State objective liability for infringement of presumption of innocence in prosecutorial press release and reimbursement of criminal defense costs

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ la data de 4 decembrie 2019 sub nr. x/2019, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata echivalentului în RON al sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, precum şi a sumei de 23.623 RON, reprezentând daune materiale, dar şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 572 din 28 septembrie 2020, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata, cu titlu de daune morale, a echivalentului în RON, la data plăţii, al sumei de 50.000 euro, precum şi la suma de 23.623 RON, reprezentând daune materiale. A obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea instanţei de apel în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 109 din 18 februarie 2021, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 572 din 28 septembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea civilă, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

4. Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia nr. 2286 din 28 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 109 din 18 februarie 2021. A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă la 3 ianuarie 2022, sub nr. x/2019*.

5. Hotărârea instanţei de apel în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 430 din 12 mai 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 572 din 28 septembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins, cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

6. Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia nr. 901 din 18 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din camera de consiliu din 2 martie 2022, pronunţate Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019. A admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 430 din 12 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă. A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

7. Hotărârea instanţei de apel în cel de-al treilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 350 din 4 iunie 2024, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 572 din 28 septembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea civilă, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale şi a sumei de 10.358,2 RON, reprezentând daune materiale. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, constând în cheltuieli de judecată.

8. Recursul

Împotriva deciziei nr. 350 din 4 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă au declarat recurs reclamanta A., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.

8.1 Recursul reclamantei A.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a criticat pentru nelegalitate decizia nr. 350 din 4 iunie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, din perspectiva soluţiei pronunţate asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, afirmând că reducerea onorariului de avocat este formal motivată.

Susţinând încălcarea prevederilor art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., a invocat omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată solicitate în apel.

Recurenta a menţionat că, la judecata în fond, a depus dovezile de plată ale onorariului de avocat, acesta însumând 3.000 RON. Totodată, a arătat că a depus la dosar chitanţele nr. x/10.02.2021, în valoare 4.000 RON, şi nr. 0218/17.11.2023, pentru suma de 1.000 RON.

A arătat că instanţa de apel a cenzurat cheltuielile de judecată, acordând doar suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilite proporţional cu admiterea în parte a acţiunii, raportându-se doar la suma de 3.000 RON solicitată la judecata în fond şi omiţând să ia în considerare şi suma pretinsă în apel, în cuantum de 4.000 RON.

Raportat la suma totală de 7.000 RON (dovedită conform documentelor fiscale menţionate), reprezentând cheltuieli de judecată aferente fondului şi apelului, a apreciat că reducerea acestora la suma de 1.000 RON este nemotivată şi nelegală.

În opinia sa, acordarea unei sume infime a spezelor de judecată (de 1.000 RON faţă de valoarea solicitată, 7.000 RON), chiar şi în condiţiile admiterii în parte a pretenţiilor, este disproporţionată faţă de gradul de complexitate al cauzei şi a muncii efective prestate de avocat pe parcursul judecăţii (care a depus întâmpinări, răspunsuri la întâmpinări, precizări, concluzii scrise etc.) şi aruncă în derizoriu aprecierea activităţii profesionale a acestuia.

Prin criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a afirmat că soluţia de admitere în parte a acţiunii sale şi a acordării parţiale a daunelor morale şi materiale este rezultatul unei eronate interpretări a dispoziţiilor art. 20 şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, ale art. 6 paragr. 1 şi 2, art. 8 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dar şi ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, precum şi ale art. 451 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ale art. 1385 C. civ.

A considerat că este nelegală neincluderea în daunele materiale acordate a cheltuielilor suportate pentru asigurarea hranei pe durata deplasărilor la organele de cercetare penală şi la instanţele judecătoreşti, a celor necesare întreţinerii şi reparării autoturismului, proprietatea sa, cu care s-a deplasat pe parcursul celor trei ani cât a durat procesul, deşi spezele efectuate în acest sens au fost dovedite cu înscrisuri. În acelaşi registru, a afirmat că se încadrează şi alte cheltuieli "diverse", estimate la suma de 5.800 RON (călătorii cu taxi, corespondenţă expediată prin poştă, convorbiri telefonice cu avocaţii etc.), dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. fiind greşit interpretate de instanţa de apel, în sensul că nu se circumscriu noţiunii de "cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

A apreciat că instanţa de apel nu a dat eficienţă principiului reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1385 C. civ. şi nici a dispoziţiilor legale care instituie, ca mijloace de probă, prezumţiile judiciare, conform art. 329 C. proc. civ., în situaţia în care recurenta s-a aflat în imposibilitatea de a-şi preconstitui probe sau de a păstra înscrisuri pe care le-ar fi putut folosi într-un demers judiciar civil.

Recurenta a considerat că este nelegală constatarea inexistentei caracterului ilicit al faptelor reclamate, respectiv declanşarea unor proceduri penale nelegale şi abuzive/încălcarea dreptului la un proces echitabil prin durata excesivă a procedurii penale/încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii prin lipsirea de drepturile salariale şi instituirea măsurii sechestrului asigurător/încălcarea dreptului la viaţă privată prin ingerinţa autorităţilor realizată prin supravegherea operată, întocmirea unor note informative de către structurile stalului în lipsa unor autorizaţii legale de interceptare/neacordarea daunelor morale pentru repararea prejudiciului moral produs prin acestea.

A susţinut că argumentele instanţei de apel sunt în contradicţie cu întregul material probator administrat în cauză, care a relevat caracterul abuziv, nelegal şi nedrept al procedurii penale la care recurenta a fost supusă, începând cu modul de desfăşurare al anchetei, prin folosirea excesivă a unor metode discutabile de anchetare, prin încălcarea drepturilor la apărare şi la viaţa privată, nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie şi trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea unor fapte dezonorante, pentru care, în final, a fost achitată.

În acest context, a afirmat că procedura judiciară desfăşurată împotriva sa i-a cauzat prejudicii morale, afectându-i onoarea, demnitatea şi reputaţia, dar şi viaţa privată, o încălcare a acestor drepturi conferindu-i dreptul la o reparaţie integrală.

Deşi instanţa de fond a constatat existenţa unei singure fapte ilicite - nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie prin comunicatul de presă din 13.05.2014 emis de Serviciul Teritorial Constanţa al Direcţiei Naţionale Anticorupţie -, iar daunele morale au fost acordate într-un cuantum corespunzător lezării constatate prin această faptă ilicită (respectiv 10.000 euro), a considerat că se impunea constatarea existenţei tuturor faptelor ilicite reclamate, care au avut ca şi consecinţă afectarea drepturilor fundamentale la un proces echitabil şi la viaţă privată şi, implicit, acordarea unui cuantum mai ridicat al daunelor morale.

Faptul că recurenta a fost audiată, în calitate de martor, de către procurorul de caz cu arma ostentativ aşezată la vedere, în scopul intimidării, a fost apreciat de către instanţa de apel că este neverosimil, deşi au fost încălcate dispoziţiile art. 31 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor, componentelor esenţiale şi muniţiilor, precum şi cele ale art. 280 C. pen.

