din preţul de 100.000 euro a fost plătit până la momentul răzgândirii.

5. Apărările formulate în cauză

La 11 octombrie 2024, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul căii extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia, ce nefondate.

6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, Înalta Curte a stabilit termen la 27 februarie 2025 pentru soluţionarea recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a soluţionat, cu precădere, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, dispunând respingerea acesteia. Totodată, a rămas în pronunţare asupra recursului, pronunţarea fiind amânată, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. civ., la 13 martie 2025.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, în modalitatea în care instanţele devolutive au soluţionat cererea sa de contestare a acordării ajutorului public judiciar către reclamant şi de aplicare a unei amenzi judiciare pentru formularea cu rea credinţă a cererii de ajutor public judiciar.

În legătură cu acest aspect, este de reţinut faptul că, prin încheierea din data de 28.09.2022 prima instanţă a admis cererea de ajutor public judiciar, reducând cuantumul taxei de timbru de la suma de 161.323,4 RON, la suma de 15.000 RON.

Prin cererea formulată la data de 22.03.2023, pârâta a contestat îndreptăţirea reclamantului la acordarea ajutorului public judiciar, susţinând că acesta a ascuns cu rea credinţă informaţii despre situaţia sa financiară, respectiv executarea silită a sumei de 360.000 euro anterior formulării cererii de ajutor public, solicitând amendarea sa pentru formularea cu rea credinţă a cererii.

Prima instanţă a unit cu fondul cererea şi a respins-o, arătând în considerentele sentinţei că, la momentul soluţionării ajutorului public, instanţei i s-au prezentat toate informaţiile privitoare la situaţia financiară a petentului - persoană fizică cu venituri din salariu şi care deţine un bun imobil de valoare semnificativă ce formează obiectul promisiunii de vânzare şi cu privire la care a încasat o parte din preţ, fiind indicată executarea avansului şi a ratelor, iar susţinerile pârâtei reprezintă, practic, critici cu privire la legalitatea acordării ajutorului, aspecte ce nu pot conduce la sancţionarea petentului.

În apel, pârâta a criticat această dezlegare, apreciind că recunoaşterea de către reclamant în faţa instanţei, ulterior contestării, a existenţei sumelor, nu acoperă noţiunea de fraudă în această materie.

Instanţa de apel a respins critica formulată ca inadmisibilă, cu motivarea că, potrivit dispoziţiilor art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008, legiuitorul a înţeles să deschidă doar persoanei care a beneficiat de ajutorul public judiciar calea de atac a reexaminării, în situaţia în care instanţa a constatat că cererea de ajutor public judiciar a fost formulată cu rea-credinţă. Ca atare, părţile nu au deschisă calea de atac a apelului, atât timp cât legiuitorul a prevăzut o cale de atac specifică, respectiv cererea de reexaminare, şi doar în anumite situaţii expres prevăzute de lege.

Recurenta a criticat această soluţie, susţinând că, în ipoteza în care nu are deschisă, din punct de vedere procedural, calea de atac a reexaminării împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar sau de admitere în parte a acesteia, respingerea, ca inadmisibilă a criticii în apel este contrară dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/2008.

Precizează că la data de 26.04.2023, în temeiul dispoziţiilor art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008, a solicitat amendarea intimatului pentru formularea cu rea-credinţă a cererii de acordare a facilităţilor de la plata taxelor de timbru, însă instanţa de fond nu s-a pronunţat prin încheiere asupra cererii de aplicare a amenzii judiciare, ci a rămas în pronunţare şi cu privire la acest aspect prin sentinţa apelată, astfel că nu a existat o încheiere care să poată fi atacată pe cale reexaminării.

Deşi nu pot forma obiect de critică, prin intermediul căilor de atac de reformare, aspectele referitoare la modalitatea de soluţionare a cererii de acordare a ajutorului public judiciar şi trebuie făcută distincţie între procedura acordării şi cea a contestării ajutorului public judiciar, prin faptul că cererea de aplicare a amenzii judiciare nu a fost soluţionată prin încheiere, ci unită cu fondul şi judecată la acelaşi termen prin sentinţă, s-a ajuns, în opinia recurentei, la încălcarea principiului contradictorialităţii şi disponibilităţii, amputându-se posibilitatea atacării acestei măsuri administrative sau revenirea asupra caracterului derizoriu al cuantumului taxei judiciare de timbru.

Critica este nefondată. Deşi aceste aserţiuni nu au fost formulate în faţa instanţei de apel, nu pot fi considerate ca fiind omiso medio, întrucât ele vizează considerentul instanţei de prim control judiciar referitor la inadmisibilitatea posibilităţii de a analiza această chestiune în calea devolutivă de atac de reformare la instanţa superioară.

