Nullity of cassation appeal for challenging contractual interpretation and factual findings under substantive law violation

Şedinţa publică din data de 6 martie 2025

Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii şi al cererii reconvenţionale

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2022 la 2 mai 2022, pe rolul Tribunalului Galaţi, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat să se dispună rezoluţiunea contractului de rezervare apartament întocmit la 26 iulie 2021 şi, în principal, obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 500.000 euro, reprezentând dublul avansului achitat. În subsidiar, a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 250.000 euro, achitată cu titlu de avans.

În drept, acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 1516, art. 1539, art. 1549 şi art. 1556 C. civ.

Prin cererea reconvenţională, pârâta B. a solicitat să se constate neexecutarea obligaţiei reclamantei de a achita diferenţa de preţ în cuantum de 80.000 euro până la 31 octombrie 2021, dată prevăzută în contractul de rezervare, ceea ce atrage sancţiunea rezoluţiunii din cauza culpei reclamantei şi, pe cale de consecinţă, să dispună obligarea reclamantei-pârâte la daune interese către pârâta-reclamanta în echivalent cu avansul plătit, prin modalitatea reţinerii de către pârâtă a avansului în sumă de 250.000 euro.

În drept, cererea reconvenţională se întemeiază pe dispoziţiile art. 1516, 1549 şi art. 1556 C. civ.

Pârâta-reclamantă B. a formulat cerere de modificare a cererii reconvenţionale la 7 martie 2023, astfel: - în principal, a solicitat să se dispună rezoluţiunea contractului din 26 iulie 2021 pentru neîndeplinirea de către pârâta-reclamantă a obligaţiei de achitare a diferenţei de preţ de 80.000 euro până la 31 octombrie 2021, cu reţinerea în totalitate a avansului plătit în cuantum de 250.000 euro, conform art. 11 din contractul de rezervare apartament şi art. 1544 alin. (1) C. civ. - în subsidiar, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei-reclamante la plata de daune interese compensatorii în cuantum de 250.000 euro, conform art. 9 lit. b) din contractul de rezervare apartament; - în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, instanţa să dispună conform art. 1541 C. civ., reducerea cuantumului excesiv al clauzei penale exprimată de părţi în art. 9 lit. a) din contract referitoare la obligarea vânzătoarei la daune-interese în cuantum dublu avansului primit.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1413 din 22 decembrie 2023, Tribunalul Galaţi a admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B..

A admis, în parte, cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată.

A dispus rezoluţiunea contractului de rezervare apartament încheiat la 26 iulie 2021 între B., în calitate de vânzător şi A., în calitate de cumpărător, din culpa ambelor părţi.

A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, cu obligarea pârâtei-reclamante să restituie reclamantei-pârâte, suma de 250.000 euro achitată cu titlu de avans.

A respins, în rest, celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

A compensat cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 143/A din 27 iunie 2024, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelanta B. împotriva sentinţei civile nr. 1413 din 22 decembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata A..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 143/A din 27 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a declarat recurs pârâta-reclamantă B., prin care a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1272 C. civ.. Aceasta a arătat că instanţa nu a respectat clauzele contractuale convenite de părţi, cu toate că, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante". Recurenta a invocat principiul pacta sunt servanda, susţinând că obligaţiile asumate în contract devin obligatorii de la data semnării şi nu pot fi ignorate sau înlăturate de către instanţă.

A subliniat că, potrivit art. 5 din contract, s-a stabilit în mod expres că restul de preţ în cuantum de 80.000 euro urma să fie achitat cel mai târziu la 31 octombrie 2021. În opinia recurentei, simpla depăşire a termenului de plată constituie o neexecutare a obligaţiei contractuale de către reclamantă, fără a fi necesară vreo punere în întârziere din partea vânzătorului. Recurenta a mai arătat că această depăşire atrage automat culpa reclamantei, care nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, neîndeplinirea fiind imputabilă acesteia şi atrăgând consecinţele juridice corespunzătoare.

De asemenea, recurenta a făcut referire la constatarea instanţei de apel, potrivit căreia contractul de rezervare din 26 iulie 2021 constituie o veritabilă promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, cu obiect determinat (două apartamente). În susţinerea acestor critici, recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 1272 C. civ., arătând că forţa obligatorie a contractului derivă nu doar din clauzele stipulate, ci şi din toate efectele pe care legea, uzanţele sau echitatea le atribuie obligaţiei asumate.