A menţionat că actele procedurale efectuate în faza de urmărire penală din 03.03.2014 s-au realizat cu o rapiditate nepermisă, recurenta fiind prejudiciată prin limitarea timpului alocat studiului dosarului şi pregătirii apărării, fiind împiedicată să beneficieze de asistenţă juridică calificată şi forţată să adopte o anumită conduită ce putea fi interpretată ca fiind ostilă organelor de urmărire penală.

De asemenea, a afirmat că a fost privată de posibilitatea de a propune obiective pentru expertiza contabilă şi grafoscopică şi de a formula obiecţiuni la concluziile experţilor, procedurile judiciare fiind accelerate în mod nejustificat, fiindu-i încălcat dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie.

Recurenta a susţinut că a fost urmărită şi supravegheată (atât ea, cât şi rudele/cunoştinţele sale), în lipsa unui mandat confirmat de instanţa de judecată (potrivit notei de investigaţii nr. x/29.07.2013 care a fost întocmită cu încălcarea legii, neexistând autorizare în acest sens).

Deşi instanţa de apel a considerat că aceste acţiuni se circumscriu actelor premergătoare în vederea strângerii datelor necesare începerii urmăririi penale, a afirmat că solicitarea D.N.A. nu acoperă rigorile legii, deoarece aceasta nu echivalează cu autorizarea, care, potrivit legii, poate emana doar de la o instanţă judecătorească.

A menţionat că dosarul de urmărire penală conţine documente, fotografii, note de informare care atestă supravegherea sa, a locuinţei şi a convorbirilor sale telefonice private sau efectuate în interes profesional, ce denotă încercarea de a se obţine, în mod nelegal, unele informaţii şi probe în vederea susţinerii unor acuzaţii de corupţie.

Referitor la încălcarea termenului rezonabil al procesului prevăzut de art. 6 paragr. 1 din Convenţie, recurenta a arătat că procedurile judiciare au durat 3 ani şi 3 luni, perioadă care este excesivă raportat la acuzaţiile aduse, niciuna din faptele penale imputate nefiind susceptibilă de a fi dovedită cu mijloace de probă.

A precizat că durata procesului - care apare, în contextul specific al speţei, excesivă în raport cu acuzaţiile aduse - a avut consecinţe însemnate atât în plan psihic, cât şi profesional şi material, întrucât, de la data trimiterii în judecată şi până la pronunţarea soluţiei definitive de achitare a fost lipsită de singurul venit al familiei sale (salariul său), ca urmare a suspendării din funcţia de judecător.

În opinia sa, caracterul rezonabil al duratei procedurilor judiciare trebuie apreciat prin raportare la perioada în care a fost privată de retribuţie, la criteriul mizei/importanţei cauzei în care a fost cercetată, acest criteriu fiind consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că procedurile susceptibile să influenţeze situaţia profesională a reclamantului trebuie soluţionate cu celeritate (cauza Doustaly contra Franţei).

A afirmat că încălcarea dreptului la un proces echitabil, cu referire la componenta ce vizează termenul rezonabil, a avut consecinţe asupra carierei sale profesionale, întrucât a fost lipsită de posibilitatea de a promova şi de a-şi exercita cu eficienţă şi continuitate mandatul de preşedinte de instanţă.

Din această perspectivă, a apreciat că durata totală a procedurii nu satisface condiţia rezonabilităţii, potrivit viziunii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod greşit instanţa de apel considerând că nu a fost încălcat acest termen.

Faptul că recurenta a fost suspendată din funcţia de judecător pe o perioadă de 2 ani şi 7 luni a presupus şi suspendarea plăţii salariului în toată această perioadă, iar acest aspect reprezintă, în opinia sa, o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Instanţa de apel nu a reţinut ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor sale, deşi recurenta a fost lipsită de dreptul de proprietate asupra salariului aferent funcţiei deţinute anterior declanşării procedurii penale, salariul reprezentând "un interes patrimonial", ce intră în sfera de protecţie a Convenţiei, fiind un "bun", în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional nr. 1 la aceasta, fiind privată şi de dreptul de a beneficia de asistenţă medicală.

Plata ulterioară a veniturilor salariale cuvenite pe perioada suspendării, ca urmare a repunerii în drepturi după finalizarea definitivă a procesului penal a fost apreciată că reprezintă o reparaţie parţială şi iluzorie a privării îndelungate de mijloacele materiale necesare existenţei proprii şi a familiei, prin prisma prevederilor art. 409 alin. (1) C. proc. civ., salariile având o astfel de destinaţie.

Chiar dacă formal, suspendarea din funcţie a fost apreciată ca fiind o măsură legală de către instanţa de apel, a considerat că nu este de neglijat faptul că în această perioadă nu a avut posibilitatea de a exercita alte funcţii publice sau private, cu excepţia celor didactice în învăţământul superior, conform prevederilor art. 83 din Legea nr. 92/1992 republicată, la care nu a avut acces imediat.

A afirmat că dreptul la protecţia proprietăţii, garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, a fost încălcat şi prin dispunerea măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului aflat în proprietatea sa (constând într-un teren în suprafaţă de 3.483 mp), pe o perioadă de 3 ani, de la începutul urmăririi penale, acesta fiind ridicat la finalul procesului penal prin decizia definitivă de achitare.

Cu privire la acest aspect, a arătat că instanţa din apel a reţinut doar legalitatea măsurii dispuse, fără a avea în vedere disproporţionalitatea măsurii faţă de gravitatea faptelor imputate şi de valoarea prejudiciului.

Recurenta a invocat încălcarea dreptului fundamental prevăzut de art. 8 paragr. l al Convenţiei, respectiv dreptul la viaţă privată, prin ingerinţa în viaţa personală, cu precădere în perioada urmării penale, de către structurile statului cu atribuţii de supraveghere (D.I.P.I. sau S.R.I.), în lipsa existenţei unor autorizaţii legale de interceptare/supraveghere confirmate de o instanţă de judecată.

Suma acordată de instanţa de apel cu titlu de daune morale (10.000 euro) a fost apreciată ca fiind insuficientă prin raportare la gravitatea vătămării şi la consecinţele negative suportate (prejudiciul de imagine suferit ca urmare a mediatizării excesive a procesului, expunerea la dispreţul public, afectarea gravă a prestigiului profesional, afectarea încrederii şi imaginii publice, imposibilitatea de a mai desfăşura activitatea, afectarea vieţii personale şi a familiei, supusă suferinţelor psihice şi privaţiunilor materiale), aceasta fiind inferioară despăgubirilor acordate în practica judiciară relevantă, evocată pe parcursul procesului.

A apreciat că restabilirea situaţiei anterioare şi repararea prejudiciilor suferite de recurentă prin fapta/faptele ilicite ale reprezentanţilor Statului Român nu se poate înfăptui decât prin acordarea unor daune morale într-un cuantum corespunzător, cu efect compensatoriu real şi rezonabil.

8.2 Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ

Prin motive de critică întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a făcut referire la aspectele reţinute prin Decizia nr. 136/03.03.2021 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională.

Recurentul a învederat că s-a reţinut, de asemenea, şi că, potrivit art. 9 alin. (5) C. proc. pen., "Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile legii", conform dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în caz de admitere a excepţiei, Curtea pronunţându-se şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.

Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din acelaşi cod, care au conţinut identic.

