Liability for wild animal damage: Ministry’s status as legal custodian and retroactivity of statutory compensation limits

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2022, în data de 2 iunie 2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor, a solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună admiterea acţiunii, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata în favoarea sa a sumei de 150.000 Euro, despăgubiri (daune) morale pentru repararea integrală a prejudiciului moral suferit de pe urma faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu din 13.06.2019 - atac de urs, şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Harghita

Prin sentinţa civilă nr. 259 din 8 martie 2023 a Tribunalului Harghita, pronunţată în dosarul nr. x/2022, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor, acesta fiind obligat la plata către reclamantă a sumei de 35.000 RON, cu titlu de daune morale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 1/A din data de 11 ianuarie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 259/08.03.2023, pronunţate de Tribunalul Harghita, în dosarul nr. x/2022.

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că:

A obligat pârâtul la plata către reclamanta A. a sumei de 30.000 euro, în RON la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

A respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva aceleiaşi hotărâri.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1/A din 11 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, precum şi pe cele ale C. civ., în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală.

Totodată, consideră că instanţele fondului au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin reclamantei, precum şi că respectivul cuantum al despăgubirilor a fost greşit calculat prin raportare la prevederile dreptului comun, iar nu la cele ale art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006. În acest sens, se invocă cu titlu de jurisprudenţă decizia nr. 1133/R din 31.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi decizia nr. 153/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Având în vedere circumstanţele particulare ale litigiului, respectiv faptul că intimata a avut nevoie de 35 zile de îngrijiri medicale, precum şi faptul că aceasta nu ar fi fost salariată la momentul producerii incidentului, solicită instanţei de recurs să reaprecieze cuantumul prejudiciului, ţinând cont de prevederile legale incidente, inclusiv legea specială, precum şi practica judiciară consolidată în materie, amintind, cu titlu exemplificativ, cele statuate prin decizia nr. 201/24.03.2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, decizia nr. 1144/26.04.2023 a Judecătoriei Odorheiul Secuiesc, decizia nr. 227/2023 a Tribunalului Vrancea şi decizia nr. 727/2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Cât priveşte obligaţia de plată, recurentul consideră că, în mod greşit, aceasta a fost instituită exclusiv în sarcina sa, cu nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România.

Astfel, arată că acesta deţine doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, nefiind şi gestionar al acesteia, sens în care nu putea fi obligat la suportarea în integralitate a cuantumul daunelor morale stabilite de instanţă.

Gestionarul faunei cinegetice, prin încheierea contractului de gestionare, are obligaţia de a asigura paza întregii faune cinegetice din fondul pe care îl gestionează şi de a preveni pagubele cauzate.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, să se diminueze cuantumul daunelor morale solicitate şi să se dispună obligarea la plata acestora, în solidar cu B..

5. Apărările formulate în cauză

Deşi i-a fost legal comunicată cererea de recurs, în data de 25.06.2024, intimata nu a formulat întâmpinare.

Prin concluziile scrise depuse în data de 25.02.2025, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 02 iunie 2022, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 26 februarie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a şi rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prima critică a recurentului, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la "nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România", prin aceea că recurentul ar avea doar calitatea de administrator, iar nu de gestionar al acesteia, cu consecinţa obligării Asociaţiei Vânătorilor şi B. la plata daunelor morale în solidiar cu recurentul-pârât.

Astfel, prin raportare la prevederile Legii nr. 407/2006, pârâtul a solicitat să se constate că are doar calitatea de administrator, iar nu de gestionar al faunei cinegetice a României, cu consecinţa obligării Asociaţiei Vânătorilor şi B. la plata daunelor morale în solidar cu acesta.

Criticile astfel formulate nu pot fi primite.

Cu titlu preliminar, se observă că, prin încheierea din 28 septembrie 2022, Tribunalul Harghita a respins cererea pârâtului, de introducere în cauză a Asociaţiei Vânătorilor şi B..

Prin cererea de apel formulată împotriva sentinţei primei instanţe, pârâtul-apelant s-a rezumat doar la a reitera, inadecvat procedural, solicitarea de introducere în cauză a acestui terţ, fără a declara apel împotriva încheierii din 28 septembrie 2022 a tribunalului.

