Scope of insolvency discharge for sole proprietor: conflict between unlimited personal liability and insolvency law discharge

Şedinţa publică din data de 6 martie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2021, reclamanta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (A.F.I.R.) a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 565.594,61 RON, reprezentând debit principal din finanţare nerambursabilă; obligarea pârâtei la plata accesoriilor în cuantum de 6.374,39 RON, calculate de la data scadenţei titlului executoriu şi până la data deschiderii procedurii de insolvenţă, respectiv 29 noiembrie 2016; obligarea pârâtei la plata obligaţiilor de plată accesorii, calculate în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, de la data de radierii debitorului persoana fizică autorizată, respectiv 13 decembrie 2019, şi până la data achitării efective a debitului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ., art. 1350 din C. civ., O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale; O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora şi Normele Metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 875/2011; O.U.G. nr. 41/2014 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, prin reorganizarea Agenţiei de Plăti pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit; Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă; Codul de procedura fiscală; contractul de finanţare nr. x din 25 iulie 2010; procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare înregistrat la A.F.I.R. sub nr. x din 24 martie 2016.

La data de 21 mai 2021, pârâta A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorul 1 Bucureşti şi, în consecinţă, a solicitat declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. A mai invocat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii şi, în temeiul art. 40 din C. proc. civ., respingerea cererii de chemare în judecată, ca lipsită de interes.

Prin sentinţa civilă nr. 6908 din 21 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a declinat soluţionarea cauzei Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 13 septembrie 2021, sub nr. x/2021.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 910 bis din 3 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamanta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, în contradictoriu cu pârâta A., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 565.594,61 RON, reprezentând debit principal din finanţare nerambursabilă, precum şi la plata accesoriilor în cuantum de 6.374,39, calculate de la data scadenţei titlului executoriu şi până la data deschiderii procedurii insolventei (29.11.2016), precum şi la plata accesoriilor calculate în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, de la data radierii debitorului întreprindere individuală (13.12.2019) şi până la data achitării efective a debitului şi, pe cale de consecinţă, a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 933A din 23 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - pârâtă A., în contradictoriu cu intimata - reclamantă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, împotriva sentinţei civile nr. 910 bis din 3 iunie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă. A respins cererea apelantei - pârâte de obligare a intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 933 din 23 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel. Aceasta a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din C. civ., privind aplicarea legii civile în timp. În acest sens, arată că instanţa şi-a construit întreg raţionamentul juridic pe baza versiunii actualizate a art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, deşi aceasta este în vigoare începând cu data de 17 iulie 2022. În cauză, este aplicabilă forma în vigoare la data deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei I.I. A., respectiv data de 29 noiembrie 2016. Această formă este în concordanţă cu definiţia de la art. 5 alin. (1) pct. 26 din Legea nr. 85/2014 potrivit cu care, "debitor este persoana fizică sau juridică care poate fi subiect al unei proceduri prevăzute de prezenta lege."

De asemenea, recurenta arată că şi art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 a suferit modificări, iar instanţa de apel nu a ţinut cont de versiunea aplicabilă speţei, respectiv cea din 24 martie 2016, când s-a născut obligaţia izvorâtă din Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 24 martie 2016. Această variantă legislativă diferenţiază, în mod clar şi expres, ipoteza în care persoana fizică răspunde, în completare, cu întreg patrimoniul, de ipoteza în care persoana fizică este supusă procedurii de insolvenţă, rezultând că, în acest din urmă caz, nu mai este aplicabil art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, ci dispoziţiile speciale privind procedura insolvenţei. Aplicând o altă versiune a legii, hotărârea pronunţată prin care se constată că cele două ipoteze puse în discuţie dau expresie aceluiaşi principiu, conform căruia persoana fizică poate să răspundă nelimitat, chiar şi după deschiderea procedurii de insolvenţă, este nelegală.

Recurenta arată că procedura insolvenţei debitoarei I.I. A., care s-a desfăşurat în perioada 29 noiembrie 2016 - 13 decembrie 2019, nu poate genera alte efecte juridice (printre care se regăseşte şi descărcarea debitoarei de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în insolvenţă) decât cele prevăzute de legea în vigoare la data producerii faptului generator de efecte juridice: intrarea în insolvenţă. Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 24 martie 2016 (actul administrativ unilateral din care izvorăşte pretinsa creanţă a intimatei A.F.I.R.) este supus normelor în vigoare la data emiterii sale - inclusiv acelor norme care reglementează modalităţile de răspundere a debitorului obligaţiei izvorâte din respectivul act.