Recurentul a arătat că, în jurisprudenţa sa, anterioară deciziei pronunţate în prezenta cauză, Curtea Constituţională a constatat că procedura reparării pagubelor materiale şi a daunelor morale în caz de privare nelegală de libertate este specială, fiind cuprinsă în C. proc. pen., cu privire la cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragr. 22).

Făcând referire la prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale de la momentul publicării acestora în Monitorul Oficial, dar şi la dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., a arătat că prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Curtea Constituţională a statuat că, în materie penală, există răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroarea judiciară săvârşită în condiţiile prevăzute de art. 538 şi 539 C. proc. pen., precum şi că noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este reglementată la art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei.

Totodată, a învederat că instanţa de contencios constituţional a statuat că noţiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt procedurale sau de drept substanţial, dar care au efecte grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, sfera noţiunii acoperind atât dispoziţiile art. 538, cât şi pe cele ale art. 539 C. proc. pen.

Întrucât Constituţia reprezintă cel mai important izvor de drept, fiind fundamentul întregului sistem juridic, iar prin sintagma "în condiţiile legii", din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3), Constituţia a lăsat la latitudinea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţie poate fi exercitat, Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 nu conferă reclamantei dreptul la reparaţie, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică.

Invocând dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Nolkenbockhoff contra Germaniei, Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit), a susţinut că bănuiala plauzibilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, de care se ţine seama la luarea unei măsuri preventive nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluţia pronunţată, ci semnifică existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea.

Menţionând statuările din cauza Varga contra României, a afirmat că instanţa de contencios european, interpretând, în jurisprudenţa sa, dispoziţiile art. 5 paragr. 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli ce justifică arestarea persoanei nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare justificării unei condamnări sau fundamentării unei anumite acuzaţii, acestea urmând a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale a persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragr. 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit).

A specificat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a relevat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi că trebuie să rezulte clar din încălcări determinate ale legii.

Făcând referire la doctrina şi jurisprudenţa internă (decizia nr. 2356/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), a arătat că în mod constant s-a reţinut că sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, conform principiului de drept actori incumbit onus probandi, astfel că acesta trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului moral încercat.

Evocând chestiuni reţinute de instanţa de apel în motivarea deciziei recurate [cu privire la cercetarea penală abuzivă a reclamantei, durata rezonabilă a procesului penal raportat la complexitatea cauzei, conduita organelor judiciare şi miza litigiului, neîncălcarea dispoziţiilor art. 6 paragr. 1 din Convenţie şi a celor ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta sau a celor ale art. 21 alin. (3) din Constituţie], a contestat concluzia potrivit căreia reclamanta ar fi suferit un prejudiciu provocat de comunicatul de presă emis de D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa la 13 mai 2014, deşi, în opinia sa, informarea s-a rezumat la informarea publicului, standardele de comunicare şi prezumţia de nevinovăţie fiind respectate.

Recurentul a apreciat că nici campania de presă pretins denigratoare nu îi poate fi imputată, statul neavând rolul de a cenzura informaţiile oferite publicului, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare garantat de Constituţia României, precum şi de art. 10 paragr. 1 din Convenţie.

Totodată, a apreciat că valoarea daunelor morale acordate, în cuantum de 10.000 euro este excesivă, raportat la statuările jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că acestea trebuie să confere o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efect compensatoriu, şi, în acelaşi timp, să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului sau în venituri nejustificate pentru victime.

Referitor la daunele materiale acordate, a afirmat că spezele de judecată efectuate într-un litigiu penal se circumscriu noţiunii de prejudiciu material, însă acestea nu pot fi solicitate separat, pe calea dreptului comun, ca în cazul cheltuielilor de judecată din procesul civil, ci în temeiul prevederilor speciale care reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare.

A precizat că plata cheltuielilor de judecată efectuate în cursul procesului penal este reglementată prin dispoziţiile art. 276 C. proc. pen.. În privinţa aplicării acestora, a arătat că legea civilă instituie o obligaţie numai în privinţa părţilor din proces, astfel cum rezultă din prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora doar partea care pierde procesul poate fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.

De asemenea, a menţionat că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părţile din procesul penal sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se promovează o acţiune judiciară (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente), iar, conform art. 29 C. proc. pen., procurorul are calitatea de participant în procesul penal, ca organ specializat al statului care realizează activitatea judiciară.

Or, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a avut calitatea de parte în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, situaţie în care, faţă de prevederile legale enunţate, a apreciat că nu poate fi subiect al raportului juridic în cauza pendinte, neputând fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în litigiul penal, acestea neputând fi solicitate nici din perspectiva dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

9. Apărările formulate în cauză

La data de 31 octombrie 2024, recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, a depus întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea, acestuia, ce nefondat.

Aceleaşi concluzii au fost formulate de reclamanta A. cu privire la recursul pârâtului, prin întâmpinarea depusă la 20 noiembrie 2024.

10. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului în şedinţa publică din 27 februarie 2025, cu citarea părţilor.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

11. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

11.1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ

Prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând astfel că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, respectiv, că a fost pronunţată cu aplicarea eronată a normelor de drept material incidente, recurentul pârât a criticat prioritar decizia instanţei de apel din perspectiva unei greşite analize a incidenţei răspunderii obiective a statului în prezenta cauză, în raport de normele art. 539 şi cele ale art. 9 din C. proc. pen., de statuările obligatorii ale Curţii Constituţionale relative la aceste norme şi la art. 52 alin. (3) din Constituţia României referitor la noţiunea de eroare judiciară, norme şi statuări de care, în opinia recurentului, instanţa trebuia, în virtutea rolului activ, să ţină seama în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei de atragere a răspunderii pârâtului pentru faptele ilicite acuzate, invocând, totodată, jurisprudenţa CEDO în privinţa art. 5 din Convenţie.

Înalta Curte constată, în prealabil, că, în dezvoltarea acestor critici, recurentul pârât ignoră împrejurarea că în analiza cauzei deduse judecăţii instanţa de apel a fost ţinută să respecte, pe de o parte, limitele judecăţii trasate prin cererea reclamantei, conform art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar, pe de altă, parte, dezlegările instanţei supreme, în contextul pronunţării a două decizii de casare în cauză, având în vedere că, în conformitate cu dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Sub acest aspect, trebuie remarcat că obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A., astfel cum a fost precizat, priveşte obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 50.000 euro (în echivalent RON), cu titlu de daune morale pentru prejudiciul constând în pretinse atingeri aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale produse prin: declanşarea unor proceduri penale nelegale şi abuzive, confirmate printr-o decizie de achitare definitivă; încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, prin comunicatul de presă din 13.05.2014 al B. al D.N.A.; încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin durata excesivă a procedurii penale; încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii, prin lipsirea de drepturile salariale şi instituirea măsurii sechestrului asigurător; încălcarea dreptului la viaţă privată, prin ingerinţa autorităţilor realizată prin supravegherea operată şi întocmirea unor note informative de către structuri ale statului, în lipsa unei autorizaţii legale de interceptare. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 23.623 RON cu titlu de daune materiale, constând în cheltuielile ocazionate de deplasarea reclamantei în faţa organelor de urmărire penală, în faţa instanţei de judecată pe parcursul fazelor procesuale (fond, apel, recurs).