Recurenta a susţinut că instanţele de fond au aplicat greşit normele de drept material referitoare la executarea obligaţiilor contractuale, modificând voinţa părţilor exprimată în contractul de rezervare. A mai arătat că, potrivit art. 5 din contract, părţile au stabilit în mod expres că preţul total urma să fie achitat integral până la 31 octombrie 2021, iar acest termen era esenţial pentru executarea contractului, în absenţa căreia nu se putea proceda la încheierea contractului în formă autentică. S-a susţinut că instanţa a intervenit în voinţa părţilor şi a reconfigurat obligaţiile asumate prin contract, încălcând astfel principiul autonomiei de voinţă şi, implicit, exigenţele stabilităţii şi predictibilităţii raporturilor juridice.

În opinia recurentei, instanţele au adăugat contractului clauze inexistente, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1510 C. civ., privind punerea în întârziere, cu toate că părţile nu au prevăzut în mod expres necesitatea unei puneri în întârziere, ci au stabilit un termen-limită în art. 5. Aceasta a subliniat că în cuprinsul contractului nu se regăseşte sintagma "poate fi pus în întârziere", iar sancţiunea neexecutării obligaţiei la termen era reglementată în mod expres în clauzele contractuale [art. 9 lit. b) şi art. 11].

Recurenta a învederat că reclamanta nu a achitat suma de 80.000 euro până la termenul contractual, ceea ce echivalează cu o neexecutare a obligaţiei asumate. Aceasta a arătat că părţile au stabilit, în mod expres, un termen esenţial pentru executarea obligaţiei de plată a diferenţei de preţ, şi anume până la 31 octombrie 2021. Neîndeplinirea acestei obligaţii atrăgea, conform art. 11, pierderea totală a avansului achitat. Astfel, soluţia ar fi trebuit să fie de admitere a cererii reconvenţionale formulate de pârâtă.

A fost criticată şi motivarea instanţei, considerată contradictorie şi străină de aplicabilitatea art. 1270 C. civ., întrucât, deşi a admis existenţa principiului forţei obligatorii a contractului, instanţa nu i-a dat efect în raport cu art. 11 al convenţiei.

În ceea ce priveşte capătul subsidiar din cererea reconvenţională, privind plata daunelor interese în conformitate cu art. 9 lit. b) din contractul de rezervare, a susţinut recurenta că motivarea instanţei în sensul constatării culpei ambelor părţi pentru neexecutarea obligaţiilor asumate intră în contradicţie cu reţinerea împrejurării că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de achitare a restului de preţ până la 31 octombrie 2021.

De asemenea, a apreciat că interpretarea contractului s-a realizat cu încălcarea art. 1266 C. civ., câtă vreme părţile au stipulat că preţul va fi achitat cel mai târziu la 31 octombrie 2021. Astfel, în opinia sa, instanţa a adăugat la contract când a reţinut că momentul plăţii este momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică. Interpretarea clauzei contractuale din art. 5 este necesară pentru a decela ordinea îndeplinirii obligaţiilor părţilor contractante, în aplicarea art. 1266 C. civ.. Cu toate acestea, interpretarea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1267 C. civ.

În continuare, a susţinut că plata daunelor interese este reglementată de părţi prin contract - art. 11, sancţiunea fiind strâns legată de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiei de plată a restului de preţ (80.000 euro) de către reclamantă până la 31 octombrie 2021. Cum instanţa a constatat că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia până la această dată, rezultă că la soluţionarea capătului subsidiar al cererii reconvenţionale, trebuia să aplice art. 11 din contract şi să oblige reclamanta la plata daunelor interese în cuantum de 250.000 euro, constând în pierderea în totalitate a avansului achitat. Însă, cu încălcarea art. 11 din contract şi a dispoziţiilor art. 1530 C. civ., instanţa de apel a respins cererea de daune interese.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare, cererea de recurs fiindu-i comunicată la 15 noiembrie 2024 .

II. Soluţia şi considerentele Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Se reţine că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile legale enunţate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca susţinerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate. Aşadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Principala condiţie a legalităţii dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate conduce la casarea unei hotărâri judecătoreşti. Motivele de recurs trebuie să se raporteze la considerentele hotărârii atacate şi să le combată, prin expunerea unui raţionament juridic contrar. Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs prevăzute de lege, sunt de natură a contura nelegalitatea hotărârii atacate şi să permită, astfel, exercitarea controlului judiciar extraordinar al instanţei de recurs.

Înainte de examinarea punctuală a susţinerilor recurentei B., se impune a reaminti că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu acoperă aspecte care ţin de interpretarea clauzelor contractuale. Stabilirea voinţei reale a părţilor şi aprecierea semnificaţiei unor dispoziţii contractuale concrete reprezintă chestiuni de fapt, ce excedează limitelor recursului, fiind de competenţa instanţelor de fond. Trebuie observat că fostul caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865 nu a mai fost preluat în noua reglementare, ceea ce relevă intenţia legiuitorului de a nu mai permite invocarea în recurs doar a greşitei interpretări a unui act juridic, în lipsa unei argumentaţii privind aplicarea greşită a unui text de lege.