Mai mult, varianta art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, avută în vedere de către instanţa de apel, a intrat în vigoare după declanşarea procesului, astfel că nu putea fi aplicată unui fapt anterior acestuia.

În al doilea rând, recurenta apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 181 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 4 pct. 3 din Legea nr. 85/2014 şi a aplicat eronat prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008.

Prioritar, aceasta arată că instanţa a reţinut, în mod corect, că întreprinderea individuală nu are personalitate juridică, aspect important întrucât acest regim juridic determină condiţiile răspunderii civile.

Cu toate acestea, prin decizia recurată, s-a reţinut că întreprinderea individuală este recunoscută ca entitate distinctă, ceea ce este nelegal. Nu există nicio ipoteză prevăzută de lege în care să fie prevăzute/recunoscute două entităţi distincte, respectiv întreprinderea individuală şi persoana fizică. Dimpotrivă, indiferent de ipoteza supusă analizei, există întotdeauna o singură entitate sau, altfel spus, un singur subiect de drept, care poate intra în raporturi juridice, şi aceasta este persoana fizică. Această susţinere este în concordanţă cu dispoziţiile art. 22 şi art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008.

În sprijinul acestei afirmaţii, recurenta a citat parte din conţinutul Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, apreciind că aspectele privind regimul juridic al întreprinderii au fost tranşate prin această decizie. Astfel, s-a statuat că analiza trebuie rezumată doar la persoana fizică, titulară de drepturi şi obligaţii civile, privite ca o singură persoană, neexistând o persoană juridică/entitate separată, care să răspundă patrimonial, urmând a se ţine cont de prevederile speciale din legea insolvenţei.

Recurenta consideră că nu există nicio prevedere legală care să limiteze posibilităţile de răspundere doar la o anumită parte a masei patrimoniale, în cadrul procedurii de insolvenţă, astfel încât reţinerile instanţei de apel în acest sens nu au temei legal. De asemenea, nu există nicio prevedere legală care să limiteze efectul descărcării de obligaţii, prevăzut la art. 181 din Legea nr. 85/2014, în sensul sugerat de instanţă. Dimpotrivă, odată stabilit faptul că debitorul obligaţiilor asumate, aflat în stare de insolvenţă, este persoană fizică, rezultă clar că pot fi urmărite toate bunurile acestuia, pe parcursul procedurii de insolvenţă, întrucât Legea nr. 85/2014 reglementează procedura insolvenţei debitorului persoană fizică şi nu procedura insolvenţei întreprinderii individuale. În acest sens, instanţa de apel trebuia să se raporteze nu doar la prevederile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ci şi la cele ale art. 2 pct. 26 şi art. 39 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Prin decizia recurată, s-a reţinut că nu rezultă că au fost avute în vedere şi bunurile personale ale persoanei fizice în vederea recuperării creanţei. Recurenta apreciază că, prin această susţinere, instanţa a admis că, în cadrul procedurii insolvenţei, intimata A.F.I.R. putea să urmărească şi bunurile din afara patrimoniului de afectaţiune, neexistând nicio dispoziţie contrară, însă reclamanta nu a valorificat acest drept.

În consecinţă, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, norma specială, derogatorie, şi cele ale art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 nu dau expresia aceluiaşi principiu. Prin urmare, în situaţia specială şi excepţională în care persoana fizică este supusă procedurii simplificate reglementate de Legea nr. 85/2014, regulile acesteia din urmă se vor aplica cu prioritate.

Recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut eronat că, dacă legea s-ar interpreta în sensul propus de pârâtă, ar însemna că această răspundere subsidiară poate fi înlăturată de către debitor prin simpla recurgere la procedura insolvenţei. În opinia sa, un astfel de raţionament echivalează cu lipsirea procedurii insolvenţei de orice utilitate şi finalitate, întrucât, în ipoteza deschiderii procedurii cu descărcare de obligaţii, aceasta nu ar avea niciun efect diferit sau suplimentar faţă de o procedură obişnuită de executare silită, în cadrul căreia creditorii pot să-şi valorifice creanţele prin urmărirea bunurilor debitorului, respectând ordinea maselor patrimoniale.

Prin urmare, decizia recurată încalcă principiul de bază reglementat de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din Legea nr. 85/2014 potrivit cu care această lege urmăreşte să asigure o procedură de prevenire a insolvenţei şi o insolvenţă eficientă, de natură a duce la descărcarea de obligaţii. Or, descărcarea nu poate să opereze decât prin stingerea obligaţiei respective.