Reclamanta a invocat în drept dispoziţiile art. 58, art. 71, art. 72 şi art. 74 din C. civ., art. 4 C. civ., art. 6 paragrafele 1 şi 2 şi art. 8 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, precum şi normele art. 20 şi 52 alin. (3) din Constituţia României.

Prin decizia civilă nr. 2286/28.10.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar referitor la cadrul procesual obiectiv, prin această decizie s-a reţinut că motivele acţiunii, dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat [dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ..], iar, în speţă, aceste motive "relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul demersului judiciar a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei. Or, aceasta este o răspundere directă şi obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăţie, derivată, cum s-a arătat, din calitatea acestuia de semnatar al Convenţiei europene, care se fundamentează pe ideea de garanţie, în condiţiile în care statul şi-a asumat monopolul administrării justiţiei, garantând astfel, pentru serviciul public pe care îl organizează, repararea prejudiciului care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia".

Astfel, "din motivarea acţiunii introductive reiese că reclamanta a înţeles să se îndrepte cu acţiune împotriva Statului român, întrucât acesta răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţii specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, în concordanţă cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României" şi, prin urmare, "faptul că reclamanta a indicat, ca temei juridic, şi dispoziţiile art. 58, art. 71, art. 72 şi art. 74 din C. civ., în cuprinsul acţiunii introductive, ori art. 1349, art. 1385 şi 1386 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, întinderea reparaţiei şi formele de reparaţiei în cuprinsul întâmpinării formulate la cererea de apel, nu poate avea semnificaţia încadrării demersului acesteia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăţie a statului, în legătură cu desfăşurarea în concret a anchetei şi urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituţiei juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretenţiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale."

Ulterior, astfel cum corect a remarcat instanţa de rejudecare, prin Decizia nr. 901 din 18.05.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în apel trebuie analizată angajarea răspunderii civile obiective a Statului Român pentru faptele ilicite menţionate în cererea de chemare în judecată prin raportare la temeiurile juridice invocate, respectiv dispoziţiile art. 58, art. 71, art. 72 şi art. 74 din C. civ., art. 4 C. civ., art. 6 paragrafele 1 şi 2 şi ale art. 8 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

S-a arătat în acest sens prin decizia instanţei de casare că în mod eronat litigiul a fost soluţionat în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, numai prin raportare la dispoziţiile art. 538 din C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţia României, fără a se analiza - prin prisma dispoziţiilor legale mai sus evocate - cererea reclamantei de angajare a răspunderii civile obiective a Statului Român pentru faptele ilicite pretinse constând în declanşarea unor proceduri penale nelegale şi abuzive, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin comunicatul D.N.A., încălcarea dreptului la un proces echitabil, ca efect al duratei excesive de soluţionare a cauzei penale şi încălcarea dreptului la viaţă privată.

Or, se constată că, faţă de toate aceste statuări obligatorii ale instanţelor de recurs, nu mai pot fi primite în această fază procesuală alegaţiile recurentului-pârât privitoare la noţiunea de eroare judiciară în materie penală şi limitele răspunderii obiective a statului în această materie, prin raportare la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, respectiv, la inexistenţa unei asemenea fapte ilicite în cauza de faţă care să permită atragerea răspunderii statului.

Tot astfel, sunt lipsite de orice relevanţă în aceasta fază procesuală susţinerile aceluiaşi recurent privitoare la aplicabilitatea Deciziei nr. 136/03.03.2021 pronunţată de Curtea Constituţională prin care s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională, precum şi la incidenţa art. 9 alin. (5) C. proc. pen., conform cărora "Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile legii", aşa cum nu pot fi valorificate în speţă nici trimiterile la jurisprudenţa CEDO în materia aplicării art. 5 din Convenţie, normă ce are ca ipoteză exclusiv privarea nelegală de libertate.

În mod evident, răspunderea statului pentru erorile ori disfuncţionalităţile ce pot să apară în activitatea organelor autorităţii judecătoreşti este una specială, care beneficiază de un cadru de reglementare dedicat şi care nu se poate realiza decât în limitele voinţei puterii legiuitoare, explicaţia construirii acestui cadru de reglementare regăsindu-se în natura specială a răspunderii directe a Statului şi a celei indirecte, subsidiare, a judecătorilor/procurorilor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Trebuie subliniat însă că, în contextul procesual anterior expus şi faţă de prevederile art. 501 C. proc. civ., argumentele recurentului-pârât, inclusiv cele bazate pe statuările obligatorii ale instanţei de control constituţional, nu mai pot fi primite.

De altfel, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel s-a raportat în mod justificat la dezlegările obligatorii ale instanţelor de recurs, arătându-se explicit că, faţă de statuările instanţei supreme în speţă, în cadrul prezentului dosar trebuie analizată angajarea răspunderii civile obiective a Statului Român pentru faptele ilicite menţionate în cererea de chemare în judecată, o răspundere în legătură cu care s-a reţinut prin deciziile de casare că se fundamentează pe ideea de garanţie, în condiţiile în care statul şi-a asumat monopolul administrării justiţiei, garantând astfel pentru serviciul public pe care îl organizează şi fiind ţinut să reparare prejudiciul care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia.

Prin urmare, criticile apelantului privind aceste aspecte ale temeiului răspunderii statului nu au mai fost examinate de instanţa de apel, situaţie în care nu pot face ca atare nici obiectul controlului judiciar în această fază de recurs.

Recurentul a contestat, totodată, concluzia instanţei de apel în sensul că reclamanta ar fi suferit un prejudiciu provocat de comunicatul de presă emis de D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa la 13 mai 2014, deşi, în opinia recurentului, comunicarea s-a rezumat la informarea publicului, standardele de comunicare şi prezumţia de nevinovăţie fiind respectate.

Recurentul a apreciat că nici campania de presă pretins denigratoare nu îi poate fi imputată, statul neavând rolul de a cenzura informaţiile oferite publicului, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare garantat de Constituţia României, precum şi de art. 10 paragr. 1 din Convenţie.

Referitor la această faptă ilicită reţinută prin decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat în urma probelor administrate că D.N.A. - S.T. Constanţa a emis comunicatul nr. 578/VIII/3 la scurt timp după sesizarea instanţei penale prin rechizitoriul nr. x/2013 din 08.05.2014, pentru a informa publicul cu privire la trimiterea în judecată a trei inculpaţi, între care şi reclamanta, pentru infracţiunile menţionate în rechizitoriu, acest comunicat fiind amplu, cuprinzând informaţii cu privire la situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu, inclusiv aprecieri ale procurorului referitor la legalitatea actelor de procedură din cele 41 dosare civile în legătură cu care s-a efectuat urmărirea penală şi la latura subiectivă, la vinovăţia inculpatei A. şi la scopul ilicit urmărit de aceasta.

Astfel, în cuprinsul comunicatului din data de 13.05.2014 au fost prezentate multe amănunte cu privire la desfăşurarea proceselor civile şi au fost făcute aprecieri ferme ale procurorului privind nelegalitatea actelor de procedură efectuate de intimata reclamantă în calitate de judecător în aceste litigii, fiind subliniate reaua credinţă a inculpatei, scopul ilicit urmărit - pentru a favoriza interesele unui alt inculpat (C.). Analizând termenii folosiţi şi informaţiile furnizate, curtea a constatat că, din lecturarea comunicatului, rezultă convingerea procurorului cu privire la vinovăţia intimatei reclamante, creându-se aparenţa de certitudine în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunilor de către aceasta în modalitatea în care au fost descrise.