Verificarea respectării şi aplicării normelor legale de interpretare a contractelor poate face obiect al unei critici de nelegalitate, însă susţinerile din cererea de recurs critică concluzia trasă din interpretarea coroborată a clauzelor convenite de părţi, interpretarea care este situată în zona faptelor, deci a netemeiniciei. În consecinţă, criticile care vizează modul în care instanţa de apel a interpretat contractul de rezervare ori efectele sale juridice nu pot fi valorificate în cadrul motivului de recurs prevăzut la pct. 8, în lipsa unor veritabile critici referitoare la încălcări evidente şi directe a unei norme de drept material. A admite contrariul ar însemna transformarea recursului într-o cale devolutivă de atac, ceea ce contravine finalităţii sale restrictive, axate exclusiv pe controlul legalităţii hotărârii.

Cu privire la susţinerea că instanţa nu a respectat clauzele contractuale, deşi contractul are forţă obligatorie (art. 1270 şi 1272 C. civ.), Înalta Curte reţine că această critică reiterează principiul forţei obligatorii a contractului. Instanţa de apel nu a negat aplicabilitatea art. 1270 C. civ., ci a interpretat voinţa părţilor, chestiune ce ţine de aprecierea unui element de fapt şi nu constituie motiv de nelegalitate în recurs.

De asemenea, în referire la afirmaţia că termenul de plată (31 octombrie 2021) era esenţial şi că neplata atrage automat culpa reclamantei, se constată că recurenta confundă noţiunea de termen esenţial în contract cu aplicabilitatea normei legale. Instanţa de apel nu a ignorat termenul, ci a interpretat împrejurările şi intenţia părţilor. Această calificare a conduitei părţilor şi reţinerea culpei (sau lipsei ei) reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de legalitate, şi nu poate fi cenzurată în recurs.

Nici susţinerea că instanţa a reconfigurat voinţa părţilor şi a adăugat la contract nu constituie o critică de nelegalitate a raţionamentului instanţei de apel. Această susţinere are în vedere interpretarea unei clauze contractuale pentru a determina termenul de executare a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ de 80.000 euro. Prin urmare, întrucât instanţa de apel nu a adăugat o clauză, ci a concluzionat că intimata avea posibilitatea de achitare a diferenţei de preţ inclusiv la 31 octombrie 2021, respectiv la data perfectării contractului autentic, critica recurentei în această privinţă antamează netemeinicia concluziei de fapt asupra înţelegerii părţilor, iar nu o problemă de drept.

În ceea ce priveşte critica privind aplicarea art. 1510 C. civ. (punerea în întârziere), Înalta Curte observă că recurenta a criticat explicit considerentele primei instanţe, al căror conţinut a fost citat în cuprinsul cererii de recurs. Asemenea critici, privitoare la hotărârea primei instanţe, nu pot fi examinate direct de instanţa de recurs, care este abilitată să efectueze un control de legalitate privind hotărârea instanţei de apel, aceasta constituind obiectul prezentei căi de atac.

Totodată, în ceea ce priveşte analiza efectuată de instanţa de apel, respectiv dacă era necesară punerea în întârziere sau nu în raport cu contextul contractual, se constată că aceasta este, de asemenea, o chestiune de interpretare a efectelor convenţiei şi de calificare factuală.

În acelaşi registru se înscrie şi susţinerea că reclamanta nu a plătit suma de 80.000 euro şi că, prin urmare, trebuia admisă cererea reconvenţională. Chestiunea îndeplinirii obligaţiei de plată la termen ţine de fondul raportului juridic dedus judecăţii - instanţa a analizat probele, conduita părţilor şi a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile pentru atragerea clauzei penale (lipsa unei culpe exclusive). Aşadar, recurenta nu a evidenţiat greşita interpretare a unei norme de drept, ci a contestat situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel - ceea ce depăşeşte sfera controlului de legalitate.

Privitor la critica legată de art. 11 din contract - pierderea avansului şi faptul că instanţa nu a aplicat această clauză, Înalta Curte reţine că aplicarea unei clauze penale implică o apreciere a conduitei contractuale a ambelor părţi. Instanţa de apel a justificat că nu poate fi constatată o culpă exclusivă. Aceasta înseamnă că nu este vorba de o ignorare a unei clauze contractuale, ci de o evaluare diferită a circumstanţelor de fapt relevante pentru incidenţa clauzei penale. Alegaţia recurentei în sensul că instanţa trebuia doar să constate îndeplinirea singurei condiţii impuse de această clauză contractuală nu presupune verificarea conformităţii hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ci presupune reevaluarea modului în care a fost stabilită situaţia de fapt.