Aşadar, aspectele referitoare la modalitatea de stabilire a cadrului procesual, astfel cum a fost determinat de tribunal, respectiv ca acest terţ să poată sta în prezentul proces, în calitate de parte, nu mai poate forma obiect de analiză în această fază procesuală, dezlegările date prin încheierea din 28 septembrie 2022 bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Sub acest aspect, se observă şi că susţinerile privitoare la o eventuală nerespectare a prevederilor Legii nr. 407/2006, ca urmare a stabilirii "exclusiv în sarcina Ministerului a unei obligaţii de plată", sunt lipsite de fundament.

Cauza juridică în speţa de faţă, înţeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul injust cauzat de animalul sălbatic, în condiţiile dreptului comun - art. 1375 şi art. 1377 C. civ.

Astfel, instanţele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundametată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului comportament al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită îndeplinirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul animalului" şi prejudiciu, precum şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului.

Cât priveşte noţiunea de pază juridică, aceasta poate fi reprezentată ca fiind puterea de direcţie, supraveghere şi control pe care o persoană o exercită în drept sau în fapt, în mod independent, asupra unui lucru de care se serveşte în mod direct sau indirect, în interesul său propriu.

Examinând criticile de nelegalitate ce vizează reţinerea greşită a calităţii de paznic juridic a recurentului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că acesta justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţi, fiind autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice, neprezentând relevanţă faptul că s-a procedat la încheierea contractului nr. x/22.06.2011, prin care pârâtul a predat întreaga faună cinegetică de pe fondul cinegetic nr. 22 Asociaţiei Vânătorilor şi B., în condiţiile în care legea stabileşte expres cine este titularul obligaţiei de despăgubire.

Astfel, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic substanţial dedus judecăţii, întrucât vânatul, care se află în proprietatea statului se află într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate legal, să exercite paza juridică, luând măsurile ce se impun pentru a preveni sau a limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui.

Potrivit art. 1375 C. civ., "Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ".

Art. 1377 din acelaşi act normativ stipulează:

"În înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu".

În cauză, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, în conformitate cu art. 19 alin. (2)1 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuţie evaluarea populaţiilor din speciile prevăzute în anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăseşte şi specia urs.

În calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecţia mediului, acest minister are şi atribuţii de control şi de supraveghere a animalelor sălbatice (inclusiv a celor din specia urs), conferite de legiuitor prin actul normativ anterior evocat, atribuţii menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât acestuia îi este atribuită calitatea de paznic juridic, în înţelesul art. 1377 C. civ., noţiune juridică care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului, în sensul dat prin motivele de recurs.

Chiar dacă Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor avea, la data producerii evenimentului din 13.06.2019, calitatea de administrator al faunei cinegetice, conform art. 1 lit. a) din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 (care defineşte noţiunea de "administrator", aceasta semnificând autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice), atribuţiile sale, astfel cum sunt reglementate de actele normative referitoare la funcţionarea acestui minister, nu exclud calitatea de paznic juridic.

Pe de altă parte, B., cu privire la care recurentul susţine că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietar al urşilor sălbatici. În calitate de gestionar al fondului cinegetic (adică de persoană juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare), nu poate fi ţinută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele care nu sunt supuse vânării. Or, ursul brun este specie protejată şi inclusiv prioritară la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea şi relocarea exemplarelor din această specie se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menţionează la art. 38 din actul normativ anterior invocat.

În alte cuvinte, calitatea Asociaţiei Vânătorilor şi B. de gestionar al fondului cinegetic (care are obligaţia de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice) nu suprimă îndatoririle şi responsabilităţile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcţie, supraveghere şi control, de esenţa noţiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 din C. civ.) şi, drept urmare, nu pot exclude angajarea răspunderii delictuale a acestuia din urmă.

În consecinţă, Înalta Curte are în vedere existenţa legitimării procesuale pasive a Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală obiectivă pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calităţii dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ.

Aceasta întrucât fundamentul răspunderii civile delictuale obiective presupune tocmai obligaţia de reparare a prejudiciului în sarcina celui care are paza juridică a animalului sălbatic, independent de orice culpă, dată fiind obligaţia păzitorului juridic de garanţie cu privire la "comportamentul" animalului, aşa cum s-a arătat anterior.