S-a constatat, în acelaşi timp, că, în ceea ce priveşte informaţiile şi aprecierile procurorului referitoare la actele de procedură efectuate de intimata reclamantă în cele 41 de dosare civile, aceasta din urmă nu avea posibilitatea să se apere, respectiv, să-şi exercite dreptul la replică, întrucât, având în vedere funcţia exercitată, aceea de judecător, avea obligaţia de rezervă şi trebuia să se abţină de la comentarii publice privind modul în care şi-a îndeplinit atribuţiile şi hotărârile pronunţate în respectivele dosare.

În plus, precizarea de la finalul comunicatului privitoare la stadiul procesului penal şi la principiul prezumţiei de nevinovăţie este, pe de o parte, insuficient de clară, arătându-se care este etapa procesuală şi enunţându-se doar că nu poate fi înfrânt acest principiu, instanţa considerând că sensul acestei fraze era mai greu de sesizat dacă cititorul nu avea pregătire juridică, în contextul în care comunicatul putea fi citit de orice persoană şi, pe de altă parte, este lipsită de impact raportat la abundenţa de informaţii şi aprecierile cu privire la vinovăţia intimatei reclamante, un argument sub acest aspect constituindu-l chiar modul în care s-a reflectat acest comunicat în presă, în publicaţii naţionale sau locale, după cum a rezultat din înscrisurile depuse de intimata reclamantă la dosar, articolele scrise cu privire la acest subiect denotând că percepţia celor care au citit informaţiile furnizate de D.N.A. - S.T. Constanţa a fost în sensul că intimata reclamantă ar fi săvârşit abuzurile de care era acuzată.

Raportat la aceste circumstanţe factuale stabilite de instanţa devolutivă de control judiciar pe baza probatoriului administrat, circumstanţe care nu pot fi cenzurate în această cale de atac extraordinară, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care s-a reţinut că modalitatea de redactare a comunicatului de presă şi descrierea în termeni categorici a faptelor penale acuzate au fost de natură să înfrângă prezumţia de nevinovăţie [incidentă până la data pronunţării unei hotărâri definitive, conform art. 23 alin. (11) din Constituţie şi art. 4 C. proc. pen..], iar simpla referire din finalul documentului referitoare la stadiul procesului penal a fost pur formală, nefiind aptă să asigure caracterul obiectiv, neutru al informaţiilor transmise, în mod corect s-a considerat că au fost încălcate normele interne susmenţionate care consacră prezumţia în discuţie, precum şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Faţă de concluzia reţinută, a încălcării dispoziţiilor legale şi a normei convenţionale (art. 6 paragr. 2 C.E.D.O.) în legătură cu procesul echitabil din perspectiva respectării prezumţiei de nevinovăţie până la momentul intervenirii unei decizii definitive care să statueze asupra vinovăţiei în săvârşirea unei fapte penale, critica recurentului privitoare la recunoaşterea dreptului reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat este nefondată.

Nefondată este şi aserţiunea recurentului conform căreia nici campania de presă pretins denigratoare nu îi poate fi imputată, deoarece statul nu are rolul de a cenzura informaţiile oferite publicului, încălcând ca atare dreptul fundamental la exprimare garantat de Constituţia României, precum şi de art. 10 paragr. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a stabilit că percepţia publicului a fost determinată de maniera în care a fost formulat comunicatul de presă de către D.N.A. - S.T. Constanţa, raportat la conţinutul acestuia, unitatea menţionată neacţionând în demersul de a informa publicul cu privire la infracţiunile cu privire la care a fost trimisă în judecată reclamanta cu circumspecţia necesară respectării prezumţiei de nevinovăţie de care trebuia să se bucure aceasta.

Or, o astfel de statuare, circumscrisă stabilirii situaţiei de fapt se impune instanţei de recurs al cărei control este limitat la aplicarea legii în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi cu cele ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Suplimentar, trebuie subliniat în acest stadiu al analizei că este real că răspunderea obiectivă a statului funcţionează în legătură cu activitatea organelor judiciare şi se activează pentru prejudicii cauzate prin "erori judiciare" [în sensul noţiunii autonome reglementate în art. 52 alin. (3) Constituţie] pe ideea de garanţie în înfăptuirea serviciului public al justiţiei, iar fapta ilicită reţinută relativ la comunicatul D.N.A. - S.T. Constanţa nu se află într-o strânsă legătură cu garanţiile care trebuie ataşate actului de justiţie în materie penală, vizând mai degrabă anumite activităţi ale unităţii de parchet care a nesocotit, prin modalitatea de aplicare a normelor legale, drepturi subiective ale reclamantei.

Legitimarea procesuală a statului român în raportul juridic dedus judecăţii prin cererea reclamantei cu privire la toate faptele materiale cu care aceasta a învestit instanţa a fost, însă, dezlegată definitiv în primul ciclu procesual, iar aspectul existenţei unei culpe proprii a entităţii componente a Ministerului Public ca persoană juridică de drept public, ţinută să răspundă în mod direct pentru faptele sale ilicite, nu a format obiect distinct al criticilor recurentului pârât.

În privinţa criticii vizând existenţa unei motivări contradictorii a instanţei, aceasta nu permite exercitarea controlului judiciar specific prezentei faze procesuale din perspectiva motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce, în dezvoltarea acesteia, recurentul a invocat, doar formal, carenţa argumentaţiei instanţei de apel fără a evidenţia eventuale raţionamente sau concluzii incompatibile între ele şi care, astfel, s-ar exclude reciproc.

Din lecturarea considerentelor deciziei recurate se constată o argumentare coerentă, clară şi convingătoare a instanţei de apel, ce respectă structura raţionamentul logico-juridic, este aptă să demonstreze în fapt şi în drept temeinicia pretenţiilor reclamantei cu privire la repararea prejudiciului material pretins şi este realizată de o manieră ce respectă exigenţele art. 425 alin. (1) li. b) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului referitoare la valoarea excesivă a daunelor morale acordate, în cuantum de 10.000 euro, raportat la statuările jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că acestea trebuie să confere doar o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efect compensatoriu, Înalta Curte constată că instanţa de apel a valorificat toate criteriile necesare pentru evaluarea prejudiciului şi a stabilit suma de bani acordată reclamantei cu titlu de daune morale, în raport de circumstanţele de fapt particulare ale cauzei, luând în considerare toate criteriile de cuantificare legale şi jurisprudenţiale, pe care le-a analizat pe larg în cuprinsul deciziei recurate.

Contrar alegaţiei recurentului-pârât, instanţa de apel a avut în vedere şi jurisprudenţa CEDO aplicabilă, apreciind că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, ţinând seama de gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, de intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora, întinderea despăgubirilor daunelor morale realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Aşadar, în absenţa unor critici care să releve ignorarea de către instanţa devolutivă a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează niciunei critici de nelegalitate, în conformitate cu motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

O altă critică adusă de recurentul-pârât deciziei de apel vizează cererea reclamantei de acordare a daunelor reprezentând cheltuielile de judecată din procesul penal, susţinându-se că, pe de o parte, acestea nu pot fi solicitate separat, pe calea dreptului comun, ca în cazul cheltuielilor de judecată din procesul civil, ci doar în temeiul prevederilor speciale care reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare, iar, pe de altă parte, că nu poate fi obligat la plata acestora, în condiţiile în care legea civilă instituie obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată numai în privinţa părţilor din proces, statul nefiind parte în procesul penal examinat.