Recurenta consideră că tocmai aceasta este diferenţa dintre ipoteza închiderii procedurii insolvenţei şi cea a simplei radieri a debitorului din Registrul Comerţului. Fiind ipoteze diferite, este greşită susţinerea instanţei de apel în sensul că simpla recurgere la procedura insolvenţei nu poate înlătura răspunderea subsidiară prevăzută de art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, întrucât aceasta din urmă ar fi ineficientă. Conchide că aplicarea art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 în detrimentul dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 85/2014 echivalează cu o încălcare gravă a principiilor şi a raţiunii procedurii de insolvenţă.

În finalul cererii de recurs, recurenta prezintă practica judiciară pe care o consideră relevantă cauzei, respectiv decizia civilă nr. 2125 din 20 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, din care citează paragrafele care, în opinia sa, îi confirmă punctul de vedere.

Pentru toate aceste argumente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 3 iunie 2024, intimata Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

În motivarea acesteia, intimata a arătat că nu există niciun conflict în timp al dispoziţiilor legale şi că persona fizică ce desfăşoară o activitate independentă, chiar dacă nu are personalitate juridică, este privită totuşi ca o entitate distinctă, cu obligaţii diferite care, în cazul radierii sale, se transmit către persoana fizică.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţie, a fost fixat termen la data de 6 februarie 2025 pentru soluţionarea recursului declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 933A din 23 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 6 februarie 2025 când instanţa, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunţarea la data de 20 februarie 2024 şi apoi la data de 6 martie 2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Litigiul are ca obiect solicitarea A.F.I.R. ca pârâta persoană fizică să restituie debitul de 670.073 RON şi accesorii, constatat prin procesul-verbal încheiat la data de 24.03.2016 pentru nerespectarea de către pârâta-întreprindere individuală a obligaţiilor legale şi contractuale asumate prin contractul de finanţare din 15.07.2010 încheiat în baza Programului naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013. Împotriva debitoarei A. (în prezent, A. Întreprindere Individuală s-a deschis procedura insolvenţei, reclamanta s-a înscris la masa credală recuperând suma de 54.479 RON. Pentru diferenţă, s-a îndreptat în litigul pendinte împotriva persoanei fizice solicitând ca aceasta să răspundă patrimonial cu bunurile proprii.

Instanţa de fond a admis acţiunea, reţinând că titularul întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile asumate prin contract cu bunurile proprii, potrivit art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 şi art. 1350 C. civ., neavând relevanţă faptul că a intervenit radierea întreprinderii individuale din Registrul Comerţului.

La rândul său, instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe, reţinând că în situaţia în care patrimoniul de afectaţiune, astfel cum este definit de art. 30 C. civ., nu este suficient pentru stingerea obligaţiilor, persoana fizică răspunde cu restul bunurilor pe care le are în patrimoniu. În urma procedurii falimentului întreprinderii individuale doar aceasta este descărcată de obligaţiile neachitate, nu şi persoane fizică, care răspunde în mod subsidiar. În acest sens a apreciat că art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2004 nu derogă de la art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 şi că răspunderea subsidiară nu se stinge odată cu dispariţia patrimoniului de afectaţiune, iar radierea întreprinderii individuale duce la transferul obligaţiilor către patrimoniul persoanei fizice, nu la stingerea lor.

Prima critică supune analizei instanţei de recurs, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modalitatea în care instanţele devolutive au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. civ. în ceea ce priveşte conţinutul normei de drept substanţial aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, se susţine că normele în vigoare la data naşterii raportului juridic obligaţional, considerat a fi data întocmirii, de către autoritatea de reglementare, a procesului-verbal de constatare nereguli, 24.03.2016, respectiv data deschiderii procedurii de insolvenţă, 29.11.2016, erau diferite de cele pe care instanţele devolutive şi-au întemeiat raţionamentul juridic şi soluţia.

Astfel, potrivit art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, în forma în vigoare la 24.03.2016:, Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare"; pe când forma aplicată de instanţe, în vigoare începând cu data de 17.01.2017, are următorul conţinut: "Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Dispoziţiile art. 31, 32 şi ale art. 2.324 alin. (3) din C. civ. sunt aplicabile."