Drept urmare, în condiţiile în care B. este doar gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznic juridic, aceasta nu poate fi ţinută să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimatei-reclamante, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcţie, supraveghere şi control asupra animalelor sălbatice, adică paza lor juridică, în sensul dispoziţiilor 1.377 C. civ.

Aceste considerente sunt susţinute inclusiv de interpretarea dată de către instanţa de apel probatoriului administrat în cauză, aspect de netemeinicie care nu poate fi supus controlului specific pe care îl poate realiza instanţa de recurs.

Astfel, interpretând clauzele contractului de gestiune, pe care le-a raportat atât la dispoziţiile art. 1 lit. r) din Legea nr. 407/2006, cât şi la prevederile art. 1.377 C. civ., instanţa de apel a concluzionat în sensul că gestionarul fondului nu deţine în mod independent controlul şi supravegherea asupra ursului brun, deoarece pentru această specie, menţionată în anexa 2 a Legii nr. 407/2006, vânătoarea este interzisă. Mai mult, a stabilit că, în cauză, a fost probat pentru ca la data producerii evenimentului, respectiv 13.06.2019, paza juridică ar fi fost transferată de la autoritatea centrală la gestionarului fondului cinegetic.

Prin urmare, a invoca contrariul în acest moment procesual, conduce la o contestare a acestor reţineri ce au la baza elemente de fapt, cu nesocotirea limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza - exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia, iar nu şi cu privire la faptele cauzei - aspecte a căror apreciere aparţine exclusiv instanţelor fondului.

Ce-a de-a două critică din recurs vizează refuzul instanţei de apel de a avea în vedere, la momentul stabilirii daunelor morale ce urmau a se acorda reclamantei, criteriile prevăzute de de art. 131 din Legea nr. 407/2006.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a dedus judecăţii o cerere de atragere a răspunderii civile delictuale a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune aferente prejudiciului moral suferit în urma atacului unui animal sălbatic (urs), din data de 13.06.2019.

Instanţele fondului au reţinut, în conturarea cadrului factual, că, în urma atacului suferit, reclamanta şi-a pierdut cunoştinţa, iar ulterior s-a trezit pe patul de spital cu leziuni multiple - muşcături, fracturi, plăgi zdrobite, traumatism cranian, leziuni care au necesitat o lungă perioadă de timp de spitalizare. Procesul de vindecare al leziunilor a fost unul îndelungat şi dureros, rămânând cu sechelă, atât în plan fizic cât şi în plan psihic.

De asemenea, în determinarea aspectelor esenţiale care conturează pretenţia dedusă judecăţii, s-a mai reţinut, de către instanţele de fond, în urma administrării probatoriului, că nu doar cele 30-35 de îngrijiri medicale (stabilite prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză) sunt relevante în stabilirea prejudiciului, ci şi cele 8 luni de zile de care reclamanta a avut nevoie pentru vindecare completă din punct de vedere fizic, precum şi impactul emoţional puternic suferit în plan psihic, toate acestea afectând continuarea unei vieţi normale, de familie şi sociale.

Analizând pretenţia dedusă judecăţii, ambele instanţe ale fondului au reţinut că evaluarea prejudiciului moral se impune a fi făcută în raport cu normele generale cuprinse în art. 1.391 alin. (1) C. civ., iar nu cu prevederile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, relevând că această normă nu era în vigoare la data producerii faptei prejudiciabile.

În urma analizării elementelor esenţiale de fapt ale cauzei, s-a apreciat că suma de 30.000 euro satisface exigenţele principiului reparării integrale a prejudiciului.

În acest context, recurentul critică, prin cererea de recurs, existenţa unei interpretări şi aplicări greşite a prevederilor art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 407/2006, susţinând că instanţele fondului au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin reclamantei.

Verificând criticile formulate prin prisma considerentelor decisive ale hotărârii instanţei de prim control judiciar, se constată caracterul nefondat al acestora.

Astfel cum a fost enunţat anterior, prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor morale pentru prejudiciul produs în urma atacului unui animal sălbatic (urs), suferit în data de 13.06.2019.