Critica, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată, pentru argumentele ce succed.

Înalta Curte constată că prevederile art. 276 alin. (5) şi (6) din C. proc. pen. şi cele ale art. 451 - 455 din C. proc. civ. constituie cadrul general de soluţionare pe cale separată, în faţa instanţei civile, a pretenţiilor constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului penal de către cel cercetat sub acuzaţie penală şi achitat prin hotărâre definitivă.

Astfel, pornind de la soluţia de principiu consacrată prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen.. - conform cărora, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă - nu se poate deduce că atunci când acţiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal şi achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale din acest proces.

În acest sens, art. 276 alin. (6) C. proc. pen.. prevede că "În celelalte cazuri, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile". Împrejurarea că acest text legal nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale exprese.

Înalta Curte constată sub acest aspect că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia.

Chiar dacă nu este, în mod direct, parte în procesul penal, statul român, în calitate de titular al acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv.

Aşadar, fundamentul obligării statului la suportarea acestor cheltuieli trebuie identificat în obligaţia care revine acestuia, ca titular al acţiunii penale - al cărei obiect este reprezentat de tragerea la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni - care, finalizată fiind printr-o soluţie de achitare, are semnificaţia pierderii procesului de către cel ce l-a iniţiat (statul român) pe planul obligaţiilor procesuale circumscrise acordării cheltuielilor de judecată.

De altfel, stabilirea unei astfel de obligaţii nu ar putea fi justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reţinerea caracterului ilicit al activităţii de cercetare şi investigare a infracţiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluţie de condamnare, ceea ce nu poate fi acceptat, şi nici ca fiind condiţionată de stabilirea unei erori judiciare în procesul penal, cum în mod neîntemeiat afirmă recurentul, având în vedere fundamentul specific al obligaţiei de dezdăunare pentru cheltuielile din proces, conform celor anterior expuse.

În cauza de faţă, soluţia instanţei de apel este deci una corectă, având în vedere că reclamanta a fost achitată prin hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea infracţiunilor cercetate în procesul penal, ţinându-se seama, pe de o parte, că pentru infracţiunile pentru care a fost cercetată punerea în mişcare a acţiunii penală nu se realiza în baza plângerii prealabile a persoanelor vătămate, ci din oficiu, iar, pe de altă parte, că din dosarul penal nu a rezultat că aceste cheltuieli de judecată solicitate de reclamantă au fost provocate de persoanele vătămate sau partea civilă.

Constatând în aceste circumstanţe că există un drept la despăgubire a reclamantei, constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetată pentru săvârşirea unor infracţiuni, iar ulterior achitată pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligaţia de garanţie ce revine statului şi pe raţiuni de interpretare şi de aplicare echitabilă a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., respectiv a art. 453 C. proc. civ., instanţa de apel a făcut o interpretare şi o aplicare corespunzătoare a acestor norme legale, motivul de recurs examinat nefiind întemeiat.

11.2. Recursul declarat de reclamanta A.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a criticat pentru nelegalitate decizia nr. 350 din 4 iunie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, din perspectiva soluţiei pronunţate asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, afirmând că reducerea onorariului de avocat este formal motivată.

Susţinând încălcarea prevederilor art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., a invocat omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată solicitate în apel.

Recurenta a menţionat că, la judecata în fond, a depus dovezile de plată ale onorariului de avocat, acesta însumând 3.000 RON. Totodată, a arătat că a depus la dosar chitanţele nr. x/10.02.2021, în valoare 4.000 RON, şi nr. 0218/17.11.2023, pentru suma de 1.000 RON.

A arătat că instanţa de apel a cenzurat cheltuielile de judecată, acordând doar suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilite proporţional cu admiterea în parte a acţiunii, raportându-se doar la suma de 3.000 RON solicitată la judecata în fond şi omiţând să ia în considerare şi suma pretinsă în apel, în cuantum de 4.000 RON.

Raportat la suma totală de 7.000 RON (dovedită conform documentelor fiscale menţionate), reprezentând cheltuieli de judecată aferente fondului şi apelului, a apreciat că reducerea acestora la suma de 1.000 RON este nemotivată şi nelegală.

În opinia sa, acordarea unei sume infime a spezelor de judecată (de 1.000 RON faţă de valoarea solicitată, 7.000 RON), chiar şi în condiţiile admiterii în parte a pretenţiilor, este disproporţionată faţă de gradul de complexitate al cauzei şi a muncii efective prestate de avocat pe parcursul judecăţii (care a depus întâmpinări, răspunsuri la întâmpinări, precizări, concluzii scrise etc.) şi aruncă în derizoriu aprecierea activităţii profesionale a acestuia.

Examinând criticile sus-menţionate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv de casare cărora li se subsumează, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În temeiul acestor prevederi legale, obligaţia de restituire a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe culpa procesuală, astfel încât partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul şi, după cum deja s-a menţionat, valorificarea dreptului la acordarea cheltuielilor de judecată are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

În acest cadru, Înalta Curte, raportându-se la dispoziţiile legale anterior evocate, constată că acestea prevăd o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul, împrejurare care rezultă din cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reţinând că, faţă de soluţia dată acţiunii, de admitere în parte, suma datorată cu acest titlu trebuie să fie stabilită proporţional cu măsura în care au fost admise pretenţiile reclamantei, ţinând seama că onorariul plătit de către reclamantă apărătorului ales a fost în cuantum de 3000 RON.

Înalta Curte subliniază că o atare statuare a instanţei de apel referitoare, în esenţă, la modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată poate fi examinată în această etapă procesuală, având în vedere criticile concrete ale recurentei, critici care vizează şi caracterul disproporţionat al cheltuielilor stabilite în cauză, exclusiv din perspectiva soluţiei adoptate prin decizia atacată în privinţa pretenţiilor principale deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile schimbării în parte a sentinţei ca urmare a apelului promovat de pârât, deoarece valorificarea dreptului la acordarea cheltuielilor de judecată are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Or, sub acest aspect, trebuie observat că, în speţă, recurenta-reclamantă ignoră împrejurarea că, în faza apelului, culpa procesuală i-a revenit acesteia, instanţa de apel admiţând calea de atac ordinară declarată de pârât, regăsindu-se ca urmare în situaţia unei admiteri parţiale a pretenţiilor deduse judecăţii, aşadar, a stabilirii unei culpe procesuale pe fond şi în sarcina părţii reclamante pentru că a solicitat mai mult decât i se datora.