De asemenea, art. 181 alin. (1) din Legea insolvenţei nr. 85/2014 avea, la data deschiderii procedurii insolvenţei pârâtei, următoarea formă: "Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase; în astfel de situaţii, el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii. La data judecării acestei cauze, art. 181 din Legea nr. 85/2014 modificat prin Legea nr. 216/2022 dispune în sensul că:,,(1)Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul profesionist persoană fizică va fi descărcat de obligaţiile neachitate. (11) În cazul în care debitorul profesionist persoană fizică a fost condamnat pentru bancrută frauduloasă nu se aplică prevederile alin. (1). (12) În cazul în care, pe parcursul procedurii, s-a constatat definitiv efectuarea unor plăţi ori transferuri frauduloase, debitorul profesionist persoană fizică va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii."

Critica este fondată. Astfel, potrivit art. 6 alin. (2) C. civ., actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

În cauza de faţă, legea aplicabilă obligaţiilor rezultate din contract este cea de la momentul încheierii acestuia, iar legea aplicabilă răspunderii izvorâte din încălcarea unor obligaţii legale este cea de la data săvârşirii faptelor ilicite.

Instanţele de fond au aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 în forma în vigoare după modificările intervenite la data de 17.01.2017 şi nu în forma anterioară, susceptibilă de o interpretare diferită de cea a normei actuale. Astfel, dacă în prezent se dispune expres în sensul că, în situaţia în care bunurile din patrimoniul de afectaţiune nu sunt suficiente, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului potrivit art. 31, 32 şi 2324 alin. (3) C. civ., în formularea anterioară, persoana răspunde cu patrimoniul de afectaţiune şi în completare cu întreg patrimoniu, iar în caz de insolvenţă, potrivit procedurii simplificate reglementate de Legea nr. 85/2006 (s.n. Legea nr. 85/2014).

Prezenţa conjuncţiei coordonatoare adversative "iar" impune o analiză a raportului dintre cele două norme aplicabile în situaţia în care debitoarea întreprindere individuală a intrat în insolvenţă. Astfel recurenta a susţinut că teza a II-a a art. 26, cea care trimite la legea insolvenţei, derogă de la teza I, combătând, astfel, considerentele instanţei de apel care a susţinut că dau expresie aceluiaşi principiu potrivit căruia, după finalizarea insolvenţei, se sting doar obligaţiile din patrimoniul de afectaţiune, astfel că datoria rămasă se transferă asupra bunurilor proprii ale debitorului. Or, această aserţiune a instanţei se bazează exclusiv pe interpretarea formei actuale a art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 şi nu pe cea în vigoare la data încălcării obligaţiilor.

Pe de altă parte, este de reţinut că, potrivit art. 181 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 în forma aplicabilă la data deschiderii procedurii, prin închiderea procedurii de faliment debitorul persoană fizică este descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment.

Prin urmare, chestiunea ce se impune a fi rezolvată este dacă dispoziţiile din legea insolvenţei sunt derogatorii de la cele ale art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 sau le complinesc. De vreme ce instanţa de apel nu s-a raportat, în această analiză, la textele corect aplicabile, din perspectiva succesiunii temporale a legilor, în recurs nu se poate statua pentru prima dată asupra modului corect de interpretare întrucât s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.

Această situaţie impune admiterea recursului în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate, potrivit art. 497 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, se va avea în vedere faptul că, prin Decizia nr. 57/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au constituit obiect de interpretare dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 182/2016, coroborat cu prevederile art. 181 din Legea nr. 85/2014 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 216/2022. Deşi nu vizează forma O.U.G. nr. 44/2008 aplicabilă în cauză, urmează a se analiza dacă raţionamentul care susţine soluţia (par. 109-115) poate fi preluat mutatis mutandis în verificarea raportului dintre cele două norme deopotrivă incidente în cauză.

Faţă de cele mai sus reţinute privitor la motivul de casare incident, cea de-a doua critică nu va mai fi analizată, urmând ca instanţa de rejudecare să aibă în vedere afirmaţiile recurentei formulate în susţinerea acestei critici prin raportare la norma aplicabilă temporal şi la dezlegările ce pot fi preluate din decizia de unificare, atunci când va statua dacă reclamanta se poate îndrepta, pe cale separată, împotriva persoanei fizice care ar prelua obligaţia fiscală, pentru recuperarea debitului rezultat din încălcarea obligaţiilor contractuale şi legale în situaţia particulară în care faţă persoana întreprindere individuală s-a derulat şi finalizat, anterior, procedura insolvenţei, iar patrimoniul de afectaţiune s-a stins.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 933A din 23 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi 6 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.