Evaluând hotărârile instanţelor de fond, sub aspectul legalităţii acestora, Înalta Curte constată că acestea au stabilit corect cadrul legal incident speţei deduse judecăţii ca fiind dat de regulile care guvernează răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, cu consecinţa aplicabilităţii regulilor de drept comun în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, respectiv art. 1391 C. civ. (în vigoare la momentul săvârşirii ilicitului reclamat), iar nu a dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 407/2006, prevederi care au fost introduse ulterior acestui moment, la data de 15 ianuarie 2020, prin Legea nr. 13/2020 (act normativ care a intrat în vigoare la data de 13.01.2020).

Fără a formula critici concrete referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a confirmat considerentele primei instanţe în legătură cu lipsa de aplicabilitate, în speţă, a prevederilor art. 131 din Legea nr. 407/2006, recurentul a înţeles doar să reitereze criticile deduse judecăţii prin apelul declarat împotriva hotărârii tribunalului, pretinzând încălcarea respectivelor dispoziţii legale.

Aşadar, fără a contrapune critici concrete acestor reţineri ale instanţei de apel, rămase câştigate cauzei, recurentul s-a limitat la invoca o pretinsă nelegalitate a deciziei atacate din perspectiva unei norme juridice speciale, cu priviră la care a fost stabilit că nu se aplică circumstanţelor cauzei.

Or, în sens contrar celor afirmate de către recurent, se constată că în mod corect a stabilit instanţa de apel legea aplicabilă cauzei, din moment ce intrarea în vigoare a prevederilor invocate de către recurent a avut loc la o dată ulterioară producerii faptei ilicite, astfel cum s-a arătat, fiind incident principiul neretroactivităţii legii civile, reglementat prin art. 6 alin. (1), (2) şi (5) C. civ.

Totodată, în determinarea normelor de drept incidente cauzei, relevante sunt şi dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor.

În acest context, dat fiind că textul de lege invocat este străin, rationae temporis, de prejudiciul a cărui reparare se solicită în litigiul pendinte, susţinerile apar, mai degrabă, ca fiind formale, prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitând recursul la controlul conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, criticile în legătură cu pretinsa nerespectare a prevederilor art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 407/2006, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate.

Lipsită de eficacitate juridică este şi solicitarea recurentului-pârât în sensul reevaluării cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor cu titlu de daune morale, susţinând că acestea sunt excesive, în raport cu sumele acordate de instanţele judecătoreşti în cauze similare.

Or, distinct de faptul că jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel, în recurs se poate verifica doar dacă curtea de apel a aplicat corect criteriile jurisprudenţiale ce trebuie avute în vedere într-o atare situaţie, şi care se referă, în esenţă, la consecinţele negative suferite de cei în cauza pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Criticile referitoare la cuantumul efectiv al despăgubirilor morale şi la măsura în care acesta este proporţional cu suferinţele resimţite de reclamanţi nu relevă aspecte de nelegalitate, astfel că ele nu pot forma obiect de analiză în faza recursului întrucât cadrul procesual reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. nu permite o schimbare a stării de fapt deja stabilite de instanţele fondului.

Apreciind asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantei referitoare la obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanţa de apel, prin decizia recurată, a arătat că stabilirea acestor despăgubiri implică şi o doză de aproximare, însă aceasta trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să-i atenueze suferinţele morale, dar fără a se ajunge în situaţia unei îmbogăţiri fără just temei, în raport cu împrejurările particulare ale cazului.

Având în vedere aceste circumstanţe, raportându-se la numărul de zile de îngrijiri medicale, la gravitatea leziunilor suferite, pentru a căror vindecare completă a fost necesară o perioadă mai lungă de timp faţă de cea pentru care a primit îngrijiri specializate, corelat cu impactul emoţional puternic suferit de reclamantă în plan psihic, instanţa de apel a evaluat acest prejudiciu la suma de 30.000 euro.

Astfel, în cadrul examenului de proporţionalitate între suferinţele morale ale reclamantei şi cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiţii, cum criticile referitoare la cuantumul daunelor morale nu reprezintă aspecte de nelegalitate, nefiind, aşadar, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respinse, ca nefondate.

În considerarea tuturor argumentelor anterior reţinute, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat recursului şi să dispună, în consecinţă, respingerea acestuia, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la cererea formulată de intimata A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de cuantum de 5950 RON, dovedite cu factura seria x nr. x/25.02.2025 şi chitanţa seria x nr. x/25.02.2025, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei civile nr. 1/A din 11 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata către intimata A. a sumei de 5950 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.