În raport de aceste împrejurări, s-a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii conform cărora "judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată" şi "dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Reţinând deci că nu exista niciun temei legal pentru obligarea apelantului-pârât la cheltuielile de judecată din faza apelului către reclamantă şi, respectiv, că soluţia de admitere parţială a acţiunii s-a reflectat în mod necesar în tranşarea situaţiei cheltuielilor în cauză, întrucât norma sus-menţionată îi permite instanţei să acorde părţii câştigătoare doar o parte din cheltuielile de judecată sau chiar să compenseze cheltuielile de judecată, solicitate în litigiu, în măsura în care există o cerere similară formulată de pârât, iar în speţă nu pot fi decelate alte aspecte de nelegalitate referitoare la maniera de comensurare a cheltuielilor de judecată datorate în prima fază procesuală, astfel cum au fost reevaluate acestea în apel prin decizia recurată, Înalta Curte constată că criticile recurentei nu pot determina casarea hotărârii prin prisma motivului de recurs analizat.

Criticând decizia şi prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că admiterea în parte a acţiunii sale şi acordarea astfel doar în parte a daunelor morale şi materiale pretinse este rezultatul unei eronate interpretări a dispoziţiilor art. 20 şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, ale art. 6 paragr. 1 şi 2, art. 8 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, precum şi ale art. 451 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ale art. 1385 C. civ.

Recurenta apreciază, în esenţă, că este nelegală constatarea inexistenţei caracterului ilicit al tuturor faptelor reclamate, având ca urmare neacordarea daunelor morale pentru repararea prejudiciului moral produs prin acestea, argumentele instanţei de apel fiind în contradicţie cu întregul material probator administrat în cauză, care a relevat caracterul abuziv, nelegal şi nedrept al procedurii penale la care recurenta a fost supusă, procedură care i-a cauzat prejudicii morale, afectându-i onoarea, demnitatea şi reputaţia, dar şi viaţa privată, o încălcare a acestor drepturi conferindu-i dreptul la o reparaţie integrală.

Consideră în acest sens că instanţa de apel nu a dat eficienţă principiului reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1385 C. civ. şi nici a dispoziţiilor legale care instituie, ca mijloace de probă, prezumţiile judiciare, conform art. 329 C. proc. civ., în situaţia în care recurenta s-a aflat în imposibilitatea de a-şi preconstitui probe sau de a păstra înscrisuri pe care le-ar fi putut folosi într-un demers judiciar civil.

Astfel, în opinia recurentei, este nelegală neincluderea în daunele materiale acordate a cheltuielilor suportate pentru asigurarea hranei pe durata deplasărilor la organele de cercetare penală şi la instanţele judecătoreşti, a celor necesare întreţinerii şi reparării autoturismului, proprietatea sa, cu care s-a deplasat pe parcursul celor trei ani cât a durat procesul, deşi spezele efectuate în acest sens au fost dovedite cu înscrisuri, iar dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. au fost greşit interpretate de instanţa de apel, întrucât se circumscriu noţiunii de "cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului" şi alte cheltuieli "diverse", estimate la suma de 5.800 RON (călătorii cu taxi, corespondenţă expediată prin poştă, convorbiri telefonice cu avocaţii etc.).

Criticile sunt nefondate, pentru argumentele ce succed.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu invocă în realitate o interpretare eronată a legii, iar împrejurările învederate prin dezvoltarea motivului de recurs cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi urm. din C. civ. raportat la normele constituţionale şi la cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale au un caracter pur formal, din moment ce prin acestea se urmăreşte reevaluarea situaţiei de fapt.

Pentru existenţa unei fapte ilicite este necesar să se constate o încălcare a normelor dreptului obiectiv (o nesocotire a regulilor de conduită impuse de lege, în sensul art. 1.349 C. civ.) prin care să se aducă atingere drepturilor subiective ale persoanelor.

Din această perspectivă, trebuie remarcat că hotărârea recurată conţine o analiză judicioasă a pretenţiilor reclamantei şi apărărilor acesteia invocate în calea ordinară de atac, care, raportate la normele de drept substanţial aplicabile, au conturat convingerea curţii de apel în sensul că nu se poate reţine că cercetarea reclamantei pentru infracţiunile în legătură cu serviciul a fost o procedură abuzivă şi nelegală doar pentru motivul că s-a pronunţat achitarea intimatei reclamante pentru toate faptele cu privire la care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

Tot astfel, nu s-a reţinut că procurorul de caz ar fi avut un comportament abuziv, în condiţiile în care această conduită a magistratului nu a fost probată în cauză, iar legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2013 din 08.05.2014 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa privind pe inculpaţii A., C. şi D., a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală a fost constatată de Curtea de Apel Bacău prin încheierea din 18.06.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014.

De asemenea, avându-se în vedere dispoziţiile art. 224 C. proc. pen.. în forma în vigoare în acea perioadă, s-a constatat că strângerea datelor necesare organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale în dosarul nr. x/2013 se putea realiza de lucrători din cadrul Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar din analiza notei de investigaţii nr. x din 29.07.2013 nu a rezultat că s-ar fi realizat supravegherea reclamantei, neexistând probe concludente în sensul că viaţa privată a acesteia a fost ţinută sub observaţie ori că lucrătorul care a întocmit-o a intenţionat să o denigreze.

Curtea a constatat că nu a fost probată nici susţinerea recurentei reclamante că s-ar fi realizat interceptări în ceea ce o priveşte în lipsa existenţei unei autorizaţii legale de interceptare, iar considerentele sentinţei primei instanţe referitoare la faptul că "reclamanta nu a fost supravegheată tehnic, nu i s-au interceptat convorbirile ori comunicările telefonice şi nici nu a fost fotografiată în mediul ambiental (…)" nu au fost contestate prin exercitarea unui apel propriu, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, s-a arătat în mod corect prin decizia de apel că deschiderea oricărei proceduri penale presupune o ingerinţă în respectarea vieţii private, însă aceasta este compatibilă cu art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 75 din C. civ. în măsura în care nu depăşeşte consecinţele normale şi inevitabile a unei astfel de situaţii.

Aşadar, aprecierea asupra posibilităţii de acordare a daunelor morale pentru celelalte fapte materiale invocate prin acţiunea dedusă judecăţii nu s-a realizat printr-o eventuală înlăturare a unor dispoziţii legale incidente ori prin încălcarea unor texte legale aplicabile, cum eronat susţine recurenta, ci prin evaluarea concretă a probatoriilor administrate, pe care instanţa de apel nu le-a găsit apte să fundamenteze afirmaţiile acesteia.

În ceea ce priveşte ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor sale, recurenta, deşi susţine existenţa unor concluzii contrare referitor la consecinţele suspendării plăţii salariului ori a dispunerii măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului aflat în proprietatea sa, pe o perioadă de 3 ani de la începutul urmăririi penale, aspectele semnalate prin motivarea recursului relevă, în realitate, doar dezacordul părţii în raport cu maniera de interpretare a probatoriului de către instanţa de apel, în scopul reaprecierii unor chestiuni de fapt, ceea ce nu este permis în această cale extraordinară de atac.

Pentru argumente similare, nu pot fi validate nici alegaţiile recurentei vizând modalitatea în care instanţa de apel a statuat asupra dovedirii unora dintre cheltuielile pretins a fi suportate în procesul penal, solicitate în speţă sub forma daunelor materiale.

Înalta Curte observă că art. 329 din C. proc. civ. nu instituie în sarcina judecătorului o obligaţie de aplicare a prezumţiilor judiciare, posibilitatea ca acesta să tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului care trebuie probat, pornind de la anumite mijloace de probă directe sau de la anumite împrejurări, fiind o chestiune de apreciere a magistratului.