Astfel, cu privire la critica privind capătul subsidiar al cererii reconvenţionale - daune-interese în cuantum de 250.000 euro, se constată că instanţa l-a respins motivat, reţinând culpa comună a părţilor. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1530 C. civ. nu a fost negată, ci instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale. Drept urmare, criticile recurentei pun în discuţie netemeinicia raţionamentului instanţei de apel, care fundamentează soluţia de respingere a cererii de daune interese, chestiune ce intră în marja acesteia de apreciere, ca instanţa de fond ce evaluează probatoriul, şi care nu poate fi cenzurată în recurs.

Concluzionând asupra criticilor expuse prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a înţeles să-şi întemeieze criticile pe acest motiv de casare, invocând, în mod formal, încălcarea unor norme de drept material, respectiv art. 1270, art. 1272, art. 1266, art. 1267, art. 1510 şi art. 1530 C. civ., în realitate susţinerile sale nu exprimă veritabile critici de nelegalitate. Analiza argumentaţiei recurentei a relevat că ceea ce se impută instanţei de apel nu este modul de interpretare ori aplicare a unei norme de drept material, ci modul în care au fost evaluate anumite împrejurări de fapt şi au fost interpretate clauzele contractuale pentru a califica conduita contractuală a părţilor. Or, criticile formulate pe calea recursului trebuie să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, în sensul unei greşite interpretări sau aplicări a normei de drept, iar nu simple nemulţumiri cu privire la modul în care instanţa a apreciat probatoriul administrat şi a determinat situaţia de fapt.

În acest context, susţinerile recurentei se circumscriu unui veritabil examen de temeinicie, inadmisibil în cadrul recursului. Totodată, simpla invocare a unor dispoziţii legale nu conferă automat caracterul de nelegalitate unei critici, dacă recurenta nu indică în mod concret care este norma de drept material ce a fost greşit interpretată ori aplicată şi în ce constă eroarea de drept pretins a fi săvârşită de instanţa de apel. În lipsa unei asemenea demonstraţii juridice, critica nu poate fi primită sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind, în esenţă, o nemulţumire faţă de soluţia pronunţată, iar nu o veritabilă critică de nelegalitate.

Recurenta a mai invocat că hotărârea instanţei de apel este contradictorie, întrucât, deşi a reţinut aplicabilitatea principiului forţei obligatorii a contractului (art. 1270 C. civ.), nu a dat eficienţă clauzei privind pierderea avansului (art. 11 din contract), în contextul în care reclamanta A. nu a achitat restul de preţ până la termenul convenit.

Această critică nu poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece motivarea contradictorie este un viciu de nelegalitate care presupune că raţionamentul instanţei de apel conţine contradicţii logice între premisele de fapt, fie între premisele de fapt şi concluziile juridice sau între concluziile succesive ale instanţei. Ca atare, nu reprezintă motivare contradictorie împrejurarea că partea recurentă nu este de acord cu modul în care instanţa de apel a interpretat probele şi a stabilit situaţia de fapt.

În speţă, instanţa de apel a analizat punctual conţinutul contractului, inclusiv art. 5 şi art. 11, şi a explicat de ce nu se poate aplica clauza penală. A făcut trimitere expresă la dispoziţiile legale privind executarea obligaţiilor (inclusiv art. 1510 C. civ.) şi a concluzionat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a atrage sancţiunea pecuniară. Recurenta doar îşi exprimă dezacordul faţă de interpretarea instanţei asupra unor elemente de fapt şi asupra voinţei părţilor contractante, aspecte ce nu pot fi cenzurate pe calea recursului, care vizează exclusiv conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.

Pentru aceleaşi motive nu poate fi primită nici critica potrivit cu care motivarea instanţei de apel ar fi contradictorie, întrucât, deşi aceasta a reţinut că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a restului de preţ până la 31 octombrie 2021, a constatat totodată culpa ambelor părţi în justificarea respingerii capătului subsidiar al cererii reconvenţionale privind daunele-interese.

Susţinerea nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care presupune existenţa unor considerente contradictorii ireconciliabile ce fac imposibilă înţelegerea temeiurilor soluţiei şi care afectează caracterul unitar şi logic al raţionamentului instanţei. Or, în cauză, recurenta nu evidenţiază o contradicţie reală între considerentele hotărârii, ci contestă evaluarea juridică făcută de instanţă asupra conduitei contractuale a părţilor. Aşadar, din criticile expuse nu rezultă o neclaritate sau o imposibilitate de identificare a raţionamentului instanţei, ci o diferenţă de opinie faţă de modul în care instanţa de apel a apreciat efectele neexecutării obligaţiei de plată. În concluzie, critica nu este susceptibilă de a fi valorificată pe calea recursului, întrucât nu vizează contradictorialitatea considerentelor în sensul motivului de recurs menţionat, ci elemente de fond ale analizei efectuate de instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, reţinând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv anularea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 143A din 27 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 martie 2025.