Soluţia instanţei de apel, întemeiată pe interpretarea gramaticală şi sistematică a art. 17 din O.U.G. nr. 80/2008, este corectă. Astfel, potrivit textului de lege menţionat,,(1) Orice persoană interesată va putea sesiza oricând instanţa care a încuviinţat ajutorul public judiciar, prezentând dovezi cu privire la situaţia reală a celui căruia i s-a încuviinţat cererea; ajutorul public judiciar nu se suspendă în cursul noilor cercetări. (2) Dacă instanţa constată că cererea de ajutor public judiciar a fost făcută cu rea-credinţă, prin ascunderea adevărului, va obliga, prin încheiere, pe cel care a beneficiat nejustificat de ajutor public judiciar la restituirea cu titlu de despăgubire a sumelor de care a fost scutit, precum şi la o amendă în cuantum de până la 5 ori suma pentru care a obţinut nejustificat scutirea. (3) Împotriva încheierii se poate face numai cerere de reexaminare, putându-se solicita motivat să se revină asupra despăgubirii sau a amenzii ori să se dispună reducerea acestora. Cererea se face în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii şi se soluţionează de un alt complet, prin încheiere irevocabilă."

Rezultă din textul de lege menţionat, astfel cum a arătat şi instanţa de apel, că împotriva încheierii prin care se soluţionează contestarea acordării ajutorului public judiciar poate se poate formula cerere de reexaminare având ca obiect, exclusiv, solicitarea de revocare a dispoziţiei de plată a despăgubirii sau a amenzii judiciare. Prin urmare, reexaminarea poate fi formulată doar în cazul admiterii acestei cereri şi doar de către partea împotriva căreia s-au luat aceste măsuri, singura care are interesul ca instanţa să revină asupra măsurii luate.

În consecinţă, în această situaţie, dispoziţia de respingere a contestării ajutorului public judiciar nu poate fi atacată prin intermediul reexaminării, cu atât mai mult într-o cale ordinară de atac, astfel că pârâta nu era îndreptăţită a solicita instanţei de apel un control judiciar asupra modului de soluţionare a cererii formulate.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greşită, în opinia recurentei, a dispoziţiilor art. 1270, art. 1276, art. 1277 şi art. 1545 C. civ., considerând că instanţa de apel a apreciat eronat că în speţă nu există o prevedere specială care să instituie dreptul de dezicere.

Astfel, recurenta susţine că a activat clauza de dezicere prevăzută la art. VIII paragr. prim punând capăt contractului. Consideră că răzgândirea prevăzută de art. 1276 C. civ. concordă cu art. 1545 din acelaşi act normativ şi are rolul denunţării unilaterale, iar, în cauză, părţile au stabilit care este preţul acesteia, prin reţinerea avansului de 100.000 euro, încetarea promisiunii putând fi făcută în orice moment. Instanţa de apel a apreciat greşit că aceasta are natura unei clauze de arvună care are rolul de a acoperi prejudiciile rezultate din neexecutare şi de a garanta executarea obligaţiilor contractuale, în condiţiile în care reclamantul a reţinut sumele plătite cu titlu de avans în cuantum de 100.000 de euro tocmai în considerarea acestei clauze de dezicere, iar nu cu titlu de preţ contractual.

În legătură cu acest aspect, este de reţinut că instanţele devolutive au avut a interpreta clauza contractuală reglementată la art. VIII paragr. prim, potrivit căreia:

"În cazul în care promitenta cumpărătoare se răzgândeşte cu privire la încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică aceasta pierde toate sumele achitate până la momentul respectiv."

Înalta Curte reţine, verificând obiectul litigiului, că instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune vizând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare, în condiţiile prevăzute în Promisiunea de vânzare autentificată sub nr. x/02.09.2021 de către C., asupra imobilului compus din teren situat în intravilanul oraşului Sinaia, Calea x, FN, jud. Prahova, în suprafaţă măsurată de 1.999 m.p., împreună cu construcţia amplasată pe acesta, în schimbul unui preţ de 3.220.000 euro, până cel mai târziu la data de 31.01.2022. Pârâta a achitat un avans de 100.000 euro, urmând ca restul preţului să fie achitat în 27 de tranşe lunare de 90.000 euro, primele 4 tranşe fiind exigibile înainte de data stabilită pentru încheierea vânzării, iar restul urmând a fi plătite, conform scadenţarului convenit, după încheierea contractului de vânzare, cu plata preţului în rate. Pârâta nu a achitat de bună voie ratele de avans promise şi nici nu s-a prezentat, sub diverse pretexte, la data scadentă la notarul public, iar ulterior a refuzat expres executarea obligaţiei. Pârâta a justificat refuzul de a încheia în formă autentică vânzarea susţinând că această promisiune a fost desfiinţată unilateral în conformitate cu art. VIII paragraf ultim din convenţie prin Notificarea nr. x/16.03.2022 trimisa prin BEJ "D.", prin care aceasta şi-a manifestat "răzgândirea" cu privire la dorinţa de a achiziţiona terenul ce forma obiectul promisiunii. În art. VIII din promisiune nu a fost prevăzut niciun termen de dezicere, deci aceasta putea opera oricând, iar sancţiunea dezicerii era reţinerea sumelor plătite până la dezicere, respectiv suma de 100.000 euro, deja reţinută de reclamant, în condiţiile reglementate de art. 1276 C. civ. ce concordă cu art. 1545 C. civ.

Instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 1276-1277 C. civ., în cazul contractelor pe durată determinată, astfel cum este cazul în speţă, este necesară o dispoziţie convenţională sau o prevedere legală specială care să instituie în mod expres dreptul de denunţare unilaterală. Clauza de care pârâta se prevalează nu este o clauză de dezicere, întrucât este prevăzută la capitolul intitulat "Răspunderea contractuală" şi stabileşte efectele neexecutării contractului, iar nu condiţiile de desfiinţare a acestuia. În plus, raportat la natura convenţiei, în care obiectul obligaţiei este reprezentat de consimţământul la încheierea contractului de vânzare, a considerat că în speţă termenul "se răzgândeşte" semnifică retragerea consimţământului şi este echivalent cu "nu îşi îndeplineşte obligaţia". O dispoziţie care stabileşte sancţiunea în cazului refuzului de îndeplinire a obligaţiilor contractuale nu conţine, implicit, stabilirea în favoarea părţii a dreptului de denunţare. Prin urmare, a apreciat că nu există o clauză de dezicere şi a admis astfel acţiunea.

La rândul său, instanţa de apel, validând soluţia fondului, a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 1277 C. civ., motiv pentru care dreptul de dezicere trebuia să fi fost prevăzut expres în contract, în condiţiile în care obligaţia de executare a contractului se prezumă. Clauza de care se prevalează pârâta este stipulată la capitolul din contract privind răspunderea contractuală, ceea ce însemnă că, în realitate, părţile au stabilit doar efectele unei situaţii în care una dintre părţi nu mai doreşte încheierea contractului, dar fără a conveni în mod expres dreptul de dezicere unilaterală. Faptul că în contract s-au prevăzut consecinţele situaţiei în care părţile se "răzgândesc" nu însemnă că o astfel de dezicere este un "drept" din moment ce acesta nu a fost prevăzut de părţi.

Înalta Curte reţine că, deşi dezbaterea litigioasă priveşte conţinutul clauzei contractuale, cenzura de legalitate proprie căii extraordinare de atac a recursului nu poate fi făcută decât în măsura în care se impută instanţelor devolutive o aplicare eronată a normei de interpretare a clauzei prin prisma dispoziţiilor art. 1270, 1276, 1277 şi ale 1545 C. civ., criticate de recurentă a fi fost greşit aplicate.

Potrivit art. 1270 alin. (2) C. civ., contractul încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege. Art. 1276 alin. (1) C. civ. prevede că "Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început". Conform art. 1.277 C. civ., contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă. Potrivit art. 1545 C. civ., dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite.

Or, în mod corect instanţele de fond au apreciat că, în raport de natura contractului, acestuia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1277 C. civ., pentru ca părţile să-l poată denunţa unilateral oricând, fiind necesară o clauză expresă prin care să li se recunoască acest drept.

În acest context au constatat că părţile nu şi-au conferit un atare drept prin clauzele contractuale, ci au reglementat efectele neexecutării contractului prin prisma răspunderii şi sancţiunea aplicabilă, astfel că în cauză nu s-ar pune problema interpretării art. 1276 C. civ. sau a art. 1545 C. civ., care reglementează condiţiile de eficacitate şi de executare ale clauzei de dezicere decât după ce se stabileşte existenţa dreptului de dezicere.

Recurenta a reiterat susţinerile din apel în sensul că în art. VIII din contract este prevăzută o clauză de dezicere, părţile stabilind preţul "răzgândirii" ca fiind reţinerea avansului de 100.000 euro, clauză ce putea fi activată în orice moment, fără însă a combate, cu referire la dispoziţiile legale incidente acestei operaţiuni, interpretarea gramaticală şi sistematică dată de instanţe conţinutului clauzei prin care, pe de o parte, au reţinut că nu există un drept de dezicere stipulat în mod expres, iar, pe de altă parte (raportat la localizarea clauzei de care se prevalează recurenta, în capitolul privind răspunderea contractuală a părţilor, şi la conţinutul propriu-zis al acesteia, coroborat cu celelalte clauze convenite de părţi), că aceasta reprezintă o garanţie a executării obligaţiilor sau cuantificarea preţului neexecutării acestora, în cazul în care creditorul obligaţiei neexecutare optează pentru activarea clauzei penale şi nu pentru obţinerea executării în natură a obligaţiilor.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de recurs nu poate schimba sensul dat de instanţele devolutive conţinutului contractului, decât reţinând o greşită aplicare a normelor legale ce reglementează modalităţile de interpretare a clauzelor convenţionale, aspect cu care instanţa nu a fost sesizată prin memoriul de recurs.

Faţă de aceste considerente, neputând fi reţinut ca întemeiat vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în privinţa deciziei recurate, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 9.996 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 626 R din 31 mai 2024 pronunţate de Curtea Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimatul-reclamant a sumei de 9.996 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.