Faptul că instanţa de apel nu a aplicat o prezumţie judiciară în sensul dorit de recurentă este un aspect ce vizează probatoriul administrat şi circumstanţele factuale desprinse din acesta, presupunând deci analiza temeiniciei hotărârii recurate. Astfel, prezumţiile sunt mijloace de probă, iar faptele conexe pe care acestea se pot baza nu sunt aspecte ale pricinii care să poată fi subsumate controlului de legalitate

Invocarea în acest context a încălcării dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., text legal ce enumeră cheltuielile de judecată ce pot fi reţinute în procesul civil, este una pur formală, fiind evident că modalitatea în care instanţa de apel a identificat aceste cheltuieli din procesul penal pretinse în speţă în situaţia dedusă judecăţii şi a cuantificat, în consecinţă, despăgubirile cu acest titlu constituie exclusiv o chestiune de apreciere, în raport de probele administrate.

Recurenta critică decizia instanţei de apel, subsumat motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi cu privire la durata procesului penal apreciată, în opinia acesteia, eronat ca fiind una rezonabilă, în raport de art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană şi de jurisprudenţa CEDO în această materie, recurenta susţinând că durata procedurilor judiciare, de 3 ani şi 3 luni - este, în contextul specific al speţei, excesivă în raport cu acuzaţiile aduse - şi că a avut consecinţe însemnate atât în plan psihic, cât şi profesional şi material, caracterul rezonabil al perioadei respective fiind necesar a fi apreciat şi la criteriul mizei/importanţei cauzei în care a fost cercetată, acest criteriu fiind consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că procedurile susceptibile să influenţeze situaţia profesională a reclamantului trebuie soluţionate cu celeritate (cauza Doustaly contra Franţei).

Conform celor reţinute de instanţa devolutivă de control judiciar, Înalta Curte constată că aceasta s-a raportat în mod pertinent în analiza întregului material probator administrat în cauză la criteriile de apreciere a caracterului rezonabil a duratei procedurii rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - între altele, complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor şi al părţilor, complexitatea probatoriului, precum şi a altor împrejurări de natură procedurală specifice dosarului penal examinat.

Instanţa de apel a reţinut astfel că, deşi litigiul avea o miză importantă pentru reclamantă, întrucât după trimiterea sa în judecată a fost suspendată din funcţia de judecător, raportat la complexitatea cauzei şi comportamentul organelor judiciare, atât organul de urmărire penală, cât şi instanţele care au judecat cauza, acesta a avut o durată rezonabilă.

S-a avut în vedere că urmărirea penală a durat în jur de 8 luni, un termen rezonabil în contextul în care cauza era complexă, privind săvârşirea unor infracţiuni (abuz în serviciu şi fals intelectual) cu multe acte materiale de către trei inculpaţi, cu un număr mare de părţi vătămate (peste 40), administrându-se un probatoriu amplu, (relevant în acest sens fiind şi faptul că dosarul de urmărire penală are 78 de volume şi actul prin care s-a dispus trimiterea în judecată, rechizitoriul din 08.05.2014, prin care s-a analizat situaţia de fapt raportat la probele administrate şi normele penale aplicabile, are 305 pagini).

Curtea nu a identificat în faza urmăririi penale perioade de stagnare a procedurii sau un comportament al organelor de urmărire penală care să fi dus la tergiversarea finalizării acestei faze a procesului penal, iar durata judecăţii dosarului penal nr. x/2014 la Curtea de Apel Bacău şi la Î.C.C.J. nu a fost excesivă, faţă de complexitatea cauzei şi de faptul că ambele instanţe au avut un comportament diligent pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei, şedinţele de judecată fiind stabilite la intervale rezonabile, fiecare amânare a judecăţii fiind justificată, raportat la normele procesuale incidente, pentru judecarea cauzei cu legala citare a părţilor şi administrarea probelor necesare pentru soluţionarea cauzei.

Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei (a se vedea spre pildă, Hotărârea din 12 octombrie 1992, în cauza Boddaert împotriva Belgiei), iar Înalta Curte constată în acest sens că prin criticile concrete formulate de recurentă aceasta nu relevă aspecte de nelegalitate derivând din modul în care aceste criterii jurisprudenţiale obligatorii au fost aplicate în cauză prin decizia recurată, reiterând, în esenţă, susţinerile din apel şi prezentând propria apreciere asupra circumstanţelor factuale examinate de instanţa de apel, conform căreia durata procesului penal ar fi fost excesivă.

Prin urmare, faţă de cele anterior expuse, raportând durata procesului penal la criteriile aplicate de curtea de apel, contestate în prezenta cale extraordinară de atac, şi constatând că acestea se pliază celor consacrate pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, motivul de recurs se impune a fi respins.

Mai susţine recurenta că suma acordată de instanţa de apel cu titlu de daune morale (10.000 euro) este insuficientă prin raportare la gravitatea vătămării şi la consecinţele negative suportate (prejudiciul de imagine suferit ca urmare a mediatizării excesive a procesului, expunerea la dispreţul public, afectarea gravă a prestigiului profesional, afectarea încrederii şi imaginii publice, imposibilitatea de a mai desfăşura activitatea, afectarea vieţii personale şi a familiei, supusă suferinţelor psihice şi privaţiunilor materiale), aceasta fiind inferioară despăgubirilor acordate în practica judiciară relevantă, evocată pe parcursul procesului, iar restabilirea situaţiei anterioare şi repararea prejudiciilor suferite prin fapta/faptele ilicite ale reprezentanţilor Statului Român nu se poate înfăptui decât prin acordarea unor daune morale într-un cuantum corespunzător, cu efect compensatoriu real şi rezonabil.

Critica astfel formulată nu poate fi primită.

Prejudiciul moral presupune afectarea unor drepturi ale personalităţii umane, având un conţinut neeconomic dată fiind natura valorilor cărora li se aduce atingere şi ca atare, în asigurarea reparaţiei pentru astfel de daune nu se poate opera cu criterii vizând o repunere în situaţia anterioară şi deci o reparaţie integrală.

Or, în absenţa unui sistem legal de comensurare a despăgubirilor morale, Înalta Curte constată că reperele jurisprudenţiale avute în vedere în asemenea situaţii, astfel cum s-au degajat ele şi din practica instanţei europene, sunt cele care se regăsesc şi în hotărârea atacată.

Instanţa de apel a apreciat asupra daunelor morale în echitate, cu păstrarea echilibrului şi a proporţionalităţii despăgubirilor cu dauna provocată, în aşa fel încât să se asigure o satisfacţie părţii lezate, analiza efectuată având ca reper şi elementele din dosarul penal, respectiv, pe cele corespunzătoare situaţiei de fapt şi probaţiunii administrate aplicate la situaţia concretă dedusă judecăţii.

Prin prisma acestor constatări, instanţa de recurs trebuie să remarce că valorificarea susţinerilor recurentei relative la cuantumul daunelor morale ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, situaţie care este însă incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, limitat la verificarea legalităţii deciziei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte, reţinând caracterul nefondat al ambelor recursuri declarate în cauză, conform celor mai sus expuse, le va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, împotriva deciziei nr. 350 din 4 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.